Cuventul, decembrie 1928 (Anul 4, nr. 1298-1326)

1928-12-01 / nr. 1298

ANUL al IV-lea.­­ No. 1298, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCUREŞTI TFT FFftN I 378 10 ADMINISTRAŢIA TELEFON I 378 , REdaCŢIA Director politic: 1* TIT US ENACOV1G1 Director C. GONGOPOL. ) Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERAU tie PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER­­str. Eug. Carada (fost Karagheorghevid 9). Telefon 30/S4. ROMANIA PESTE GRANIŢI -----OO^ÎOO--­ Schimbările la faţă în care exce­lează patriotismul de tarabă al par­tidului liberal, trebue să pue, se­rios, pe gânduri. După cum sunt sau nu la putere, Ţara se bucură din parce­le, de un credit împins până la credulitate bolnăvicioasă sau de o lipsă de credit, alarman­tă, vecină cu falimentul, dacă nu cumva chiar sinonimă. Meşteri în­cercaţi în subminări de toate ge­nurile, nu s’au dat în lături nici­odată dela pregătirea, cam deşăn­ţată uneori şi prin aceasta suspec­tă, a opiniei publice, din ţară şi de peste graniţi. Pirueta, nu numai iraţională, dar şi oribilă, pe care vistiernicul de ori a făcut-o în fa­ţa vice-guvernatorului Băncii fran­ceze, căruia la răstimp de câteva săptămâni numai i-a prezentat raiul de până ori, al României Mari în culorile celui mai nesigur şi mai riscant dintre iaduri, este încă una din performanţele în ma­terie de patriotism, ale partidului liberal. Dacă, de un an de zile de când începuseră tratativele împru­mutului, s-au plâns neîntrerupt de contra-acţiunea opoziţiei, a cărei o­­peră de informare pozitivă a stră­inătăţii, izvorâtă din conştiinţa mandatului ei de la naţiune, au de­­nunţat-o tot timpul ca pe o sabo­tare antiromânească, era pentru că ei ştiau, din chiar experienţa lor personală ce valoare au aceste ac­ţiuni, ei care împănaseră, cu un an de zile înainte, în opoziţie fiind, străinătatea, cu memorabila bro­şură în care vorbeau de deficite şi de starea precară a finanţelor ţării. Manoperă căreia, de bună seamă vor fi din nou ispitiţi să i se dea, trup şi suflet, oricât dezastrul sis­temului financiar economic al vis­tiernicului de pomină, ar invita la oarecare modestie şi rezervă. Dar manoperă, care va trebui să se is­­bească de azi înainte de cercul de simpatie reală, de fortul inexpug­nabil de către toate ispitele, al cre­ditului ţării, peste graniţă. Şi un astfel de credit, un astfel de nume bun, o faimă nemistifica­tă, în stare să neutralize toate ten­tativele nesăbuite sau necontrola­­te, nu poate fi lăsată la voia tutu­ror improvizaţiilor. Noul regim are îndatorirea, ca odată cu temeliile sănătoase ale ţării dintre graniţi să purceaflit, cu aceiaşi energie şi cu aceiaşi sinceritate, la zidirea Ro­mâniei şi peste graniţi. Zodia min­ciunilor trebue să se cufunde în noaptea fără de revenire a trecu­tului. O propagandă sistematică, și mai ales inspirată din cele mai nobile îndemnuri către sinceritate, trebue să creeze în jurul României acea aureolă de interes perpetuu, care i-a lipsit până astăzi. Ce a fost și mai ales ce n’a fost până acum, nu rrr­i e nevoe, cred, să recapitulăm. Când n’a fost total absentă, propaganda pentru Româ­nia a fost redusă la un oficiu de înregistrare, ataşat legaţiilor, — a­­ceste costisitoare şi somptuoase fri­­gorifere în care s’a conservat tot­deauna sufletul fără de viaţă al Ro­mâniei. Mai e nevoe să spunem că artiştii, înaintea literaţilor, şi din­tre aceştia cei câţiva care au răz­bit până la atenţia publicului euro­pean, au dus peste graniţi, fiinţa Patriei lor, într-o măsură cu mult mai mare decât ar fi încercat-o mă­car reprezentanţele oficiale şi ane­xele