Cuventul, noiembrie 1928 (Anul 4, nr. 1268-1297)
1928-11-01 / nr. 1268
ANUL al IV-lea.No. 1268. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCUREŞTI TELEFON: *“ SST»“TM Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETATI GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/84. ţinut un decret-lege prin care şef efectiv al armatei este ministrul de răsboiu. Generalul Prezan a protestat, şi guvernul de pe atunci a trebuit să cedeze, dar numai pentru cazul personal al generalului Prezan. Aşa că, de la dizolvarea marelui cartier, şef efectiv al armatei este ministrul de răsboiu. Aşadar, parlamentul e al guvernului, poliţia şi armata sunt ale guvernului. Ce măsură poate în asemenea împrejurări lua regenţa împotriva unui guvern în stare de răsvrătire faţă de constituţie, atunci când de fapt ea însăşi e prizonieră a guvernului! Metode paci nicel Metode legale! Ele sunt fără îndoială bune. Ar trebui însă, domnule profesor, ca, încercând să soluţionaţi problema aceasta, să ne puteţi dovedi că aceste metode legale sunt şi eficace. Altfel, legalismul nostru al tuturor, acest legalism care duce la permanentizarea unui regim de abuzuri, nu e decât renunţare şi laşitate. Ne puteţi în adevăr recomanda această atitudine! Nae Ionescu Mecanismul constituţional Scrisoare deschisă d-lui Nicolae Iorga Domnule Profesor, din primăvară până acum, problematica vieţii noastre politice pe care, după puteri, încerc să o urmăresc şi după linia ei teoretică mai ridicată decât nivelul persoanelor pe cari le implică, m’a adus să discut, dacă nu cu deplină competenţă, cel puţin cu complectă bună credinţă şi cu dorinţa sinceră de lămurire unele din părerile exprimate de Dvs. Era, pentru mine ca şi pentru orice publicist, o îndatorire elementară, asupra căreia nu e nevoe să insist. Nu aţi crezut, cu excepţia unui singur caz, necesar să răspundeţi. Doar din când în când reluarea unei teme în coloanele ziarului Dvs., îmi dovedeau că întâmpinările «Cuvântului» nu v’au rămas necunoscute. Dar atât. Nu cred că sistemul e cel mai bun. Cred, din potrivă, că o personalitate care, prin proporţiile şi puterea ei, este indicată a crea directive în via ■ţa noastră politică, e datoare asta cu lămuriri oricând la dispoziţia opiniei publice. Mai ales atunci când, cum a fost aproape constant cazul meu, obiecţiile ridicate nu au atât scopuri polemice, cât mai ales sunt întrebări puse din nevoia unor precizări. Aţi preferat să rămâneţi la punctul Dvs. de vedere: acela de a enunţa pur şi simplu soluţiuni, refuzându-vă statornic oricărei discuţii şi ocolind orice explicaţie sau justificare a afirmărilor făcute. Este metoda profetică. A cărei valoare cunosc şi eu puţin din istorie, pe care o apreciez, fără îndoială, dar care nu face parte din instrumentele omului politic. De aceea, fără a avea prezumţia nea de a vă hotărî la o schimbare de atitudine,a încredinţat totuş că publicul, pentru care scriem, are nevoe să înţeleagă şi să se convingă, îmi permit să continuu a comenta, prin confruntarea cu faptele şi realităţile, soluţiunile Dvs. Cu atât mai mult, cu cât problemele pe care le aruncaţi în public merg de cele mai multe ori la sâmburele vieţii noastre politice. Aţi hotărît, domnule Profesor, sădenunţaţi tovărăşia de luptă pe care o încheiaserăţi cu naţional-ţărăniştii, motivând această schimbare prin antipatia pe care o aveţi pentru metoadele violente în lupta politică. Credeţi că pe această cale s’ar putea ajunge la revoluţie, şi asta vă repugnă. Nu cred să existe între