Cuventul, ianuarie 1929 (Anul 5, nr. 1327-1357)
1929-01-01 / nr. 1327
ANUL al iv-lea. — No. 1327. REDACŢIA s* AUMiMldTRA |'IA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. *. BUCUREŞTI TFIFFON. I iml° AUM1N.STRAŢIA TELEFON: t m/ d RtOAC|lA Director politici | THUS ENACOVIO Director i C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE da PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon Opinie separată In chestiunea demisiilor prealabile îmi îngădui să am, în chestiunea demisiilor cerute deputaţilor noui aleşi, o părere deosebită de cea curentă, după care o asemenea cerere ar fi un act nedemocratic. Este o părere personală, desigur, dar am impresia că fondarea ei se sprijină pe anumite principii generale; şi de aceea îmi voiu îngădui să o supun cetitorilor,in aceea o intenţie de examen liber în care ia fiinţă întreg scrisul nostru în această foaie. Aşadar, este îndreptăţit gestul prin care s’a cerut deputaţilor naţional-ţărănişti o demisie în prealabilita. Mai întâi prin faptul că statutele partidului prevăd acest lucru. Surpriza celor cari astăzi refuză a-şi semna demisia nu-şi are deci locul: ei sunt doară datori să împlinească o condiţie pe care la timp au acceptat-o. Dar e drept şi cu cale ca partidul să fi înscris în statutul său un asemenea articol? Desigur, da. Căci o asemenea măsură e, pe deo parte, în perfectă concordanţă cu legea electorală care odată prevede că alegerea se face pe liste compacte (cu excluziunea panaşatului), iar mai departe stabileşte că mandatele aparţin partidului şi ele se pierd prin retragerea din partidul pe a căruia listă ar fost ales. Prin urmare situaţia, aşa cum e ea încadrată de legile în vigoare, stipulează că mandatul de ales al naţiunii nu e proprietatea celui ales, ci a organismului politic din care cel ales face parte. Dintr’un alt punct de vedere însă, acela al teoriei partidului modern, actul acesta al demisiei prealabile apare mai îndreptăţit încă. Ceea ce există ca o realitate vie în viaţa politică, actuală nu este individul, personalitatea politică, ci organizaţia colectivă a partidului, depozitar şi reprezentant al unei anumite ideologii, acţionând în numele unei anumite structuri sociale. Intr’o asemenea unitate colectivă este natural ca parlament şi guvern să fie ladispoziţia şi să stea sub controlul permanent al partidului, care e singur în măsură a hotărî şi păstra linia politică de activitate a parlamentului şi guvernului. Lucrurile acestea le-a înţeles partidul naţional-ţărănesc atunci când a înscris în statutele sale măsura demisiei prealabile. Deci nu împotriva cererii demisiei se poate protesta. Dacă motiv de dezacord există între partid şi conducerea lui, el trebue căutat în altă parte şi anume în faptul că şefia partidului nu a păzit, de la venirea la putere, cu destulă străşnicie, doctrina naţional-ţărănistă. După această doctrină ar fi fost de aşteptat ca unul sau doi din cei mai de seamă şi mai aspri membri ai partidului să fi rămas în afară de minister, constituind permanenţa politică şi controlul efectiv al regimului. Fapt care însă, nu s-a întâmplat. Toată conducerea partidului a intrat în guvern, toţi şefii de organizaţii provinciale au intrat în parlament. Guvern şi parlament au înghiţit deci, fără rest, partidul, a cărui individualitate ameninţă să se fărâmiţeze în actele zilnice de legiferare sau de guvernământ, cu primejdia să angajeze în această fărâmiţare însăş doctrina şi ideologia partidului, bătută în coastă de oportunităţile necesar legate de orice guvernare. Şi probă că e aşa, că anume partidul dispare în faţa guvernului e că conducerea lui riscă să jertfească