Cuventul, februarie 1929 (Anul 5, nr. 1358-1385)

1929-02-01 / nr. 1358

(Continuarea articolului din pag. I a jung sa se unească în chip tainic în marea obşte a Bisericii asemenea mădularelor unui uriaş trup viu, sub înrâurirea celei mai mari puteri de legare care e în lume, puterea dragostei." Dumnezeiasca, minunata, negrăita Rugă a sudorilor de sânge a Domnului şi Mântuitorului nostru, în seara, de nedat uitării, printre măslinii grădinii Getemaniilor. Ea e unitatea absolută a unirei în Dumnezeu, e strigătul Dragostei însăşi care întrezăreşte în cea mai de tristă clipă învierea: «Ca toţi una să fie, aşa curajată, Tu eşti în Mine şi Eu în Tine, tot aşa să fie şi ei una în Noi». Azi în această unitate a Sf. Dragoste a izbit cu nesoctinţă vinovată cei ce au fost Sinodul Bisericei noastre. Pretinzând că numele a ceea ce se numeşte Ştiinţă, ticluesc şi cumpănesc o altă zi de prăznuire, pândind Clipele şi ceasurile astronomice, au dat o hotărâre de neauzit pentru un sf. sinod. Data cea nouă, la care au fost împinşi de alte socoteli decât cele duhovniceşti, ne-au rupt şi n’au asvârlit din comunitatea mistică a celorlalţi ortodocşi, din unitatea de iubire a sărbătoririi Paştilor. Căci Sărbătorirea şi bucuria aceasta nu e cum văd unii neghiobi numai un banchet cu ouă roşii şi belşug de mâncări grase afară la iarbă nouă, ci uriaşa pulsare liturgică a tuturor creştinilor de pe pământ şi de peste moarte care se unesc laolaltă în unicul ne mai auzitul, mântuitorul strigăt de biruinţă al neamului omenesc: Hristos a înviat ! Adevărat a înviat. Dar dacă nici aşa nu eşti lămurit, creştine, deschide bătrânele cărţi de dreptar al sf. noastre Biserici. Acolo vei afla totul. Vei fi uimit de la început de neîntrecuta şi cu adevărat sf. înţelepciune a Tradiţiei în toată amănunţimea tâlcuite pentru nici o îndoială cu putinţă. Şi din uimire în uimire, te vei întreba singur, cum de înalţii chiriarhi de azi cei ce au fost până ori sinodul nostru, s’au putut rătăci cu o aşa sf. lumină. Pricinile nu pot sta decât numai între aceste două putinţe. Or dintr’o slăbiciune neiertată episcopului urmaş al apostolilor, s’au lăsat tiranizaţi împotriva adevărului pe care îl credeau, de puterea şi iţele politicei, lumescului, fără a protesta, ori vânduţi răului au nesocotit cu rea voinţă şi necredinţă pe Hristos căruia trebuia să i se facă trâmbiţă cuvântătoare. Nu ar fi uitat altfel, ceea ce nu se poate uita fără să năruiască Biserica Nu ar fi călcat nelegiuit strădania Sf. Apostoli şi a soboarelor ecumenice care au aşezat anume în ceea ce priveşte Paştele atâtea canoane cu atâta sf. grije. Cum să facem să ţipăm cât mai tare cu putinţă, adevărul, dragostea lor pe care ni le-au lăsat în atâtea cuvinte întăritoare şi de suflet folositoare şi sub atâtea mustrări profetice. D! cuvintele lor numai avânt, numai pornire a dragostei, numai zbor, numai flacără care să aprindă lumea necredinţii,ele sunt batjocorite tocmai de cei ce ar trebui să le poarte ca nişte facle incendiatoare întru înfrăţirea universală. Buni creştini, condiţiile de dată pentru care sinodalii noştri se tocmesc ştiinţific azi, au fost statornicite de sf. Apostoli numai şi numai din acest gând, ca mai desăvârşit şi mai mult să se cinstească învoirea şi Unirea mistică a tuturor sau altfel, că totul a fost aşezat ca laolaltă şi asemenea cu străbunii şi măririi noştri să ne străduim într’o unitate de timp şi cuprindere să prăznuim