Cuventul, ianuarie 1929 (Anul 5, nr. 1327-1357)

1929-01-31 / nr. 1357

2 ^^Spre a învinge Durerea,' J7"WX, - \') t care ar fi forma sau origina ei 30 de fără de pereche a cunoscutelor w DURERI DE DENTI^g HDE VÂNZARE LA TOATE FARMACIILE ! DROGHERIILE Cutia de 1­­ I Cuda de 1 2 . Lei: 8 » 1 Lei: 75 • Htattdu hol­li iiiiie (Continuarea articolului din pag. î-a­ las timp cu ale Evreilor; 3) aceas­tă zi să fie totdeauna o Duminică . Din hotărârea dela punctul 2 re­zultă o foarte importantă regulă, nedecretată în mod formal de că­tre sinod, însă conformă obiceiuri­lor anterioare și prescrisă în mod limpede mai târziu: dacă 14 Ni­­san cădea într’o Duminică, nu se putea sărbători Paştile în această Duminică ci la 8 zile după aceia. Şi aceasta pentru două motive: 1) pentru că 14 Nisan indică numai ziua morţii Domnului şi sărbătoa­rea învierii trebuia să vie după a­­ceasta; 2) pentru că, în anii în care 14 Nisan cădea Duminica, creşti­nii ar fi sărbătorit Paştile odată cu Pesah-ul Evreilor. O altă mă­sură ce reiese din circulară, este grija sinodului de a feri pe creş­tini de sărbătorirea Învierii de două ori în acelaş an, deci ţinerea în seamă a isimeriei — fixată de Ei la 21 Martie. Şi aşa s’a a­­juns la prima Duminică de după luna plină ce urmează isimeriei de primăvară şi la intervalul 22 Mar­tie — 25 Aprilie. Recapitulând, în ordinea impor­tanţei lor, hotărârile celor 318 Sfinţi Părinţi, vom enumera : 1) hotărârea neînfrântă ca întrea­ga Biserică, strâns unită, să prăz­­nuiască Sfânta înviere în aceiaşi zi (hotărâre arătată în chip lumi­nos, atât în enciclica sinodului, cât şi în circulara imperială care, după cum spune Hefele, are apa­renţele unei scrisori sinodale; 2) hotărârea ca fiii Bisericii să nu prăznuiască Învierea Domnului în aceiaşi zi cu Paştele Iudeilor ; (hotărâre pe care o întâlnim şi în canon. 7 Apostolic: «dacă vreun episcop, ori presbiter, ori diacon, sânta zi a Pascăl mai înainte de primăvăreasca isimerie, ca Iudeii o va săvârşi, să se caterisească», precum și în canon. I sinod. An­­tioh). 1 ^ 1 8) Hotărârea ca această zi a în­vierii să se serbeze după Paştele Iudeilor, în zi de Duminică. Aşa s’a părut Lor şi Duhului Sfânt că trebue să prăznuiască Pa­ştile cele cinstite, până la sfârşitul veacului, credincioşii Domnului. Aşa au mărturisit şi aşa s’a ur­mat la Ortodoxi, până în aceste vremi de lepădare. Spre înfăptui­rea acestor hotărâri, Sf. Părinţi s’au oprit la următoarea Modalitate: prima duminică de după luna plină ce urmează lui 21 Martie (Martie de atunci). Nefiind, ca şefii noştri de astăzi, doctori în mecanica ce­rească şi în alte cele, mai mult sau mai puţin cereşti, sfinţii Părinţi n’au căutat să pună de acord anul calendaristic, cu cel astronomic, nu asta era grija Lor. Pe Ei îi intere­sa respectarea celor hotărâte în privinţa serbării şi mijlocul la care se opriseră, era foarte bun. E ciudat că atâţia oameni, cu ceva cunoştinţe în materie, nu-şi dau seamă că Sfinţii Părinţi n’au căutat să serbeze învierea Domnu­lui, în tot anul, exact în ziua în care El a înviat în anul 39 al erei creştine (783 a. n. c.). Duminică 14 Hain (7 Aprile Iulian), ci au con­diţionat data acestei serbări de data serbării Iudeilor. Legând săr­bătoarea Paştior de o fază lunară. Ei n’au ţinut să urmărească pe cer mersul lunei, pentru a anunţa cu exactitate, pe viitor, data lunii pas­cale şi deci a serbării Paştilor. Nu aceasta îi