Cuventul, ianuarie 1929 (Anul 5, nr. 1327-1357)
1929-01-31 / nr. 1357
2 ^^Spre a învinge Durerea,' J7"WX, - \') t care ar fi forma sau origina ei 30 de fără de pereche a cunoscutelor w DURERI DE DENTI^g HDE VÂNZARE LA TOATE FARMACIILE ! DROGHERIILE Cutia de 1 I Cuda de 1 2 . Lei: 8 » 1 Lei: 75 • Htattdu holli iiiiie (Continuarea articolului din pag. î-a las timp cu ale Evreilor; 3) această zi să fie totdeauna o Duminică . Din hotărârea dela punctul 2 rezultă o foarte importantă regulă, nedecretată în mod formal de către sinod, însă conformă obiceiurilor anterioare și prescrisă în mod limpede mai târziu: dacă 14 Nisan cădea într’o Duminică, nu se putea sărbători Paştile în această Duminică ci la 8 zile după aceia. Şi aceasta pentru două motive: 1) pentru că 14 Nisan indică numai ziua morţii Domnului şi sărbătoarea învierii trebuia să vie după aceasta; 2) pentru că, în anii în care 14 Nisan cădea Duminica, creştinii ar fi sărbătorit Paştile odată cu Pesah-ul Evreilor. O altă măsură ce reiese din circulară, este grija sinodului de a feri pe creştini de sărbătorirea Învierii de două ori în acelaş an, deci ţinerea în seamă a isimeriei — fixată de Ei la 21 Martie. Şi aşa s’a ajuns la prima Duminică de după luna plină ce urmează isimeriei de primăvară şi la intervalul 22 Martie — 25 Aprilie. Recapitulând, în ordinea importanţei lor, hotărârile celor 318 Sfinţi Părinţi, vom enumera : 1) hotărârea neînfrântă ca întreaga Biserică, strâns unită, să prăznuiască Sfânta înviere în aceiaşi zi (hotărâre arătată în chip luminos, atât în enciclica sinodului, cât şi în circulara imperială care, după cum spune Hefele, are aparenţele unei scrisori sinodale; 2) hotărârea ca fiii Bisericii să nu prăznuiască Învierea Domnului în aceiaşi zi cu Paştele Iudeilor ; (hotărâre pe care o întâlnim şi în canon. 7 Apostolic: «dacă vreun episcop, ori presbiter, ori diacon, sânta zi a Pascăl mai înainte de primăvăreasca isimerie, ca Iudeii o va săvârşi, să se caterisească», precum și în canon. I sinod. Antioh). 1 ^ 1 8) Hotărârea ca această zi a învierii să se serbeze după Paştele Iudeilor, în zi de Duminică. Aşa s’a părut Lor şi Duhului Sfânt că trebue să prăznuiască Paştile cele cinstite, până la sfârşitul veacului, credincioşii Domnului. Aşa au mărturisit şi aşa s’a urmat la Ortodoxi, până în aceste vremi de lepădare. Spre înfăptuirea acestor hotărâri, Sf. Părinţi s’au oprit la următoarea Modalitate: prima duminică de după luna plină ce urmează lui 21 Martie (Martie de atunci). Nefiind, ca şefii noştri de astăzi, doctori în mecanica cerească şi în alte cele, mai mult sau mai puţin cereşti, sfinţii Părinţi n’au căutat să pună de acord anul calendaristic, cu cel astronomic, nu asta era grija Lor. Pe Ei îi interesa respectarea celor hotărâte în privinţa serbării şi mijlocul la care se opriseră, era foarte bun. E ciudat că atâţia oameni, cu ceva cunoştinţe în materie, nu-şi dau seamă că Sfinţii Părinţi n’au căutat să serbeze învierea Domnului, în tot anul, exact în ziua în care El a înviat în anul 39 al erei creştine (783 a. n. c.). Duminică 14 Hain (7 Aprile Iulian), ci au condiţionat data acestei serbări de data serbării Iudeilor. Legând sărbătoarea Paştior de o fază lunară. Ei n’au ţinut să urmărească pe cer mersul lunei, pentru a anunţa cu exactitate, pe viitor, data lunii pascale şi deci a serbării Paştilor. Nu aceasta