lor, întreţinute din bugetul sta­tului? Cursurile periodice ale ce­lor câţiva reprezentanţi ai culturii româneşti, au completat o operă de simpatie şi cunoaştere a ţării, pentru care, totuşi, totul rămâne de făcut. Fără a contesta aportul ce­lor câteva încercări sporadice şi fără să tăgăduim că tălmăcirea u­­nei opere de artă sau literatură na­ţională — pentru cazul când ea e­­xistă — în limbile occidentale, cre­­iază un trainic haios de interes neamului aceluia, vom spune că a­­devărata propagandă trebue să se organizeze în jurul ataşaţilor de presă. Laboratorii de simpatie, sin­ceră şi informată, deci temeinică, oficiile de presă ale legaţiilor vor avea îndatorirea să promoveze in­teresul pentru România, sub toate raporturile. Bunuri materiale sau nie spiritului trebuesc predate, în­tr’o atmosferă ferită de orice sus­piciune. Mărturisiţi că străbătând coloanele gazetelor şi revistelor străine, prevăzute, unele dintr’în­­sele, cu rubrici pentru «ţările ami­ce şi aliate», desnădăjduiţi adesea, neîntâlnind şi ecouri despre ţara noastră. Singur fenomenul politic, dacă vine să mai amintească de e­­xistenţa ţăranilor de la Dunăre — intraţi totuşi sub platoşa aceasta, prin poarta de aur a literaturii, în versul lui Lafontaine. Corespon­denţele economice şi financiare, in­teresate şi mincinoase, pornind din anumite oficine deochiate ar fi pu­se la punct şi neutralizate, de in­formaţia ştiinţifică şi prestă a a­­taşatului de presă. Că lucrul este cu putinţă o dovedeşte activitatea luminată a ataşatului nostru de presă, din­­­Polonia, d. L Dragu. Dacă o floare nu face primăvara, ea arată posibilitatea unei împri­­măvărări a acestui oficiu şi ridi­carea lui la rangul unui sacerdoţiu de Stat... In ziua aceia România de peste graniţă va putea opune faima ei pe drept câştigată oricăror tenta­tive de discredit. Perpessicius Spectacolul pe care partidele de o­­poziţiune îl oferă atenţiunii noastre, în ajunul consultaţiunii naţionale, este caracteristic în cel mai înalt grad. Nu s’a mai văzut atât zăpă­ceală, atâta ţigănie, o încăerare mai învierşunată înlăuntul fie­cărui partid, cu repercusiuni în fiecare organizaţiune de provincie. Niciodată partidul naţional-liberal n’a fost frământat de atâtea dissi­­denţe. Insurecţiunea împotriva tira­niei şi sectarismului centrului a că­pătat o astfel de amploare, încât dis­sidenţii din diferitele organizaţiuni au hotărât să alcătuiască un front unic în alegeri şi au adoptat acelaş semn electoral, începe să se destine­­ze o mişcare de învăluiri a periferii­lor, având drept obiectiv cucerirea citadelei brătieniste. Fenomen foar­te simpomatic, întrun partid în ca­re, dealungul întregei sale istorii i po­litice, dissidenţele au înfăţişat doar veleităţi sporadice de independenţă de reprimate. Şi mişcarea are mari sorţi de a precipita o profundă trans­formare atât a mentalităţii dirigui­toare, cât şi a structurii partidului. Tirania de ordine mistică, autorita­rismul exagerat al şefului, arme ca­ri au slujit atâţia ani de zile la com­­primarea caracterelor şi la înăbu­şirea personalităţilor, cari au inter­es generaţiilor tinere orice influen­ţă şi orice acces la situaţiile de răs­undere, capătă o grea lovitura, din câr vor ieşi micşorate. De aci până desăvârşita emancipare a cadre­lor, nu mai e decât un pas. Cele petrecute în partidul naţio­­nal-ţărănesc au fost de natură să ajute la acest proces de eliberare, să stimuleze rezistenţa elementelor com­primate., S-a văzut cum o democra­ţie luminată înţelege să utilizeze toate forţele tinere, fără ca favo­ritismul, sectarismul sau nepotismul să-i dicteze