organizaţia vie şi permanentă de luptă, necesităţilor precare ale guvernării. Raporturile normale sunt inversate: nu guvernul la dispoziția partidului, ci partidul la dispoziția guvernului, in aşa măsură, încât atunci când a fost vorba de aplicarea statutului în punctul privitor la demisii, nu secretariatul partidului a făcut această operație, ci... un ministru. Este un viciu de procedură, desigur. Dar numai atât. Nici un deputat naţional-ţărănist nu are dreptul să protesteze, pentru că ar protesta împotriva însăş structurii partidului. Ci mai degrabă să ceară stricta împlinire a literii. Pentru că în această disciplină aspră şi în această anulare a individualităţilor îi stă puterea. De altfel, toată afacerea cu demisiile nu e decât o manifestaţie de ordin ideologic. Căci regulamentul camerei prevede că nimeni nu poate fi demisionat decât cu consimţământul său verbal. De ce nu prinde deputaţii naţional-ţărănişti acest mnic prilej, pentru a face cea mai impresionantă manifestaţie de disciplină cari le stă la îndemână? Nae Ionescu tinereţe In remarcabilul său discurs la Mesaj, d. Iorga a exprimat dezideratul vechi al majorităţilor cari deleagă guverne: era un apel la majorităţile de azi şi un apel la guvernul actual să-şi înţeleagă, deopotrivă, menirea. Glasul vibrant al oratorului n’a trezit, în acest sensibil punct al cuvântării sale, cuvenitul ecou. Câteva răzleţe aplauze ne-au atras privirile spre figura ironică şi subversivă a deputatului Măcărăscu- şi denunţăm curajul aci: e o trăsătură de caracter. (Se apropie timpurile în cari cei chemaţi se vor deosebi de cei aleşi). D. Iorga deci, a desluşit rosturile majorităţilor actuale. Tăcerea lor, o bănuim, provizorie. Deputaţii guvernamentali sunt în espectativă. Se orientează. Dar nu există temei să ne îndoim de elanul şi energia lor. Privită aşa cum se prezintă astăzi, majoritatea compactă şi tăcută se distinge totuş de parlamentele predecesoare printr’o evidentă şi isbitoare tinereţe. Parlamentarii naţional-ţărănişti sunt în cea mai mare parte, bărbaţi tineri. Dacă n'ar exista şi altele, amănuntul acesta dominant, al tinereţii actualului parlament, rămâne totuş un semn incontestabil, de reînoire. Tinereţea în conducerea unnei ţări a fost, întotdeauna în istorie, întovărăşită de isbândă. A fost întotdeauna combătută în numele competenţei, a experienţei şi a rutinei , veşnic argument al podagrei şi arteriosclerozei ierarhizate înspre mormânt pe un drum semănat de expectoraţiuni şi defecţiuni senile. România de după 1918 a fost victima ramolocraţiei bancare, a priceperei buchisite în câte trei sferturi de veac de tâmpenie individuală. Tinereţea în conducere e o condiţie de succes. Epocile mari au avut în culmea lor oameni tineri. Alexandru cel Mare a murit la 33 de ani în mijlocul unui stat major de generali sdraveni. Să mai pomenim pe cei ce au întrunit în ei înşişi tinereţe şi biruinţă stând în fruntea popoarelor ? Ilcibiade, Pompei şi Ambal... Joana D’Arc, cu Charles VII cu Dunois şi cu Barbă- Albastră... Dar Convent uunea? Napoleon şi eroii săi tineri? Isus? Ce făcea competenta bătrânului Melas în fata ofensivelor nepricepute ale lui Bonaparte? Dar dialectica fariseilor în fata răspunsurilor unui prooroc de douăsprezece ani, Tinereţea, în vremile noastre parlamentare, a dat pe Mussolini. Tinereţea parlamentului d-lui Maniu poate să dea guvernării sale ritm şi avânt şi bravură. Poate să dea guvernului tinereţă şi să i-o impună, în acele câteva locuri în care mai întârzie trecutul şi bronşita. I. V. ------COXXXCI----- Citiți în pag. IV-a Incidentul lorga-ffitica Se dădea ca sigură intrarea d-lui Titulescu în