îi interesa, ci cele subliniate de noi mai sus. Călcând în picioare Fredania şi inversând valoarea lucrurilor, sinodul Bisericii noastre, a început să ia seamă la lună. Şi atunci şi-au zis Prea Sfinţiţii că au greşit Sfinţii Părinţi în socotelile lor. Au tranformat deci, mijlocul în scop şi bătând cu pumnii ’n masă au hotărât ca Sf. Paşti să se serbeze de acum în prima duminică după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară. Insă echinocţiul real, au echinocţiul Sfinţilor dela Niceia. Atât trebue ţinuţi Şi capii noştri, duşmani ai antiştiinţificului şi obscurantismului Dreptei Credinţe, au hotărât, ce au hotărât, singuri, într’o chestiune care privea întreaga Biserică, împotriva practicei de două ori milenare, a întregei Biserici Ortodoxe de sub soare (știut fiind că Biserica noastră este autocefală, adică, de capul ei). Insă hotărârea lor este anticanonică. Este anticanonică în sine, fiindcă: a) Nesocotește hotărârea nesdrmncinată a Sfinţilor de la Niceea, de a nu se rupe unitatea Bisericii pe această chestiune. b) Nesocoteşte sfânta Lor hotărâre de a serba creştinii Paştile lor, după serbarea Iudeilor. II. Procedeul este anticanonic, fiindcă nu se pot schimba pe cale de autoritate particulară sărbători care sânt ale întregei Ortodoxii. G. Racoveanui VOCEA DRAGOSTEI Mare roman de actualitate Cereţi poimâine gratis prima şi a doua fascicolă tuturor vânzătorilor de ziare. te, nici un strein nu poate pătrunde... Aşteptând, priveam picturile coridorului, minuni de artă hindusă, pe care un Maharadjah vrea să le repare. Şopârle crestate şi veveriţe se joacă printre basoreliefurile din colţuri Simt crescând în suflet o nestăpânită şi nebănuită curiozitate. Aud tobe şi trâmbiţe, acompaniate de lovituri de ciocan într’un drug metalic. Aburi de tâmâie, aburi de miresme ciudate mă înconjoară. E soare, e linişte... Ocolesc curtea, ferindu-mă de şopârle. Pe zidul cel mare se află o scară de lemn, slujind reparaţiilor. Mă urc, ajung deasupra templului. Cupolele cu sute de statui colorate sunt acum la doi paşi. Le privesc, le pătrund. Sutele de înfăţişări ale lui Krişna Sila, Lakşa, Rita, cu elefanţi, cu maimuţe, cu boi, cu păuni... Nimeni nu-mi bănueşte prezenţa mea deasupra templului. înaintez către curtea din care se înălţau zgomotele. Privesc »orchestra», privesc pe acel preot tămâiad un manechin acoperit cu flori. Cineva m’a văzut Nu mat mişc, ei continui & privi atent cupolele; aceasta, pentru a le dovedi că m-am urcat numai pentru sculpturi. Mulţimea de jos e desperată. Un tânăr aleargă, pe altă scară, şi îmi face semne. Prefăcându-mă uimit, cobor. Bhimi Chawda intra tocmai în templu. Sunt adus pe un coridor lăturalnic, cu sute de coloane — şi mii de scene pictate — la cealaltă uşă principală. Dau toate lămuririle cu mult calm. Hinduşii par împăcaţi auzind că n’am atins statuile, ei numai le-am privit. Un singur tânăr strigă, protestează. In coridorul vast ca un labirint, cu fum de mirodenii, cu lumini palide, cu zgomote ciudate de târg şi de înmormântare — scena capătă proporţii. In mijlocul atâtor credincioşi înfuriaţi, într’un sat în care eram singurul european... încurcătura a lămurit-o Bhimi Chawda, care s’a întors din sanctuarul principal cu o ghirlandă de flori glbene pe piept, şi uns cu cenuşă pe frunte. Oferind două rupii de argint templului, greşala mi s’a iertat. Tânărul