oamenii responsabili din ţara românească unul atât de scelerat încât să dorească o revoluţie. Dar iarăş, par’că nu stă în natura omului politic de proporţii istorice de a evita cu orice preţ revoluţia. Ea este, în anumite împrejurări, un instrument şi o metodă, extremă, desigur, oribilă probabil, dar nu mai puţin din domeniul realităţilor. Politica se face doară cu capul rece, şi cu inima ferecată în cercuri. D-voastră sunteţi pentru căile legale cu orice preţ. E o chestiune de metodă. Orice metodă e bună, cu o singură condiţie: să fie eficace. De aceea îmi voi îngădui să vă întreb care credeţi că e valoarea metodei dvs. în împrejurările de faţă. Iată un caz să presupunem un moment, prin absurd, că un prim-ministr al ţării româneşti, înebuneşte subit, începe să creadă că prezenţa lui la cârma statului e absolut necesară şi, în ciuda tuturor insucceselor personale, a dovezilor de incapacitate şi a dezastrelor pe care le pregăteşte ţării, hotărăşte să se eternizeze la guvern. Evident, consiliul de regenţă poate să-l cheme odată, de două sau de trei ori, recomandându-i să se retragă, sau chiar cerându-i categoric demisia. Ce se întâmplă însă dacă primul ministru, convins în aberaţia lui mintală, că reprezintă singura rezervă şi garanţie a ţării, refuză a urma injoncţiunilor regenţei! «Nu pleci» Asta-i. O să răspundeţi probabil: guvernul a intrat în conflict cu coroana! — Da, a intrat! !Veţi adăuga: asta e lovitură de stat! — Da, este! întrebarea e: ce poate face regenţa împotriva acestei lovituri de stat! Nu e decât o soluţie: să aresteze guvernul. Cu cine? Cu poliţia! Poliţia este a ministrului de interne! Atunci, cu armata. Ei da, cu armata. Dar asta se putea când exista regele; nu se poate însă astăzi, sub regenţă. Şi iată de ce: după constituţie capul armatei e regele. In timp de răsboiu, şef efectiv al armatei este comandantul marelui cartier. Cine e șef efectiv în timp de pa cel Problemă la care nu s’a gândit nimeni din vreme, — afară de Ion Brătianu, îmi voiu îngădui, domnule profesor, să vă amintesc că pe vremea când generalul Prezan comanda ca generalisim armata noastră. Ion Brătianu a ok —.—-ooxxxoo—— Propaganda literară şi artistică este mai eficace decât acea politică. Căci se adresează unui cerc mai larg, unei mentalităţi mai puţin căptuşită de idei preconcepute şi unui public care mai curând apreciază calităţile unei naţii după reprezentanţa ei intelectuală decât după vitrina politică și «legumele» expuse înăuntru. Dovadă că judecăndu-ne după d. Victor Antonescu, Parisul, care avea față de acest trist personaj numai epitete exprimând numele zoologic al unui robust, animal al deşertului, putea să-și facă o destul de proastă idee despre fauna noastră reprezentativă. Dar acelaş Paris n'are decât aplause pentru d-ra Elvira Popescu şi dialectica ei specială. Şi în orice caz suntem mai populari acolo prin Elvira decât prin d. C. Diamandy. Pentru că suntem la paragraful artei dramatice, trebue să semnalăm activitatea inteligentă, talentată şi fecundă pe care o tânără şi distinsă compatriotă a noastră, d-ra Tatiana Nottara, fiica cunoscutului avocat din Bucureşti, d. Vasilescu-Nottara, o desvoltă in publicistica franceză pentru popularizarea în marele public francez a teatrului românesc şi artiştilor noştri aramatici. Revue internationale du Théatre care apare la Paris, are în d-ra Nottara o colaboratoare asiduă. Numărul pe Septembrie publică un articol remarcabil asupra maestrului Costache Nottara, Intr'un articol anterior d-ra