interesa, ci cele sublinia­te de noi mai sus. Călcând în picioare Fredania şi inversând valoarea lucrurilor, sino­dul Bisericii noastre, a început să ia seamă la lună. Şi atunci şi-au zis Prea Sfinţiţii că au greşit Sfin­ţii Părinţi în socotelile lor. Au tran­format deci, mijlocul în scop şi bătând cu pumnii ’n masă au ho­tărât ca Sf. Paşti să se serbeze de a­­cum în prima duminică după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară. Insă echinocţiul real, au echinocţiul Sfinţilor dela Ni­­ceia. Atât trebue ţinuţi Şi capii noştri, duşmani ai antiştiinţificului şi obscurantismului Dreptei Credin­ţe, au hotărât, ce au hotărât, sin­guri, într’o chestiune care privea întreaga Biserică, împotriva prac­ticei de două ori milenare, a între­­gei Biserici Ortodoxe de sub soare (știut fiind că Biserica noastră este autocefală, adică, de capul ei). Insă hotărârea lor este anticano­­nică.­­ Este anticanonică în sine, fiind­că: a) Nesocotește hotărârea nesdrmnci­­nată a Sfinţilor de la Niceea, de a nu se rupe unitatea Bisericii pe a­­ceastă chestiune. b) Nesocoteşte sfânta Lor hotă­râre de a serba creştinii Paştile lor, după serbarea Iudeilor. II. Procedeul este anticanonic, fiindcă nu se pot schimba pe cale de autoritate particulară sărbători care sânt ale întregei Ortodoxii. G. Racoveanui VOCEA DRAGOSTEI Mare roman de actualitate Cereţi poi­mâine gratis prima şi a doua fas­­cicolă tuturor vânzătorilor de ziare. te, nici un strein nu poate pătrun­de... Aşteptând, priveam picturile coridorului, minuni de artă hin­dusă, pe care un Maharadjah vrea să le repare. Şopârle crestate şi veveriţe se joacă printre basore­liefurile din colţuri Simt crescând în suflet o nestăpânită şi nebă­nuită curiozitate. Aud tobe şi trâmbiţe, acompaniate de lovituri de ciocan într’un drug metalic. Aburi de tâmâie, aburi de mires­me ciudate mă înconjoară. E soa­re, e linişte... Ocolesc curtea, ferin­­du-mă de şopârle. Pe zidul cel mare se află o scară de lemn, slu­jind reparaţiilor. Mă urc, ajung deasupra templului. Cupolele cu sute de statui colorate sunt acum la doi paşi. Le privesc, le pătrund. Sutele de înfăţişări ale lui Krişna Sila, Lakşa, Rita, cu elefanţi, cu maimuţe, cu boi, cu păuni... Ni­meni nu-mi bănueşte prezenţa mea deasupra templului. înaintez către curtea din care se înălţau zgomo­tele. Privesc »orchestra», privesc pe acel preot tămâiad un manechin acoperit cu flori. Cineva m’a vă­zut Nu mat mişc, ei continui & pri­vi atent cupolele; aceasta, pentru a le dovedi că m-am urcat numai pentru sculpturi. Mulţimea de jos e desperată. Un tânăr aleargă, pe altă scară, şi îmi face semne. Pre­­făcându-mă uimit, cobor. Bhimi Chawda intra tocmai în templu. Sunt adus pe un coridor lăturalnic, cu sute de coloane — şi mii de scene pictate — la cealaltă uşă principală. Dau toate lămuri­rile cu mult calm. Hinduşii par împăcaţi auzind că n’am atins sta­tuile, ei numai le-am privit. Un singur tânăr strigă, protestează. In coridorul vast ca un labirint, cu fum de mirodenii, cu lumini palide, cu zgomote ciudate de târg şi de înmormântare — scena ca­pătă proporţii. In mijlocul atâtor credincioşi înfuriaţi, într’un sat în care eram singurul european... în­curcătura a lămurit-o Bhimi Chaw­da, care s’a întors din sanctuarul principal cu o ghirlandă de flori glbene pe piept, şi uns cu cenuşă pe frunte. Oferind două rupii de argint templului, greşala mi s’a iertat. Tânărul furios