Cuventul, februarie 1929 (Anul 5, nr. 1358-1385)

1929-02-01 / nr. 1358

ANUL al V-lea. — No. 1353, REDACŢIA Sl rtll/VilMblKA |lA BUCUREŞTI, Str. SARINDAR No. 4 BUCUREŞTI TPIFFON I 378,10 ADMINISTRAŢIA TtLtrUM t 37g 9 REDAC11A Director politic :­­ TITUS LNACOVICI Director U. GIIGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv 1 SOCIEIApi GENERAU de PUBLICI­TATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada Host Karagheorghevici 9), telefon 311;14, 0 PAGINI 3 LEI Vineri 1 Februarie 1929 II­II de C. GONGOPOL ., Ultima zi a desbaterei­­Adresei în Cameră a făcut să se repete făgăduelile de «răfuială» nu atât dogmatică pe cât politică dintre partidul liberal şi cel naţional- Ţărănist. D. I. G. Duca a confirmat in­­tenţiunea liberalilor de a lua chiar iniţiativa acestei explicaţiuni re­trospective, căci controversa anga­jează un trecut, despre care nu se poate spune, că ar provoca inte­­­resul palpintant al prezentului. In adevăr, este de revizuit isto­ria specială croită de către parti­dul liberal pentru uzul metafisi­­eei sale politice, şi pe care ţine cu or ce chip s’o transforme in­tr’un manual autorizat pentru cul­tura generaţiilor viitoare. Potrivit acestui «op» utilizat şi în diverse calendare ilustrate ale partidului, d-nul Costinescu, fostul primar al Bucureştilor, ’şi-a îngă­duit incongruitatea să aşeze pe un bulevard public o placă de mar­moră înregistrând pe «Ion C. Bră­tianu întemeitorul Românie inde­pendente şi Ion I. G. Brătianu făuritorul României­ Mari», adică un grosolan atentat la cel mai elementar simţ de solidară demni­tate naţională, precum şi o gravă schimonosire a adevărului istoric. In virtutea aceleaşi legende în ca­­re familia Brătianu nu se va sfii să-şi înghesuiască şi ultimile spi­­rte­­ ale unei roţi care a încetat de a ma fi a norocului, declaraţia de la discuţia Adresei a partidului liberal, afirmă că acesta «a în­scris la activul său întregirea nea­linului», ca şi cum ar fi verba de firmă comercială, o cointeresare­­sau un alt «Eldorado» liberal . Gr. Ionian, ministrul Justi­­­ţiei, a relevat, în treacăt, acest îndrăzneţ branconat în domeniul [istoriei apropiate, manifestare fi­rească în apucaturile constante a­­le unui partid, care prin acapara­rea datelor naţionale a urmărit şi -.sulemenirea altor acaparări mai certe şi mai profitabile... ! De­sigur, restabilirea desintere­­sată a adevărului este o necesita­te şi istorică şi politică. Şi dacă această operă nu poate avea as­­tăzi perspectiva trebuincioasă unei­­judecăţi nepărtinitoare, «răfuiala» va fi în măsură să ofere un mate­rial preţios cronicarului de mai târziu Dar pentru folosul palpabil al naţiei de azi şi de mâine, o altă înfruntare, între cele două parti­de, naţional-ţărănesc şi liberal, în­făţişează un viu interes imediat. Este vorba de noua legiuire e­­con­om­ică pe tărâmul căreia se va da, dacă se va da, adevărata bă- tUiUe. l ară îndoială că și în numele fd-lui Vintilă Brătianu, absent de la Cameră dar bătăios în «sfatu­rile» parlamentarilor liberali, d. Duca a repetat și deunăzi, repli­când d-lui Grigore Iunian, că par­tidul liberal este gata să răspun­dă afirmativ propunerea de «conlu­crare» pentru binele comun din .Mesaj, fireşte, câteva «dacă» esen­ţiale corectează această bună dis­poziţie.