Nottara a făcut o analiză asupra mişcărei teatrale în România scoţând în relief faptul atât de interesant şi de măgulitor pentru noi, că oferim scenei franceze pe câţiva dintre pionerii de seamă ai teatrului parizian: D-ra Ventura, Elvira Popescu, Alice Cocea, Roman, Genica Athanasiu. Sau trecând dela teatru la musichall, d-ra Claudia Ionescu, supranumită «la Bakerine blonde» şi care obţine mari succese la Fores-Bergères. Şi numai vorbim de S. Yennel, care este un strălucit «junepremier la Comedia Franceză, de d. Mihalescu, care s’a lansat şi în cinematograf. Articolele d-rei Nottara ne lămuresc astfel şi pe noi, nu numai pe francezi, despre capacitatea şi... capacităţile noastre teatrale şi artis tice. In ipoteza că împrumutul — întregul împrumut de 250 milioane de dolari — se va încheia, fapt de care avem serioase motive să ne îndoim, se pune în plin problema stabilizării. Ne aflăm în plin cerc vicios. Nu se poate realiza împrumut fără stabilizare şi vice-versa. Dar stabilizarea depinde de alţi factori decât împrumutul, şi este de ordin intern. Determinantele stabilizării sunt: balanţa plăţilor şi bugetul. Ori, ambele sunt deficitare din cauza lipsei de export, din cauza necesităţii de a se importa porumb din cauza imposibilităţii statului de a încasa impozitele. Stabilizarea nu se referă numai la cursul monedei. Este o eroare curentă. Prin stabilizare se înţelege fixarea unui întreg complex de factori având ca bază întregul ruaj economic al ţârei, întreaga gospodărie a cărei sinteză se poate exprima şi prin raportul monedei ţârei la valoarea aurului. Stabilizarea înseamnă statornicirea condiţiunilor de schimb în care se află bogăţia unei ţări, a regimului bugetar, vamal, fiscal, în ansamblul lor, raportate la bogăţia altor ţări, prin adoptarea unei valori convenţionale. Stabilizarea conţine într’o oare şicare măsură şi o.... clasificare. Ea este esențialmente dinamică şi presupune cel puţin un echilibru bugetar perfect — dacă nu existenţa unor excedente reale — a unei balanţe de plăţi active. Iată de ce ea este profund ancorată în producţie, în circulaţie, în schimb, toate elementele creatoare de valori. In împrejurările de astăzi , stabilizarea apare o imensă eroare. Balanţa plăţilor pasivă — bugetul deficitar — cu două miliarde la vămi — cu două miliarde la căile ferate — cu trei miliarde la impozite — dovedesc starea de marasm a economiei naţionale, imposibilitatea de a realiza astăzi — şi cu atât mai puţin mâine când sarcinile datoriei externe, a rentelor etc. vor creşte—un echilibru. Dacă asemuim stabilizarea cu regularea unui curs de apă, pentru a evita căderile sau stâncile — apoi trebuie mai întâi ca sursa să fie captată şi să aibă un debit asigurat. Dar când izvorul este secat — când producţia acestei ţări este inexistentă, când administraţia statului, industria şi comerţul sunt net dificitare — stabilizarea apare ca o întreprindere donquichotească, ca şi când setea călătorii lui în pustiu s’ar potoli la izvorul plin de ademeniri apărut într’o viziune de faţa morgana. In locul măsurilor reale — spargerea plafonului pentru cumularea de devize, revizuirea legislaţiei vamale, reducerea cheltuelilor si a impozitelor destructive — se recurge din nou la paliative, cum e de o pildă restrângerea circulaţiei devizelor, sau reducerea bugetului pe 1929! Din nou se combat fenomenele externe ale unei cangrene în loc de a se suprima focarul. Nu administraţia publică poate creia o stare de prosperitate prin bugete fictive, prin exproprieri