furios şi zgomotos era tocmai casierul fondului, şi îmi dă chitanţă cu text englezesc, în care precizează motivul daniei... Bhimi se duce apoi pe plaja vecină, şi se scaldă efectiv, curăţindu-se de praful drumului şi de apa murdară a basinului. Eu rămân să admir coridoarele largi, cu coloane suple, susţinute de elefanţi în poziţii ciudate, aproape sexuale. Şi elefanţii de piatră, şi caii întraripaţi, au phalasse enorme, turgescente, îmi amintesc teoriile zeilor fecvundaţiei... Mă plimb mult, singur, printre coloanele cu basoreliefuri drăgălaşe sau barbare, fireşti sau schimonosite, elegante sau groteşti. Templul e enorm şi lasă o copleşitoare impresie de vast, de grandios. In curţi, sanctuarii minore, şopârle, flori. Soarele loveşte tot mai puternic. Mă întorc la brahman, iar de acolo — cu aceiaşi jatka — la gară. ...In ziua aceia, am văzut cel mai frumos apus, pe marginea lacului cu palmieri, în drum spre Madura. Madura, 17 Decembrie. Mircea Eliade -OOXEXOO--------- OcaZiHHC FRAC și SMOKING, complete, ireproșabil, vinde foarte eftin, CROITORIA LAUFMAN Franklin 7. Militar mobilelor mim Nu regretaţi o călătorie la TARGU-MUREŞ şi vă veţi convinge, că puteţi cumpăra favorabil, eftin şi bine Şi cu plată în rate la Székely & Réti Fabrică de Mobile — Mare asortiont io etapeţi pianine — La cerere trimitem şi reprezentantul nostru cu desemne O problemă palpitantă: O chestiune de mare actualitate : nmpiară Aspecte contimporane: Femei frumoase şi nenumărate alte articole Pagini de glume Jocuri distractive Nuvele Zeci de ilustraţii publică în numărul 170 din 3 Februarie 1929 16 pagini 7 Lei CUVÂNTUL Curranul literar si artistic Revista revistelor“ Trebue remarcată pagina minunată, pe care o dărueşte d-l Cincinat Pavelescu Rampei de Duminică. O conversaţie spumoasă şi antrenată, cu un autentic spirit de «Causeur« fără note forţate şi fără obosealăă, când vioae, când lentă, una din acele conversaţii, cărora admirabilul vorbitor Andre Maurois le spune infinite. Este în această pagină o veritabilă istorie, în care trăesc realmente câteva figuri şi se desemnează un întreg trecut monden savuros. Anecdota d-lui Pavelescu are o calitate ce nu se poate rezuma. Ispitiţi să cităm, ne mulţumim cu aceste strofe, semnificativa pentru întreaga liră a bardului acestuia. In viaţa mea de pribegie Gonit mereu d’al soartei bici ^ De dragoste fi ironie. Şi cum trăiam mai mult un vis Făcui risipă de simţire, Şi'n versuri şchioape am închis O lacrimă lăngă-o zâmbire ! Am îngânat cântece mici Fără pretenţie să fie Gustate la Academie, Căci, toate versurile mele — mici diamante, mici mărgele. Buchete fără de panglici, — Garoafei, crini şi ghiocei Sunt scrise doar pentru femei Şi pentru patru, cinci amici. Când iarna am simţit să soria Pe versu-mi cald nu pune preţ Cu grabă ,m'am drapat în roba De magistrat, ca să nu ’ngheț. Şi-am colindat întreaga fard, — Cinstit, c'o leafă de aprod, Purtând sub robă o chitară, Şi-o inimă, în lop de cod ! Azi iarna-mi bate în fereşti Şi vântu’n recea-i simfonie Parcă mă 'ntreabă: unde eştit Poete plin de veselie ! Damabarele nu-s goale, nici n'am strâns cu cântecu-mi de greer, grăunţe s’am până la treer, Dar simt o umbră grea pe creer. —* Uitarea celor mari ţi micii ■.