Cuventul, ianuarie 1929 (Anul 5, nr. 1327-1357)

1929-01-01 / nr. 1327

ANUL al iv-lea. — No. 1327. REDACŢIA s* AUMiMldTRA |'IA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. *. BUCUREŞTI TFIFFON. I iml° AUM1N.STRAŢIA TELEFON: t m/ d RtOAC|lA Director politici | THUS ENACOVIO Director i C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE da PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon Opinie separată In chestiunea demisiilor prealabile îmi îngădui să am, în chestiunea demisiilor cerute deputaţilor noui aleşi, o părere deosebită de cea cu­rentă, după care o asemenea cerere ar fi un act nedemocratic. Este o părere personală, de­sigur, dar am impresia că fondarea ei se sprijină pe anumite principii generale; şi de aceea îmi voiu îngădui să o supun cetitorilor,­in aceea o intenţie de e­­xamen liber în care ia fiinţă în­treg scrisul nostru în această foaie. Aşa­dar, este îndreptăţit gestul prin care s’a cerut deputaţilor na­ţional-ţărănişti o demisie în prea­labili­ta. Mai întâi prin faptul că statutele partidului prevăd acest lucru. Sur­priza celor cari astăzi refuză a-şi semna demisia nu-şi are deci lo­cul: ei sunt doară datori să împli­nească o condiţie pe care la timp au acceptat-o. Dar e drept şi cu cale ca parti­dul să fi înscris în statutul său un asemenea articol? De­sigur, da. Căci o asemenea măsură e, pe deo parte, în perfectă concordanţă cu legea electorală care odată pre­vede că alegerea se face pe liste compacte (cu excluziunea panaşa­­tului), iar mai departe stabileşte că mandatele aparţin partidului şi ele se pierd prin retragerea din partidul pe a căruia listă ar­ fost ales. Prin urmare situaţia, aşa cum e ea încadrată de legile în vigoare, stipulează că mandatul de ales al naţiunii nu e proprietatea celui a­­les, ci a organismului politic din care cel ales face parte. Dintr’un alt punct de vedere în­să, acela al teoriei partidului mo­dern, actul acesta al demisiei prea­labile apare mai îndreptăţit încă. Ceea ce există ca o realitate vie în viaţa politică, actuală nu este indi­vidul, personalitatea politică, ci or­ganizaţia colectivă a partidului, de­pozitar şi reprezentant al unei a­­numite ideologii, acţionând în nu­mele unei anumite structuri so­ciale. Intr’o asemenea unitate colectivă este natural ca parlament şi gu­vern să fie la­­dispoziţia şi să stea sub controlul permanent al parti­dului, care e singur în măsură a hotărî şi păstra linia politică de activitate a parlamentului şi gu­vernului. Lucrurile acestea le-a înţeles par­tidul naţional-ţărănesc atunci când a înscris în statutele sale măsura demisiei prealabile. Deci nu împo­triva cererii demisiei se poate pro­testa. Dacă motiv de dezacord e­­xistă­­ între partid şi conducerea lui, el trebue căutat în altă parte şi anume în faptul că şefia parti­dului nu a păzit, de la venirea la putere, cu destulă străşnicie, doc­trina naţional-ţărănistă. După această doctrină ar fi fost de aşteptat ca unul sau doi din cei mai de seamă şi mai aspri membri ai partidului să fi rămas în afară de minister, constituind permanen­ţa politică şi controlul efectiv al regimului. Fapt care însă, nu s-a întâmplat. Toată conducerea partidului a in­trat în guvern, toţi şefii de orga­nizaţii provinciale au intrat în par­lament. Guvern şi parlament au în­ghiţit deci, fără rest, partidul, a că­rui individualitate ameninţă să se fărâmiţeze în actele zilnice de le­giferare sau de guvernământ, cu primejdia să angajeze în această fărâmiţare însăş doctrina şi ideolo­gia partidului, bătută în coastă de oportunităţile necesar legate de ori­ce guvernare. Şi probă că e aşa,­­ că anume partidul dispare în faţa guvernului e că conducerea lui riscă să jert­fească