­­«Concursul partidului liberal» rămâne condiţionat de angajarea guvernului Maniu pe drumurile desfundate ale «continuităţei». Cine poate tăgădui că, in prin­cipiu, guvernările, spre a fi rod­nice, nu trebue să păstreze deja ,una la alta anume verigi, oare să ,nu stânjenească perfecţionarea în­făptuirilor dar să le asigure sta­bilizarea ? ! Continuitatea «usque ad finem» independentă de rezultatele obţi­nute este, în schimb, o prostie. De acea a avut dreptate minis­trul justiţiei, atrăgând atenţiunea partidului liberal, că regimul ac­tual este fără «contract». Locotenenţa averescană de la 1926 era­­u lanţurile unui aseme­nea «contract». D. Vintilă Brătia­­nnu îi impusese servitudinea acelei continuităţi dezastruoase, care a­­dus ţara la povârnişul catastrofei. Or, politica fostului dictator e­­conomic ast­fel şi-a lămurit conse­cinţele, în­cât prin definiţie în­dreptarea trebue căutată în orien­tările contrare... In mod elementar se deduce in­compatibilitatea unei «conlucrări» liberale la reformele guvernului, dacă paranoiamul vătămător al ,’d-lui Vintilă Brătianu urmează a .'idiota atitudinea partidului. O asemenea conlucrare este însă numai de­cât necesară . Materialmente, nu. Guvernul Iu­­liu Maniu este deslegat de inter­dependenţa legislativă a creaţiu­­nilor de partid. Aci însă se găseşte şi punctul nevralgic al întregei probleme. Dacă o concepţie sau o doctrină­­ trebueşte înlăturată din cauza justei experimentări a nefericitelor ei roa­de, cele chemate a le înlocui­au să se ferească în principal de vi­rusul primitiv, care infestase pe acele dinainte. D. Vintilă Brătianu n’a fost doar un lunatec, bâjbâind Într’o came­ră întunecoasă în jurul comutato­rului electric, pe care să’l știe un­de se află, dar de care să nu vro­­iască a se servi, dar mai mult un îndâratnic halucinat de o operă de partid, pe care a crezut-o posi­bilă, fără să întrezărească ruina formidabilă ce despica în jurul ei. Dacă ar fi deci chestie de aco­modarea unei alte opere, cu pre­­sumţiuni mult mai favorabile, dar tot de partid,­cointeresat şi altfel de­cât moralmente în reuşita ei, de­sigur, ar fi necesară şi utiliza­rea dărâmăturilor liberale pentru închegarea unei realizări solidară. Căci altcum e îndoelnică asigurarea acelei stabilităţi, care în ordinea economică şi financiară constitue o dogmă. Alt guvern de partid s’ar socoti autorizat să aibă şi el dreptul la o «operă» economică, şi instalarea lui Sisif la conduce­rea permanentă a unui asemenea sistem ar echivala cu cel mai tra­gic dintre falimente. Legiferarea regimului naţional­­ţărănist fiind şi în ordinea econo­mică şi financiară cea ce a înce­put prin a fi în latura politică, a­­dică aşezarea interesului general şi permanent al naţiei la temelia operei lui constructive, — poate să-şi asocieze toate conlucrările desinteresate, şi va fi liberă să se lipsească de colaborarea calculată. Şi pr care ar fi opoziţia ce ar întâmpina-o, ce va întemeia va ră­mâne, ca oriee creaţiune,de cinste, desinteresare şi bine solidar. ---------OOOXXXOOO---------­ Cu prilejul unui discurs D. Ch­ivorc­­­uman a încheiat de pe­ banca ministerială, discuţia la Mesaj. Şi deşi nu suntem nişte pa­sionaţi ai pompelor parlamentare şi constituţionale, cari de obiceiu as­cund atâtea nemernice publice şi atâtea