silite, prin legiferări arbitrare , ci naţiunea însăşi trebuie să producă, să câştige şi să realizeze economii. Atunci bogăţia nu va mai fi o legendă. Cu 12 bani kilogramul de păcură şi la lei porumbul, cu şomaj şi falimente industriale la o protecţie vamală aproape prohibitivă, cu cale ferată şi o poştă deficitare, cu dobânzi de 3% pe lună, cu costul vieţii cel mai ridicat din Europa, am atins nivelul economic cel mai scăzut pe care la înregistrat România vreodată Ce stabilizăm în această situaţie haotică? Avem certitudinea că vom putea echilibra bugetele viitoare? Construim întreg edificiul stabilizării pe ipoteze — sau dacă preferaţi — pe o experienţă — care poate compromite însuşi afluxul de credit străin escomptat — îndată ce vom întârzia cu o zi plata numeroaselor cupoane externe. Nu avem nevoie să ne gândim la catastrofe — pentru a găsi o justificare acestui scepticism. Situaţia actuală ca şi media ultimilor zece ani îndreptăţesc cu prisosinţă, orice bănuială, — orice teamă. Iar stabilizarea mult trâmbiţată nu mai apare azi ca un act de prevedere şi de cuminţenie, ci ca epilogul disperat al unei dictaturi care ne-a adus în starea precară actuală, ca o tentativă inoportună, cu substrat politic, de a se șterge cu buretele urmele unei politici nefaste și ireparabile. St. Vidrati ANCHETE FINANCIARE OPORTUNITATEA STABILIZĂRII ANUL JUBILAR S’au sărbătorit anul acesta zece ani dela alipirea Basarabiei, printr’o ceremonie gâfâită, păzită de jandarmi şi colcăitoare de agenţi secreţi, care n’a avut nici măcar fastul şi grandoarea arogantă a centenarului răpirii, comemorat în 1912 de regimul lui Nicolae al II-lea. Zilele acestea Constanţa a avut spectacolul unor festivităţi analoage şi mai sumare şi mai decolorate — pe zi ce trece, golul sporeşte împrejurul organizatorilor parastaselor jubiliare — şi catastrofa de la Recea a fost un pretext căzut din cer pentru a rasoli programul şi a precipita debandada în sens invers a trenurilor oficiale şi ministeriale. Dar iată că data cea mare, aceia a unirii Ardealului, Banatului şi Bucovinii se apropie. Şi au început discuţiuni asupra condiţiunilor în care acest eveniment va fi praznuit, cam prin pasiunea şi vigoarea cu cari sunt conduse, frafeia lu aspectul unor anticipate stabiliri de responsabilităţi. Fiindcă fiecare ne dăm seama că felul în care vom înţelege să constiuiram reîntregirea la hotarele lui istorice ale neamului românesc e un lucru foarte grav, că în clipele de emoţiune retrospectivă, sensibilităţile colective devin nespus de receptive şi de impresionabile, că cea mai neînsemnată scăpare din vedere ori lipsă de tact pot deschide răni ce nu se vor vindeca decât foarte greu, că amintirea suferinţelor îndurate timp de secole e de natură a pune în discuţiune suma de recompense dobândite, cu o acută şi îndreptăţită cruditate. La serbările comemorării Unirii celei mari, Ardealul trebuie să aibă întâietatea, onorurile prime, aclamaţiuniie opinie.Fiindcă vrând, nevrând, trebue să recunoaştem că Ardealul face azi parte integrantă din România- Mare fiindcă A VOIT-O, şi această voinţă a fost timp de veacuri a poporului întreg care a suferit persecuţiuni şi măceluri în massă, a martirilor cari s’au legănat de spânzurători, au fost arşi pe rug, traşi pe roată şi în ţeapă, a fruntaşilor mai noui ai vieţii politice şi sufleteşti ai provinciei cari nu s’au înduplecat în faţa ameninţărilor, nu s’au vândut pe taraba onorurilor,— a fost voinţa zecilor de mii de soldaţi ardeleni din războiul mondial, cari