Cuventul, octombrie 1928 (Anul 4, nr. 1237-1267)

1928-10-01 / nr. 1237

ANUL al IV-lea.­­ No. 1237. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SARINOAR No. 4. BUCUREŞTI­­ . 378/10 ADMINISTRAŢIA TELEFON:­­ 378/ 9 REDACŢIA Director politici­­ TITUS ENACOVICI Directori C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/84. 3 LEI Huni 1 Octombrie 1920 Saptâmâna de C. GONGOPOL Specialitatea de cronicar al ac­­tualităţei începe să devie imposibi­lă. Fiindcă nu mai există o actua­litate. Am ră­foit colecţia gazetei şi m’am vagiAş putea spune, că am serbat de mult centenarul în­trebărilor: «Se face or­iu împru­mutul?» «Pleacă sau rămâne guver­nul»? «Ce răspuns s’a primit de la d. Victor Antonescu»? «In ce stadiu sunt negocierile»? După cum guvernul este cel puţin la tricentenarul asigurărei stereo­­tipe: «tratativele împrumutului sunt pe drum bun». Vă întreb dacă mai poate intere­sa pe cineva o asemenea «actuali­tate» ? Seherazade, frumoasa cadâ­nă, a imaginat o mie şi una de poveşti cu care să-şi încânte Stă­pânul spre a nu o trimite la su­pliciu. Mai tare ca Seherazade, d. Vinti­­lă Brătianu, sinistrul cioclu, născo­ceşte o mie şi unul de basme — şi încă cine ştie de nu va trece cifra! — cu împrumutul-fantomă al dum­nealui, spre a încurca ţara, pe care nu acelaş timp o ţi supliciază. Iar înalta Logofetie, pentru care în special sunt inventate braşoave­­el, tace şi le­ ascultă ! Până când? Cicerone a putut întreba în Sena­tul roman pe Catillina: «Quoscpre tandem abutere patientia nostra» ? Regenta n’are nevoe de o elocinţă c­eeroniană spre a adresa d-lui Vin­tilă Brătianu, care o frecventează foarte des, asemenea întrebare. Căci dacă aşteaptă ca să şi-o pue sin­ gur!...­ Opoziţia neîntorcându-se în Par­lament, autorul Halimalei financia­re nu riscă s’o auză nici acolo. Fi­indcă d. N. Iorga a renunţat iar la combativitate, iar generalul deşi s’a fudulit la urechi, comtinuă să le a­­plece către şoaptele insidioase ale minciunilor liberale. Totuşi aş dori să se redeschidă Camera, măcar de hatârul interpe­­lărei senzaţionale ce bănuesc că se­­va produce în prima zi a începerei lucrărilor şi al cărei principal obiec­tiv va fi ministrul de justiţie. Nu trebue să fii profet, spre a preve­dea, că alura polemicei Istrati Mi­­cescu—Stelian Popescu nu se poa­te mărgini în gazete. Vice-preziden­­tul Camerei va trece de la tribuna ziarelor la acea a Adunărei, rele­vând ofensele care s’au răsfrânt şi asupra ei. Cred că nici odată d. general Mo­­şoiu nu s’a gândit la o masă bună, cu pofta cu care opinia publică are dreptul să cugete la acest «număr» excepţional din Varieteu! legisla­tiv. Din cele scrise şi declarate până acum­ de către d. Micescu, se poate presupune ce va fi. Am avut un «hors d’oeuvre» cu vagoanele de raci. Când are să fie la «entrées»,­­ trebue de plătit intrare. Totuşi amicii vice-preşedintelui Camerei pretind, că n’au auzit nici­odată pe d. Micescu spunându-le despre adversarul său: «—Am să’l mănânc fript!» Dar tot ei mai adaogă, că «şeful» lor, sărat şi la vorbă, preferă sara­mura. • Nu printr’o asociaţie de idei, cum dv. aţi fi totdeauna gata a bănui, viu la procesul lui Găetan, care a luat Curţei şi juraţilor şi zilele şi nopţile. Norocul «eroului» este că nu le-a luat, el, pe ale partenerei,— pe care a ciocănit-o. Firește că la proces, unde n’am asistat, nu s’a vorbit decât despre ciocan, ceea ce explică și asiduitatea statornică și numeroasă la desbateri a sexului slab, întotdeauna adânc interesat de acel «corp contodent». Când scriu acestea procesul