meschinării personale, de rândul acesta am gustat cu o certă voluptate solemnitatea momentului, fiindcă ştiam ce conştiinţă probă, ce intelectualitate rafinată impri­mau demonstraţiunii de la Cameră un prestigiu indiscutabil. D. Iunian a fost un tânăr liberal, entuziast şi idealist, care a părăsit gaşca profitorilor în zilele cele mai tragice pentru ea, acele ale retra­­gerei de la Iaşi. A fost un moment acut şi patetic, de revizuiri de con­ştiinţe pentru foarte mulţi. Dar foarte puţini au avut vârtoşia mo­rală ca pe deasupra tuturor sfâşie­rilor să mai adauge una în plus — acea a unor convingeri personale şi preferinţe sentimentale care tre­buiau abandonate în debandada ge­nerală ca încă un bagaj de refugiat. Cum şi mai puţini au fost în stare să descopere în noianul de opinii contradictorii, de tendinţe obscure, de curente embrionare, direcţia cea sigură şi obiectivul spre care urma să se îndrepte sentimentul public. D. Iunian a abandonat partidul naţional-liberal şi a întemeiat, îm­preună cu George Diamandy, parti­dul muncii. Mi-aduc aminte cum f­ie­care mişcare îi era urmărită de po­liţia politică a lui Ion Brătianu. A­­genţi secreţi îl urmăreau pe stradă, prin redacţii, la restaurant, iar casa în care se ţineau adunările tinerei înjghebări, era înconjurată cu ade­vărate cordoane militare. Acolo, în plină teroare se zămis­lea un ideal de libertate şi pe un i­­mens morman de ruine se asvâr­­leau temeliile unei politici noul, li­nei morale noui. Iar când partidul muncii s’a disvolvat, d. Grigore Iu­­nian a luat cu sine materialul adu­nat de-a lungul atâtor seri de discu­ţie înfrigurată. Va sistematizat şi l'a amplificat, potrivit unei logice politice impecabile. Întâlnirea sa cu învăţătorul Ion Mihalache, ţâşnind fumegând şi vi­brant de toate imperativele sociale şi naţionale, din tranşeele de la Mă­­răşeşti, a fost un moment istoric în viaţa publică a neamului românesc. De atunci, d. Grigore Iunian este Eminenţa cenuşie a democraţiei triumfătoare. Este, din umbra voi­tă în care se complace, inspiratorul, animatorul, sfătuitorul. Acţiunea sa n’are nimic ocult, în înţelesul pe care acest cuvânt îl are în­deobşte la noi. Dar e învăluită în nu ştiu ce mister salutar, în nu ştiu ce discre­­ţiune adorabilă. Iar când iese la lumină, în pâl­pâirea fulgurantă a primului plan, radiaţiunea sa lăuntrică prelungeş­te sărbătoarea până la marginile orizontului. Alexandru­­­Criţescu ------C IXXXII0-----­ D. Vintilă Brătianu a învins! E­­vident, e vorba de­ o victorie în par­tid­ul liberal, unde d. Daca i-a creat o situaţie ce face pe liberali să se întrebe nu numai cine va fi şef, — dar este. Intr’adevăr, se anunţa că parti­­­dul liberal va întreprinde o campa­nie contra guvernului întemeiată pe modificarea legislaţiei economi­ce. A Anunţat-o şi d. Duca, în Ca­meră, cu prilejul replicei ce-a dat execuţiei la care a supus d. Iunian, la Adresă, partidul liberal. D. Vintilă Brătianu şi d. Madgearu Nu e vorba de sentimentele ce-şi poartă, cunoscute. Ci e vorba de atitudinea d-l. Vintilă Brătianu ca autor al legis­laţiei economice, faţă de d. Madgea­­ru exponentul politicei economice a guvernului Maniu, ca adversar i­­reductibil al acelei legislaţii şi du­pă cum se vede, ca dărâmător al ei. Când Mesagiul a anunţat modifi­carea