organizaţia vie şi permanen­tă de luptă, necesităţilor precare ale guvernării. Raporturile norma­le sunt inversate: nu guvernul la dispoziția partidului, ci partidul la dispoziția guvernului, in aşa mă­sură, încât atunci când a fost vorba de aplicarea statutului în punctul privitor la demisii, nu secretaria­tul partidului a făcut această ope­rație, ci... un ministru. Este un viciu de procedură, de­si­gur. Dar numai atât. Nici un depu­tat naţional-ţărănist nu are dreptul să protesteze, pentru că ar protes­ta împotriva însăş structurii par­tidului. Ci mai degrabă să ceară stricta împlinire a literii. Pentru că în această disciplină aspră şi în această anulare a individualităţi­lor îi stă puterea. De altfel, toată afacerea cu de­misiile nu e decât o manifestaţie de ordin ideologic. Căci regulamentul camerei prevede că nimeni nu poate fi demisionat decât cu consimţă­mântul său verbal. De ce nu prind­e deputaţii naţional-ţărănişti acest mnic prilej, pentru a face cea mai impresionantă manifestaţie de dis­ciplină cari le stă la îndemână? Nae Ionescu tinereţe In remarcabilul său discurs la Mesaj, d. Ior­ga a exprimat dezide­ratul vechi al majorităţilor cari deleagă guverne: era un apel la majorităţile de azi şi un apel la guvernul actual să-şi înţeleagă, deo­potrivă, menirea. Glasul vibrant al oratorului n’a trezit, în acest sensibil punct al cuvântării sale, cuvenitul ecou. Câteva răzleţe aplau­ze ne-au atras privirile spre figu­ra ironică şi subversivă a depu­tatului Măcărăscu- şi denunţăm cu­rajul aci: e o trăsătură de carac­ter. (Se apropie timpurile în cari cei chemaţi se vor deosebi de cei aleşi). D. Iorga deci, a desluşit rosturile majorităţilor actuale. Tăcerea lor, o bănuim, provizorie. Deputaţii gu­vernamentali sunt în espectativă. Se orientează. Dar nu există temei să ne îndoim de elanul şi energia lor. Privită aşa cum se prezintă astăzi, majoritatea compactă şi tă­cută se distinge totuş de parlamen­tele predecesoare printr’o evidentă şi isbitoare tinereţe. Parlamenta­rii naţional-ţărănişti sunt în cea mai mare parte, bărbaţi tineri. Dacă n'ar exista şi altele, amă­nuntul acesta dominant, al tinere­ţii actualului parlament, rămâne totuş un semn incontestabil, de re­­înoire. Tinereţea în conducerea un­nei ţări a fost, întotdeauna în isto­rie, întovărăşită de isbândă. A fost întotdeauna combătută în numele competenţei, a experienţei şi a ru­tinei , veşnic argument al poda­­grei şi arteriosclerozei ierarhizate în­spre mormânt pe un drum se­mănat de expect­or­aţiuni şi defec­ţiuni senile. România de după 1918 a fost victima ramolocraţiei ban­care, a priceperei buchisite în câte trei sferturi de veac de tâmpenie individuală. Tinereţea în conducere e o con­diţie de succes. Epocile mari au a­­vut în culmea lor oameni tineri. Alexandru cel Mare a murit la 33 de ani în mijlocul unui stat major de generali sdraveni. Să mai po­menim pe cei ce au întrunit în ei înşişi tinereţe şi biruinţă stând în fruntea popoarelor ? Ilcibiade, Pom­pei şi Ambal... Joana D’Arc, cu C­harles VII cu Dunois şi cu Barbă- Albastră... Dar Convent uunea? Napo­leon şi eroii săi tineri? Isus? Ce fă­cea competenta bătrânului Melas în fata ofensivelor nepricepute ale lui Bonaparte? Dar dialectica farisei­lor în fata răspunsurilor unui proo­roc de douăsprezece ani, Tinereţea, în vremile noastre par­lamentare, a dat pe Mussolini. Ti­nereţea parlamentului d-lui Maniu poate să dea guvernării sale ritm şi avânt şi bravură. Poate să dea guvernului tinereţă şi să i-o im­pună, în acele câteva locuri în care mai întârzie trecutul şi bronşita. I. V. ------COXXXCI-----­ Citiți în pag. IV-a Incidentul lorga-ffitica Se dădea ca sigură intrarea d-lui Titulescu în guvernul