con­tinuă, şi nu vreau să am nici o opi­nie asupra eventualului verdict. Cel mult aş spune, că dacă exem­plare umane de speţa Găetan pot să evolueze în voe în mediul social, cauza principală rămâne Societa­tea însăşi. Eleganţa morală este un capitol necunoscut. Haimanaua «prezentabilă» trece înaintea hărni­ciei fără decor. Iar «talentele» spe­ciale împing mai multe uşi preten­ţioase decât simplul talent. Ca să devii «om de lume» sunt obligatorii trei însuşiri: o fiziono­mie, un croitor, un bridge. Adică cine să te recomande, cine să te «monteze» şi cine să-ţi dea de chel­tuială. Pare-se că cel mai uşor trai este acela cu banii altora. Totul este să cunoşti un mijloc convenţio­nal, de a-i sustrage. Nu «bridgezi»? Eşti o exofilă pen­tru casele cele mai onorabile. Ştii să lansezi un «sans atout» ? Capeţi toate atalele şi a tale pot deveni o sumă de «evaporate» din «societa­tea bună», pe care le vezi şi la res­taurant fumând între felurile de mâncare şi «flirtând» cu invitaţii dobitocului care plăteşte. Găetan, niţel mai şiret, putea să mai servească destul timp la pan­tofii multora. » Dealtminteri interesul public es­te în mod general prea puţin atras către foiletonul de la curtea cu ju­raţi. Fără să fie un proces de «clasă» incontestabil că atinge în deosebi o anumită clasă. Dacă Găetan în loc de bridge se apuca de politică sau ciocanului îi prefera plaivazul, cine ştie unde ajungea. In or ce caz mai curând pe banca ministerială decât a acuzaţilor. Politica rare­ori înregistrează drame. Se spune că vom avea una, dacă d. Vintilă Brătianu nu-şi ia mai repede catrafusele. Este de vă­zut. Cele petrecute în alegerea de la Bistriţa-Năsăud, unde dacă ave­­reşpanii nu fugeau, după cursa de automobil impusă părintelui Mann, puteau s’o păţească rău, arată că mulţimea ar fi pregătită nu numai pentru moţiuni. Sunt cazuri când de la moţiune, la comoţiune nu e decât un singur pas. ------ooxxxoo­mmm Minunată pagină de conştiinţă şi de disciplină creştinească e istoria părintelui Stanciu, cel care vădu­vit, nu s’a mai însurat niciodată,­— aşa cum o scrie Părintele Neculai Popescu dela Biserica Bradului. Părintele Neculai e desigur nu numai un om de carte, dar şi un mare meşter cl scrisului. Pagina pe care o amintim e aşa de simplă şi totuş­i întunecată emoţie îţi a­­pucă gâtlejul. Trăeşti deadreptul apăsătoarea dramă cotidiană în ca­re se sbate omul lui Dumnezeu, pă­rintele Stanciu, căruia pentru cer­carea credinţei lui i-a fost luată preoteasa «dincolo», lăsându-i, cu şapte copii. După cum trăieşti şi străvezia iluminare în care, după o viaţă de sbucium, drept credin­ciosul gata de jertfă slujitor al al­tarului îşi încheie zilele. Părintele Neculai, el însuş om frământat de greutăţile reculegerii şi împăcării, face o mişcătoare lec­ţie creştinească tuturor acelor pre­oţi văduvi, cari nemai­putând re­zista dificultăţilor gospodăriei fac peste pravilă pasul greu de păcat al unei a doua căsătorii. Şi ea e cu atât mai binevenită astăzi, când lăbărţarea disciplinei canonice dă acestui păcat proporţiile unei ade­vărate molime. A, cunosc argumentarea celor că­zuţi în greşală. E greu, nu mai pu­tem. Păcat e recăsătorirea împotri­va pravilei, dar mai grozav păcatul preacurviei care ne ameninţă altfel. Argumentarea e însă desmaţată. Căci între văduvie şi preacurvie nu e nici o legătură. Nu-şi ia doară ni­meni — după legea lui Dumnezeu— soţie în faţa altarului, ca să scape de ispitele, nelegiuite, ale trupului; căci taina nunţii e altceva decât legiuirea concupiscenţei. Iar acolo unde nu