guvernul Maniu, — încă din ziua în care d. Titulescu a părăsit cabinetul Vintilă Brătianu. Guvernul Maniu însă s’a constituit —, d. Titulescu fiind încă în țară după ce depusese mandatul de-a forma un cabinet de concentrare ce primise din partea Regenţei, — şi d Titulescu n’a luat portofoliul externelor, cum se prevestea. Acum se vorbeşte din nou — după ce în ajunul deschiderii Parlamentului numele d-lui Mironescu fusese legat de preşedinţia Camerii şi al d-lui Titulescu de portofoliul externelor—de o apropiată intrare a ministrului de la Londra în guvernul Maniu. E de actualitate deci, de-a examina în lumina câtorva informații inedite raporturile d-lui Titulescu cu guvernul Maniu. De ce n’a intrat... D. Titulescu, părăsind guvernul Vintilă Brătianu — pentru o sumedenie de motive pe care nu le-a explicat niciodată, dar intre care două sunt principale: încordarea dintre liberali şi naţional-ţărănişti considerată în străinătate ca grav păgubitoare intereselor permanente ale ţării şi divergenţa dintre d. Vintilă Brătianu şi d. Titulescu asupra modalităţilor stabilizării şi mai ales asupra căii alese pentru realizarea împrumutului — adversarii d-sale din guvernul Brătianu l-au învinuit, niciodată însă pe faţă, că s'ar fi înţeles cu d. Maniu să răstoarne regimul din care făcuse parte. D. Titulescu, pentru a da o dovadă în plus — concludentă — de lealitate față de d. Vintilă Brătianu, la căderea guvernului acestuia, — n’a insistat să constituiască guvernul de concentrare cu alcătuirea căruia fusese însărcinat și nici n’a primit să facă parte din guvernul Maniu. Pe deoparte. Iar pe de alta, guvernul Maniu reluând negocierile împrumutului pe calea inițiată de d. Vintilă Brătianu, d. Titulescu, consequent, n’a primit nici în guvernul Măniu să sprijine ceea ce refuzase să sprijine în guvernul Vintilă Brătianu. Dacă va intra... Pentru ca d. Titulescu să primească a lua Externele în guvernul Maniu, lucru la care d. Maniu, după câte se spune, ţine, — va trebui să se sfârşească pe-o cale sau alta, tratativele pentru împrumut. Va trebui, apoi, să se stabilească o atmosferă de împăciuire între partide, atmosferă în care d. Titulescu consimte să intervină în politica internă, chiar și numai atât cât intervine un ministru de Externe specialist, prin aceea că stă pe o banca ministerială ocupată de oameni de partid. Când va intra intr’o oarecare măsură, condifiunile de mai sus dau, prin împlinirea lor, și termenul la care se poate ca d. Titulescu să consimtă a intra în guvernul Maniu. In timp însă, după prevederile ce se fac, s’ar putea fixa termenul intrării d-lui Titulescu în guvern, prin luna Februarie-Mari ieru după o versiune care nu este lipsită de temeiu, după închiderea sesiunei parlamentare ordinare, ce ar putea fi prelungită, cum este probabil, până în iunie, prin natura urgentă a legilor a căror elaborare și votare guvernul le voește realzate în prima parte a guvernării sale. Chestiunea care rămâne deci, incertă, e principala: va intra d. Titulescu în guvernul Maniu? Căci celelalte, dacă și când, nu depind de voința sa, ci de a guvernului Maniu. ANCHETE POLITICE D. Titulescu şi guvernul Maniu De ce n’a intrat si daca va Intra, când va intra d. Titulescu la externe. MI S’a vorbit «de atitudinea liberală în faţa noilor procese economice şi financiare ale guvernului, în faţa bugetului ca şi în faţa mesagiului. Se ştie că partidul liberal s’a mărginit la declaraţii mult prea vagi, în legătură cu afirmaţia că se găsesc în aşteptarea operei pozitive a guvernului, şi că atitudinea lor se va preciza treptat treptat în faţa acţiunei de guvernământ a naţional-ţărăniştilor. Lucrul