Sf. Pască Ar trebui în mii de chipuri tălmăcit acest unic şi simplu adevărat ca doar, doar va pătrunde în urechile astupate de nepăsarea necredinţei. Aşa au prăznuit neam de neam străbunii noştri până acum, fără nici o zminteală. însuşi Sf. Părinţi de la început şi-au dat seama ca nişte înţelepţi ce erau, cum că socoata cea după stele cea ştiinţifică, nedesăvârşită este dar fiindcă ţinta nu era ştiinţa ci unirea şi unitatea dragostei nu au mai schimbat nimic. Aşa şi urmaşii lor şi moşii şi strănemoşii noştri fiindcă se fereau cum spune Pidanotiul: «să necinstească pre cei 318 de Dumnezeu purtători şi de raţie purtători Părinţi, care au legiuit aceasta după Dumnezeasca luminare, căci altfel iar socoti pre acesteia ca pre nişte fără minte şi ar ocărî pre Biserica maica noastră a tutulor». Da fostul sinod a trădat şi a ocărât pre Maica noastră a tutulor. Îngrăşaţi şi furaţi de tainul de mâncare pe care îi bine-plăteşte Stăpânirea lumească s’au apucat din indemnul celui rău să potrivească cele cereşti şi nemuritoare ciuntindu-le după tâlcul şi pasul vremelnic al pământescului. Cântăresc şi cumpănesc după zile astronomice cea ce era lăsat sub pecetea veşnică «Cine însă a măsurat cerurile in mâna sa şi a cuprins într’o singură măsură ţărâna pământului? Cine a cântărit munţii cu cântarul şi colinele cu balanţa I Cine a cântărit munţii cu cântarul şi colinele cu balanţa». (Is. 40 12). O zădărnicie ştiinţifică care vrei să intri în cele ale Duhului. Cea ce atâta experienţă de martiri a statornicit prin descoperire duhovnicească ca nimerit şi bun mijloc întru unirea şi paşnica sărbătorire a celei mai mari Bucurii omeneşti, a ajuns azi pricină şi destinare, cearta şi piatră de scandal. Dintr’o uneltire şi trufie drăcească se declară nevoia ştiinţificului şi se provoacă desbinare, sfâşierea trupului Bisericii, uitând cuvintele Marelui ei Sfânt Gură de Aur: «Scumpătatea timpului şi pândirea (ştiinţifică) a zilelor, biserica lui Hristos nu ştie», sau: «Nu poartă grija Dumnezeu şi Biserica pentru acest fel de pândiri a vremilor şi a zilelor, decât numai pentru Unire şi pace». Iară inspiratele porunci şi tâlcuiri ale Pascaliei spun pentru aceasta: «A desbina cinneva Biserica şi a se împotrivi cu prigonire şi a face împerecheri şi despărţiri şi a deosebi pre sine şi pururea de obşteasca Adunarea Bisericii, aceasta este păcat neiertat şi de prihană vrednic şi are multă muncă şi pedeapsă». Dar aşezându-ne cu deacinsul strâmb ca să putem, cum spune vorba, să judecăm drept, să socotim că schimbarea paştelor ştiinţifice ar fi după o dreaptă chibzuială care nu ar urmări nimic «politicesc, papistăcesc, sau lumesc» fostul sinod tot în schizma cade adică mai bine sub Anateniă. De ce ? Fiindcă a venit cu o hotărâre arbitrară care nu ţine socoteală de starea sufletească a poporului. Nevrednici urmaşi ai Apostolilor, sinodalii noştri, cu toate că au fost anunţaţi formal şi ştiau bine, că o provincie întreagă, Basarabia, dacă numai de ea ar fi vorba, nu va putea primi şi înţelege schimbarea Paştelor, socotind-o samavolnică şi împotriva sf. tradiţii. Şi cu toate că mai ştiau şi aceasta: că punerea mâinilor care ne-a făcut preoţi nu e un izvor de umflare şi trufie ea nu dă dreptul la despotism, şi celor ce Tatăl a dat puterea (sacerdotală) nu a dat-o decât pentru a sluji celorlalţi fraţi ai lor după puterea fiecăruia» (Hrisostorm Hom. Anatema). Şi mai departe. «Da chiar numai unul