sunt copii, trebue să în­ceteze legătura cărnii. E greu? Nu mă îndoesc. Dar un­de scrie, în legea lui Dumnezeu, că viaţa noastră de aci trebue să ne fie o desfătare, şi de unde ne luăm noi, ca creştini, voia să ne uşurăm zilele noastre betege, cu călcarea legii. Ştiu, Popa Stanciu cel de acum atâtea sute de ani, s’a chinuit o viaţă întreagă. Dar răsplata lui lă­untrică a fost nepreţuită. Şi asta o uită preoţii văduvi cari nu mai pot». Părinte Neculai, să te mulţumeas­­că Dumnezeu pentru acest aspru în­demn de disciplină creştinească. Mai ales astăzi binevenit, când o slăbănoagă îngăduinţă se întinde moleşitor peste păcatele noastre. Nae Ionescu Se părea la un moment dat că gu­vernul reuşise să rezolve chestiunea minoritară, promiţând întocmirea unui statut al minorităţilor care să cuprindă soluţii pentru toate do­­­leanţele lor. Congresul saşilor ţinut zilele tre­cute la Sibiu de ce ies­­e însă că ra­porturile dintre guvern şi minori­tari sunt mai încordate ca oricând Semnificativ este faptul că acel care a ținut un aspru rechizitoriu la adresa guv­ernului este deputatul Brandsch care încă din timpul stă­pânirii maghiare preconiza o apro­piere de Români. Cu ocazia Adunării de la Alba Iu­­lia deputatul Brandsch a propus în numele saşilor aderarea la rezolu­­ţiile votate de această Adunare. Ceia ce nemulţumeşte pe minoritari, este tocmai chestiunea şcolilor con­fesionale de care noi ne am ocupat în nenumărate rânduri şi anume saşii în moţiunea votată la congres pretind următoarele a) Subvenţii din partea Statului pentru şcolile confesionale mino­­­ritare : b) Autonomia bisericei evanghe­lice ; c) întrebuinţarea limbei minori­tare în administraţia ţării şi în justiţie ; d) Egală îndreptăţire în viaţa e­­conomică (desfiinţarea impozitelor speciale pentru minoritari) ; e) Repararea nedreptăţilor făcute cu ocazia aplicării reformei agrare în Ardeal.• Deoarece saşii la congresul lor au arătat că dacă aceste revendicări nu sunt satisfăcute, minorităţile fac a­­pel la Liga Naţiunilor, guvernul sub inspiraţia d-lui Duca urmăreşte potolirea spiritelor şi convocarea re­prezent­anţilor saşi pentru a se dis­cuta punctele menţionate mai sus. In acest scop suntem informaţi că o delegaţie minoritară soseşte la Bucureşti în cursul săptămânii vii­toare. ANCHETE POLITICE Noţiunea fie la congresul saşilor O delegaţie va veni la Bucureşti Hotărârile de Vineri Adunarea de Vineri a comitetu­lui de direcţie al partidului naţio­­nal-ţărănesc a fost aşteptată de în­treaga opinie publică cu o nerăb­dare aproape chinuitoare. Fiindcă acest organism politic a devenit, de la moartea lui Ion Bră­­tianu, arbitrul vieţii constituţionale a statului român , în aşa măsură, încât guvernul Interimar de azi i-a abandonat toate iniţiativele, resem­nându-se a-i urmări pas cu pas mişcările, îndeplinind foarte adesea doar rolul de spion, câte­odată de agent provocator. Postulatele de la Alba-Iulia diri­­guesc în momentul de faţă desfă­şurarea afacerilor publice. O cât de uşoară îndepărtare a guvernu­lui de la spiritul şi litera lor îi ri­dică în cale obstacole aşa de nepre­văzute şi de nesdruncinabile, încât sforţări pornite cu surle şi flamuri desfăşurate se prăbuşesc la pământ înainte de a fi căpătat un început măcar de înfăptuire practică. Şi cu fiecare eşec, văzduhul răsu­nă de scherlălăelile, vaetele, boce­tele şi blestemele deţinătorilor de formă ai autorităţii statului înăun­tru şi în afară. Numai aşa se explică afirmaţiu­­nea nemai­auzită a primului-m­ini­­stru al ţării, desvoltată şi comenta­tă în