Cuventul, noiembrie 1928 (Anul 4, nr. 1268-1297)

1928-11-01 / nr. 1268

ANUL al IV-lea.­No. 1268. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCUREŞTI TELEFON:­­ *­“ SST»“TM Director politic:­­ TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETATI GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/84. ţinut un decret-lege prin care şef e­­fectiv al armatei este ministrul de răsboiu. Generalul Prezan a protes­tat, şi guvernul de pe atunci a tre­buit să cedeze, dar numai pentru cazul personal al generalului Pre­zan. Aşa că, de la dizolvarea mare­lui cartier, şef efectiv al armatei este ministrul de răsboiu. Aşa­dar, parlamentul e al guver­nului, poliţia şi armata sunt ale guvernului. Ce măsură poate în a­­semenea împrejurări lua regenţa împotriva unui guvern în stare de răsvrătire faţă de constituţie, a­­tunci când de fapt ea însăşi e pri­zonieră a guvernului! Metode pa­ci ni­cel Metode legale! Ele sunt fără îndoială bune. Ar tre­bui însă, domnule profesor, ca, în­cercând să soluţionaţi problema a­­ceasta, să ne puteţi dovedi că aces­te metode legale sunt şi eficace. Altfel, legalismul nostru al tutu­ror, acest legalism care duce la per­manentizarea unui regim de abu­zuri, nu e decât renunţare şi laşita­te. Ne puteţi în adevăr recomanda această atitudine! Nae Ionescu­ Mecanismul constituţional Scrisoare deschisă d-lui Nicolae Iorga Domnule Profesor, din primăvară până acum, problematica vieţii noa­stre politice pe care, după puteri, încerc să o urmăresc şi după linia ei teoretică mai ridicată decât ni­velul persoanelor pe cari le impli­că, m’a adus să discut,­­ dacă nu cu deplină competenţă, cel puţin cu complectă bună credinţă şi cu do­rinţa sinceră de lămurire unele din părerile exprimate de Dvs. Era, pentru mine ca şi pentru ori­ce publicist, o îndatorire elemen­ta­ră, asupra căreia nu e nevoe să in­sist. Nu aţi crezut, cu excepţia u­­nui singur caz, necesar să răspu­n­deţi. Doar din când în când relua­rea unei teme în coloanele ziarului Dvs., îmi dovedeau că întâmpinări­le «Cuvântului» nu v’au rămas ne­cunoscute. Dar atât. Nu cred că sistemul e cel mai bun. Cred, din potrivă, că o personalitate care, prin proporţiile şi puterea ei, este indicată a crea directive în via ■ţa noastră politică, e datoare a­sta cu lămuriri ori­când la dispoziţia opiniei publice. Mai ales atunci când, cum a fost aproape constant cazul meu, obiecţiile ridicate nu au atât scopuri polemice, cât mai ales sunt întrebări puse din nevoia unor precizări. Aţi preferat să rămâneţi la punc­tul Dvs. de vedere: acela de a enun­ţa pur şi simplu soluţiuni, refuzân­­du-vă statornic oricărei discuţii şi ocolind orice explicaţie sau justifi­care a afirmărilor făcute. Este me­toda profetică. A cărei valoare cunosc şi eu puţin din istorie, pe care o apreciez, fără îndoială, dar care nu face parte din instrumente­le omului politic. De aceea, fără a avea prezumţia nea de a vă hotărî la o schimbare de atitudine,a încredinţat totuş că publicul, pentru care scriem, are ne­voe să înţeleagă şi să se convingă, îmi permit să continuu a comenta, prin confruntarea cu faptele şi rea­lităţile, soluţiunile Dvs. Cu atât mai mult, cu cât problemele pe care le aruncaţi în public merg de cele mai multe ori la sâmburele vieţii noastre politice. Aţi hotărît, domnule Profesor, să­­denunţaţi tovărăşia de luptă pe care o încheiaserăţi cu naţional-ţărăni­ştii, motivând această schimbare prin antipatia pe care o aveţi pen­tru metoadele violente în lupta po­litică. Credeţi că pe această cale s’ar putea ajunge la revoluţie, şi asta vă