acesta ar putea fi cea mai legitimă explicaţie pentru orice partid cu practică occidentală de parlamentarism. Liberalii însă nu au pierdut încă nimic din mentalitatea de satrapie orientală pe care le-au dat-o şefiile celor doi Ion Brătianu, cu tot cortegiul de perfidii bizantine cu care şi-au înlesnit domnia lor de până azi. A crede dar cuvântul lor ar fi o greşeală. Ea ar masca situaţia deplin răsturnată în care se găsesc în raport un guvernul ţărei, şi inferioritatea ei politică. Intr’adevăr, plecarea lor de la guvern s’a făcut într’un fel, forţată. Şi a fost forţată de năruirea întregei lor politiei de peste zece ani de zile, şi prăbuşirea în dezastru a întregei noastre vieţi economice, politice şi financiare. România, împinsă de d. Vintilă Brătianu pe calea unei politici de revalorizare, la început, pentru salvgardarea capitalului bancar liberal, şi pe calea unei politici şoviniste, menite să asigure familiei Brătianu şi acoliţior ei preponderenţa asupra vieţei noastre economice, prin crearea artificială a unei industrii parazitare, ca capital imaginar, împlântat, ca şoarecii în slănina porcului, în drepturile statului şi în avuţia lui obştească, s’a trezit, după zece ani de asemenea experienţe, fără capital, fără mijloace de producţie, fără credit în străinătate. A fost clipa când, disperat, şi căutând o diversiune, d. Vintilă Brătianu era silit de însăşi falimentarzii săi partizani să tragă consecinţele greşelilor sale şi să se retragă. Faptele concrete care l-au asvârlit de la putere polarizează în jurul acestui principiu: liberalii au căzut victime ale politicei lor economice, şi ale ridicutei politici interne şi externe a d-lui I. G. Duca. Or, în faţa acestei situaţii, liberalii nu au decât calea tăcerei. Guvernul naţional-ţărănist constitue intru totul antipodul politicei liberale. Acţiunea lui internă, mai întâi, se sprijină pe concursul nelimitat al opiniei publice a ţarei. Faptul acesta, de altfel, i-a şi dat putinţa să-şi asume singur, răspunderea unei situaţii isvorâte din zece ani de greşeli săvârşite de guvernele liberale sau liberalizante ale ţarei. Prin unanimitatea ţărei strânsă în jurul naţional-ţărăniştilor, guvernul actual reprezintă o adevărată consultaţie naţională a poporului românesc şi reprezintă, ca atare, mai mult decât un guvern naţional. Mandatul lui a fost, astfel, limitat şi imperativ, să modifice până la răsturnare toate principiile economice, politice şi finanțare apicate până azi de partidul liberal. Trebue deci să începem, în interior, mai întâi, o politică de cinstită chemare a ţărei, prin reprezentanţii ei autentici, la conducerea treburilor obşteşti de chemare a capitalului strein la valorificarea bogăţiilor naturale a ţării, de despăduchere a statului de parazitismul industriilor liberale de familie, şi de crearea de noi mijloace, în raport cu realităţile de la noi, de producţie. Partidul liberal, în faţa acestei situaţii, şi cu exeprienţa pe care a făcut-o în ultimul deceniu de faliment al unei politici trâmbiţate până acum ca singura cu putinţă pentru salvarea intereselor româneşti (cu mai mulţi «r» pronunţaţi gutural), nu poate decât să tacă. Şi aceasta pentru că nu are decât alternativa sau de a aproba programul naţional-ţărănesc, în vederea a oricărei căruia au fost siliţi să plece, şi atunci ar ajunge la o dezavuare de sine, sau să se ridice împotriva programului naţional-ţărănesc, şi atunci s’ar izbi de fantoma rezultatelor politicei lor de până acum. Tăcerea dar e singura cale pe care o reclamă prudenţa şi abilitatea de a se putea strecura prin cea mai cumpănitoare situaţie cunoscută de istoria închiată a acestei