preferinţele. Guvernul Maniu­ Mihalache şi-a făcut un punct de program, din a da posibi­litate tu­turor tinerelor energii, tu­turor forţelor cinstite, de a-şi aduce contribuţia lor la o operă de stat atât de complexă, de vastă şi de va­riată, încât nici o energie nu e în­destul de întrebuinţată şi nici o ca­pacitate nu e de natură să rămână inactivă. Exemplu de înţelegere civilizată a contribuţiei pe care naţiunea întrea­gă, prin exponenţii ei de toate cate­goriile, e chemată şi e datoare să o presteze în interesul colectiv. Şi ca­re exemplu încurajează procesul de emancipare al tuturor elementelor de muncă, de iniţiativă şi de bună voinţă din alte partide. Bine­înţeles că nu le va fi uşor dissidenţilor liberali să exproprieze din fortăreaţa partidului pe Vintilă Brătianu şi garda lui de escroci, sperţari, exploatatori şi trustori. Dar există în massa persecutată, des­considerată a partidului, o nemulţu­mire latentă, o senzaţie că lucrurile nu mai pot merge ca în trecut, că ura deslănţuită împrejurul şefului şi a complicilor ei e adânc justifi­cată şi că nimic nu mai e de aştep­tat în sensul unui reviriment de o­­pinie, dacă doctrina şi normele cari au prezidat până acum la destinele acestei organizaţii politice nu sunt radical modificate. In spiritul acesta, orice apel de ra­liare al forţelor răsvrătite are mari sorti de a fi ascultat şi urmat. Alexandru Kiriţescu ------------00—---------­ -—-xxooxx------ In partidul liberal se apropie e­­venimente importante. Ele se vor desfăşura foarte curând după ale­geri. înlocuirea d-lui Vintilă Bră­­tianu la şefia partidului este faptul capital­­ şi necesar. Fostul preşedinte de consiliu ale cărui ultime manifestaţiuni politice au pus pe gânduri pe cei mai de a­­proape ai lui colaboratori, va tre­bui să plece pentru­­«o cură de re­­paos» în străinătate. In lipsa lui se vor face formele pentru aranjarea succesiunei. Soarta lui Dimitrie Sturdza pân­dește pe regretabilul său omul. Unificarea diziden­telor Dizidentele liberale în provincie sunt mult mai numeroase de cât se anunţă oficial. Cele car­e s’au afi­şat în liste în alegeri au convenit să se prezinte cu un semn electo­ral comun. Acest semn de solida­ritate nu este o oportunitate electo­rală. Purcede dintr’o idee mai po­litică, înseamnă şi o demonstraţie colectivă împotriva d-lui Vintilă Brătianu. ", După alegeri, care ar fi catas­trofale pentru partidul liberal, are să izbucnească răfuială. D. Vin­tilă Brătianu va fi departe or nu, chestia şefiei se va pune. D. C. Argetoianu şi d. I. G. Duca Se întâmplă însă un fenomen curios de natură să nu încânte pe d. I. G. Duca. In partidul liberal entusiasm­ul pentru șefia d-sale — legitimă — a devenit foarte tem­perat și la orizont se ridică steaua — nu avea în șease colțuri care sub egida generalului Averesen l-a promovat cariera politică — a d-lui C. Argetoianu. Există un curent Argetoianu. «Şefi de organizaţii» liberale o a­­firmă. De acea şi d. I. G. Duca a deve­nit mai grăbit la lichidarea proble­mei. Timpul nu poate să lucreze în fa­voarea sa, căci în timp mai depăr­tat apare eventualitatea George I. Brătianu. Iar dacă se prelungeşte activitatea Vintilă, d. C. Argeto­ianu nu poate decât să câştige tă­râm. ...N’avem aprecieri de făcut, deo­camdată asupra acestor ipoteze. Ne mărginim a înregistra fapte. Şi acestea sunt — aşa precum le arătăm.