repugnă. Nu cred să existe între oamenii responsabili din ţara româ­nească unul atât de scelerat încât să dorească o revoluţie. Dar iarăş, par’că nu stă în natura omului po­litic de proporţii istorice de a evi­ta cu orice preţ revoluţia. Ea este, în anumite împrejurări, un instru­ment şi o metodă, extremă, desi­gur, oribilă probabil, dar nu mai puţin din domeniul realităţilor. Po­litica se face doară cu capul rece, şi cu inima ferecată în cercuri. D-voastră sunteţi pentru căile le­gale cu orice preţ. E o chestiune de metodă. Orice metodă e bună, cu o singură condiţie: să fie eficace. De aceea îmi voi­ îngădui să vă în­treb care credeţi că e valoarea me­todei dvs. în împrejurările de faţă. Iată un caz să presupunem un moment, prin absurd, că un prim-ministr al ţă­rii româneşti, înebuneşte subit, în­cepe să creadă că prezenţa lui la cârma statului e absolut necesară şi, în ciuda tuturor insucceselor per­sonale, a dovezilor de incapacitate şi a dezastrelor pe care le pregăteş­te ţării, hotărăşte să se eternizeze la guvern. Evident, consiliul de re­genţă poate să-l cheme odată, de două sau de trei ori, recomandân­­du-i să se retragă, sau chiar cerân­­du-i categoric demisia. Ce se întâm­plă însă dacă primul ministru, con­­vins în aberaţia lui mintală, că re­prezintă singura rezervă şi garan­ţie a ţării, refuză a urma injoncţiu­nilor regenţei! «Nu pleci» Asta-i. O să răspun­deţi probabil: guvernul a intrat în conflict cu coroana! — Da, a intrat! !Veţi adăuga: asta e lovitură de stat! — Da, este! întrebarea e: ce poate face regenţa împotriva aces­tei lovituri de stat! Nu e decât o soluţie: să aresteze guvernul. Cu cine? Cu poliţia! Poliţia este a mi­nistrului de interne! Atunci,­­ cu armata. Ei da, cu armata. Dar asta se pu­tea când exista regele; nu se poate însă astăzi, sub regenţă. Şi iată de ce: după constituţie capul armatei e regele. In timp de răsboiu, şef e­­fectiv al armatei este comandantul marelui cartier. Cine e șef efectiv în timp de pa cel Problemă la care nu s’a gândit nimeni din vreme, — afară de Ion Brătianu, îmi voiu în­gădui, domnule profesor, să vă a­­mintesc că pe vremea când genera­lul Prezan comanda ca generalisim armata noastră. Ion Brătianu a ok­ —.—-ooxxxoo—— Propaganda literară şi artistică este mai eficace de­cât acea politică. Căci se adresează unui cerc mai larg, unei mentalităţi mai puţin căptuşită de idei preconcepute şi unui public care mai curând apre­ciază calităţile unei naţii după re­prezentanţa ei intelectuală de­cât după vitrina politică și «legumele» expuse înăuntru. Dovadă că judecăndu-ne după d. Victor Antonescu, Parisul, care a­­vea față de acest trist personaj nu­mai epitete exprimând numele zoo­logic al unui robust, animal al de­şertului, putea să-și facă o destul de proastă idee despre fauna noastră reprezentativă. Dar acelaş Paris n'are de­cât a­­plause pentru d-ra Elvira Popescu şi dialectica ei specială. Şi în orice caz suntem mai populari acolo prin Elvira decât prin d. C. Diamandy. Pentru că suntem la paragraful ar­tei dramatice, trebue să semnalăm activitatea inteligentă, talentată şi fecundă pe care o tânără şi distinsă compatriotă a noastră, d-ra Tatiana Nottara, fiica cunoscutului avocat din Bucureşti, d. Vasilescu-Nottara, o desvoltă in publicistica franceză pentru popularizarea în marele pu­blic francez a teatrului românesc şi artiştilor noştri aramatici. Revue internationale du Théatre care apare la Paris, are în d-ra Not­­tara o colaboratoare asiduă. Numărul­ pe Septembrie publică un articol remarcabil asupra maes­trului Costache Nottara, Intr'un