* n v"' - f ’ Şi’n stepa lernei argintie, Când singur, fără amici. Culeg poemele-astefx, mici , Ţipate’n nopţi de insomnie Vreau cânctrn, cu dărnicie îmbogăţitelor furnici Universul literar publică un fragment iniţial din romanul dlul Ion Câlugăru, Omul după uşe Aceleaşi calităţi de humor cald şi interior, acelaş surâs alterat de lacrimi ce se refuză şi de înfrângeri ce se ascund, care făceau din Paradisul statistic o carte, dezbatere lăuntrică şi de râs strident, revin în acest fragment, se pare însă că de astă dată calităţile acestea prind liniştea perspectivelor de roman. Aşteptăm cu nerăbdări legitime. D-l Constace scrie suprinzător Articolul d-sale despre Mitropolitul Dosoftei e o pagină sobră şi justă. Opoziţia despre care am mai scris la această., rubrică aduce în al 16- lea număr al său numele d-lor Clarnet I. A. Basarabescu, B. Cecropide George Silviu, AL Topliceanu, P. Caton, G. Hârsu. . CURIER STRAIN LATINITATE e numele unei reviste de curând apărută la Lyon. Ea va continua fosta «Revue Critique», oprită în desăvârşirea ei de izbucnirea războiului şi la care prezidase spiritul lui Jean Marc Bernard, victimă dureroasă a războiului. Dar iată câteva din declaraţiile direcţiunii: «Noi credem în permanenţa speciei. Ordinea urmează dezordinea. Când e obosit de anarhie, omul se îndreaptă cu parsiune către semenii săi ca să se bucure de experienţa lor. Trecutul garantează pentru noi, de viitor. Insă am voi să grăbim puţin cursul lent al naturii lucrurilor. Şi pentru că facem o dreaptă parte acestor două elemente ale operii de artă: libertatea şi regula, am voi să regăsim climatul pur unde s’ar naşte opere demne de tradiţia Atenei, Romei şi Parisului. Latinitate va fi organul destinat să înfăptuiască gândul acesta. Cuvântul nu exclude pe nimeni, nici dela Anglo-Saxoni, nici dela Germani, nici dela Slavi. Ajunge ca o operă siâ aibă o înfăţişare umană, pentru cai să ne-o însuşim. Latinitate, revista ţărilor din Occident, va apropia toate popoarele de limbă franceză şi pe toţi cei cari, de aproape sau de departe, pleacă de la exemplul Romei, al rasei, culturii şi destinului ei.. . • GRAMATICILE se înmulţesc pretutindeni. Academia braziliană a însărcinat cu elaborarea unei gramatici portugheze pe profesorii : Alfonso Celso, Aloysio de Castro, Gustave Barroso şi Humberto de Campos. . . .1 !■!■» I —.AA . —■II mmassmmn Enciclica d-nul consta Ciritescu D. Const. Kiriţescu a ridicat mănuşa aruncată acum câteva mii de ani, de către artă, în faţa venerabilei matroane a «virtuţilor» teologale şi, cu autoritatea d-sale de director general al învăţământului secundar, a instigat cu principii şcolilor accesul teatrului naţional. Apreciem, fireşte, instituţia serioasă a predicatorilor moralei şi, dacă ea şi-ar fi mărginit rolul la un simplu conflict cu mediocritatea literară a pieselor d-lui Minulescu, nu am fi putut spune nimic; enciclica d-lui Kiriţescu însă vizează generalul şi, cu cel mai augural aer din lume, spune că, de al rele zise naţionale, instituţii de stat, trebue să urmărească, înn prima linie, educaţia masselor, înţelegând prin aceasta că preocuparea pentru frumosul artistic trebue să fie asociată cu aceia pentru frumosul moral!» Ştim că bântue epidemia ortodoxiei şi a virtutei şi că, sinceră la linii şi afectată la alţii, aspiranţii la mai marile sau mai micile noastre pontificate ale vieţei publice, au adoptat decalogul în locul serenadei, şi pletele moralei în locul perucilor lui Casanova. E, fireşte, o