­ ­ politice PROBLEMA ŞEFIEI LIBERALE D. C. Argetoianu apropie sorţii a­ lui i. p. Daca Blocul dizidenţelor liberale pregăteşte înlăturarea d-lui Vintilă Brătianu 1­. C. ARGETOIANU D. I. G. DUCA Manifestul naţional Partidul naţional-ţărănesc a lan­sat manifestul său către ţară sem­nat de către d. Iuliu Maniu, preşe­dintele partidului. Dar acest partid este guvernat însuşi — şi d. Maniu şeful lui. S’a şi făcut obiecţiunea, că manifestul trebuia să fie al guvernului. De ce? Guvernul este, în adevăr, emana­­ţiunea partidului. Insă acel care se prezintă în ajunul alegerilor în faţa ţarei, care l-a învrednicit me­reu cu cele mai temeinice dovezi de încredere, este partidul. In lup­ta reală cu celelalte, care deopotri­vă solicită voturile alegătorilor, partidul naţional-ţărănesc arată naţiunei, pentru ce candidaţii lui, nu ai guvernului spectator şi ve­ghe atentă deasupra învălmăşelei, cer să fie preferaţi. Când candidaţii partidului na­­ţional-ţărănesc vor da guvernului majorităţile parlamentare liber a­­lese indispensabile unei opere con­stituţionale de guvern, acesta, la deschiderea Camerelor, prin Mesa­jul întărit de semnătura Coroanei, va sintetiza programul operei lui creatoare. Astfel viaţa constituţională se va încadra în pervazurile ei nor­male, decurgând după ritmul im­primat în ziua întâia a constitui­­rei noului regim. ... Manifestul partidului naţional-ţă­rănesc nu este un document electo­ral. Şi în factura lui politică şi în ţinuta lui morală, constitue un vast program de realizări fecunde. El condensează, pe cât este cu pu­tinţă în asemenea ordine, şi ideo­logia bine cunoscută a partidului şi — în linii generale — formele ei de materializare, întreaga problemă a consolida­re! statului român cu complexele ei feţe: politică, economică, finan­ciară, culturală... socială, naţională, este larg îmbrăţişată) însemnându­­se fiecare punct esenţial cu jaloa­nele indicatoare ale soluţiilor. Dacă s’ar fi enunţat ca programul unui guvern, scepticismul public încă neobişnuit cu ideia că vede cu totul altceva, decât ceea ce i-a format necredinţa, ar fi bănuit, poate, o doză de exagerare­­ con­venţională în preajma orcăror ale­geri. Dar este concepţia politică generală a unui partid de guvern, hotărât să meargă spre realizarea efectivă a unui crez cu toate resur­sele lui de forţă pozitivă. In orice caz, din acest elaborat al meditaţiunilor, sârguinţei şi ones­­tităţei unor oameni, care şi-au fe­recat în luptă, ideaţia politică, res­piră atâta bună credinţă, căldură, voinţă şi realitate, încât pentru orice minte obiectivă, desfăcută de imperativele patimei or interesu­lui, înseamnă o datorie de a nu le stânjeni avântul şi devotamentul... Şi în primul rând să intre aceas­tă obligaţie în capul înscrişilor par - ţărănesc de C. GONGOPOL titlului, care perd în conjecturile politice locale noţiunea responsa­bilităţilor comune. Situaţiunea este grea. Zece ani de guvernare a Eroarei au lăsat o moştenire detestabilă unui partid ostracizat din orice contact cu afa­cerile publice. Iar acum, în loc ca fiara învin­să să stea liniştită, lingându-şi mă­car rănile ei, căci de ale ţării habar n’are, dimpotrivă se agită în desiş, răsuflând dintr’însa o atmosferă o­­trăvită ca bestia din legenda Nie­­belangilor. Când toată lumea chemată la tre­burile naţiei, se pregăteşte pentru o muncă liniştită şi statornică de fiecare ceas, din stufişul haitelor care gâfâe de patriotism — se fâl­­fâe cu frenezie, ca haiţele sperieto­rilor de ciori, «primejdia comu­nistă» şi îngropata «chestie dinas­tică». Manoperă insidoasă scontând a­­larmarea unor foruri, care au do­vedit că nu se înfricoşează de fan­tome, — şi care arată că nici o lună de la lecţia brutală şi meri­tată ce au primit, nemernicii rui­nei generale nu sunt în stare a-şi ispăşi vinovăţiile. Această temeritate, care se balan­sează între inconştienţă şi