ziarele sale oficioase, că par­tidul naţional-ţărănesc i-a... sabo­tat împrumutul!... Aşa este! Fiindcă poporul româ­nesc, la Alba-Iulia i-a dat împuter­nicire să împiedice prin orice mij­loace robirea financiară a ţării şi ruina particularilor. Partidul na­ţional ţărănesc a declarat doar că nu aprobă negociaţiunile externe şi nici aranjamentele ce vor urma şi de atunci d. Vintilă Brătianu se sbate ca un biet animal împrejurul trupului căruia un şearpe uriaş îşi strânge pe fiecare zi mai inexora­bil, inelele-i înăbuşitoare. S’a zis de atâtea ori: partidul na­­ţional-ţărănesc poate să stârnească massele, dar nu ştie să exploateze succesul. Dacă după adunarea dela Bucureşti, zecile de mii de partici­panţi mai erau ţinuţi încă două zile initre zidurile oraşului, faţa Ro­mâniei­ Mari era schimbată chiar de atunci. Apreciere greşită. Transforma­rile sociale şi politice, cele cu ade­vărat profunde şi cari sânt menite să schimbe fizionomia unui stat, tre­cerea de la un regim politic la al­tul diametral opus, nu se pot rea­liza prin lovituri brusce după cum procesul de ascensiune al unei doc­trine spre realizarea ei definitivă nu urmează un ritm continuu, pre­cipitat, gâfâit. Există popasuri în iniţierea şi a­­daptarea maselor la anumite pos­tulate. Atât cât e necesar pentru ca ele să fie cunoscute şi înţelese, adoptate şi trecute de pe planul u­­nor deziderate ideale, pe acel al u­­nor revendicări ce nu mai suportă amânări şi tocmeli, făgăduinţe şi păcăleli. Exemplul marei revoluţiuni fran­ceze este tipic. De la dărâmarea i Castiliei şi aducerea familiei regale din Versailles la Paris de către ple­bea urlând de foame, a trecut un an şi mai bine de aşteptări înşelate, de încercări de reforme schiloade, de rivirimente în favoarea monar­hiei către monarhia în agonie până când într’o bună zi, cata­clismul s’a deslănţuit iremediabil. Am avut adunările din capitalele provinciale: Iaşi, Brăila, Galaţi, Craiova. Au urmat Bucureştii şi Alba-Iulia. Ciclul de propagandă şi de iniţiere s’a încheiat cu splen­­dida comuniune a unanimităţilor româneşti din ziua de 6 Mai. Iar dovada că procesul acesta preparatoriu s’a terminat şi că Na­ţiunea purcede de azi încolo la căi­le de fapt, am avut-o cu prilejul re­­centelor evenimente de la Bistriţa. In lumina aceasta, hotărârile de Vineri capătă o însemnătate covâr­­şitoare. Sânt grave şi concis expri­mate. O ultimă trecere în revistă a forţelor va avea loc în primele zile ale lunii octombrie, când se vor da şi cuvintele de ordine hotărâtoare. Şi dincolo de importanţa pur tac­tică a acestor hotărâri, nu simţiţi cum palpită altceva, liniştitor şi salvator la culme, care asvârlă în neant toate învinuirile de semăna­tori de dezordine, de făuritori de dezastre pe cari agenţii d-lui Vin­tilă Brătianu le aruncă în spinarea animatorilor marii mişcări naţio­nale care se apropie? Afirmarea că în vremurile aces­tea de panică publică şi de agonie a autorităţii de stat, de cumplită dissoluţie a tuturor cadrelor între cari se mişcă existenţa noastră co­tidiană, de mizerie fără precedent, de foamete, d. Iuliu Maniu MAI ŢINE INCA în m­âinele sale solide massele româneşti! Fiindcă după cum le-a putut opri cu un gest, le mai poate deslănţui la un semnal, pe care îl va da când şi cram VA VOI. Care semnal va fi al însănăto­şirii, regenerării şi purificării noas­tre, reîntregirii noastre în desti­nele fireşti, nedeviate şi nedefor­mate ale însăşi rasei româneşti. ASecattdru Kirițescu t r K­­I D. IULIU MANIU Fragment monden de MSHGEA ELIADE »fise­ Contactul cu