modă care nu e cu ninic mai rea sau mai bună decât aceia de mai acum câteva decenii, când cetăţeanul se năştea ateu, afemeiat şi chefliu. Rămâne de văzut însă reţeta după care virtutea contemporană se opreşte cu ferocitate, în faţa «Judecatei din urmă» a lui Michel- Angelo, asupra episodului «prelaţilor libertini», şi mijlocul cu care, întâlnindu-se cu Esche, cu Sofocle, cu Racine sau cu Moliére, va putea să susţina sfinţenia artei, valoarea predicatorie a scrisului, preceptele morale ale educărei tinerelor fete. Pastorala d-lui Kiriţescu, are, astfel, păcatul de a nu defini, în raport cu arta, ideia morală. Impresia noastră e că în artă nu e imoral decât amestecul nechemaţilor. Don Juan în mâna lui Moliére e un capo d’operă; în mâna d-lui Minulescu s’a redus până la un mărunt act de cabotinaj. D. Kiriţescu însă a confundat situaţia până la înglobarea în cadrul principiilor estetice: «Nu este în căderea noastră a ne ocupa de consideraţiile care au fost determinante pentru această atitudine. Ele sunt, desigur, de ordin pur estetic...». Şi substitue, apoi, criteriului estetic, unul de «curăţire sufletească a tineretului» care ar fi cam următorul: «reprezentaţii serale speciale şi matineuri, cu piese potrivite pentru ca massele populare în general şi tineretul şcolar, în deosebi, să poată fi influenţat în direcţia sentimentelor frumoase». «Massele populare» mai întâi e ceva foarte deosebit de «tineretul şcolar». Cele dintâi de pildă, sunt compuse din indivizi foarte varii, după cum şi tineretul şcolar, în felul lui, e tot atât de pestriţ. Morala ar putea, bunioară, cuvânta unuia din categoria masselor populare, cetăţean birnic cu cărciumioară, nevastă şi copii, că nu trebue să aibă amantă la mahala; aceiaşi morală însă ar trebui să adauge tânărului licean pe care fiziologia îl îndeamnă să păcătuiască cu sine, că e momentul să-şi găsească, prin mahalale, una. Şi unuia şi altuia însă i se poate cu folos aplica terapeutica aceluiaşi criteriu estetic de a nu i se da o piesă proastă în spectacole de stat. Criteriul estetic, deci, departe de a fi cel mai rău, după cum pare că sugerează d. Kiriţescu, rămâne tot singurul aplicabil cu putinţă. Restul nu mai are decât importanţa relativă pe care insul înăscut şi dat societăţii de mediul lui primordial e capabil să o dea lucrului în sine. Ghioceii nu fac primăvara ci, din potrivă, venirea primăverei determină creşterea ghioceilor, Edip, Phedra, Lysystrate, există. Georges Danain şi Sganarelle simbolizează căsătoria în Moliére, iar Damis sau Clitandre adulterul. Cei dintâi sunt găgăuţi, murdari şi ridiculi; cei din urmă sunt eleganţi, spirituali şi ageri. Orgon şi Geronte au de partea lor sfânta instituţie a paternităţei; nimic nu-i împiedică însă de a fi bătuţi şi furaţi de slugi, luaţi în bătae de joc de copii, şi împovăraţi cu tot ridiculul pământului. Vrea oare d. Kiriţescu să excludă din educaţia tinerimei pe Moliére, pe Eschile sau pe Euripide? Şi atunci îi înlocueşte cu cine? Şi cu ce? Nu a auzit oare nimeni din massele populare ale d-lui Kiriţescu de părinţi ridiculi, de dascăli la fel, de copii îndrăciţi, de soţi şi de soţii care-şi binecuvintează căsnicia cu fericiri adunate de-aiurea? Şi elevele d-lui Kiriţescu nu vor fi aflatele măcar din istorie, capitolul Cleopatrei şi Cesar, al Messalinei şi al lui Claudiu, al lui Ludovic XV şi al d-nei