legislaţiei economice vintilis­­to-tancrediene, d. Vintilă Brătianu, faţă de satisfacţia chiar a partidu­lui liberal, părea resemnat. Partidul liberal e ameninţat... A fost însă destul ca d. Tancred Constantinescu să-l viziteze de câ­teva ori şi să-i arate, în cifrele Băncii Româneşti, ce însemnează modificarea legislaţiei lor comu­­­ne, pentru ca d. Vintilă Brătianu să-şi dea seama ca partidul liberal e ameninţat în organele sale esen­ţiale şi că deci... Ţara e jefuită de d. Madgearu. . Şi, ca prin farmec, d. Vintilă Bră­tianu a redevenit şef, dârz, intran­sigent; şi-a mobilizat stat-majorul economico-financiar , şi-a bătut din picior d-lui Duca : «partidul e ameninţat, începem campania con­tra guvernului». D. Duca a trebuit să se supună. O campanie nesin­ceră şi cu dedesup­­tul. Aşa­dar, partidul liberal va în­cepe o campanie. Cum însă d. Vin­­tilă Brătianu ştie că acum, timp de­ o lună şi mai bine guvernul va fi ocupat cu stabilizarea, pleacă la odihnă şi după forţe noui. Intre timp, însuşi d. Duca, împreună cu d. Tancred Constantinescu, Gheor­­ghiu, Slăvescu şi ceilalţi «econo­mişti» vor pregăti campania. Dar partidul liberal nu e entu­ziast de această campanie, care nu e a lui, a păturilor largi, ci a d-lui Vintilă Brătianu, ca vizionar, şi­ a celorlalţi ca profitori. Pe de o­parte. Iar pe de alta, e minată, po­liticeşte, de d. Duca, ale cărui sco­puri le serveşte, prin reasociarea d­lui Vintilă Brătianu cu Tancred Constantinescu & Comp. şi prin, eşecul lamentabil al campaniei. D. Madgearu va repurta deci victorie uşoară. ANCHETE POLITICE Tot d. Vintilă Brătianu e şef! legile economice ale d-lii Madgearu şi partidei liberal O campanie nesinceră şi cu substraturi politice ! D. VINTILĂ BRATIANU D. VIRGIL MADGEARU FRONDA Intempestiva intervenţie a minis­terului de instrucţie împotriva Tea­trului Naţional a provocat o m­iş­care ce tinde să ia întorsături pe litice. Tensiunea este în orice caz de aşa natură şi însemnătatea ins­tituţiilor astăzi în conflict de ase­menea grad, încât, după impresia mea, numai o intervenţie a prim­u­lui ministru poate găsi şi impune, o soluţie apropiată gravităţii îm­prejurărilor. Aşa cum stau lucrurile, este ab­solut deplasat să se mai discute dacă ministerul de instrucţie are dreptul să declare ca morale sau imorale piesele din repertoriul Tea­trului Naţional. De altfel însuş co­municatul ministerului îşi inter­zice această operaţie, în cru­p ex­plicit, îndreptăţirea comunicatului trebue deci căutată în altă parte. Unde ? Socotind acest act ca pornind din sincera dorinţă a ministerului de a controla educaţia morală a copii­lor în afară de şcoală, — primul aspect al chestiunii comunicatului e favorabil celor de la ministerul învăţământului. Se poate spune, în adevăr, că, de îndată ce copilul stă sub regimul patronagiului, mi­nisterul are dreptul să stabilească un «index» de ceea ce poate ceti şi vedea un copil de şcoală. Princi­pial — exact. Dar în fapt î­­n fapt o aseme­nea măsură este Inoperantă. Ea s’ar raporta la problema mai ge­nerală a educaţiei copilului în a­­fară de şcoală. Revine această e­­ducaţie ministerului ? Evident, nu! Pentru că ministerul nu poate exercita un control sistematic şi um­plet asupra vieţii copilului în afara orelor de cla­să; şi atunci, e recomandabil ca