Ma­niu, — încă din ziua în care d. Ti­tulescu a părăsit cabinetul Vintilă Brătianu. Guvernul Maniu însă s’a constituit —, d. Titulescu fiind în­că în țară după ce depusese manda­tul de-a forma un cabinet de con­centrare ce primise din partea Re­genţei, — şi d Titulescu n’a luat portofoliul externelor, cum se pre­vestea. Acum se vorbeşte din nou — du­­pă ce în ajunul deschiderii Parla­mentului numele d-lui Mironescu fusese legat de preşedinţia Came­rii şi­ al d-lui Titulescu de portofo­liul externelor—de o apropiată in­trare a ministrului de la Londra în guvernul Maniu. E de actualitate deci, de-a examina în lumina câ­torva informații inedite raporturi­le d-lui Titulescu cu guvernul Ma­niu. De ce n’a intrat... D. Titulescu, părăsind guvernul Vintilă Brătianu — pentru o su­medenie de motive pe care nu le-a explicat niciodată, dar intre care două sunt principale: încordarea dintre liberali şi naţional-ţărănişti considerată în străinătate ca grav păgubitoare intereselor permanente ale ţării şi divergenţa dintre d. Vintilă Brătianu şi d. Titulescu a­­supra modalităţilor stabilizării şi mai ales asupra căii alese pentru realizarea împrumutului — adver­sarii d-sale din guvernul Brătianu l-au învinuit, niciodată însă pe fa­ţă, că s'ar fi înţeles cu d. Maniu să răstoarne regimul din care făcuse parte. D. Titulescu, pentru a da o do­vadă în plus — concludentă — de lealitate față de d. Vintilă Brătia­nu, la căderea guvernului acestuia, — n’a insistat să constituiască gu­vernul de concentrare cu alcătuirea căruia fusese însărcinat și nici n’a primit să facă parte din guvernul Maniu. Pe deoparte. Iar pe de al­ta, guvernul Maniu reluând nego­cierile împrumutului pe calea ini­țiată de d. Vintilă Brătianu, d. Ti­tulescu, consequent, n’a primit nici în guvernul Măniu să sprijine ceea ce refuzase să sprijine în guvernul Vintilă Brătianu. Dacă va intra... Pentru ca d. Titulescu să primeas­că a lua Externele în guvernul Ma­niu, lucru la care d. Maniu, după câte se spune, ţine, — va trebui să se sfârşească pe-o cale sau alta, tratativele pentru împrumut. Va trebui, apoi, să se stabilească o at­mosferă de împăciuire între parti­­de, atmosferă în care d. Titulescu consimte să intervină în politica in­ternă, chiar și numai atât cât in­tervine un ministru de Externe specialist, prin aceea că stă pe­ o ban­ca ministerială ocupată de oameni de partid. Când va intra intr’o oarecare măsură, condifiu­­nile de mai sus dau, prin împlini­rea lor, și termenul la care se poate ca d. Titulescu să consimtă a intra în guvernul Maniu. In timp însă, după prevederile ce se fac, s’ar putea fixa termenul in­trării d-lui Titulescu în guvern, prin luna Fe­b­ruarie-Mari ie­ru du­pă o versiune care nu este lipsită de temeiu, după închiderea sesiu­­nei parlamentare ordinare, ce ar putea fi prelungită, cum este pro­babil, până în iunie, prin natura urgentă a legilor a căror elabora­re și votare guvernul le voește rea­lzate în prima parte a guvernării sale. Chestiunea care rămâne deci, incertă, e principala: va intra d. Ti­tulescu în guvernul Maniu? Căci celelalte, dacă și când, nu depind de voința sa, ci de a guvernului Maniu. ANCHETE POLITICE D. Titulescu şi guvernul Maniu De ce n’a intrat si daca va Intra, când va intra d. Titulescu la externe. MI S’a vorbit «de atitudinea liberală în faţa noilor procese economice şi financiare ale guvernului, în faţa bugetului ca şi în faţa mesagiului. Se ştie că partidul liberal s’a măr­ginit la declaraţii mult prea vagi, în legătură cu afirmaţia că se gă­sesc în aşteptarea operei pozitive a guvernului, şi că atitudinea lor se va preciza treptat treptat în fa­ţa acţiunei de guvernământ a na­­ţional-ţărăniştilor. Lucrul acesta ar