părăsind în massă tranşeele şi coloanele de atac au dezertat — da, au dezertat, acţiune eroică şi binecuvântată când de ea atârna prăbuşirea la pământ a unui împilator milenar — şi apoi au luat căile robiei în Siberia, unde ani de zile au putrezit în mine, (vai, câţi n’au răposat în câmpurile polare de prizonieri!...) pentru ca în ziua cea mare a liberării popoarelor, alcătuiţi în batalioane de legionari, să aducă pământului regăsit al Ardealului solia redeşteptării lui definitive. Apoi scriitorii şi gazetarii, vitejii păstrători ai graiului străbun asvărliţi în cuzeaiauae din Buda şi din Seghedin şi cărturarii cari au trecut munţii la noi, reîntregindune în cultura şi tradiţia noastră latină după veacuri de infiltraţiune slavonă şi grecească — iar acum curând de tot, mucenicii cari atunci când se credea că totul s’a isprăvit, şi-au mai dat şi ei prinosul de sânge pentru cauza românească, martirizaţi de bandele lui Bela Khun, fiindcă bestialitatea maghiară a fost identică faţă de Ardeleni, sub toate stindardele şi înfăţişările lor contradictorii. A nu, măcar în zilele acestea de revizuiri de conştiinţe şi de recomstituiri istorice, să nu ne atribuim merite disproporţionate în marele proces al reîntregirii neamului şi să nu ne prevalăm de titluri exorbitante. Este sigur că optsute de mii de soldaţi români au căzut pe toate fronturile de luptă, că zeci de mii de invalizi, scânteietori de cicatricele, soirenţele şi revoltele lor sunt azi depozitarii sfâşietori ai unui ideal magnific, că atâtea văduve şi atâţi orfani au dreptul la pietatea şi solicitudinea noastră emoţionate, dar nu trebuie să uităm că jertfa acestora de sânge şi de lacrimi a fost pecetluită de oligarhiile mizerabile ale vechiului regat cu pacea de la Bucureşti. Şi atunci când totul părea pierdut, provinciile româneşti au sărit în ajutorul neamului românesc de pretutindeni, au sgârţâit Europa şi America cu apelurile şi protestele lor, ne-au ridicat pe umeri şi ne-au înglobat în formidabila deslănţuire de revendicări naţionaliste, tratatul scelerat pe care-l acceptasem cu pumnalul în beregată a fost rupt în bucăţi şi noui nouţi, spălaţi de toate suspiciunile şi inviolabili în faţa tuturor reproşurilor, ne-am putut prezintă în faţa conferinţă de la Versailles intacţi în orgoliul nostru regăsit, ireductibili în cererile şi pretenţiunile noastre. De aceea, sărbătoarea alipirii Ardealului la patria-mumă este o sărbătoare în primul rând a Ardealului. A încerca să o celebrezi fără participarea lui e o crimă — a te asocia fără învoirea lui expresă, o gravă necuviinţă. Alexandra Kiriţescu „Samostiinicii” ucraineni de GH. PQPP deputat Descompunerea Rusiei în perspectivă Publicul românesc va fi urmărit cu interes ştirile din ultimul timp despre mişcările revoluţionare din Ucraina. Din timp în timp, cu regularitate ele revin şi ne reamintesc vecinătatea unui teren vulcanic în continuă stare de erupţie. Manifestul de deunăzi al «Comitetului ucrainean», scris în tonul,lasie al agitatorilor ruşi de odinioară, ne aminteşte literatura revoluţionară a epocei de la 1870—1900, zugrăvită cu măestrie în faimoasa carte «Rusia subterană» a lui Stepaiac-Kravcinsk. De atunci însă, dela epoca lui Herzen, Pisarev şi Mihailovski, a Sofiei Perovokaia şi a lui Karakozov, ce distanţă şi câte prefaceri. Dela «nihiliştii» lui Turghenev, de la «Liga pentru uciderea ţarului», înfiinţată într’o consfătuire secretă la Voronej în 1881, de la societatea «Zemlea şi «Voica» («Pământ şi libertate») sau chiar de