mondenitatea re­confortează spiritul de observaţie —■ istovit de eşuările la înaltă ten­siune — şi consolează. Există a­­ceastă lume a snobilor, a proştilor şi a rafinaţilor — care nu merită aici dispreţ, nici ură, ci numai a­­tenţie şi luciditate. Mondenitatea se alimentează dintr-o autosugestie, din acea facultate de a se crede altfel pe care Jules de Gaultier a numit-o bovarism. Toate acestea sunt des­­gustător de cunoscute, accesibile observaţiei cotidiene — iar a stărui în «psihologia» mondenului, ar fi inutil şi obositor. Altceva mă in­teresează, un aspect al sensualismu­lui monden, mai precis valoarea acordată de contemporani — în ur­ma sugestiilor mondenilor culo­rii frumuseţii femenine. «Les hommes préférent les bru­­,nes» — e un adagio banal. Doniţele şi duduile simpatizează făţiş mas­culii tuciurii, aspri, brutali. Se pre­feră nuanţele telurice — aşi spune — ale frumuseţii, trupuri serpen­tine, gesturile de salamandră pre­sărată cu var, trepidantele senega­­leze, muşcăturile barbare şi celelal­te. Din pubertate, fecioarele se vor culese de bărbaţi păroşi şi negri. Se exaltă frumuseţea masivă, ne­­cioplită, sălbatec de rezistenţă a negrilor.Se exaltă dansul monden — de străvezie origină primitivă— şi ritmul negru. Domnii au ajuns să identifice senzualitatea, rafina­mentul, perversitatea, nebunia se­xuală — cu femeia brună. Doam­nele albe sunt neconsolate şi-şi as­cund această rămăşiţă de aristo­craţie — sub fardul cafeniu. Dom­nişoarele albe se în­gresc cu pasiu­ne, făcând băi de soare în grădină. Odată cu primăvara, o furie incon­ştientă cuprinde pensionatele. Uni­versitatea, ministerele, domnişoa­rele — purtate de acelaş impuls al selecţiei sexuale — se vor brune. E o adaptare la mediu, pentru spori­rea şanselor de acuplări fericite. Dacă ne-am opri la stabilirea esen­ţei sexuale a acestei preferinţi — amănuntul nu ar prezenta însem­nătate. Interesante sunt cauzele şi concluziile acestui fapt. Negrul, întunecatul, brunul — n’au fost niciodată valorificate de o societate sau o conştiinţă echili­brată, sănătoasă, creatoare, clasică. Să ne înţelegem: nu au fost va­lorificate; aceasta nu exclude că n’au putut fi întrebuinţate ca in­strumente de amuzament sexual sau ca condiment pentru ospeţe. In epopeile indice — produse ale unei clase sociale aristocrate, în sentimentul ierarhiei şi cultul tra­diţiei — femeile toate sut albe. Negrul, pentru hinduşi, desemna o­­rigină păcătoasă, brunul, descen­denţă dubioasă. Geniul, frumuseţea, poezia — aparţineau numai trupu­­­lui alb Albul a fost cântat şi de Omer, şi de Firdusi, şi e în Kalewala, şi în epopeile medievale, şi în lirica trubadurilor. Poeţi persani erotici — ca şi cei indieni din veacul de mijloc — căutau şi combinau sute de epitete pentru înălţarea frumu­seţii albe. Şeref-el-Râmi — autorul celebrului tratat de poetică persană — sfătueşte versificatorii să folo­sească epitete şi alegorii în jurul lunei, crinului, lotusului, florilor de piersic, etc. Trupul alb, femeia blondă, bărba­tul cu obraji albi — erau semnele sângelui nobil, neamestecat cu robii cari au lucrat pământul în soare, la adăpost de hoardele asiatice. Am cetit într’o poveste medievală — nu mai știu dacă în Aucassin et Nico­­lette, în Floire et Blancheflor sau în altă parte — lauda aproape ana­tomică a unui trup, alb, strâns le­gată de lauda nobleţei. Albul era insigna aristocraţiei, trufaş izola­te în tradiţia, castelele şi desfrână­­rile sale. Negrul — cu tot registrul de nu­anţe — a fost câştigat simpatiei se­xuale şi valorii sociale odată