putea fi cea mai legitimă explica­ţie pentru orice partid cu practică occidentală de parlamentarism. Li­beralii însă nu au pierdut încă ni­mic din mentalitatea de satrapie orientală pe care le-au dat-o şefiile celor doi Ion Brătianu, cu tot cor­tegiul de perfidii bizantine cu care şi-au înlesnit domnia lor de până azi. A crede dar cuvântul lor ar fi o greşeală. Ea ar masca situaţia de­plin răsturnată în care se găsesc în raport un guvernul ţărei, şi in­ferioritatea ei politică. Intr’adevăr, plecarea lor de la gu­vern s’a făcut într’un fel, forţată. Şi a fost forţată de năruirea între­­gei lor politiei de peste zece ani de zile, şi prăbuşirea în dezastru a în­tregei noastre vieţi economice, po­litice şi financiare. România, îm­pinsă de d. Vintilă Brătianu pe ca­lea unei politici de revalorizare, la început, pentru salvgardarea capi­talului bancar liberal, şi pe calea unei politici şoviniste, menite să a­­sigure familiei Brătianu şi acoliţ­­­ior ei preponderenţa asupra vieţei noastre economice, prin crearea ar­tificială a unei industrii parazitare, ca capital imaginar, împlântat, ca şoarecii în slănina porcului, în drepturile statului şi în avu­ţia lui obştească, s’a trezit, du­pă zece ani de asemenea expe­rienţe, fără capital, fără mijloa­ce de producţie, fără credit în străi­nătate. A fost clipa când, disperat, şi căutând o diversiune, d. Vintilă Brătianu era silit de însăşi fali­­mentarzii săi partizani să tragă consecinţele greşelilor sale şi să se retragă. Faptele concrete care l-au asvârlit de la putere polarizează în jurul acestui principiu: liberalii au căzut victime ale politicei lor eco­nomice, şi ale ridicutei politici in­terne şi externe a d-lui I. G. Duca. Or, în faţa acestei situaţii, libera­lii nu au de­cât calea tăcerei. Gu­vernul naţional-ţărănist constitue intru totul antipodul politicei libe­rale. Acţiunea lui internă, mai în­tâi, se sprijină pe concursul nelimi­tat al opiniei publice a ţarei. Fap­tul acesta, de altfel, i-a şi dat pu­tinţa să-şi asume singur, răspun­derea unei situaţii isvorâte din ze­ce ani de greşeli săvârşite de gu­vernele liberale sau liberalizante ale ţarei. Prin unanimitatea ţărei strânsă în jurul naţional-ţărănişti­lor, guvernul actual reprezintă o adevărată consultaţie naţională a poporului românesc şi reprezintă, ca atare, mai mult de­cât un gu­vern naţional. Mandatul lui a fost, astfel, limitat şi imperativ, să mo­difice până la răsturnare toate prin­cipiile economice, politice şi finan­țare apicate până azi de partidul liberal. Trebue deci să începem, în interior, mai întâi, o politică de cinstită chemare a ţărei, prin re­prezentanţii ei autentici, la condu­cerea treburilor obşteşti de chema­re a capitalului strein la valor­if­ica­­­­rea bogăţiilor naturale a ţării, de­­ despăduchere a statului de parazi­tismul industriilor liberale de fami­lie, şi de crearea de noi mijloace, în raport cu realităţile de la noi, de producţie. Partidul liberal, în faţa acestei situaţii, şi cu exeprienţa pe care a făcut-o în ultimul deceniu de fali­ment al unei politici trâmbiţate până acum ca singura cu putinţă pentru salvarea intereselor româ­neşti (cu mai mulţi «r» pronunţaţi gutural), nu poate de­cât să tacă. Şi aceasta pentru că nu are de­cât alternativa sau de a aproba progra­mul naţional-ţărănesc, în vederea a oricărei căruia au fost siliţi să ple­ce, şi atunci ar ajunge la o deza­vuare de sine, sau să se ridice îm­potriva programului naţional-ţără­­nesc, şi atunci s’ar izbi de fantoma rezultatelor politicei lor de până acum. Tăcerea dar e singura cale pe care o reclamă prudenţa şi abi­litatea de a se putea strecura prin cea mai cumpănitoare situaţie cu­­noscută de istoria închiată a