la «detaşamentele de luptă» ale partidului social-revoluţionar, trimese la atentate, la «exproprieri» înarmate şi la evadări surprinzătoare din închisoare sub comanda lui Boris Savinkov, ministru sub Kerenski, refugiat în străinătate şi întors în Rusia spre a fi ucis de bolşevică— ce evoluţie importantă în fostul imperiu al lui Alexandru II şi IH, şi al nefericitului Nicolae II. Astăzi ca şi atunci Rusia fierbe ca un enorm cazan, acoperit cu capacul de fier al unei «ordini» oficiale, întemeiată pe armată, pe birocraţie şi pe tiranie ca şi atunci, tot ce e însufleţit de «sentimente sule» riscă situaţie, familie şi viaţa. Tipografiile clandestine continuă şi astăzi să producă prin tainiţi neştiute o întreagă literatură «subterană» care otrăveşte mereu, în ciuda poliţiei G. P. U. şi în dispreţul ternarei şi a execuţiilor necurmate. Dar ideile pentru cari se jertfeşte generaţia de astăzi poartă pecetea marilor experienţe, tragice şi sângeroase, de,,,după 1917. Rusia nu mai «cântă adevărul«, cum spusese atunci prinţul Lvov, primul ministru-preşedinte al revoluţiunii. Ea s-a scoborât din nourii utopismului, umanitarist, socializant şi internaţionalist pe pământul programelor de disciplină şi autoritate. Toate partidele şi nuanţele politice, monarhiştii, social-revoluţionarii, menşevicii, cadeţii milinkovişti au găsit «adevărul» în accentuarea într’o formă ori alta a ideii de patrie al naţiune. Evoluţia aceasta e şi mai pronunţată la celelalte naţionalităţi ale vastului imperiu. Clasa lor intelectuală, rusificată prin efectul şcoalei şi literaturii ruseşti, înconjurată de un imens prestigiu moral, această clasă unificată şi nivelată prin o neînchipuită difuziune a ideilor marxisto-socialiste în toata pătura cărturărească de la Prut până la Vladivostok, a revenit astăzi la conştiinţa realităţilor politice. Acţiunea extremă a bolşevismului a trezit reacţiunea ideii naţionale care dormise în sângele «alogenilor». Pretutindeni azi în Rusia e o «primăvară a popoarelor» odinioară asuprite, înăbuşite, necunoscute. După ruperea Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, a Poloniei şi Basarabiei, e’au mişcat başkirii, vogulii, carelienii, tătarii, ciuvaşii, kirghizii, palmacii, apoi cele 36 de neamuri ale Caucazului, în frunte cu splendida rasă a gruzinilor, Decenţilor etc. Şi ecoul mişcărei răs- punde până în adâncul Asiei cen-trale unde Turkestanul, înfometat şi asasinat de «politica bumbacului» pentru fabricile textile ale Moscovei nu mai are voe să cultive nici grâul pâinei sale de toate zilele. In fruntea tuturor lrnu păşesc ucrainenii. Popor de vreo 40 de milioane de suflete, aşezate pe un teritoriu de o întindere aproximativ egală cu a vechei Austro-Ungarii, era firesc ca ei să aibă rolul de conducători în evoluţia aceasta de emancipare naţională. Bolşevicii au înţeles primejdia şi au avut prudenţa şi abilitatea de a nu încerca o împotrivire prea mare. Utopişti şi practici în aceeaş vreme, ei s’au hotărât repede la concesiuni foarte largi şi însemnate. Rusia fu prefăcută într’o mare republică federativă, compusă din nenumărate autonomii naţionale mari şi mărunte cu centrul în Moscova roşie. Ucraina însăşi are azi largă autonomie naţională. Ea are un soviet «naţional», cu administraţia, cu justiţia şi cu învăţământul complet ucrainizate. Libertatea a întărit în loc să potolească mişcarea separatistă. Ceea ce formase slăbiciunea mişcării ucrainene fusese tocmai lipsa unei clase conducătoare de intelectuali luminaţi de conştiinţa