singur şi încă mic şi abject ........im......im.................. şi el e un frate pentru care a murit Iisus Hristos». Da însuşi Domnul a grăit răspicat şi tare: «Iară cine va fi sminteală unuia din acestea mici care cred în mine, mai bine ar fi de el să-i atârne cineva de gât o piatră de moară şi să- nfiinde în adâncul mării (Mat. XVIII 6) «Şi vor merge aceia la pedeapsă veşnică» (Mat. XXV, 4b). Ori cum am întoarce şi-am privi fapta fostului sinod al Bisericii noastre, el rămâne sub anatema sf. Apostoli şi s’a declarat singur prin hotărârea sa de a se rupe de la comunitatea dragostei, cu adevărat Schizmatici. Da schizma se numeşte în greceşte despărţirea, ruperea. Schizmă aşa se numeşte crima celor ce fiind mădularele trupului Bisericii se desfac pentru a fi o bandă deosebită, sub pretext că sunt mai învăţaţi decât sf. Biserică a tuturor vremurilor şi că Ea e în greşală fiindcă a lăsat de la început şi până azi să crească în sânul Ei greşală spre a fi nevoe de reformă. Nu Biserica noastră e una sfântă sobornicească şi apostolească şi nu e greşită cu o iotă. Greşit şi schizmatie e sinodul dacă va rămâne până la urmă din nesocotitori şi răsvrătitori care nu vor voi să recunoască au greşit şi să se pocăiască, rămânând, o partidă care o sectă îi ■ifară de Biserică. Schizmatici nelegiuiţi toţi aceia ce vor urma hotărârii unui sinod, skizmatic, căzuţi sub anatema sinoadelor ecumenice. La grea cumpănă ne aflăm. Ce va fi? Şi ce vom face ca să ajutăm creştineşte, nu să facem sminteala şi răul mai mare? Orice vom încerca numai din pornire omenească vom greşi. Potrivnic, toate ce se săvârşesc cu Dumnezeiasca pornire şi după a Lui negrăită înţelepciune, bine va fi. Iată ce sfătueşte în această privinţă un sf. Părinte apostolic: «La o parte lăsând deşertăciunea atâtora şi învăţăturile greşite, să ne întoarcem la învăţătura care ni s’a predat dela început, să privighem întru rugăciuni, să stăruim între posturi către Atot-văzâtorul Dumnezeu, îndreptându-ne cu cereri ca să nu ne ducă în ispită. (Scrisoarea sf. Policarp către Filipeni). Luând aminte sfatul acesta, deslegată este încurcarea gândurilor pentru mulţimea creştinilor dreptmăririlor. Va eşi tot poporul cel cu credinţă în procisuui, cu icoane şi cu prapuri şi vor cere slujitorilor altarelor Sfânta Slujbă şi aceştia nu vor putea da înapoi dela una ca aceasta. Cu rugi fierbinţi vom ruga pre A tot-văzătorul Dumnezeu să ne dea iară Lumina adevărului şi întoarcerea tuturor şi a Soborului vlădicilor noştri la învăţătura care ni s-a predat dela început. Vom putea face astfel din această încercare şi certare pe care ne-o trimite Domnul Milei şi al Slavei o pricină şi mai mult de pocăinţă obştească, de mărturisiri de traiu şi înfrăţire duhovnicească cântând laolaltă cu toată Biserica creştinilor ortodocşi din toate părţile şi timpurile Hristos este credinţa mea Hristos lauda mea şi cununa slavei mele. Cela ce a ridicat pe lemnul Crucii păcatele noastre şi Sf. Ini înviere ne-a dat. Sandu Tudor norive de coloane, conducând la trei atrar falnic unde candele parfumate luminează statua lui Siva. Coloanele sunt cele mai multe dintr’un singur bloc, şi poartă sculpturi stranii, din mitologia şi demonologie vedică. Zeiţele sunt închipuite cu mijloc subţire, cu pântec larg, şi sâni mari ca nişte pâini. Toate feţele oglindesc zâmbetul uleios al sculpturii indiene. Sunt idoli respingători, cu ochi de piatră în orbite adânci, cu ghiare