autoritatea şcola­ră să se amestece într’un domeniu pe care nu-l poate stăpâni şi în care nu poate lua decât incidental măsuri fragmentare ? Elementare contact cu problemele pedagogice arată că nu. In chip normal acest domeniu rămâne părinţilor, cu cari — evident — autoritatea şco­lară poate colabora, dar cărora le rămâne adevărata iniţiativă. Prin urmare, pedagogîceşte, mi­nisterul s’a grăbit atacând o pro­blemă a cărei rezolvare nu îi in­cumbă şi îl scapă. Asta e sigur. Ceea ce apare însă ca mai puţin sigur şi mai puţin clar este sub­stratul din care porneşte comuni­catul ministerului. Proces de in­tenţii nu se poate face nimănui, şi cu atât mai puţin ministrului actual al instrucţiei. Nu e totuş mai puţin adevărat că rezultatele obţinute prin amintita circulară sunt din cele mai stranii, şi ele de­păşesc cadrul activităţii pedagogi­ce. Rezultate de aşa natură, încât ele ar putea arunca o lămurire a­­supra întregului problem. Mai întâi, e cel puţin strania că ministerul a crezut de datoria sa să iasă cu comunicatul în public. Mă­sura privea direcţiunea diverselor şcoli din Capitală, şi nimic nu ple­da pentru desbaterea chestiunii «coram populo». De o indiscreţie a presei nu se poate vorbi date fiind împrejurările în care s’au petrecut lucrurile. In al doilea rând, referatu­ direc­torului general al învăţământului secundar precum şi rezoluţia m­i­nistrului, au fost comunicate mi­nisterului artelor. De ce ? De în­dată ce ministerul instrucţiei nu poate aprecia activitatea Teatru­lui Naţional decât din punct de vedere pedagogic, conţinutal refe­ratului care vorbeşte de imoralita­tea pieselor nu interesa ministerul artelor. Istrucţia publică ar fi pu­tut cere cel mult organizarea de reprezentaţii pentru şcolari. Jude­carea activităţii Teatrului Naţio­nal necăzând sub competenţa ei Ministerul instrucţiei a făcut-o to­­tuş. De ce ? Ieşirea în public — sau chiar nu­mai faţă de ministerul artelor cu referatul plin de aprecieri as­pre asupra activităţii Teatrului Naţional, a avut drept rezultat din­creditarea acestei instituţii. Constatăm: Ministerul de Ins­trucţie a făcut un act care-i depă­şeşte competenţa. Prin acest act, o instituţie publică este pusă sub o acuzaţie gravă. Vina ministerului de instrucţie este evidentă, din punct de vedere formal, chiar dacă — prin imposibil — în fond el ar avea dreptate. Ministerul Artelor a fost jignit. Nu e nevoe de intervenţia preşe­dintelui de consiliu ? Noi credem că da, pentru că în tot locul e nevoe de claritate în exercitarea funcţiunilor statului. Nme tfcPORTA^Il Găzduire In Hadora.. de MIRCEA ELIADE Drumul dela gară, prin uliţe lu-. pu­minate slab cu petrol, în jatkâ în-1 Am gustă ca o cutie... Vedeam oase in­diene cu tinda largă­, firme lumi­nate, tarabe încărcate cu fructe. In întunerec, vestmintele albe şi roşii căpătau nuanţa fanteziilor de balet, încercam să-m­i fixez în minte, drumul. Nu izbuteam. Jatka ocolea grădini, pătrudea în maha­lale, alerga zdruncinată de cei doi cai mărunţi şi repezi, înspăimân­tată de clopoţei şi de răcnetele vi­zitiului echilibrat pe pişte... In tren cunoscusem pe acel tâ­năr care se întorcea de la Ramesh­­waram. Aflând că rămânem o zi în Madura, înainte de a porni spre Madras, ne-a oferit — mie și lui Bhimi Chawda — ospitalitate în casa