naţională. Şcoala, literatura şi politica rusească atrăseseră pe intelectuali în orbita rusismului şi poporul de jos, masele ţărăneşti, lipsite de cadre politice, erau în prada politicei de rusificare. Marea importanţă a nouei situaţiuni politice în Rusia este tocmai faptul că acţiunea de rusificare a claselor conducătoare a încetat şi s’a făcut loc unui curent de naţionalizare. Şcoalele naţionale, bolşevice numai la suprafaţă, dau în fiacare an contingente considerabile de intelectuali formaţi în limba şi cultura naţională a fiecărui neam. Oricare ar fi efectul otrăvitor al «educaţiei» comuniste, ideia naţională, odată trezită, nu mai poate fi înăbuşită. Generaţiile cari se ridică nu mai aparţin unfleteşte ca(Citiţi continuarea în pagina II-a). »*C Stânga sau Dreapta ? (Ori „mic tratat de gazetărie“) ii. Fabriciu, tânărul meu prieten, a intrat într-o redacţie de stânga. Un director celebru, prin numeroasele sale arestări politice, l-a primit cu braţele deschise. L-a asigurat că are un extraordinar talent de polemist şi a repetat aceste sacramentale cuvinte într’o sală plină de colegi cari pe rând i-au scuturat, viguros, mâna şi o clipă după aceia, cu nasul în manuscrise l-au şi uitat-Zilnic, directorul îl felicita. L-a încurajat să semneze des, să-şi facă un nume. Intr’o dimineaţă i-a sporit salariul cu cincizeci la sută. Violent efort al lui Fabriciu, să nu holbeze ochii. Pentru un ucenic, fericirea era prea subită şi disproporţionată. Fabriciu învăţase în prefiraje tratate sanscrite, că o condiţie de succes e să nu laşi să ţi se citească pe figură, stările sufleteşti. Răsuflă profund şi pe nas aşa cum cere technica stăpânirii de sine. Şi rosti un mulţumesc pe nota cea mai justă cu putinţă. Nici nu se îndoia că şi-a dominat marele prieten. Iată, îmi zise după câteva clipe, instalat pe canapeaua unei cafenele, un debut triumfal: un cunoscut îl asigurase că-1 urmăreşte cu o deosebită atenţiune. Intre timp, directorul Mihoară, unul din cei mai străluciţi polemişti ai timpului, îl îndemna către scrisul violent. — Straşnic, Fabriciu! admirabil... Un gest scurt cu pumnul dus din dreptul pieptului în spre afară — magistral ! Dar tonul nu era mereu acelaş. Mihoară ştia să-l varieze, până la nuanţă. Stimulentul îşi făcea sigur şi mereu reînoit efectul. Fabriciu devenise de o violenţă profetică, îşi încorda stilul, făcea sa isbucnească epitetul. Era citat. Din când în când Mihoară îi atrăgea camaradereşte luarea-aminte, că un articol sau altul nu mai era la înălţimea uluitoare a celorlalte, rămânând totuş în limitele perfecţiunii şi ale sublimului. — Aştept de la tine, Fabriciu, numai capodopere ale genului. Biciuit, zelul neofitului se înteţia. Studie pe Bloy şi pe Laurent Tailhade, pe Courrier şi pe Swift, pe Carrel, pe Veuillot, pe Vallés, pe Mirbeau, pe Daudet, şi mijloacele sale fireşti, sporite şi cultivate, înflorilă în coloane compacte de blesteme adaptate împrejurărilor infame ale politicei interne. Fabriciu era convins că erupţiile şi intersperiile sale vor deslânţui energiile proletariatului şi va retrăi, alături de aceştia, revoluţia franceză. Momentan, seara cea mare se anunţa ici şi colo prin strângeri de mână şi invariabil, prin felicitările, mereu modificate, ale directorului : felicitări entuziaste, bruşte, o efuziune, o îmbrăţişare. Felicitări cu privirea şi braţele spre cer, — directorul devenea un geyzer de admiraţie care se revărsa după o clipă de argintiu elan, asupra lui Fabriciu. Felicitări mute, prostrate, reculese, ca şi cum