articol anterior d-ra Not­tara a făcut o analiză asupra miş­­cărei teatrale în România scoţând în relief faptul atât de interesant şi de măgulitor pentru noi, că ofe­rim scenei franceze pe câţiva din­tre pionerii de seamă ai teatrului parizian: D-ra Ventura, Elvira Po­pescu, Alice Cocea, Roman, Genica Athanasiu. S­au trecând dela teatru la music­­hall, d-ra Claudia Ionescu, supra­numită «la Bakerine blonde» şi care obţine mari succese la Fores-Ber­­gères. Şi numai vorbim de S. Yen­nel, care este un strălucit «june­­premier la Comedia Franceză, de d. Mihalescu, care s’a lansat şi în cinematograf. Articolele d-rei Nottara ne lămu­resc astfel şi pe noi, nu numai pe francezi, despre capacitatea şi... ca­pacităţile noastre teatrale şi artis­­ tice.­­ In ipoteza că împrumutul — în­tregul împ­rumut de 250 milioane de d­olari — se va încheia, fapt de care avem serioase motive să ne în­doim, se pune în plin problema sta­bilizării. Ne aflăm în plin cerc vi­­ci­os. Nu se po­ate realiza împrumut fără stabilizare şi vice-versa. Dar stabilizarea depinde de alţi factori de­cât împrumutul, şi este de ordin intern. Determinantele stabilizării sunt: balanţa plăţilor şi bugetul. Ori, ambele sunt deficitare din cauza lipsei de export, din cauza necesităţii d­e a se importa porumb din cauza imposibilităţii statului de a încasa impozitele. Stabilizarea nu se referă numai la cursul monedei. Este o eroare cu­rentă. Prin stabilizare se înţelege fi­xarea unui întreg complex de fac­tori având ca bază întregul ruaj eco­nomic al ţârei, întreaga gospodărie a cărei sinteză se poate exprima şi prin raportul monedei ţârei la va­loarea aurului. Stabilizarea înseamnă statornici­­­rea condiţiunilor de schimb în care se află bogăţia unei ţări, a regimu­lui bugetar, vamal, fiscal, în ansam­blul lor, raportate la bogăţia altor ţări, prin adoptarea unei valori con­venţi­onale. Stabilizarea conţine într’o oare şi­care măsură şi o.... clasificare. Ea este esențialmente dinamică şi pre­supune cel puţin un echilibru bu­getar perfect — dacă nu existenţa unor excedente reale — a unei ba­lanţe de plăţi active. Iată de ce ea este profund ancorată în producţie, în circulaţie, în schimb, toate ele­mentele creatoare de valori. In împrejurările de astăzi , sta­bilizarea apare o imensă eroare. Balanţa plăţilor pasivă — bugetul deficitar — cu două miliarde la vămi — cu două miliarde la căile ferate — cu trei miliarde la impo­zite — dovedesc starea de marasm a economiei naţionale, imposibilita­tea de a realiza astăzi — şi cu atât mai puţin mâine când sarcinile da­toriei externe, a rentelor etc. vor creşte—un echilibru. Dacă asemuim stabilizarea cu regularea unui curs de apă, pentru a evita căderile sau stâncile — apoi trebuie mai întâi ca sursa să fie captată şi să aibă un debit asigurat. Dar când izvorul este secat — când producţia acestei ţări este inexistentă, când adminis­traţia statului, industria şi comer­ţul sunt net dificitare — stabiliza­rea apare ca o întreprindere donqui­chotească, ca şi când setea călătorii lui în pustiu s’ar potoli la izvorul plin de ademeniri apărut într’o vi­ziune de faţa morgana. In locul măsurilor reale — spar­gerea plafonului pentru cumularea de devize, revizuirea legislaţiei va­male, reducerea cheltuelilor si a im­pozitelor destructive — se recurge din nou la paliative, cum e de o pildă restrângerea circulaţiei devi­zelor, sau reducerea bugetului pe 1929! Din nou se combat fenomenele ex­terne ale unei cangrene în loc de a se suprima focarul. Nu administraţia publică poate creia o stare de prosperitate prin