şi rânjete de apocalips. Zeul elefant e cel mai «uman» în expresie. Caii întraripaţi au şi aici falusse rigide simbolizând elanurile fecundaţiei cosmice. Fereştrile sunt decorate cu flori de piatră, dealungul cărora lumina se strecoară umilită. Din anumite colţuri ale curţilor ,se pot vedea turnurile, de aur din interiorul templului. Număr copleşitor de preoţi şi slugi, cerşetori şi pelerini, bolnavi şi bătrâni. Toţi cei de pomană. Un brahman îmi iese înainte cu o tavă şi atârnă de gât o ghirlandă de Gulchari, floare sfântă. Pentru cinstea aceasta trebuie să plătesc o rupie. Altul mă conduce la un altar ca să-mi explice prea cunoscutele fundamente ale religiei vedice. Refuz cu îndârjire toate propunerile şi nu ascult nici o lămurire — ca nu cumva să mă trezesc dator. Bhimi Chawua, una tare de a pătrunde în sanctuarul nevăzut de nici un strein, mă sfătueşte să nu mă sui pe templu... După ce vizităm bazarul, bogat în pietre false şi în mirodenii, pornim spre palatul lui Thumăl Naidu, ultimul rege al provinciei. Parcul e acum împărţit între locuinţele vecine. Numai grădina din interiorul palatului e intactă. Doi paznici bătrâni şi fonfi ne conduc prin galeria fără pereche, cu coloane albe şi tavanul galben, în sala de baie a reginelor, acum cancelaria oficială, în fostele dormitoare, acum birourile primăriei... Numai terasele și gangurile de deasupra palatului n’au putut fi folosite. Pe aici se preumblau reginele, îmi spune gazda, și încercau să se întristeze privind luna — ca să placă regelui. De pe cupola centrală priveliştea e minunată, lăsând ochii să alunece deasupra oraşului cu coperişuri roşii şi grădini verzi, deasupra pădurilor, până la Colinele încurate, unde familiile se refugiază vara... Nu pot evita cunoscuta melancolie a de gropării unui trecut de legendă şi «O mie şi una de nopţi». Prietenii mei coborând după treburi, eu rămân multă vreme la umbra cupolei, negândind nimic, ci numai privind oraşul cu grădinile prelungite pe deasupra câmpurilor până aproape de Coline, .„Gazda, după ce îmi lămureşte sensul tuturor alegoriilor cadrelor de pe pereţi, mă pofteşte la masă. Sofrageria, o cămară fără scaune şi fără mese, cu ciment pe jos. Ne aşezăm pe câte o scoarţă, depărtaţi unul de altul. In faţă-ne, câte o frunză mare, spălată, pe care se aflau mâncăruri ciudate şi turtele fierte în uleiu. Bucatele erau iluzorii; câteva vegetale fierte, un sos cu piper mult, o mână de orez fără sare. La început, am crezut că sosul e supă şi am sorbit o lingură. Era atât de iute încât a trebuit să înghit toate turtele ca să uit greşala. Ceilalţi se amuzau, nelăsându-mă să folosesc lingura pe care mi-o adusesem, prudent, de sus. A trebuit să frământ orezul cu mâna, să torn deasupra sosul piperat, să culeg boabele cu degetele.« La sfârşit mi-au dat banane şi lapte. Ne servea o indiană tânără is frumoasă, semănând leit cu ţiganca din tabloul lui Luchian. Chandulal fusese căsătorit, dar soţia îi murise. Locul soţiei îi luase slujnica cu umblet timid, harnică şi pricepută în toate... Despărţire, cu îmbrăţişări, făgădueli de revedere, planuri... O rîrşâ elegantă pune capăt melancoliei. Din nou, drumul spre gară... S-a pus în vânzare IliRINCE SERIA la Editura „Casa Școalelor“ 370 pag. 84 lei. CUVAN TUC Cuvantul CBN se scrie o schijă Dacă n'ai talent de poet e bine să te declari prozator. (Un simplu sfat prietenesc, oferit gratuit celor ce râvnesc slava tiparului). Poezia