şi zgomotos era tocmai casierul fondului, şi îmi dă chitanţă cu text englezesc, în care precizează motivul daniei... Bhimi se duce apoi pe plaja ve­cină, şi se scaldă efectiv, curăţin­­du-se de praful drumului şi de a­­pa murdară a basinului. Eu rămân să admir coridoarele largi, cu co­loane suple, susţinute de elefanţi în poziţii ciudate, aproape sexuale. Şi elefanţii de piatră, şi caii în­traripaţi, au phalasse enorme, tur­­gescente, îmi amintesc teoriile zei­lor fecvundaţiei... Mă plimb mult, singur, printre coloanele cu baso­reliefuri drăgălaşe sau barbare, fi­reşti sau schimonosite, elegante sau groteşti. Templul e enorm şi lasă o copleşitoare impresie de vast, de grandios. In curţi, sanctuarii minore, şopârle, flori. Soarele lo­veşte tot mai puternic. Mă întorc la brahman, iar de acolo — cu a­­ceiaşi jatka — la gară. ...In ziua aceia, am văzut cel mai frumos apus, pe marginea lacului cu palmieri, în drum spre Madura. Madura, 17 Decembrie. Mircea Eliade -OOXEXOO---------­ OcaZiHHC FRAC și SMOKING, complete, ireproșabil, vinde foarte eftin, CROITORIA LAUFMAN Franklin 7. Militar mobilelor mim Nu regretaţi o călătorie la TARGU-MUREŞ şi vă veţi convinge, că puteţi cumpăra favorabil, eftin şi bine Şi cu plată în rate la Székely & Réti Fabrică de Mobile — Mare asortiont io etape­ţi pianine — La cerere trimitem şi reprezentantul nostru cu desemne O problemă palpitantă: O chestiune de mare actua­litate : n­­mpiară Aspecte contimporane: Femei frumoase şi nenumărate alte articole Pagini de glume Jocuri distractive Nuvele Zeci de ilustraţii publică în numărul 170 din 3 Februarie 1929 16 pagini 7 Lei CUVÂNTUL Curr­an­­­ul literar si artistic Revista revistelor“ Trebue remarcată pagina minu­nată, pe care o dărueşte d-l Cinci­­nat Pavelescu Rampei de Dumini­că. O conversaţie spumoasă şi antre­nată, cu un autentic spirit de «Cau­seur« fără note forţate şi fără obo­sealăă, când vioae, când lentă, una din acele conversaţii, cărora admi­rabilul vorbitor Andre Maurois le spune infinite. Este în această pa­gină o veritabilă istorie, în care trăesc realmente câteva figuri şi se desemnează un întreg trecut mon­den savuros. Anecdota d-lui Pave­lescu are o calitate ce nu­ se poate rezuma. Ispitiţi să cităm, ne mulţumim cu aceste strofe, semnificativa pen­tru întreaga liră a bardului aces­tuia. In viaţa mea de pribegie Gonit mereu d’al soartei bici ^ De dragoste fi ironie. Şi cum trăiam mai mult un vis Făcui risipă de simţire, Şi'n versuri şchioape am închis O lacrimă lăngă-o zâmbire ! Am îngânat cântece mici Fără pretenţie să fie Gustate la Academie, Căci, toate versurile mele — mici diamante, mici mărgele. Buchete fără de panglici, — Garoafei, crini şi ghiocei Sunt scrise doar pentru femei Şi pentru patru, cinci amici. Când iarna am simţit să soria Pe versu-mi cald nu pune preţ Cu grabă ,m'am drapat în roba De magistrat, ca să nu ’ngheț. Şi-am colindat întreaga fard, — Cinstit, c'o leafă de aprod, Purtând sub robă o chitară, Şi-o inimă, în lop de cod ! Azi iarna-mi bate în fereşti Şi vântu’n recea-i simfonie Parcă mă­­ 'ntreabă: unde eştit Poete plin de veselie ! Damabarele nu­-s goale, nici n'am strâns cu cântecu-mi de greer, grăunţe s’am până la treer, Dar simt o umbră grea pe creer. —* Uitarea celor mari ţi micii ■.