bugete fictive, prin exproprieri si­lite, prin legiferări arbitrare , ci naţiunea însăşi trebuie să producă, să câştige şi să realizeze economii. Atunci bogăţia nu va mai fi o le­gendă. Cu 12 bani kilogramul de păcură şi la lei porumbul, cu şomaj şi fali­mente industriale la o protecţie va­mală aproape prohibitivă, cu cale ferată şi o poştă deficitare, cu dobânzi de 3% pe lună, cu costul vieţii cel mai ridicat din Europa, am atins ni­velul economic cel mai scăzut pe care la înregistrat România vreodată Ce stabilizăm în această situaţie haotică? Avem certitudinea că vom putea echilibra bugetele viitoare? Construim întreg edificiul stabiliză­rii pe ipoteze — sau dacă preferaţi — pe o experienţă — care poate com­­promite însuşi afluxul de credit străin escomptat — îndată ce vom întârzia cu o zi plata numeroaselor cupoane externe. Nu avem nevoie să ne gândim la catastrofe — pentru a găsi o justi­ficare acestui scepticism. Situaţia actuală ca şi media ultimilor zece ani îndreptăţesc cu prisosinţă, orice bănuială, — orice teamă. Iar sta­bilizarea mult trâmbiţată nu mai apare azi ca un act de preve­dere şi de cuminţenie, ci ca epilo­gul disperat al unei dictaturi care ne-a adus în starea precară actuală, ca o tentativă inoportună, cu sub­strat politic, de a se șterge cu bu­retele urmele unei politici nefaste și ireparabile. St. Vidrati ANCHETE FINANCIARE OPORTUNITATEA STABILIZĂRII ANUL JUBILAR S’au sărbătorit anul acesta zece ani dela alipirea Basarabiei, prin­­tr’o ceremonie gâfâită, păzită de jandarmi şi colcăitoare de agenţi secreţi, care n’a avut nici măcar fastul şi grandoarea arogantă a cen­tenarului răpirii, comemorat în 1912 de regimul lui Nicolae al II-lea. Zilele acestea Constanţa a avut spectacolul unor festivităţi an­aloa­­ge şi mai sumare şi mai decolo­rate — pe zi ce trece, golul sporeşte împrejurul organizatorilor parasta­selor jubiliare — şi catastrofa de la Recea a fost un pretext căzut din cer pentru a rasoli programul şi a precipita debandada în sens invers a trenurilor oficiale şi ministeriale. Dar iată că data cea mare, aceia a unirii Ardealului, Banatului şi Bucovinii se apropie. Şi au înce­put discuţiuni asupra condiţiunilor în care acest eveniment va fi praz­­nuit, cam­ prin pasiunea şi vigoa­rea cu cari sunt conduse, frafeia lu aspectul unor anticipate stabiliri de responsabilităţi. Fiindcă fiecare ne dăm seama că felul în care vom înţelege să co­­nstiu­­iram­ reîntregirea la hotarele lui istorice ale neamului românesc e un lucru foarte grav, că în cli­pele de emoţiune retrospectivă, sen­sibilităţile colective devin nespus de receptive şi de impresionabile, că cea mai neînsemnată scăpare din vedere ori lipsă de tact pot deschide răni ce nu se vor vindeca decât foarte greu, că amintirea su­ferinţelor îndurate timp de secole e de natură a pune în discuţiune suma de recompense dobândite, cu o acută şi îndreptăţită cruditate. La serbările comemorării Unirii celei mari, Ardealul trebuie să aibă întâietatea, onorurile prime, acla­­maţiunii­e opinie.Fiindcă vrând, nevrând, trebue să recunoaştem că Ardealul face azi parte integrantă din România- Mare fiindcă A VOIT-O, şi această voinţă a fost timp de veacuri a po­porului întreg care a suferit perse­­cuţiuni şi măceluri în massă, a martirilor cari s’au legănat de spân­zurători, au fost arşi pe rug, traşi pe roată şi în ţeapă, a fruntaşilor mai noui ai vieţii politice şi sufle­teşti ai provinciei cari nu s’au în­duplecat în faţa ameninţărilor, nu s’au vândut pe taraba onorurilor,— a fost voinţa zecilor de mii de sol­daţi ardeleni din