e o stare de marte, o potecă tăiată în tenebrele desăvârşitei neştiinţe,o criză de nervi trecătoare. «Un poet e mare cât e adolescent; când purcede să-şi verifice poezia, s’o stabilizeze în formule devine trechincian şi poezia fiind aromă ce nu se poate conserva, pe cale industrială, în flacoane, se trezeşte. Ştiut e că aproape toţi meşterii prozei au stihuit în perioada fierbinte a adolescentei. Dar au renunţat la unealta stihului, îndată ce şi-au verificat putinţele şi şi-au dat seama că un bărbat ce tinde să reprezinte o valoare trebuie să renunţe la sporturile des interesate„ Un prozator e adesea un biruit al visului, care nu vrea sau n’are curajul să-şrecunoască înfrângerea. Debutul probatorului e schiţa. (In vremi de răzmeriţă romantică schiţa se subtilizează şi tinde către poemul în, proza). Şi prozatorii debutează deobicei cu salute, funded sunt mai scurte, mai apropiate de respiraţia scurtă a versului. Schiţa poate fi o butadă, un şfichiu spiritual, un fapt povestit pe scurt. Când eşti stăpân pe un pretext com pui o schiţa; când adulmeci numai pretextul, te laşi copleşit de atmosferă, pluteşti in voia frazelor şi com pui un roman. Prozatorii de îndelungată experienţa,c cei ce au crescut cuvintele şi au crescut odată cu ele, cred însă că schiţa e o artă de sinteză. Fiecare cuvânt e o experienţă, fiecare slovei,ascunde un sentiment şi proza rezumă o Situaţie. S’ar putea conclude deci—fără exagerare —că schiţa e zona de gheţuş pe care pot numai patifia cei fără pregătire technică şi meşterii technicieni, stăpâni pe meşteşugul lor. Intr’o epocă de raţionalizare a vieţii prin technică, o întemeiată curiozitate■ stăpâneşte publicul să afle situajul tehnic al creaţiei technice. lom dâde e lăudabilă fapta S. S. Kt-ului Gatfyja,pus membrii ei să conferenţieze despre cum se confecţionează tot o epigramă, un poem o nuvelă, un roman. Schiţa ni se pare genul cel mai dificil, in literatura românească actuală se scriu multe romane, schiţe puţine sau aproape deloc. Procesul de Confecţionare al unei schiţe e tot atât de dificil ca şlefuirea unei lentilă de microscop, ca şi creaţie a unui bijutier. Cum se scrie o schiţă !ţi pui tristeţea sau veselia pe o curea de transmisiune şi te transmiţi într'un suflet vecin. O schiţă se povesteşte ca o anecdotă, fără desluşiri şi fără comentarii. Trece pe chei, un domn în negru, elegant şi desperat. Domnul se gândeşte la sinucidere. Lumea mişună repede, domnul păşeşte lent şi tacticos. Iată: o curte de spital plină de răniţi, un ţigan cu nasul ros de lupus, un tramvai goneşte şi de pe platformă a surâs o fetiţă. Domnul în negru’ se întreabă: — Ce e viaţa ? Dintr’un automobil Un golan ţip3:* Mâine tragerea! Asigurarea vieţii! Şi un ţărănuş desculţ cu cofa, răspunde ca un ecou. — Rahat cu apă rece! Orice poate deveni pretext de schiţă. Se cere o Simplă condiţie: S’o seri. Cum se spune? Fiecare o află Nu se pot decreta reguli. Nimeni n’a învăţat însă, din auzite, cum se scrie o schiţă. De aceia şi amân pentru altădată explicaţiile. *■ ' Ion Călugăru A douăzeci şi ciocea reprezentaţie a lui incurca-lulue Astă seară, Joi 31 Ianuarie, Teatrul Mio reprezintă penru a douăzeci şi cincia oară marele succes, — succes care poate fi considerat că cel mai de seamă al actualei Stagiuni — ÎNCURCA-LUME comedia lui A. de Hertz. Evenimentul e cu atât mai important, şi mişoarea noastră teatrală, cu cât piesa e abia la începutul unei serii