cu elenismul, mai precis cu alexandri­nismul, iar în India, odată cu do­minaţia musulmană. Erau epoci de disoluţie a vechilor cadre politic­­sociale, de răsturnare a moralei pu­blice şi private, de degenerescenţă, de sincretism, de puternice infu­­ziuni barbare. Moravurile alcovului au necesitat trupurile pietroase şi neîndemânatece ale negrilor, ale mateloţilor bronzaţi, ale sclavilor adăpaţi din soare. Sărmanii albi nu mai putea satisface matroanele lui Juvenal. Generaţii de stăpâni­­tori şi desfrânaţi îi istoviseră; sen­zualitatea neputincioasă avea acum nostalgia barbarilor robuşti, ase­menea soţiilor şi amantelor lor. De culoarea întunecată se leagă magia telurică, a forţelor nedisci­­plinate, a orgiilor inconştiente, a spasmelor, a bestialităţii, a copula­ţiei pancosmice. Negrul evoacă spai­ma năvălitorilor cari au năpăstuit strămoşii; coşmarele visurilor pri­(Citiți continuarea în pagina II-a) Italia şi Balcanii Rând pe rând oamenii de stat bal­canici se duc la Roma şi zi cu zi, perseverenţă şi abilă, politica ita­liană îşi întinde mrejele asupra peninsulei noastre. D. Mussolini poate fi mândru de drumul parcurs în cei şase ani de guvernare. La venirea d-sale la pu­tere, situaţia Italiei în Balcani nu era de loc uşoară. Belgradul se ridica dârz şi ame­ninţător împotriva Romei, la Tira­na domina un guvern anti-italian, la Atena guvernul şi opinia publi­că nu erau de loc favorabile Ita­liei şi în curând avea să izbuc­nească afacerea Tellini, la Sofia domnea Stamboliiski partizanul u­­nei apropieri de Jugoslavia, Bucu­­reștiul era indiferent iar Pesta prea slabă. D. Mussolini își dădu repede sea­ma că singurul adversar ireducti­bil al Italiei era Jugoslavia. Jugoslavia nu putea permite Ita­liei dominarea absolută în Adria­­tica, Belgradul nu putea uita aven­tura de la Fiume în sfârşit ţara re­gelui Alexandru era vehiculul in­fluenţei franceze în Balcani. Rând pe rând guvernul italian, izbuti să-şi apropie ţările balcanice şi să le transforme în puncte de sprijin împotriva Iugoslaviei. Albania lui Fan Noll deveni Al­bania lui Ahmed Zogu, Bulgaria lui Stamboliiski căzu în mâinile lui Tzancof şi ale lui Liapcef. Bu­dapesta este azi o piesă importantă în jocul diplomatic italian, în sfâr­şit Grecia care acum cinci ani era bombardată de vasele italiene, este şi ea azi prietena Italiei. Situaţia este cu totul schimbată în favoarea Italiei. In ultimii cinci ani, politica fran­ceză a suferit înfrângere după în­frângere. Activitatea hotărîtă şi perseverentă a politicei italiene a triumfat peste tot. Belgradul e înconjurat de ina­mici sau în cel mai bun caz de ve­cini prea puţin binevoitori (Gre­cia). Iugoslavia are în coaste o Alba­nie făţiş ostilă iar pe de altă parte graniţa sud-estică e continuu însân­gerată de bandele macedonene. Da­că mai socotim că Ungaria şi Gre­cia nu-i sunt de loc binevoitoare şi că situaţia internă a regatului ve­cin şi aliat e foarte tulbure apoi ne putem da seama de poziţia dis­perată a Iugoslaviei. Totuşi cu toată excelenta poziţie politică şi diplomatică pe care o are faţă de Iugoslavia şi cu toată superioritatea militară incontesta­bilă pe care o posedă să nu ne crea­dă că d. Mussolini are intenţii răz­boinice. Politica italiană nu urmăreşte decât încercuirea şi izolarea Iugo­­slaviei în primul rând pentru a o face să accepte hegemonia Italiei în Adriatica şi în al doilea rând pentru a o sili să părăsească atitu­dinea politică potrivnică. Probabil că d. Mussolini nu e străin de gândul de a exploata şi ei suntem pe punctul de a con­stata