vocea vioaie a lui Mihoară i-ar fi mărturisit: — ce să-ţi mai spun! eşti nemaipomenit! dar m’ai tâmpit, pur şi simplu... Sau felicitări sobre, analitice, precise: Mihoară redevenea tehnicianul, omul de meserie. Ceea ce-l nedumirea pe Fabriciu, era că în ciuda fulgerilor cotidiane prin cari pedepsia, el, oligarhia, guvernele, parlamentul şi capitalismul, cauză a tuturor relelor, Mihoară menţinea raporturi aproape prieteneşti cu unii miniştri, deputaţi, senatori şi chiar cu bancheri, ceea ce trecea de marginile bizarului... Câteodată, directorul îl ruga să «mai lase în pace» pe câte un Citiţi continuarea în pagina ll-af -----------po----------Mita inalui Programa analitică de tranziţIIe va face şi mai evidentă această operaţie, pe care bunul mers al învăţământului o reclmă. Să nădăjduim că experienţa de anul acesta nu se va mai repeta şi că se va sfârşi odată cu improvizaţia. Nu e nici economic (oricât aparenţa ar contrazice), nici pedagogic să impunem elevilor câte două manuale, pentru unele din materii. Începutul viitorului an şcolar, trebue să ne afle cu manualele potrivite, pe capacitatea de percepere a fiecărei clase. Dar o revizuire a manualelor se impune şi din alte binecuvântate motive. Cu atât mai mult cu cât ea se făcea aşteptată şi de pe acum. Consiliul Permanent, în seama căruia grija de a controla şi a acorda autorizaţiile pentru tipărirea manualelor didactice, are, în sfârşit, cel mai nimerit prilej să purceadă la o radicală revizuire a lucrărilor, ce i se vor prezintă. De bună seamă, majoritatea autorilor vor proceda la o retopire a vechilor manuale. Ori tocmai aici stă pericolul. Consiliul Permanent trebue să vegheze şi să recitească, manuscrisele, ca pe nişte noi lucrări. In felul acesta va impune corecţiuni şi va hotără eliminări, cari i-au scăpat, când cu vechile autorizări. Nu este locul să insistăm în aceste rânduri, principiale, cu exemple de erezii, felurite, câte se întâlnesc în manualele da până acum. Rezervăm aceste mostre (ca şi distingerea ce se cuvine atâtor cărţi cu adevărat bune) unui viitor articol. In treacăt putem aminti de manualele de română în care tot se mai întâlnesc aberaţii poetice sau licenţe licenţioase (chiar când poeziile sunt bune, cum e cazul acelei timbra lui Mircea la Cozia*). Ce ziceţi de pildă de «Cântarea dimineţii — din buze nevinovate» sau «Şi-aceste legi prea drepte — orice norod le calcă — sau care nu le ştie — cade, ruin’ rămâne» — şi câte alte primitive galimate poetice din Eliade Rădulescu cu care se deschide un manual de liceu de clasa III. Şi încă nu va fi de ajuns. Ministerul are prilejul să înzestreze fiecare ramură de învăţământ cu manualul ce i se cade. Ne gândim la acele manuale pentru învăţământul comercial, profesional, etc., în scrutarea cărora a prezidat o vinovată toleranţă. Gândul ne vine de la excelentul manual pe care-l avem sub ochi: «Carte de cetire pentru anul 1 al Şcoalelor industriale de ucenici» întocmită de Maria C. Adam, N. Groza, Şt. Săndulescu, G. V. Botez şi C. Adam. E un model al genului. Se vede că autorii sunt dintre aceia ce profesează, în adevăr, învăţământul. Selecţia materialului de cetire, distribuţia lui pe materii (română, religie, istorie, higienă), explicaţiile ca şi notiţele biografice, partea ilustrativă chiar, extrema decenţă tipografică cu care e prezintat manualul, arată ce se poate face când competenţa şi dragostea se însoţesc, în slujba aceluiaş oficiu. Un îndemn mai mult ca să revenim, pe îndelete asupra acestui subiect, Perpessicius