războiul mondial, cari părăsind în massă tranşeele şi coloanele de atac au dezertat — da, au dezertat, acţiune eroică şi binecuvântată când de ea atârna prăbuşirea la pământ a unui împi­lator milenar — şi apoi au luat căile robiei în Siberia, unde ani de zile au putrezit în mine, (vai, câţi n’au răposat în câmpurile polare de prizonieri!...) pentru ca în ziua cea mare a liberării popoarelor, al­cătuiţi în batalioane de legionari, să aducă pământului regăsit al Ar­dealului solia redeşteptării lui de­finitive. Apoi scriitorii şi gazetarii, vitejii păstrători ai graiului străbun as­­vărliţi în cuzeaiauae din Buda şi din Seghedin şi cărturarii cari au trecut munţii la noi, reîntregindu­­ne în cultura şi tradiţia noastră latină după veacuri de infiltraţiu­­ne slavonă şi grecească — iar acum curând de tot, mucenicii cari atunci când se credea că totul s’a ispră­vit, şi-au mai dat şi ei prinosul de sânge pentru cauza româneas­că, martirizaţi de bandele lui Bela Khun, fiindcă bestialitatea ma­ghiară a fost identică faţă de Ar­deleni, sub toate stindardele şi în­făţişările lor contradictorii. A nu, măcar în zilele acestea de revizuiri de conştiinţe şi de recom­stituiri istorice, să nu ne atribuim merite disproporţionate în marele proces al reîntregirii neamului şi să nu ne prevalăm de titluri exor­bitante. Este sigur că optsute de mii de soldaţi români au căzut pe toate fronturile de luptă, că zeci de mii de invalizi, scânteietori de cicatri­cele, soirenţele şi revoltele lor sunt azi depozitarii sfâşietori ai unui ideal magnific, că atâtea văduve şi atâţi orfani au dreptul la pieta­tea şi solicitudinea noastră emo­ţionate, dar nu trebuie să uităm că jertfa acestora de sânge şi de la­crimi a fost pecetluită de oligarhii­le mizerabile ale vechiului regat cu pacea de la Bucureşti. Şi atunci când totul părea pier­dut, provinciile româneşti au să­­rit în ajutorul neamului românesc de pretutindeni, au sgârţâit Euro­pa şi America cu apelurile şi pro­testele lor, ne-au ridicat pe umeri şi ne-au înglobat în formidabila deslănţuire de revendicări naţio­naliste, tratatul scelerat pe care-l acceptasem cu pumnalul în bere­gată a fost rupt în bucăţi şi noui nouţi, spălaţi de toate suspiciunile şi inviolabili în faţa tuturor re­proşurilor, ne-am putut prezintă în faţa conferinţă de la Versailles intacţi în orgoliul nostru regăsit, ireductibili în cererile şi pretenţiu­­nile noastre. De aceea, sărbătoarea alipirii Ar­dealului la patria-mumă este o sărbătoare în primul rând a Ar­dealului. A încerca să o celebrezi fără participarea lui e o crimă — a te asocia fără învoirea lui ex­presă, o gravă necuviinţă. Alexandra Kiriţescu „Samostiinicii” ucraineni de GH. PQPP deputat Descompunerea Rusiei în perspectivă Publicul românesc va fi urmărit cu interes ştirile din ultimul timp despre mişcările revoluţionare din Ucraina. Din timp în timp, cu re­gularitate ele revin şi ne reamin­­tesc vecinătatea unui teren vulca­nic în continuă stare de erupţie. Manifestul de deunăzi al «Comite­tului ucrainean», scris în tonul­­,la­­sie al agitatorilor ruşi de odinioa­ră, ne aminteşte literatura revo­luţionară a epocei de la 1870—1900, zugrăvită cu măestrie în faimoasa carte «Rusia subterană» a lui Step­ai­ac-Kravcinsk. De atunci însă, dela epoca lui Herzen, Pisarev şi Mihailovski, a Sofiei Perovokaia şi a lui Karako­zov, ce distanţă şi câte prefaceri. Dela «nihiliştii» lui Turghenev, de la «Liga pentru uciderea ţarului», înfiinţată într’o consfătuire secre­tă la Voronej în 1881, de la societa­tea «Zemlea şi «Voica» («Pământ şi libertate») sau