că excesul de ostilitate şi e­­xagerările stârnite de bizara cri­mă Găetan au pricinuit, în parte, un reviriment de opinie, în favoa­rea inculpatului. Mai mult ca ori­unde, într’o chestiune de j­ustiţie, trebuie să ne ferim de extreme. A fost rostul acestor însemnări. Este în sentimentul public astăzi, că nu ne aflăm în fața unui criminal cu atât mai monstruos, cu cât ar fi mai inteligent, mai rece mai cal­­culat. Această imagină a lui Găe­tan s’a destrămat. Nici calcul, nici sânge rece, nici măcar acea elementar­ă prudenţă care să justifice bănuiala de pre­meditare, în crimă, sau în tâlhărie. Cu toate acestea nu e nici necesar, nici drept, ca Găetan să devină, la rându-i, er­ou naţional sau măcar victimă. Chiar după sinistra sa pă­ţanie , pe scara martiriului, săr­mana doamnă Leonid­a, ocupă, din nefericire, cel puţin o treaptă de suferinţă, mai sus. Pe deasupra ursiţii ambilor anti­patici eroi, deopotrivă de vinovaţi şi pentru moment, inegal pedepsiţi pentru recipr­oca lor scârnăvie, ceea ce rămâne de regretat e că spectacolul de exasperare erotică şi descompunere morală a trândă­­vitului cuplu, ocupat numai să-şi cultive şi să-şi rafineze senzaţiile, a obsedat, prea îndelung, massele. Vaginismul doamnei, şi tribula­ţiile sexuale ale prea răspânditului partener, au provocat un scandal prea obştesc. Tocmai de aceea, când lucrurile au ajuns la juraţi, se cu­vine ca verdictul şi sentinţa să curme, printr’o apreciere senină şi cumpănită a faptului, acest tărăboi privat. Ceeace nu ne îndoim că se va întâmpla — se va întâmpla, cu toate că judecata s’a desfăşurat — ceeace mărturisim că e revol­­­tător —­ fără să fi fost ascultată luaţia grea a Iugoslaviei într’o ’ victima. Victima, care singură ar fi eventuală lichidare de conturi eu putut aduce un răspuns hotărâtor Franţa. In situaţia politică atât de în­curcată şi totuşi atât de interesan­tă a Balcanilor, rolul României poa­te fi hotărâtor. Pentru a ne atrage în sfera sa de interese, Italia e dispusă să ne fa­că avantagii considerabile. Printr’o eventuală schimbare a politicei noastre balcanice, Belgra­dul și Parisul ar avea imens de pierdut. Cuvântul nostru în Balcani are cu totul altă însemnătate de­cât cel al Greciei sau al Bulgariei. De altfel se ştie că acum un an, în privinţa celui mai însemnat mo­ment din filmul crimei, momentul luării banilor. Moment care preci­zează natura delictului: tâlhărie sau simplă rănire ? Răspuns care ar fi scos mai repede din actuali­tate acest roman de orori şi de tris­teţi particulare, roman care ne a­­minteşte de fraza lacheului lui Strindberg: — Noi, doamnă contesă, noi oa­menii săraci, n’avem­ la dispoziţie toată ziua şi toată noaptea pentru aşa ceva... E răspunsul publicului, solicitat, prin delegaţi, să se rostească. I. V. ■*e când guvernul Averescu încercase o schimbare de front în politica noastră externă, bucuria fu mare la Roma şi enervarea mare la Pa­ris. De aceia diplomaţia noastră ar trebui să facă uz de posibilităţile noastre politice. Trebue să ştim să utilizăm importanţa noastră, pentru a obţine din partea Belgradului, o atitudine mai prietenoasă faţă de minoritatea românească din re­­gatul vecin şi din partea Parisului un sprijin efectiv atât politic cât şi financiar. Trebue să ne eliberăm de men­talitatea de vasal care ne domină şi să ne dăm seama, că aşa cum suntem, cu toate lipsurile şi scăde­rile noastre, avem cuvântul nostru de spus atât în Balcani cât şi în Europa centrală şi putem face să fie luat în seamă. Mihail Polihroniade ------ooxxxoo-----­mm zi

Next