de Pompadour, sau din religie chiar, capitolul Evei şi al lui Adam că există, pe lume, dulceţuri care merită osteneala unei întrebări discret strecurate în urechia şarpelui biblic? Problema moralitatei artei e, deci, lăuntrică. D. Kiriţescu poate foarte bine să lungească până la călcâe rochiile actriţelor fără ca să oprească cu asta insul needucat de a pipăpi cu iscoditoare porniri şoldurile armonioase ale vecinei lui de stat. Şi are toate şansele insul astfel aşezat în faţa unui spectacol adormitor de moral de a fi mai activ în investigaţiile lui teatrale, după cum, prin ricoşeu, investigaţiile lui teatrale au toate şansele unei cu atât mai bune primiri cu cât spectacolul va fi fost mai copleşitor de moral. Şi atunci nu e oare cazul să constatăm că şcoala d-lui Const. Kiriţescu nu şi-a făcut datoria, de vreme ce trimite teatrului elevi a cărora lipsă de educaţie merge până la a zgândări foaia de vită din faţa statuilor lui Rodin? Despre asta însă nu mai vorbim de teamă că vor auzi massele populare şi tineretul şcolar. N. Davidescu Premiera „Marcel & Marcel,, la Icairól National Astă seară Miercuri 30 Ianuarie crt. Teatrul Naţional reprezintă pentru întâia oară «Marcel &Marcel, rochii şi mantouri», comedie în 3 acte de d. Al. Kiriţescu. In rolurile principale apar d-nele: Agepsina Macry, Tantzi Bogdan, Sonia Cluceru, Nataşa Alexandra ,Elena Almajan, Nelly Cutava, Kitty Gheorghiu, etc. și d-nii Băltățeanu, Sârbul, Stăncescu, Danielescu, etc. Piesa a fost pusă în scenă de d. Soare Z. Soare. SPECTACOLE Teatre OPERA: Mignon. TEATRUL NATIONAL: Marcel et Marcel REGINA MARIA: Turneul Huguette Duflos. TEATRUL MIC : Inerică-lume. TEATRUL ALHAMBRA: Déda. TEATRUL CARMEN SYLVA: Cocoşul şi găinile. TEATRUL INTIM: Văduva veselă. MAXIM D’ETE: Celebrul quartet spaniol Los 4 del Turia. Cinematografe CINEMA EFORIA : Cântecul deşertului cu Mosjoukine. CINEMA SCALA : Revista Vin El bieule și filmul Fecioara rătăcită. BULEVARD PALACE: Crăiasa codrilor. CINEMA TRIANON: Banii. CINEMA M. VOICULESCU: Romanul unei Amazoane. CINEMA CAPITOL : Şarpele. CINEMA LIPSCANI PALACE : Ţăranul voios. I TEATRU CINEMA ELITE : Tareviciul. CINEMA ODEON: Satul Ispitelor. SELECT: Hula, şi o comedie. CINEMA MARIA : Cazacii. CINEMA VOLTA-BUZEŞTI: Orfanul. OIULIVIA GOLESCU : «Dacă ţii la mama ta» şi o comedia. , A. G. Bragaglia este unul din cei mai îndrăzneţi regizori europeni de astăzi. Teatrul său — «Teatrul Independenţilor» de la Roma este unul din cele mai reputate teatre moderne pe a cărui scenă birue spiritul nou. De curând, A. G. Bragaglia a făcut următoarele declaraţii : Despre scenă şi mască . Scena noastră cu feţe multiple obârşeşte din platforma mobilă greco-romană şi din principiul maşinilor architectului Torel II, autorul «Teatrului maşinilor din Versailles» de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. Cuvântul meu de ordine este: pentru a reînoi comedia trebuie, în primul rând reînoită scena. In epoca cinematografului, teatrul, ca să nu moară, trebue să-şi păstreze şi să-şi întărească caracterele sale proprii, să-şi înmulţească posibilităţile. Către acest ţel tind aplicaţiunile technice din care se va zămisli mâine opera literară teatrală nouă. Numai printr’o technică nouă li se vor suggera poeţilor cuvintele nouă pe care le reclamă publicul teatrului. Masca mobilă, de pildă, de care mă folosesc, este antica