neruşi­nare, înseamnă o indicaţie precisă, pentru cei care nu s’ar gândi decât la avantajele victoriei, că n’a su­nat încă ceasul culcuşului pe lauri. Acum începe bătălia înfăptuiri­lor. Şi sub drapelul desfăşurat prin manifestul către ţară, fiecare să se gândeasă mai întâi, că doar în is­­bânda pe cât posibil omeneşte în circumstanţele de azi a operei de întreprins, stau şi garanţia de via­ţă creatoare a acestui nou regim şi foarta politică a partidului... D. IULIU MANIU Sâmb­ătă 1 Decembrie 1928 LEI Problema şi afacerea combustibilului la C.F.R. de CORINDON Din bugetul de cheltueli al căilor ferate, mai mult de 20% se întrebu­inţează pentru plata combustibilu­lui. Aproape 3 miliarde lei intră în fiecare an în buzunarele furnizorilor de cărbuni, în marea lor majoritate organizaţi în trust liberal, şi fiindcă de la război încoace d. Vintilă Bră­tianu a ţinut sub teroare conducerea căilor ferate, politica cărbunelui n’a fost aceea a statului ci a intereselor Băniei Româneşti. Sub presiunea şantajului politicei vintiliste care ameninţa cu confis­carea, d-nii Tancred Constantinescu şi Nae Ştefănescu imediat după re­tragerea trupelor româneşti din Un­garia au cumpărat de la soc. Salgo­­tariani şi de la Banca Comercială din Pesta cele 2 principale exploa­tări şi zăcăminte carbonifere din ţară, Petroşanii şi Lupenii, şi cu concursul căilor ferate cărora li s-a impus preţul şi cota anuală, ambele societăţi astăzi fuzionate, au reali­zat beneficii fantastice. D. Vintilă Brătianu care pentru o furnitură de 10.000 lei, pretinde 10 li­citaţii, pentru combustibilul C. F. R., impune norme empirice care tre­buiau să asigure mai întâi plasarea întregei producţii de cărbuni, a Băn­cei Româneşti — fără a se ţine sea­mă de celelalte mine în exploatare — şi apoi să fixeze ui­ preţ care să permită, pe de o parte consolidarea datoriei care greva combinaţia fi­nanciară încheiată cu foştii deţină­tori ai acţiunilor Petroşanilor şi Lupenilor de la Pesta, iar pe de al­ta îmbogăţirea şi susţinerea para­ziţilor liberali, cari acaparaseră şi exploatau cărbunele pentru C. F. R. Iar administraţia C. F. R. a su­portat acest regim de tutelă intere­sată, ultimii zece ani, consumând cărbune prost şi pământ drept com­bustibil pentru tracţiune, stricând locomotivele, şi plătind preţuri scan­daloase. Miniştrii şi Consiliile de ad­ministraţie ale căilor ferate nu au re­acţionat nici­odată în numele inte­resului exploatării C. F. R, iar dacă a fost unul sau doi directori gene­rali care au voit să pună chestiunea la p­unct, tancregii au intrat în ac­ţiune spre a suprima iniţiativa pro­tivnică «intereselor superioare ale Statului» împreună cu autorii ei. Este deci timpul ca noastă gravă situaţie să fie examinată cu obiecti­vitate şi dacă nu se mai poate cere o reparaţie pentru abuzurile din tre­cut cel puţin să se introducă o nor­mă sănătoasă pentru viitor. înainte de a intra în detaliile ches­­tiunei atragem atenţiunea guvernu­lui, că un contract important este în curs a se încheia între Direcţia C. F. R. şi minele liberale, şi că sub consimţământul unei infime redu­ceri de preţ, se ascunde menţiunea unui monopol de lungă durată menit să asigure mai departe dominaţia trustului de cărbuni în dauna Me­relor instituţiei. Preţul cărbunelui acum a fost atât de urcat în­cât sub presiunea fricei de noul guvern şi fără ca vre­una din condiţiile de exploatare să se fi­eftenit, d. Theodorescu director ge­neral al C. F. R. — şi bun cunoscă­tor în ale cărbunelui, — a obţinut imediat pentru noul contract proiec­tat o reducere de preţ de circa 5% ceea ce face circa 150 milioane lei pe