* n v­"' - f ’ Şi’n stepa lernei argintie, Când singur, fără amici. Culeg poemele-astefx, mici , Ţipate’n nopţi de insomnie Vreau câ­­nctrn, cu dărnicie îmbogăţitelor furnici­­ Universul literar publică un frag­ment iniţial din romanul d­lul Ion Câlugăru, Omul după uşe Aceleaşi calităţi de humor cald şi interior, acelaş surâs alterat de lacrimi ce se refuză şi de înfrângeri ce se as­cund, care făceau din Paradisul sta­tistic o carte, de­zbatere lăuntrică şi de râs strident, revin în acest fragment, se pare însă că de astă dată calităţile acestea prind liniştea perspectivelor de roman. Aşteptăm cu nerăbdări legitime. D-l Const­­ac­e scrie suprinzător Articolul d-sale despre Mitropoli­tul Dosoftei e o pagină sobră şi justă.­­ Opoziţia despre care am mai scris la această., rubrică aduce în al 16- lea număr al său numele d-lor Clar­net I. A. Basarabescu, B. Cecropide George Silviu, AL Topliceanu, P. Caton, G. Hârsu. . CURIER STRAIN LATINITATE e numele unei re­viste de curând apărută la Lyon. Ea va continua fosta «Revue Cri­tique», oprită în desăvârşirea ei de izbucnirea războiului şi la care prezidase spiritul lui Jean Marc Bernard, victimă dureroasă a răz­boiului. Dar iată câteva din decla­raţiile direcţiunii: «Noi credem în permanenţa speciei. Ordinea ur­mează dezordinea. Când e obosit de anarhie, omul se îndreaptă cu par­siune către semenii săi ca să se bucure de experienţa lor. Trecutul garantează pentru noi, de viitor. Insă am voi să grăbim puţin cur­sul lent al naturii lucrurilor. Şi pentru că facem­ o dreaptă parte acestor două elemente ale operii de artă: libertatea şi regula, am voi să regăsim climatul pur unde s’ar naşte opere demne de tradiţia Atenei, Romei şi Parisului. Latinitate va fi organul destinat să înfăptuiască gândul acesta. Cu­vântul nu exclude pe nimeni, nici dela Anglo-Saxoni, nici dela Ger­mani, nici dela Slavi. Ajunge ca o operă siâ aibă o înfăţişare umană, pentru cai să ne-o însuşim. Latini­tate, revista ţărilor din Occident, va apropia toate popoarele de lim­bă franceză şi pe toţi cei cari, de aproape sau de departe, pleacă de la exemplul Romei, al rasei, cul­turii şi destinului ei.. . • GRAMATICILE se înmulţesc pretutindeni. Academia braziliană a însărcinat cu elaborarea unei gramatici­ portugheze pe profeso­rii : Alfonso Celso, Aloysio de Cas­tro, Gustave Barroso şi Humberto de Campos. . .­ ­ .1 !■!■» I —.AA . —■II mmassmmn Enciclica d-nul const­a Ciritescu D. Const. Kiriţescu a ridicat mănuşa aruncată acum câteva mii de ani, de către artă, în faţa vene­rabilei matroane a «virtuţilor» teo­logale şi, cu autoritatea d-sale de director general al învăţământului secundar, a instigat cu principii şcolilor accesul teatrului naţional. Apreciem, fireşte, instituţia serioa­să a predicatorilor moralei şi, dacă ea şi-ar fi mărginit rolul la un sim­plu conflict cu mediocritatea lite­rară a pieselor d-lui Minulescu, nu am fi putut spune nimic; enciclica d-lui Kiriţescu însă vizează gene­ralul şi, cu cel mai augural aer din lume, spune că, de al rele zise na­ţionale, instituţii de stat, trebue să urmărească, înn prima linie, educa­ţia masselor, înţelegând prin a­­ceasta că preocuparea pentru fru­mosul artistic trebue să fie asocia­tă cu aceia pentru frumosul mo­ral!» Ştim că bântue epidemia ortodo­xiei şi a virtutei şi că, sinceră la li­nii şi afectată la alţii, aspiranţii la mai marile sau mai micile noas­tre pontificate ale vieţei publice, au adoptat decalogul în locul sere­nadei, şi pletele moralei în locul perucilor lui Casanova. E, fireşte, o modă