armate de prădare a ţărei şi a poporului românesc. N. Davidescu D. I. G. DUCA Mesajul aventurat ele ION CALUIÎARU --- Căile noastre, prietene Etienne Poe, s’au bifurcat acum 8 ani, după ce partidul socialist s’a ţăndărit, minat, de explozia oamenilor manifest. Nu i-a supravieţuit mişcării de ventilaţie spirituală decât flora de mucegai biuroacratică. Am devenit de pnsos şi ne-am retras. Amândoi vieţuiam pentru răsvrătire, fanatizaţi pentru ideia forţă ce trebuie să biruie. Revoluţia noastră era: o răsturnare de regim cu sau fără masacru de stradă, un basm colectiv trăit într-un peisaj de hangare şi uzini, străbătut de rachete, de comete de magneziu aprins. Socialismul nostru nu era cel oficial, — cele câteva formule de jonglerie universală: capitalism, proletariat, plus-valută etc., socialimul caligrafiat pentru uzul electorilor și manevrelor de partid. II şi poreclisem anarho-comunism. Credeam că omul trebuie nesrobit de sub exploatarea semenului său, credeam în dreptul la lene al omului. Ştiam că nedreptatea şi împilarea ori de unde ar proveni e la fel de scumavă. N’aveam nimic comun cu socialismul de club practicat de arivişti, dar fiindcă socialiştii erau împotriva orânduirii care striveşte personalitatea, noi şi ei — eram tovarăşi. Tovarăşi, e drept, de scurtă durată. Trăsătura noastră de caracter era sensibilitatea: resort sentimental, explozibil sentimental: gândul nostru prindea contur rotund de sentiment. Era savuros ca frueta, provoca surpriză, panică. Tu fugiseşi din Bulgaria, unde ai stihuit prin publicaţiile de acolo, sub un nume pe care nu-l cunosc, ai fost osândit la moarte pentru un atentat împotriva unui general şi tentativă de expropriere anarhistă, calificată furt. Am trăit împreună, în camera vilă deasupra unei circumscripţii de poliţie — unde n’avea dece să te urmărească siguranţa — sub privegherea portretelor lui Max, Lasalle, Paganini, Nietzsche şi Beethoven. Ai dat foc într’o noapte patului nostru improvizat din jurnale ca să mă arzi pe mine pe rug, fiindcă în somn am răsturnat cerneala peste manuscriptul tău «Când eram nebun». Mai svoneşte în amintire ecoul poemei tale: «Peste zăpezile veşnice un pescăruş se roteşte. Dar voi, nerozilor, nu aţi aflat dacă cine e pescăruşul: e spiritul neastâmpărat al lui Etienne Poe» Ai tălmăcit din româneşte poeme lirice, în limba lui Peneio Slavei coif, Nicolai Rainoff. Pe mormântul lui Dobrogeanu-Gherea ai pus să fluere mierlele — mie îmi transmiteai groaza Balcanilor, foşnetul pădurilor de trandafiri de pe valea Mariţei şi legendele bogomilice pe care le ştiai. Am trăit câteva luni, împreună, împărţind frăţeşte pâinea şi suferinţa. Vieţuiam în provizorat, urzicaţi de dureri fără înţeles, eavenindu-ne cu probabilităţile, fierbând în mocirlă de fantazie peltită, cu oarecari sboruri în luciditate şi smulgeri din marasm. Spiritul nostru ascetic se desfoia nuanţat gălbui — ca un trandafir supt de sânge— şi n’au vrut să ne înţeleagă tovarăşii idealişti care ne bârfiau cu brio. Târcoliam viaţa la periferiile ei. Ştiam că omenirea nu trebue calomniată. Oamenii nu sunt nici răi, nici buni, nici capitalişti, nici proletari, decât în măsura în care vor, în care li se impune. Cine nu se străduie pentru sine şi cu nimic, nu va face nici pentru alţii. Dacă ne-ar fi ascultat cineva, poate c’am fi propovăduit. — Nu credeţi în oamenii care nu-s lacomii Credeţi numai în sinceritatea celor vicleni, dar într’adevăr vicleni ca năpârcile. Numai iiele nu mărturisesc dreptatea. Fiiţi dar lacomi, prietenii Lăcomia ta va atrage pe a semenului şi lumea se va purifica prin lăcomiei... Dar eram francamente ridiculi şi nu ne-ar