chiar de la «deta­şamentele de luptă» ale partidului social-revoluţionar, trimese la a­­tentate, la «exproprieri» înarmate şi la evadări surprinzătoare din închisoare sub comanda lui Boris Savinkov, ministru sub Kerenski, refugiat în străinătate şi întors în Rusia spre a fi ucis de bolşevică— ce evoluţie importantă în fostul imperiu al lui Alexandru II şi IH, şi al nefericitului Nicolae II. Astăzi ca şi atunci Rusia fierbe ca un enorm cazan, acoperit cu ca­pacul de fier al unei «ordini» ofi­ciale, întemeiată pe armată, pe bi­rocraţie şi pe tiranie c­a şi atunci, tot ce e însufleţit de «sentimente su­le» riscă situaţie, familie şi viaţa. Tipografiile clandestine continuă şi astăzi să producă prin tainiţi neştiute o întreagă literatură «sub­terană» care otrăveşte mereu, în ciuda poliţiei G. P. U. şi în dispre­ţul ternarei şi a execuţiilor necur­mate. Dar ideile pentru cari se jertfeşte generaţia de astăzi poartă pecetea marilor experienţe, tragice şi sân­geroase, de,,,după 1917. Rusia nu mai «cântă adevărul«, cum spusese atunci prinţul Lvov, primul minis­­tru-preşedinte al revoluţiunii. Ea s-a scoborât din nourii utopismu­lui, umanitarist, socializant şi in­ternaţionalist pe pământul progra­melor de disciplină şi autoritate. Toate partidele şi nuanţele poli­tice, monarhiştii, social-revoluţio­­narii, menşevicii, cadeţii milinko­­vişti au găsit «adevărul» în accen­tuarea într’o formă ori alta a ideii de patrie al naţiune. Evoluţia aceasta e şi mai pro­nunţată la celelalte naţionalităţi ale vastului imperiu. Clasa lor in­telectuală, rusificată prin efectul şcoalei şi literaturii ruseşti, încon­jurată de un imens prestigiu mo­ral, această clasă unificată şi nive­lată prin o neînchipuită difuziune a ideilor marxisto-socia­liste în toa­ta pătura cărturărească de la Prut până la Vladivostok, a revenit as­tăzi la conştiinţa realităţilor poli­tice. Acţiunea extremă a bolşevismu­lui a trezit reacţiunea ideii naţio­nale care dormise în sângele «alo­genilor». Pretutindeni azi în Rusia e o «primăvară a popoarelor» odinioa­ră asuprite, înăbuşite, necunoscute. După ruperea Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, a Poloniei şi Basarabiei, e’au mişcat başkirii, vogulii, carelienii, tătarii, ciuvaşii, kirghizii, palmacii, apoi cele 36 de neamuri ale Caucazului, în frunte cu splendida rasă a gruzinilor, De­cenţilor etc. Şi ecoul mişcărei răs- punde până în adâncul Asiei cen-trale unde Turkestanul, înfometat şi asasinat de «politica bumbacu­lui» pentru fabricile textile ale Moscovei nu mai are voe să culti­ve nici grâul pâinei sale de toate zilele. In fruntea tuturor lrnu păşesc ucrainenii. Popor de vre­o 40 de milioane de suflete, aşezate pe un teritoriu de o întindere aproxima­tiv egală cu a vechei Austro-Un­garii, era firesc ca ei să aibă rolul de conducători în evoluţia aceasta de emancipare naţională. Bolşevicii au înţeles primejdia şi au avut prudenţa şi abilitatea de a nu încerca o împotrivire prea mare. Utopişti şi practici în aceeaş vreme, ei s’au hotărât repede la concesiuni foarte largi şi însem­nate. Rusia fu prefăcută într’o mare republică federativă, compu­să din nenumărate autonomii na­ţionale mari şi mărunte cu centrul în Moscova roşie. Ucraina însăşi are azi largă au­tonomie naţională. Ea are un so­viet «naţional», cu administraţia, cu justiţia şi cu învăţământul com­­plet ucrainizate. Libertatea a întă­rit în loc să potolească mişcarea separatistă. Ceea ce formase slăbi­ciunea mişcării ucrainene fusese tocmai lipsa unei clase conducătoa­re de intelectuali luminaţi de con­ştiinţa