aces­tei armate de prădare a ţărei şi a poporului românesc. N. Davidescu D. I. G. DUCA Mesajul aventurat­ ele ION CALUIÎARU ---­ Căile noastre, prietene Etienne Poe, s’au bifurcat acum 8 ani, du­pă ce partidul socialist s’a ţăndă­rit, minat, de explozia oamenilor manifest. Nu i-a supravieţuit miş­cării de ventilaţie spirituală decât flora de mucegai biuroacratică. Am devenit de pnsos şi ne-am retras. Amândoi vieţuiam pentru răsvrăti­re, fanatizaţi pentru ideia forţă ce trebuie să biruie. Revoluţia noas­tră era: o răsturnare de regim cu sau fără masacru de stradă, un basm colectiv trăit într-un peisaj de hangare şi uzini, străbătut de rachete, de comete de magneziu a­prins. Socialismul nostru nu era cel oficial, — cele câteva formule de jonglerie universală: capita­lism, proletariat, plus-valută etc., sociali­mul caligrafiat pentru uzul electorilor și manevrelor de partid. II şi poreclisem anarho-comunism. Credeam că omul trebuie nesrobit de sub exploatarea semenului său, credeam în dreptul la lene al omu­lui. Ştiam că nedreptatea şi împila­rea ori de unde ar proveni e la fel de scumavă. N’aveam nimic comun cu socialismul de club practicat de arivişti, dar fiindcă socialiştii erau împotriva orânduirii care striveşte personalitatea, noi şi ei — eram to­varăşi. Tovarăşi, e drept, de scurtă durată. Trăsătura noastră de carac­ter era sensibilitatea: resort senti­mental, explozibil sentimental: gân­dul nostru prindea contur rotund de sentiment. Era savuros ca frue­ta, provoca surpriză, panică. Tu fugiseşi din Bulgaria, unde ai sti­huit prin publicaţiile de acolo, sub un nume pe care nu-l cunosc, ai fost osândit la moarte pentru un atentat împotriva unui general şi tentativă de expropriere anarhistă, calificată furt. Am trăit împreună, în camera vi­lă­ deasupra unei cir­cumscripţii de poliţie — unde n’a­­vea dece să te urmărească siguran­ţa — sub privegherea portretelor lui Max, Lasalle, Paganini, Nietz­­sche şi Beethoven.­ Ai dat foc într’o noapte patului nostru improvizat din jurnale ca să mă arzi pe mine pe rug, fiindcă în somn am răstur­nat cerneala peste manuscriptul tău «Când eram nebun»­. Mai svo­­neşte în amintire ecoul poemei ta­le: «Peste zăpezile veşnice un pes­căruş se roteşte. Dar voi, nerozilor, nu aţi aflat dacă cine e pescăruşul: e spiritul neastâmpărat al lui E­­tienne Poe» Ai tălmăcit din româneşte poeme lirice, în limba lui Peneio Slavei coif, Nicolai Rainoff. Pe mormân­tul lui Dobrogeanu-Gherea ai pus să fluere mierlele — mie îmi trans­miteai groaza Balcanilor, foşnetul pădurilor de­ trandafiri de pe valea Mariţei şi legendele bogomilice pe care le ştiai. Am trăit câteva luni, împreună, împărţind frăţeşte pâi­nea şi suferinţa. Vieţuiam în pro­vizorat, urzicaţi de dureri fără în­ţeles, eavenindu-ne cu probabilită­ţile, fierbând în mocirlă de fanta­­zie peltită, cu oarecari sboruri în luciditate şi smulgeri din marasm. Spiritul nostru ascetic se desfoia nuanţat gălbui — ca un trandafir supt de sânge— şi n’au vrut să ne înţeleagă tovarăşii idealişti care ne bârfiau cu brio. Târcoliam via­ţa la periferiile ei. Ştiam că ome­nirea nu trebue calomniată. Oame­nii nu sunt nici răi, nici buni, nici capitalişti, nici proletari, decât în măsura în care vor, în care li se impune. Cine nu se străduie pen­tru sine şi cu nimic, nu va face nici pentru alţii. Dacă ne-ar fi ascultat cineva, poate c’am fi propovăduit. — Nu credeţi în oamenii care nu-s lacomii Credeţi numai în sincerita­tea celor vicleni, dar într’adevăr vicleni ca năpârcile. Numai iiele nu­ mărturisesc dreptatea. Fiiţi dar lacomi, prietenii Lăcomia ta va a­­trage pe a semenului şi lumea se va purifica prin lăcomiei... Dar eram francamente ridiculi şi nu ne-ar