fi ascultat nimeni. Ne-am despărţit. Ai plecat. Mi-ai scris dintr’un spital algerian, unde-ți tălmăduiai rănile căpătate în luptele cu berberii — ca soldat în regiunea străină. Destinul s’a îndeplinit. Ai parcurs pe jos Sahara, ai descins pe cursul Nilului până în Abisinia, ai traversat Africa minelor de diamant până la Capul Bunei Speranţe, ai văzut piramidele şi codri tropicali, dar după atâtea rătăciri, îţi spui ca Eclasiastul (Deşertăciunea deşertăciunilor, toate’s deşertăciuni !» In mesagiul aventurei tale către mine, îmi strecori şi o mustrare: am rămas să preţuesc pântecele fetelor de pe aici, mai mult decât «spinarea dunelor, clipirea luceferilor şi această diademă bătută în diamante — cerul tropical — ce a descins pe fruntea ta. După o tăcere de cinci ani, răspund la mesajul tău. Nu ştiu de-ţi va mai parveni răspunsul. Poate va pătrunde însăca un porumbel prim geam deschis întrun spirit vecin. Aventura ta necesita spaţiu: planeta. Tu ai ucis, nu fiindcă te răzbunai, nu ca să prazi, ei, ca să surpi un sintem, să-ţi încerci o virtute. Tu eşti un om de cremene care are nevoe de amnar să scapere. Tu ai crezut că schimbând peisajul îţi schimbi esenţa. In Sahara te vei transforma în oază, dincolo de această civilizaţie care te apără şi-ţi impune datorii, vei trăi slobod. Leon Daudet spunea undeva că extrema năzuinţă de libertate ancorează în sclavie. Tu eşti sclavul unui decor prea grandios în care ai vrut să-ţi petreci mica ta dramă- Nu trebue să cârteşti. Iată, pe aici, împreună cu alţi camarazi, de astădată nepolitici, ne-am aventurat într’o zonă pe care o dilemai şi tu. Aventura noastră n’ar putea reduce la vi Din nou, tratativele pentru împrumut lâncezesc. Guvernul actual a reluat negocierile pe cari cu Vintilă Brătianu le anunța drept încheiate, dar cari în realitate erau foarte departe de acest desnodământ fericit. Minciunile liberale au creat o atmosferă de nervozitate în opinia publică, lucru de care factorii răspunzători şi-au dat seama cerând demisia guvernului Brătianu, ca răspuns la noul termen de graţie pe care îl implora şeful guvernului şi ministru de finanţe. Condiţiunile în care d. Brătianu a negociat acest împrumut, nu se cunosc cu preciziune. Face parte din deprinderile de guvernare reacţionare, acest mister în jurul unor chestiuni, de soluţionarea cărora atârnă nu numai economia generală a statului român, dar şi starea materială a fiecăruia dintre noi. Mai ales când sarcinile impuse statului, sânt în realitate poveri cari vor apăsa deopotrivă de intolerabil pe umerii noştri, ai tuturor, era elementar să cunoaştem şi întinderea noilor obligaţiuni şi modalitatea satisfacerii lor. Un lucru însă a fost pentru opinia publică evident din primul moment şi acest lucru l-am sesizat cu previziune: graba gâfâită a regimului Brătianu de a încheia cu orice preţ, un împrumut extern. Era condiţia ultimă şi desnădăjduită a prelungirii guvernării sale. Un balon de oxigen, pare să-i împrumute un pretext de viaţă, artificial, sincopal, dar mai ales o posibilitate de ultimă extremitate cu care să umple golurile catastrofale pe care le-a provocat politica financiară cea mai imbecilă pe care a cunoscut-o economia generală a unui stat. Această nevoie acută de a avea bani, bani cu orice preţ, a pus statul român, pe lângă finanţa internaţională, în ipostaza unui falimentar iremediabil, iar bancherii străini au văzut un prilej nesperat de a obţine concesiuni şi a impune condiţiuni, pe cari în orice alte împrejurări nici nu s’ar fi gândit să le ceară. D. Brătianu vrea să-şi salveze guvernarea şi partidul pe spinarea României Mari? Balonul de oxigen va costa