naţională. Şcoala, literatura şi politica rusească atrăseseră pe intelectuali în orbita rusismului şi poporul de jos, masele ţărăneşti, lipsite de cadre politice, erau în prada politicei de rusificare. Marea importanţă a nouei situa­­ţiuni politice în Rusia este tocmai faptul că acţiunea de rusificare a claselor conducătoare a încetat şi s’a făcut loc unui curent de naţio­nalizare. Şcoalele naţionale, bolşe­vice numai la suprafaţă, dau în fia­care an contingente considerabile de intelectuali formaţi în limba şi cultura naţională a fiecărui neam. Oricare ar fi efectul otrăvitor al «educaţiei» comuniste, ideia naţio­nală, odată trezită, nu mai poate fi înăbuşită. Generaţiile cari se ri­dică nu mai aparţin unfleteşte ca­(Citiţi continuarea în pagina II-a). »*C Stânga sau Dreapta ? (Ori „mic tratat de gazetărie“) ii­. Fabriciu, tânărul meu prieten, a intrat într-o redacţie de stânga. Un director celebru, prin numeroa­sele sale arestări politice, l-a pri­mit cu braţele deschise. L-a asigu­rat că are un extraordinar talent de polemist şi a repetat aceste sa­cramentale cuvinte într’o sală pli­nă de colegi cari pe rând i-au scu­turat, viguros, mâna şi o clipă du­pă aceia, cu nasul în manuscrise l-au şi uitat-Zilnic, directorul îl felicita. L-a încurajat să semneze des, să-şi fa­că un nume. Intr’o dimineaţă i-a sporit salariul cu cincizeci la su­tă. Violent efort al lui Fabriciu, să nu holbeze ochii. Pentru un u­­cenic, fericirea era prea subită şi disproporţionată. Fabriciu învăţase în prefiraje tratate sanscrite, că o condiţie de succes e să nu laşi să ţi se citeas­că pe figură, stările sufleteşti. Ră­suflă profund şi pe nas aşa cum cere technica stăpânirii de sine. Şi rosti un mulţumesc pe nota cea mai justă cu putinţă. Nici nu se îndoia că şi-a dominat marele prie­ten. Iată, îmi zise după câte­va clipe, instalat pe canapeaua unei cafenele, un debut triumfal: un cu­noscut îl asigurase că-1 urmăreşte cu o deosebită atenţiune. Intre timp, directorul Mihoară, unul din cei mai străluciţi pole­mişti ai timpului, îl îndemna către scrisul violent. — Straşnic, Fabriciu! admirabil... Un gest scurt cu pumnul dus din dreptul pieptului în spre afară — magistral ! Dar tonul nu era mereu acelaş. Mihoară ştia să-l varieze, până la nuanţă. Stimulentul îşi fă­cea sigur şi mereu reînoit efectul. Fabriciu devenise de o violenţă pro­fetică, îşi încorda stilul, făcea sa isbucnească epitetul. Era citat. Din când în când Mihoară îi a­­trăgea camaradereşte luarea-amin­­te, că un articol sau altul nu mai era la înălţimea uluitoare a celor­lalte, rămânând totuş în limitele perfecţiunii şi ale sublimului. — Aştept de la tine, Fabriciu, nu­mai capod­opere ale genului. Biciuit, zelul neofitului se înte­­ţia. Studie pe Bloy şi pe Laurent Tailhade, pe Courrier şi pe Swift, pe Carrel, pe Veuillot, pe Vallés, pe Mirbeau, pe Daudet, şi mijloacele sale fireşti, sporite şi cultivate, în­florilă în coloane compacte de bles­teme adaptate împrejurărilor infa­me ale politicei interne. Fabriciu era convins că erupţiile şi inter­­speriile sale vor deslânţui energiile proletariatului şi va retrăi, alături de aceştia, revoluţia franceză. Momentan, seara cea mare­­ se anunţa ici şi colo prin strângeri de mână şi invariabil, prin felici­tările, mereu modificate, ale direc­torului : felicitări entuziaste, bruş­te, o efuziune, o îmbrăţişare. Felicitări cu privirea şi braţele spre cer, — directorul devenea un geyzer de admiraţie care se revărsa după o clipă de argintiu elan, asu­pra lui Fabriciu. Felicitări mute, prostrate, reculese, ca şi