care nu e cu nin­ic mai rea sau mai bună decât aceia de mai acum câteva decenii, când cetăţea­nul se năştea ateu, afemeiat şi chef­liu. Rămâne de văzut însă reţeta după care virtutea contemporană se opreşte cu ferocitate, în faţa «Judecatei din urmă» a lui Michel- Angelo, asupra episodului «prelaţi­lor libertini», şi mijlocul cu care, întâlnindu-se cu Esche, cu Sofocle, cu Racine sau cu Moliére, va putea să susţina sfinţenia artei, valoarea predicatorie a scrisului, preceptele morale ale educărei tinerelor fete. Pastorala d-lui Kiriţescu­, are, ast­fel, păcatul de a nu defini, în ra­port cu arta, ideia morală. Impre­sia noastră e că în artă nu e imo­ral decât amestecul nechemaţilor. Don Juan în mâna lui Moliére e un capo­ d’operă; în mâna d-lui Mi­nulescu s’a redus până la un mă­runt act de cabotinaj. D. Kiriţescu însă a confundat situaţia până la înglobarea în cadrul principiilor estetice: «Nu este în căderea noas­tră a ne ocupa de consideraţiile care au fost determinante pentru această atitudine. Ele sunt, de­si­gur, de ordin pur estetic...». Şi sub­stitue, apoi, criteriului estetic, unul de «curăţire sufletească a tineretu­lui» care ar fi cam următorul: «­re­prezentaţii serale speciale şi mati­­neuri, cu piese potrivite pentru ca massele populare în general şi tine­retul şcolar, în deosebi, să poată fi influenţat în direcţia sentimen­telor frumoase». «Massele populare» mai întâi e ceva foarte deosebit de «tineretul şcolar». Cele dintâi de pildă, sunt compuse din indivizi foarte varii, după cum şi tineretul şcolar, în fe­lul lui, e tot atât de pestriţ. Morala ar putea, bunioară, cuvânta unuia din categoria masselor populare, cetăţean birnic cu cărciumioară, ne­vastă şi copii, că nu trebue să aibă amantă la mahala; aceiaşi morală însă ar trebui să adauge tânărului licean pe care fiziologia îl îndeam­nă să păcătuiască cu sine, că e mo­mentul să-şi găsească, prin maha­lale, una. Şi unuia şi altuia însă i se poate cu folos aplica terapeutica aceluiaşi criteriu estetic de a nu i se da o piesă proastă în spectacole de stat. Criteriul estetic, deci, de­parte de a fi cel mai rău, după cum pare că sugerează d. Kiriţescu, ră­mâne tot singurul aplicabil cu pu­tinţă. Restul nu mai are decât im­portanţa relativă pe care insul înăscut şi dat societăţii de mediul lui primordial e capabil să o dea lucrului în sine. Ghioceii nu fac primăvara ci, din potrivă, venirea p­rimăverei determină creşterea ghioceilor, Edip, Phedra, Lysystra­­te, există. Georges Danain şi Sga­­narelle simbolizează căsătoria în Moliére, iar Damis sau Clitandre adulterul. Cei dintâi sunt găgăuţi, murdari şi ridiculi; cei din urmă sunt eleganţi, spirituali şi ageri. Orgon şi Geronte au de partea lor sfânta instituţie a paternităţei; ni­mic nu-i împiedică însă de a f­i bă­­tuţi şi furaţi de slugi, luaţi în bă­­tae de joc de copii, şi împovăraţi cu tot ridiculul pământului. Vrea oa­re d. Kiriţescu să excludă din edu­caţia tinerimei pe Moliére, pe E­­schile sau pe Euripide? Şi atunci îi înlocueşte cu cine? Şi cu ce? Nu a auzit oare nimeni din massele po­pulare ale d-lui Kiriţescu de pă­­­­rinţi ridiculi, de dascăli la fel, de copii îndrăciţi, de soţi şi de soţii care-şi bine­cuvintează căsnicia cu fericiri adunate de-aiurea? Şi ele­vele d-lui Kiriţescu nu vor fi aflat­ele măcar din istorie, capitolul Cleo­patrei şi Cesar, al Messalinei şi al lui Claudiu, al lui Lu­dovic XV şi al