mască de caracter, dar nu încremenită. Făcută din cauciuc elastic, excesiv de suplu (în felul mănuşilor de chirurg) oferă un mijloc de a, creia iluzia tipică ideală şi permanentă Masca separă psihologiceşte actorul de public, redă independenţa creaţiei poetice pe care obştii o domină personalitatea comedianului. Masca mobilă prezintă, în afară de aceasta, noi avantagii. Să luăm ca pildă un Falstaff: e gras, butucănos, corpolent; e enorm, dar pe umerii săi colosali se înalţă aproape întotdeauna un căpuşor disproporţionat. Masca de cauciuc îi umflă craniul, îi îngraşă obrajii şi li împrumută un tremurat de gelatină. Teatrul de mâine de influenţă va exercita principiul punerii în scenă asupra operii de mâine? Personajul creat nu va mai avea o existenţă proprie, adică nu va mai exista numai în vorbele poetului, ci, ca şi în viaţă, va ţâşni din anasamblul de viziuni al lumii. Graţie scenei multiple, turnantă sau prevăzută cu alte dispozitive, teatrul de mâine va fi un teatru pictural, legat de compoziţia dinamică adaptată epocii actuale; pe de altă parte, graţie scenei multiple, poeţii vor putea creia nu un personaj-vorbă, ci un personaj mediu. Trebue în primul rând modifeată structura teatrului, adică ordinea mijloacelor şi o parte din însăşi mijloacele teatrale, a ţine seamă de teatrul din viaţă şi cel din afară de viaţă, în folosirea acestor mijloace. Teatru realist sau teatru fanzist, trebue neapărat să fie teatru. Şi teatrul este mişcare, dialog, bineînţeles, dar acţiune în primul rând. Mişcarea materială, faptele iată inima. Dacă se opreşte inima seena a murit, nu mai e teatru... Intr’o epocă activă e nevoie de un teatru activ. Trebue să readucem în teatru sensibilitatea teatrală. Jos literatorii în teatru! Adevăratul autor de teatru nu este literatorul, ci trinitatea alcătuită din literator, actor şi director. Teatrul trebue să vorbească spiritului prin mijlocirea simţurilor, neputând parveni direct la spirit. Foscolo spunea că noi italienii suntem născuţi mai mult să simţim decât să gândim. Dar, fiindcă vorbim despre literatorul în teatru, să precizăm : troneze cât o vrea literatorul în teatm, numai să facă jocul teatrului, joc modern sau vechiu, jocul geniilor poeziei reprezentative. Strigătul «Jos literatorii» trebue înţeles, în sensul că trebuesc goniţi zarafii din templu... ( Despre critică !\ Critica dramatică e, din nenorocire, de provenienţă literară şi om teatrală. In loc să vie din sală pe scenă, critica ar trebui să deschidă de pe scenă în sală şi să-şi exercite cu competenţă funcţia sa de expertă. Dar cei mai mulţi din critici sunt Competenţi în literatură dramatică, dar nu în materie de artă teatrală-Critica şi publicul s ...Şi acum, pot să afirm, fără şovăire, că publicul are de cele mai multe ori mai multă dreptate decât critica, fiindcă n’are idei preconcepute cu care trebue să se pună de acord. Pe de altă parte, publicul cade mai puţin victimă echivocurilor literare. Publicul care vine la teatru vrea teatru şi aceasta-i o exigenţă sănătoasă. Ajunge! Şi acum concluzia : O importantă constatare de făcut. La timpuri noi, teatru nou. Astăzi felul de a trăi e diferent. O altă concluzie: teatrul e mai mult făcut pentru acțiune decât pentru teorie.« AMINTCII NOASTRE UCENICĂ NOUA IN TEATRU Părerile retorului A. G. Dragagila Masca mobilă. Comedia dell Arie. Public și critica.