fi ascultat nimeni. Ne-am despărţit. Ai plecat. Mi-ai scris dintr’un spital algerian, un­­de-ți tălmăd­uiai rănile căpătate în luptele cu berberii — ca soldat în regiunea străină. Destinul s’a înde­plinit. Ai parcurs pe jos Sahara, ai descins pe cursul Nilului până în Abisinia, ai traversat Africa minelor de diamant până la Capul Bunei Speranţe, ai văzut piramide­le şi codri tropicali, dar după atâ­tea rătăciri, îţi spui ca Eclasiastul (Deşertăciunea deşertăciunilor, toa­­te’s deşertăciuni !» In mesagiul a­­venturei tale către mine, îmi stre­cori şi o mustrare: am rămas să preţuesc pântecele fetelor de pe aici, mai mult decât «spinarea du­nelor, clipirea luceferilor şi această diademă bătută în diamante — ce­rul tropical — ce a descins pe frun­tea ta. După o tăcere de cinci ani, răspund la mesajul tău. Nu ştiu de-ţi va mai parveni răspunsul. Poate va pătrunde însă­­ca un po­rumbel prim geam deschis­ în­­trun spirit vecin. Aventura ta necesita spaţiu: pla­neta. Tu ai ucis, nu fiindcă te răz­bunai, nu ca să prazi, ei, ca să­ surpi un sintem­, să-ţi încerci o vir­tute. Tu eşti un om de cremene care are nevoe de amnar să sca­pere. Tu ai crezut că schimbând peisajul îţi schimbi esenţa. In Sahara te vei transforma în oază, dincolo de această civilizaţie care te apără şi-ţi impune datorii, vei trăi slobod. Leon Daudet spu­nea undeva că extrema năzuinţă de libertate ancorează în sclavie. Tu eşti sclavul unui decor prea grandios în care ai vrut să-ţi pe­treci mica ta dramă- Nu trebue să cârteşti. Iată, pe aici, împreună cu alţi camarazi, de astădată ne­politici, ne-am aventurat într’o zo­nă pe care o dilem­ai şi tu. Aventu­ra noastră n’ar putea reduce la vi­ Din nou, tratativele pentru îm­prumut lâncezesc. Guvernul actual a reluat negocierile pe cari cu Vin­tilă Brătianu le anunța drept în­cheiate, dar cari în realitate erau foarte departe de acest desnodă­­mânt fericit. Minciunile liberale au creat o atmosferă de nervozitate în opinia publică, lucru de care fac­torii răspunzători şi-au dat seama cerând demisia guvernului Brătia­nu, ca răspuns la noul termen de graţie pe care îl implora şeful gu­vernului şi ministru de finanţe. Condiţiunile în care d. Brătianu a negociat acest împrumut, nu se cunosc cu preciziune. Face parte din deprinderile de guvernare re­acţionare, acest mister în jurul u­­nor chestiuni, de soluţionarea căro­ra atârnă nu numai economia ge­nerală a statului român, dar şi sta­rea materială a fiecăruia dintre noi. Mai ales când sarcinile impu­se statului, sânt în realitate poveri cari vor apăsa deopotrivă de into­lerabil pe umerii noştri, ai tuturor, era elementar să cunoaştem şi în­tinderea noilor obligaţiuni şi mo­dalitatea satisfacerii lor. Un lucru însă a fost pentru o­­pinia publică evident din primul moment şi acest lucru l-am sesizat cu previziune: graba gâfâită a re­gimului Brătianu de a încheia cu ori­ce preţ, un împrumut extern. Era con­diţia ultimă şi desnădăj­­duită a prelungirii guvernării sa­le. Un balon de oxigen, pare să-i împrumute un pretext de viaţă, ar­tificial, sincopal, dar mai ales o po­sibilitate de ultimă extremitate cu care să umple golurile catastrofale pe care le-a provocat politica fi­nanciară cea mai imbecilă pe care a cunoscut-o economia generală a unui stat. Această nevoie acută de a avea bani, bani cu orice preţ, a pus sta­tul român, pe lângă finanţa inter­naţională, în ipostaza unui fali­mentar iremediabil, iar bancherii străini au văzut un prilej nesperat de a obţine concesiuni şi a impune condiţiuni, pe cari în orice alte împrejurări nici nu s’ar fi gândit să le ceară. D. Brătianu vrea să-şi salveze guvernarea şi partidul pe spinarea României­ Mari? Balonul de oxigen va costa