d-nei de Pompadour, sau din re­ligie chiar, capitolul Evei şi al lui Adam că există, pe lume, dulceţuri care merită osteneala unei între­bări discret strecurate în urechia şarpelui biblic? Problema moralitatei artei e, deci, lăuntrică. D. Kiriţescu poate foarte bine să lungească până la călcâe rochiile actriţelor fără ca să oprească cu asta insul needucat de a pipăpi cu iscoditoare porniri şol­durile armonioase ale vecinei lui de stat. Şi are toate şansele insul astfel aşezat în faţa unui specta­col adormitor de moral de a fi mai activ în investigaţiile lui teatrale, după cum, prin ricoşeu, investiga­ţiile lui teatrale au toate şansele unei cu atât mai bune primiri cu cât spectacolul va fi fost mai co­pleşitor de moral. Şi atunci nu e oare cazul să con­statăm că şcoala d-lui Const. Kiri­­ţescu nu şi-a făcut datoria, de vre­me ce trimite teatrului elevi a că­rora lipsă de educaţie merge până la a zgândări foaia de vită din faţa statuilor lui Rodin? Despre asta însă nu mai vorbim de teamă că vor auzi massele popu­lare şi tineretul şcolar. N. Davidescu Premiera „Marcel & Marcel,, la Icairól National Astă seară Miercuri 30 Ianuarie crt. Teatrul Naţional reprezintă pen­tru întâia oară «Marcel &Marcel, rochii şi mantouri», comedie în 3 acte de d. Al. Kiriţescu. In rolurile principale apar d-nele: Agepsina Macry, Tantzi Bogdan, Sonia Clu­­ceru, Nataşa Alexandra ,Elena Al­majan, Nelly Cutava, Kitty Gheor­­ghiu, etc. și d-nii Băltățeanu, Sâr­bul, Stăncescu, Danielescu, etc. Pie­sa a fost pusă în scenă de d. Soare Z. Soare. SPECTACOLE Teatre OPERA: Mignon. TEATRUL NATIONAL: Marcel et Marcel REGINA MARIA: Turneul Hu­­guette Duflos. TEATRUL MIC : Inerică-lume. TEATRUL ALHAMBRA: Déda. TEATRUL CARMEN SYLVA: Co­­coşul şi găinile. TEATRUL INTIM: Văduva veselă. MAXIM D’ETE: Celebrul quartet spaniol Los 4 del Turia. Cinematografe CINEMA EFORIA : Cântecul de­şertului cu Mosjoukine. CINEMA SCALA : Revista Vin El bieule și filmul Fecioara rătăcită. BULEVARD PALACE: Crăiasa codrilor. CINEMA TRIANON: Banii. CINEMA M. VOICULESCU: Ro­manul unei Amazoane. CINEMA CAPITOL : Şarpele. CINEMA LIPSCANI PALACE : Ţăranul voios. I TEATRU CINEMA ELITE : Ta­­reviciul. CINEMA ODEON: Satul Ispitelor. SELECT: Hula, şi o comedie. CINEMA MARIA : Cazacii. CINEMA VOLTA-BUZEŞTI: Or­­fanul. OIULIVIA GOLESCU : «Dacă ţii la mama ta» şi o comedia. , A. G. Bragaglia este unul din cei mai îndrăzneţi regizori europeni de astăzi. Teatrul său — «Teatrul Independenţilor» de la Roma este unul din cele mai reputate teatre moderne pe a cărui scenă birue spiritul nou. De curând, A. G. Bra­gaglia a făcut următoarele decla­raţii : Despre scenă şi mască . Scena noastră cu feţe mul­tiple obârşeşte din platforma mo­bilă greco-romană şi din princi­piul maşinilor architectului Torel­ II, autorul «Teatrului maşinilor din Versailles» de pe vremea lui Ludo­vic al XIV-lea. Cuvântul meu de ordine este: pentru a reînoi come­­dia trebuie, în primul rând reîno­­ită scena. In epoca cinematogra­fului, teatrul, ca să nu moară, tre­bue să-şi păstreze şi să-şi întăreas­că caracterele sale proprii, să-şi în­mulţească posibilităţile. Către acest ţel tind aplicaţiunile technice din care se va zămisli mâine opera li­terară teatrală nouă. Numai prin­­tr’o technică nouă li se vor sugge­­ra poeţilor cuvintele nouă pe care le reclamă publicul teatrului. Masca mobilă, de pildă, de care mă folosesc, este antica mască de