cum vocea vioaie a lui Mihoară i-ar fi măr­turisit: — ce să-ţi mai spun! eşti nemaipomenit! dar m’ai tâmpit, pur şi simplu... Sau felicitări so­bre, analitice, precise: Mihoară re­devenea tehnicianul, omul de mese­rie. Ceea ce-l nedumirea pe Fabriciu, era că în ciuda fulgerilor cotidiane prin cari pedepsia, el, oligarhia, gu­vernele, parlamentul şi capitalis­mul, cauză a tuturor relelor, Mi­­hoară menţinea raporturi aproape prieteneşti cu unii miniştri, depu­taţi, senatori şi chiar cu bancheri, ceea ce trecea de marginile bizaru­lui... Câte­odată, directorul îl ruga să «mai lase în pace» pe câte un­ ­Citiţi continuarea în pagina ll-af -----------po----------­Mita in­alui Programa analitică de tranziţIIe va face şi mai evidentă această o­­peraţie, pe care bunul mers al învă­ţământului o reclmă. Să nădăjduim că experienţa de anul acesta nu se va mai repeta şi că se va sfârşi o­­dată cu improvizaţia. Nu e nici eco­nomic (oricât aparenţa ar contra­zice), nici pedagogic să impunem e­­levilor câte două manuale, pentru unele din materii. Începutul viito­rului an şcolar, trebue să ne afle cu manualele potrivite, pe capacitatea de percepere a fiecărei clase. Dar o revizuire a manualelor se impune şi din alte binecuvântate motive. Cu atât mai mult cu cât ea se făcea aşteptată şi de pe acum. Consiliul Permanent, în seama că­ruia grija de a controla şi a acorda autorizaţiile pentru tipărirea ma­nualelor didactice, are, în sfârşit, cel mai nimerit prilej să purceadă la o radicală revizuire a lucrărilor, ce i se vor prezintă. De bună sea­mă, majoritatea autorilor vor pro­ceda la o retopire a vechilor manua­le. Ori tocmai aici stă pericolul. Consiliul Permanent trebue să veghe­ze şi să recitească, manuscrisele, ca pe nişte noi lucrări. In felul acesta va impune corecţiuni şi va hotără eliminări, cari i-au scăpat, când cu vechile autorizări. Nu este locul să insistăm în aceste rânduri, princi­piale, cu exemple de erezii, felurite, câte se întâlnesc în manualele da până acum. Rezervăm aceste mostre (ca şi distingerea ce se cuvine atâ­tor cărţi cu adevărat bune) unui vii­tor articol. In treacăt putem aminti de manualele de română în care tot se mai întâlnesc aberaţii poetice sau licenţe licenţioase (chiar când poe­ziile sunt bune, cum e cazul acelei t­imbra lui Mircea la Cozia*). Ce ziceţi de pildă de «Cântarea dimi­neţii — din buze nevinovate» sau «Şi-aceste legi prea drepte — orice norod le calcă — sau care nu le ştie — cade, ruin’ rămâne» — şi câte al­te primitive galimate poetice din Eliade Rădulescu cu care se deschi­de un manual de liceu de clasa III. Şi încă nu va fi de ajuns. Minis­terul are prilejul să înzestreze fie­care ramură de învăţământ cu ma­nualul ce i se cade. Ne gândim la acele manuale pentru învăţământul comercial, profesional, etc., în scru­tarea cărora a prezidat o vinovată toleranţă. Gândul ne vine de la ex­celentul manual pe care-l avem sub ochi: «Carte de cetire pentru anul 1 al Şcoalelor industriale de ucenici» întocmită de Maria C. Adam, N. Gro­za, Şt. Săndulescu, G. V. Botez şi C. Adam. E un model al genului. Se vede că autorii sunt dintre aceia ce profesează, în adevăr, învăţămân­tul. Selecţia materialului de cetire, distribuţia lui pe materii (română, religie, istorie, higienă), explicaţiile ca şi notiţele biografice, partea ilus­trativă chiar, extrema decenţă tipo­grafică cu care e prezintat manua­lul, arată ce se poate face când com­petenţa şi dragostea se însoţesc, în slujba aceluiaş oficiu. Un îndemn mai mult ca să revenim, pe îndelete asupra acestui subiect, Perpessicius

Next