scump — indiferent dacă cel care plăteşte e ţara — sau cu atât mai bine. Aceasta este fizionomia genera­lă a tratativelor şi searbedelor re­zultate la cari s’a ajuns până azi. Guvernul Maniu-Mihalach­e s’a împiedecat de la început de o men­talitate deja formată în lumea ban­cară apuseană... «România are ne­voie cu orice preţ de împrumut, altfel va plesni». De aci pretenţiuni cari se rapor­tează nu numai la modalităţile pur technice şi financiare ale operaţiu­nii, dar cari le dep­ăşesc cadrul şi invadează într’un domeniu care nu e permis să fie abordat de nimeni fără sacrificarea demnităţii noas­tre de mare stat independent şi de­finitiv consolidat. Liberalii au făcut tot ce-au putut spre a da străinătăţii impresia că LMMiiumMMiB—a ■H--IIIIW ■Iir»nniii ii"ni alcătuim între hotarele noastre în­tregite un aşezământ politic şi con­stituţional precar, la discreţia tu­turor contingentelor şi aventurilor Şi sarcina cea mai dificilă, cea mai delicată a emisarilor noului guvern, este să convingă finanţa şi opinia europeană că lucrurile sânt cu totul altfel decât le-au zugrăvit — din motive meschine de partid — cei cari s’au lăudat în declarațiu­­nea citită zilele trecute în Cameră de d. Duca, că au lucrat din răs­puteri la... consolidarea României­ Mari! A. R. D. D. N­. loanițescu, subsecretar, de Stat la interne, pare un șef de autoritate plin de cele mai roman­tice iluzii. Circulara sa în privinţa bacşişurilor «administrative» de A­­nul Nou ar fi de o naivitate pito­rească, dacă n'ar însem­na o tenta­tivă curajoasă. In altă formă adresa oficială spune de fapt organelor adminis­trative subalterne, îndeosebi celor din poliţie: «— Ştim că aveţi obiceiul să sfănţuiţi lumea cu deosebire de Anul Nou. Fie că le aşteptaţi, fie că le provocaţi, când nu le pretin­­deţi de la obraz, « cadourile sale. or ce formă ar fi, sunt declarate inacceptabile». Bine­înţeles urmează cupletul asu­pra «demnităţei» care nu trebue în jos că şi ameninţarea «­drasticelor sancţiuni». Ipocrizia convenţională ar fi pre­tins, poate, ca o asemenea circulară să nu fie dată în vileag: «cum să se mărturisească în chip oficial, că avem o administraţie de sperjarii». Dacă s’ar fi procedat pe cale con­fidenţială, d. Nae Ipingescu din 1938, care a rămas acelaş din Ca­­ragiale, ar fi râs şi pus la dosar, adresa ministerială: «— Lasă, puiule, că am mai văzut noi de astea!» Iar băcanul din coif ar fi trebuit să adaoge un supliment la pachetul de Anul Nou pentru de poliţai. Acum, când toate ziarele au vor­bit, Ipingescu de diferite grade, va fi mai rezervat — însă «pachetul» tot are să meargă la destinaţia lui tradiţională. Căci prin circulări nu se rezolvă nimic, — cu atât mai puţin în ordi­nea morală din mecanismul admi­nistrativ. Societăţi, comercianţi, oameni de afaceri, marea întreprindere X, — ca şi bodega-cârciumă de mahala, — toate şi toţi au marea sau mica lor nevoe de indulgenţa administra­tivă, — fiindcă s’au obişnuit să vomită infracţiuni sau abuzuri la legile şi regulamentele în vigoare. Iar funcţionari administrativi, po­­iţieneşti în deosebi, sunt cei mai prost plătiţi, cauza care explică şi calitatea lor individuală. Faceţi o poliţie cum trebue şi omeneşte salariată, apoi pretindeţi-i austeritatea din circulările ocazio­nale. Atunci cei care accepta să fie sfănţuiţi, spr­e a li se acoperi di­versele abateri, vor deveni respec­­oşi de cele legale. Astfel o circulară mai mult în arhiva dezideratelor fără a doua zi. Cât despre chelneri, ministerul de interne e rău informat. Pretutin­deni unde bacşişul se pune în notă, d-nii «garsoni» întind palma, de-ţi cine ca să-i iei la palme. Remember --------OOXXXOQ-------­ iliți vom initui c­u in pagina II-a).

Next