fratelui său, negustor, du­nume Chandulal Gavendas, primit cu entuziasm. Din tren, tânărul huidus, a început să m­ă socotească oaspete, oferind­u-mi ţigări indigene, dintr-o singură foaie de tutun răsucită, lapte cu ceaiu, fructe şi prăjituri. Ehimi mi-a făcut semn să nu încerc a plăti aceste daruri pe care tână­rul le cumpără în fiecare gară. Altminteri, l-aşi fi jicnit. A trebuit, astfel, să mestec frun­ze şi nuci vitel, astringente şi iuţi, cari sfârşesc prin a da gurei o culoare puternică roşie. Când vor­besc indienii, ai impresia că tutu­ror le sângeră buzele. Jatka s’a oprit în faţa unei case mari, cu fereşti zăbrelite. îndată au apărut doi servitori, cari dor­meau pe rogojini în tindă; apoi însuşi lituere, uucuiuuuu-pe sincer că are oaspeţi. Fireşte, era îmbră­cat şi el după obiceiul hindus, purtând adică numai câţiva metri de pânză albă înfăşurată pe şol­duri. M-a călăuzit cu lampa prin două încăperi largi, apoi în curtea pietruită, ajungând în fund unde se afla «sufrageria» şi odaia oas­peţilor. Am urcat o scara de lemn conducând într’un coridor. De aici se vedea foarte bine curtea, cu basmn de ciment, cu e­şmea, cu rufe întinse pe frânghii. Odaia oaspeţi­lor era curată, aerisită, cu cadre ciudate atârnând pe pereţi. Rogo­jini albe, iar lângă un aşternut cu o pernă capricios răsturnată — o carte. Puţina mea sanscrită mi-a fost deajuns ca să înţeleg că acea carte era Ramayana... Pe rogojini s’au întins îndată pături, perne, cearceafuri şi cu­verturi moi. Două lămpi cu gaz au luminat odaia. Un băiat a adus tava cu Bitel, ţigări şi ceaiu. Un vecin care nu se culcase — a ve­nit să cunoască oaspeţii. Ii mergea zvonul în Madura că ştie franţu­zeşte, mau, ia toate mtreoame mele răspundea zâmbind: «Ah! oui, vous savez français ?»... * Pe cimentul odăiei erau trase cu creta o serie de cercuri decorative, iar la mijloc, o svastikă enormă. Svast­ka se întâlneşte pretutin­deni, cu deosebire în faţa uşilor. Gazda mea ştia asupra acestui perin că e vechiu, e sfânt şi e «înalt». Se apropia miezul nopţii. Con­vorbirea noastră, aşezaţi pe rogo­­j­ii, fumând ţigările cu fumul aspru, mestecând frunza iute, sor­bind ceaiul cu lapte — se învâr­tea în jurul lui Mahatma Gandhi. Hinduşii erau toţi înţeleşi asupra faptului că Gandhi e un om foarte mare, asemenea lui Christ!... Bhi­mi Chawda, însă, care locuieşte în Bombay, nu prea arăta încre­dere în «mişcare» — şi lăuda pe Gandhi că s’a retras din viaţa po­litică. Ceilalţi, se dovedeau înflă­căraţi şi nu mai conteneau cu lau­dele. Dealtfel, ei nu cumpărau de­cât produsele industriei naţionale, făceau pâinea în casă şi ieşeau pauza ca acum trei mii de ani... După miezul nopţii am rămas singur cu Bhimi, întins în aşter­nutul meu moale şi cald, cu ochii în tavanul ascuţit ca la cort — nu puteam dormi. Pe fereastră ve­deam arborii caselor vecine, şi stelele. In India, stelele par aproa­pe şi însufleţite, iar nopţile sunt albastre, albastre. A doua zi am pornit să vizităm oraşul, în tovărăşia gazdei. Tem­plul zeiţei M­inasei e cel mai ma­re din India. Bazarul e larg cât un târg. Elefanţii sacri au aici un grajd modern. Sunt blânzi ca niş­te coloşi, şi ridică cu trompa mo­nezile pe cari le zvârlim pe ci­ment. Cutreer aceleaşi coridoare, mă opresc în faţa altarului zeu­lui