an. Iată o sumă consimţită de Banca Românească şi de francrezii liberali, ca un suprapreţ încasat a­­nual pe nedrept. Intr'un articol viitor voi arăta de ce abilităţi s’au servit liberalii, spre a da o justificare preţului impus; voi arăta că noi am plătit unitatea de trcpan— putere calorică cu 250% mai scump de­cât Polonia, cu 230% mai scump ca Belgia, cu 200% mai scump ca Germania şi că până astăzi regimul şi politica combustibilului la C. F. R. au reuşit să urce preţul combustibi­lului adus pe tenderul locomotivei în aşa măsură încât printr’o schimbare a acestui regim şi a acestei politici se poate realiza O ECONOMIE DE PESTE 2 MILIARDE LEI. Alama sabotatorilor «Viitorul» este înspăimântat, şi se teme grozav de soarta acestei ţări. Căci, iată, ministerul de justiţie, a dat într’un caz special un ordin, a­­trăgând forurilor competente atenţie asupra a cinci judecători, com­pro­mişi în trecutele alegeri prin fla­granta lor lipsă de imparţialitate, şi cerând ca aceşti magistraţi să nu mai capete delegaţii în împrejurări în cari cr­edinţele lor politice ar pu­tea trece peste îndatoririle lor de judecători. De unde «Viitorul», cu logica lui proprie, deduce că actualul guvern ar introduce politica în administra­ţie. Ingenuitatea confraţilor şi preo­pinenţilor noştri este în adevăr emo­ţionantă. Va să zică, pentru că am constatat că anumiţi funcţionari ai statului fac să treacă îndatoririle lor faţă de un partid înaintea înda­toririlor faţă de lege, şi pentru că îmi cerc să evit acestor funcţionari con­flicte de conştiinţă neîntrebuinţân­­­du-i în împrejurări delicate, în cari ar putea greşi — cum au mai gre­şit — merit să fiu expus acuzaţiei de politicianism. E tot ce mentalita­tea abuzivă a liberalilor a putut cor­­cepe mai extravagant. Dar e mai ales o reală alarmare a iberalilor, ascunsă sub un act de rea credinţă. Liberalii, cari ştiu că au împănat toate funcţiunile administrative ale statului cu oameni devotaţi lor, în­scrişi în regulă cei mai mulţi în re­gistrele cluburilor, îşi dau seama de primejdia pe care o închide o e­­ventuală generalizare a măsurii d-lui Iunian. Forţa lor stă, între al­tele, şi în faptul că prin stăpânirea aparatului administrativ, ei stăpâ­nesc, de fapt, în chip permanent me­canismul statului, îşi pot strecura orice interese şi mai ales pot sabota orice guvernare care nu le e pe plac. Nu e vorba doară decât de realităţi. E un fapt îndeobşte cunoscut, că cele două guvernări averescane, bu­­ne-rele cum au fost, au suferit ori­bil din pricina opoziţiei surde şi a rezistenţei cotidiene a funcţionari­lor. Împotriva aceste stări de lucruri, mintea cea mai cumpănită, mai o­­biectivă şi mai binevoitoare, nu poa­te găsi decât o soluţie, una singură: înlocuirea tuturor militanţilor libe­rali aflători în funcţiuni publice. Ştim că măsura aceasta e radicală, şi nu se poate înfăptui în trei zile. Asta nu însemnează însă că ea tre­bue amânată prea mult. Alarma li­beralilor e cea mai bună dovadă a necesității ei imediate. N. I. -— xxposx--— (Citiţi continuarea în pagina ll-a). Cronica dramatică de NAE IONESCU Teatrul Naţional: „PETRONIUS“, 5 acte de M­­ircea Rădulescu Nu înţeleg de loc raţiunea pentru care d-l Corneliu Moldovan, direc­torul — astăzi demisionat — al Tea­trului Naţional, pe care, personal, l-am socotit ca pe unul din cei mai destoinici conducători ai acestei in­stituţii după răsboiu, a consimţit să accepte şi să reprezinte drama pe care d-l Mircea Rădulescu o in­titulează «Petronius». De o fabulaţie extrem de sărăcă­cioasă, lucrarea aceasta nu depăşe­şte dramatic — în nici o direcţie — nici ca