scump — indiferent dacă cel care plăteşte e ţara — sau cu atât mai bine. Aceasta este fizionomia generală a tratativelor şi searbedelor rezultate la cari s’a ajuns până azi. Guvernul Maniu-Mihalache s’a împiedecat de la început de o mentalitate deja formată în lumea bancară apuseană... «România are nevoie cu orice preţ de împrumut, altfel va plesni». De aci pretenţiuni cari se raportează nu numai la modalităţile pur technice şi financiare ale operaţiunii, dar cari le depăşesc cadrul şi invadează într’un domeniu care nu e permis să fie abordat de nimeni fără sacrificarea demnităţii noastre de mare stat independent şi definitiv consolidat. Liberalii au făcut tot ce-au putut spre a da străinătăţii impresia că LMMiiumMMiB—a ■H--IIIIW ■Iir»nniii ii"ni alcătuim între hotarele noastre întregite un aşezământ politic şi constituţional precar, la discreţia tuturor contingentelor şi aventurilor Şi sarcina cea mai dificilă, cea mai delicată a emisarilor noului guvern, este să convingă finanţa şi opinia europeană că lucrurile sânt cu totul altfel decât le-au zugrăvit — din motive meschine de partid — cei cari s’au lăudat în declarațiunea citită zilele trecute în Cameră de d. Duca, că au lucrat din răsputeri la... consolidarea României Mari! A. R. D. D. N. loanițescu, subsecretar, de Stat la interne, pare un șef de autoritate plin de cele mai romantice iluzii. Circulara sa în privinţa bacşişurilor «administrative» de Anul Nou ar fi de o naivitate pitorească, dacă n'ar însemna o tentativă curajoasă. In altă formă adresa oficială spune de fapt organelor administrative subalterne, îndeosebi celor din poliţie: «— Ştim că aveţi obiceiul să sfănţuiţi lumea cu deosebire de Anul Nou. Fie că le aşteptaţi, fie că le provocaţi, când nu le pretindeţi de la obraz, « cadourile sale. or ce formă ar fi, sunt declarate inacceptabile». Bineînţeles urmează cupletul asupra «demnităţei» care nu trebue în jos că şi ameninţarea «drasticelor sancţiuni». Ipocrizia convenţională ar fi pretins, poate, ca o asemenea circulară să nu fie dată în vileag: «cum să se mărturisească în chip oficial, că avem o administraţie de sperjarii». Dacă s’ar fi procedat pe cale confidenţială, d. Nae Ipingescu din 1938, care a rămas acelaş din Caragiale, ar fi râs şi pus la dosar, adresa ministerială: «— Lasă, puiule, că am mai văzut noi de astea!» Iar băcanul din coif ar fi trebuit să adaoge un supliment la pachetul de Anul Nou pentru de poliţai. Acum, când toate ziarele au vorbit, Ipingescu de diferite grade, va fi mai rezervat — însă «pachetul» tot are să meargă la destinaţia lui tradiţională. Căci prin circulări nu se rezolvă nimic, — cu atât mai puţin în ordinea morală din mecanismul administrativ. Societăţi, comercianţi, oameni de afaceri, marea întreprindere X, — ca şi bodega-cârciumă de mahala, — toate şi toţi au marea sau mica lor nevoe de indulgenţa administrativă, — fiindcă s’au obişnuit să vomită infracţiuni sau abuzuri la legile şi regulamentele în vigoare. Iar funcţionari administrativi, poiţieneşti în deosebi, sunt cei mai prost plătiţi, cauza care explică şi calitatea lor individuală. Faceţi o poliţie cum trebue şi omeneşte salariată, apoi pretindeţi-i austeritatea din circulările ocazionale. Atunci cei care accepta să fie sfănţuiţi, spre a li se acoperi diversele abateri, vor deveni respecoşi de cele legale. Astfel o circulară mai mult în arhiva dezideratelor fără a doua zi. Cât despre chelneri, ministerul de interne e rău informat. Pretutindeni unde bacşişul se pune în notă, d-nii «garsoni» întind palma, de-ţi cine ca să-i iei la palme. Remember --------OOXXXOQ------- iliți vom initui cu in pagina II-a).