elefant, privesc cât am vreme p­e turile şi basoreliefurile vechi. Templul numără peste o mie de ani de viaţă. Regele Th­umai Nai­­du l-a reparat în secolul XVII. Cu deosebire minunată e sala ee­(citiţi continuarea în na­p. Xll-a) Schizma fostului sinul Bisericii ortonofe Române de SANDU TUDOR „Toate limbile omeneşti şi îngereşti de ie-aşi grăi, iar dragoste nu am, făcutu-m’am arama sunătoare ori cimpai gălăgios. Şi datul proorocesc dacă aş avea şi tainele toate le-aş cu-­ noaşte şi toată ştiinţa, şi de aş avea credinţă atât de multă să mut munţii am­ foc, iar dragoste nu am - nimica nu sunt. Toată marea obşte a drept-slă­­vitorilor creştini dintre Nistru şi Tisa stă azi la o răspântie ciudată care poartă semnele întoarse ale unei grozave ispitiri. Roata vremii parcă s’a răsturnat spre zodii de alte dureri, pentru încercări şi sfâşieri noi, neştiute altă dată. Pare că azi după ce ni s’a împlinit, printr’o adevărată minune a Proniei, năzuinţa stră­bună, pământeană unire a tuturor ţărilor române dela munte până la apele hotarelor fireşti, printr’o blestemată viclenie, neghina des­­binării dintre suflete a picat peste noapte între noi. Sfânta Credinţă mărturisită cu atâtea pietre de mormânt ale stră­moşilor, «comoara cea de mult preţ» hărăzită după datină să o purtăm ne­atinsă mai departe ne­poţilor şi celor ce iacă nu s’au nă­scut, e în primejdie. E călcată de tălpile nelegiuite ale unui duh străin. Mâini grosolane de veneţie vrea să spurce îimpind în ea cea ce nu se poate înoi: veş­­nicia sfintei Aşezări. Grozăvia e cu atât mai ne­aştep­tată şi mai uriaşe cu cât duşma­nul nostru Cel-de-a pururi străin şi izgonit, a reuşit să uneltească în chiar inima Bisericii noastre, prin vlădicii adunaţi în sobor. O adunare întreagă sinodală, prin mai multe hotărâri ad-hoc, izbeşte în orânduirea şi aşezarea Sf. Paşti «,adică în miezul credinţei clăti­nând-o, prin cădere în schizmă, prăpastia cea pierzătoare de suflet cum spuneau altădată cei bătrâni. Cum, se va întreba oare cine cu multă mirare, printr’o neînsemna­ta schimbare de calendar? Da cu adevărat, fiindcă, în cele ale cre­dinţei nu este nimic neînsemnat fiindcă în lumea duhovnicescului aceste semne mici desvăluesc nevă­zute şi adânci reie. Apoi, calenda­rul religios, calendarul Bisericei, nu e şi nu împlineşte acelaş rost ca orice calendar lumesc care poa­te fi întocmit oricum, şi schimbat oricând la poruncă. Să depănăm mai pe larg gându­rile spre deplina înţelegere. Cu toţii ştim că întreg creştinis­mul nostru trăeşte din mărturisi­rea şi slăvirea desăvârşită a Sf. învieri. Paştele e faptul central şi de minune, din ritmica vieţii noas­tre creştineşti. Nu se află în viaţa fiecărui ţăran şi a întregei ţări ca şi n toată istoria acestui neam, un alt adevăr care să fi trăit şi mărturisit cu o mai vădită tărie obştească. Dacă românimea a ţinut piept cu toate restriştele, sub toate îm­­părţile şi umilirile, e că a avut un singur suflet, o singură dreap­tă credinţă, adică a ţinut cu nestră­mutată neclin­tire Paştele, datina învierii Domnului. Omul poporului nu ştie multă cărturărie, dar prin toată viaţa lui vădeşte adânca-i ortodoxie, în felul cum trăeşte dumnezeeştele Paşte pe care le socoteşte sărbă­toarea prin excelenţă, inima Bise­ricii drept slăvitoare. Aşa, fără să ştie nimic