înţelegere, nici ca informa­ţie — versiunea, destul de banală şi de factice, pe care o construieşte, ceva cam arbitrar şi fără simţ al epocei, Sienkiewicz în romanul său deja «celebru», Quo Vadis. De trei ori, în chestiuni de amă­nunt, dramaturgul nostru încearcă să 66 depărteze de la indicaţiile ro­mancierului. Dar de fiecare dată norocul îi e foarte mediocru. Intuiu în cazul lui Nerone. D-l Mircea Rădulescu, înţelegând că trăsătura fundamentală a eroului său e pretenţia ridicală de a fi cel mai mare artist al veacului, crede că poate sublinia grotescul acestui sinistru personagiu, puindu-i în gură o profesiune de credinţă poe­tică «modernistă» şi făcându-l să recite un imn de aceeaş factură. O­­peraţie greşită, pentru că dacă Ne­rone a fost în adevăr un descreerat, el nu a fost în schimb capabil de efortul de gândire care să-l ducă la formularea unei teorii originale — or­i cât de ridiculă ar fi în intenţia d-lui Rădulescu această teor­ie. Pe deoparte. Iar pe de altă, pentru că această «concepţie» despre Nerone îl îndeamnă la o şarjă polemică îm­potriva modernismului, şi foarte deplasată în cadrul piesei şi foar­te de prost gust în ea însăş. Al doilea, în cazul lui Petronius. Autorul român complică natura e­­minamente estetizantă a Arbitrului Eleganţei, cu o răbufneală de ve­leităţi activiste. Petronius conspiră şi protestează. Fundamental fals. Pentru că asta rupe fără nici un fo­los linia unitară a personagiului, şi anume în chip neverosimil. Căci psihologic este atitudinea estetizan­tă — deci contemplativă, hiperrafi­­nată şi desinteresată pentru ceea ce e moral şi politic, stă în conflict de­crarat cu acţiunea. Al treilea, în cazul Popeei care, din curtizana prin temperament cu­noscută în istorie, devine un fel de conştiinţă a ţării şi a tradiţiei, re­plică —fără nici un rost— a doam­nei Tana din «Viforul» lui Dela-.­vrancea. Caracteristic însă, pentru sărăcia de gândire şi de inspiraţie a d-lui Mircea Rădulescu, este faptul că toate aceste modificări întreprinse în structura intimă a pendoanagii­lor lui Sienkiewicz, nu au nici o răsfrângere asupra mersului acţiu­nii. Care urmează de aproape in­dicaţiile romanului respectiv, şi care nici nu e, măcar, acţiune. Căci drama aceasta «Petronius» nu e în nici un fel o lucrare dramati­că. Ci pur şi simplu, naraţiunea unui fapt, cu ajutorul a cinci ta­blouri dialogate. In care, fără în­doială, nu lipsesc momente de na­tură dramatică — indiferent de ca­litatea lor, — dar cari nu se pot cu nici un preţ împlini într’un tot organic. Pentru că între cele cinci tablouri nu există nici un fel de legătură necesară, iar întâmplările nu se grupează, firele acţiunii nu se adună înspre un moment central. Dovada ! Piesa d-lui Rădulescu se numeşte «Petronius», deocamdată. Lăsaţi însă primele patru acte ne­schimbate, şi înlocuiţi actul al V-lea prin răscoala pretorienilor, proclamarea lui Galba şi sinucide­­rea împăratului, şi piesa ar trebui să poarte titlul «Nerone». Dar vă întreb, ce fel de dramă e asta, dacă patru acte nu sunt suficiente ca să determine cu necesitate sensul ac­ţiunii? * Ar fi exagerat să mai insistăm. Lucrarea d-lui Mircea Rădulescu e de așa natură, încât a o cerceta cui ajutorul unui aparat critic se­rios însemnează a face operă de Tartarin, care, precum se știe, se încărca cu un întreg echipament de alpinist, pentru a escalada... grămada de bălegar din dosul ca­sei. Insistența cronicarului nu poate avea, în asemenea împrejurări, un obiectiv critic, ci unul de ecarisaj. Cultura absolut primară a autorului a izbutit să bagatelizeze până la tri­vialitate problema lui Petronius.

Next