caracter, dar nu încremenită. Fă­cută din cauciuc elastic, excesiv de­­ suplu (în felul mănuşilor de chi­­­­rurg) oferă un mijloc de a, creia iluzia tipică ideală şi permanentă Masca separă psihologiceşte actorul de public, redă independenţa crea­ţiei poetice pe care obştii o domină personalitatea comedianului. Masca mobilă prezintă, în afară de aceas­ta, noi avantagii. Să luăm ca pil­dă un Falstaff: e gras, butucănos, corpolent; e enorm, dar pe umerii săi colosali se înalţă aproape întot­deauna un căpuşor disproporţio­nat. Masca de cauciuc îi umflă cra­niul, îi îngraşă obrajii şi li împru­mută un tremurat de gelatină­. Teatrul de mâine de influenţă va exercita princi­piul punerii în scenă asupra operii de mâine? Personajul creat nu va mai avea o existenţă proprie, adică nu va mai exista numai în vorbele poe­tului, ci, ca şi în viaţă, va ţâşni din anasamblul de viziuni al lumii. Graţie scenei multiple, turnantă sau prevăzută cu alte dispozitive, teatrul de mâine va fi un teatru pictural, legat de compoziţia dina­mică adaptată epocii actuale; pe de altă parte, graţie scenei multiple, poeţii vor putea creia nu un perso­­naj-vorbă, ci un personaj­ mediu. Trebue în primul rând modifeată structura teatrului, adică ordinea mijloacelor şi o parte din însăşi mijloacele teatrale, a ţine seamă de teatrul din viaţă şi cel din afară de viaţă, în folosirea acestor mij­loace. Teatru realist sau teatru fan­zist, trebue neapărat să fie teatru. Şi teatrul este mişcare, dialog, bi­neînţeles, dar acţiune în primul rând. Mişcarea materială, faptele iată inima. Dacă se opreşte inima seena a murit, nu mai e teatru... Intr’o epocă activă e nevoie de un teatru activ. Trebue să readu­cem în teatru sensibilitatea teatra­lă. Jos literatorii în teatru! Adevă­ratul autor de teatru nu este lite­ratorul, ci trinitatea alcătuită din literator, actor şi director. Teatrul­ trebue să vorbească spiritului prin mijlocirea simţurilor, neputând par­­veni direct la spirit. Foscolo spunea că noi italienii suntem născuţi mai mult să simţim decât să gândim. Dar, fiindcă vorbim despre litera­­torul în teatru, să precizăm : tro­neze cât o vrea literatorul în tea­tm, numai să facă jocul teatrului, joc modern sau vechiu, jocul genii­lor poeziei reprezentative. Strigă­tul «Jos literatorii» trebue înţeles, în sensul că trebuesc goniţi zarafii din templu... (­­ Despre critică !\ Critica dramatică e, din nenoroc­­ire, de provenienţă literară şi om teatrală. In loc să vie din sală pe scenă, critica ar trebui să deschidă de pe scenă în sală şi să-şi exercite cu competenţă funcţia sa de expertă. Dar cei mai mulţi din critici sunt­­ Competenţi în literatură dramatică, dar nu în materie de artă tea­trală-Critica şi publicul s ...Şi acum, pot să afirm, fără şo­văire, că publicul are de cele mai multe ori mai multă dreptate de­cât critica, fiindcă n’are idei pre­concepute cu care trebue să se pu­nă de acord. Pe de altă parte, pu­blicul cade mai puţin victimă echi­­vocurilor literare. Publicul care vi­ne la teatru vrea teatru şi aceas­ta-i o exigenţă sănătoasă. Ajunge! Şi acum­ concluzia : O importantă constatare de făcut. La timpuri noi, teatru nou. Astăzi felul de a trăi e diferent. O altă concluzie: teatrul e mai mult făcut pentru ac­țiune decât pentru teorie.« AMINTCII NOASTRE UCENICĂ NOUA IN TEATRU Părerile retorului A. G. Dragagila Masca mobilă. Comedia dell Arie. Public și critica.

Next