din cărţi, pentru el ca şi pentru teologie, Biserica e ob­­­ştea a toată viaţa omenească care mărturiseşte şi trăeşte marele fapt al Advărului unic. Şi acest Ade­văr pe care în chip viu şi sfânt se zideşte Biserica, este unitatea dum­nezeescului cu omenescul prin bi­ruinţa învierii Celui Unuia născut Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos. Aşa de desbinaţi şi învrăjbiţi, oa­menii întâmplători ai păcatelor a­ iContmuaie m pag. ll-a) ——-ooxxxoo — Nn, na sünié}! Si parudjiuiiural Ziarul aViitorul reeditează, în numele partidului liberal, butada fastuoasă de la un banchet la hotel Bulevard a lui Ion I. C. Brătianu că «partidul liberal e şi un partid cultural şi aduce în sprijinul aces­tei afirmaţii faptul că în partidul liberal au existat C. A. Hoset­ti, Dim. Sturza, Spiru Haret şi Vetre Pont. Felul cum e făcută această a­­firmaţie ar putea fi, singur, dovada peremptorie a faptului că partidul liberal a fost, a rămas şi va urma să stea potrivnic ori­cărui princi­piu cultural. Cultura nu e colecţiunea de nume proprii culturale, după cum o bi­bliotecă nu e o cugetare. Cultura presupune o disciplină specifică, de­ sine stătătoare, dezinteresată şi pa­sionată, poate. Şi faptul că spirite ca ale lui Eminescu, Maiorescu, Ca­­ragiale, Negruzzi au rămas stator­nic în adversitate faţă de liberali e, în această privinţă, semnificativ. Instinctul întradevăr cultural al a­­cestor personalităţi de mâna întâi, la noi, a dat nota justă a preocupă­rilor liberale. Nu, Spiru Haret, în partidul libe­ral, nu a făcut nici ştiinţă şi nici­­ cultură, iar situaţia lui acolo a fost numai electorală. El este, astfel, pri­mul nostru demagog ilustru. Cu o putere de muncă uriaşe, cu mijloa­ce de prestigiu bine cultivate, a în­cercat să transforme şcoala şi bi­serica într-o pepinieră electorală de partid, şi principiul învăţământu­lui în mijloace de a capta pentru sine, cu avantagii, profesiunea. Şi tot aşa un Poni sau un dr. Angeles­­cu. Simbolul culturei liberale e re­dat până la sublimare în chiar nu­mărul de care ne ocupăm, cu două pagini mai departe, în următoarea informaţie: «Medicii liberali au format o gru­­pare cu scopul de a cerceta şi stu­­­dia chestiunile de organizare sani­tară a ţarei, în vederea revis­tei «viitoare a întregii legislaţii sani­­­tare, după principiul de bază sta­­­bilit de partidul liberal». Ori, o disciplină culturală ar fi cerut ca medicii, indiferent dacă sunt sau nu liberali, ci numai dacă sunt competenţi calificate, să se în­trunească, să cerceteze situaţiile de la noi, posibilităţile noastre şi, pe baza lucrărilor lor, partidul lberal să-şi stabilească principiile lui sa­nitare de bază. , Lucrul acesta însă nu putea fi priceput într un partid în care şe-­­ful său, d. Vintilă Brătianu nu a cetit decât glorificarea dulceţuri­­lor de la Florica, făcute de nepotul d-sale, d. Ion Pillat, în care d. Du­ca abia îşi mai aminteşte de pi vremea când era student, forma materială a unei cărţi, şi în care oameni ca Spiru Haret, ca Petre Poni sau ca d-rul Angelescu, chiar, au fost reduşi la rolul de agenţi e­­lectorali ai partidului în fruntea căruia a tronat şi tronează ignoran­ţa fastuoasă a brătienismului de nume sau de anti­cameră. Deci, nu, domnilor, nu sunteţi şi partid cul­tural! N. Davidescu

Next