pronosticată de publicul de la premieră. Reţelele maxime obişnuite în primele douăzeci şi patru de reprezentaţii indică uşor că piesa ,nu ■■ va,,părăsi afişul, până în Martie, când ansamblul, în frunte cu autorul va întreprinde un mare turneu cerut de oale agenţiie teatrale de ţară. INCURCA-LUME e astăzi cel mai vesel şi mai atrăgăor spectacol din Capitală. Comedia, jucată cu o vervă îndrăcită de Long Caler, Aura Radovici, Maria Wauvrina,Ghiberlon, Marcel Enescu, Hociung și autorul care interpretează rolul principal din piesa lui, e interpretată la aproape fiecare replică de râsetele publicului ce se amuză cum nu s’a mai amuzat niciodată. Reprezentaria de astă seară, prima etapă a unei cariere strălucite, consacră succesul pevăzut din seara premierei. raiTjijijpp «miiwnimi ftWMiurmwi sea Soc. „Principele Mircea“ Marele bal al păsărilor va avea ile în zilele de I și Februarie. Admirabilele distincţii estetice cu care camaradul nostru de redacţie, poetul şi criticul N. Davidescu a însoţit, în numărul de ori «enciclica d-lui Const. Kiriţescu» epuizează, magistral şi definitiv problema stârnită de intempestivul director general al învăţământului secundar. Planul estetic poate fi abandonat propriilor lui destine. Poate că, şi vom vedea întru cât, cu toate că în deosebire de majoritatea confraţilor noştri şi chiar şi de candoarea rezolută a noulu ministru de instrucţie, în planul politic şi administrativ tot se mai poate spune câte ceva. Nu însă, înainte de a face un slab apel la surprizele şi coincidenţele istoriei literare. In 1891 Academia Română dădea un examen de maturitate critică examen la care cădea cu succes cu brio chiar, tocmai pentru ea răuşea să-şi impue,cu o zdrobitoare majoritate, punctul de vedere. Având să premieze comediile lui Caragiale, acele comedii intrate astăzi în temelia de aur a teatrului românesc, Academia Română arunca asupră-de anatema de imoralitate și prin votul mai mult decât semnificativ — 3 pentru, 29 contra — ratifica estetica lui Mitiţă Sturza. Istoricul deget magnetic avusese darul să ralieze în jurul unghiei sale critice pe toţi vajnicii străjeri ai castităţii noastre etnice. Focul pornise dela Hâjdău şi dela blamul raportului său. Zadarnic venerabilul Iacob Negruzzi, Olănescu-Ascanio şi Titu Maiorescu, opusera argumente, de o calitate sau alta. Conu Mitiţă Sturza înţelegea să-şi apere estetica până la urmă şi elocinţa lui impuse. Piesele lui Caragiale constituiau un atentat la puritatea morală a ţării şi poporului românesc, pentru că toţi eroii clasicelor comedii, dădeau pe faţă moravuri compromise, toată sama pervertirilor politice, dela şantajul lui Caţavencu şi al lui Agamiţă Dandanache până la adulterul prefectorin al coanei Joiţica şi beţia senină a cetă UN LOC DE ANCHETE Estetica lui fiinţa starza teanului turmentat. O atare imagi-»tacolo s’ar mai putea repeta, asană a mocirlei politice şi sociale, nu putea să fie consacrată de Academia Română. Scriitorii trebue să se inspire dela adevăr, bine şi, în al treilea rând, dela frumos, dacă acesta nu este cumva concluzia primelor doă postulate. Poporul românesc nu are numai viciile potenţate de talentul, — pe care conu Mitiţă Sturza, nu i-l făgăduia, dar tocmai de aceea îl găsea şi mai vinovat — lui Carageale. Şi, suprem argument, demn de oratoria eroilor lui Carageale însuşi, pentru ce credeţi că se făcea mai culpabil Carageale şi Academia, dacă ar fi consfinţit cu un premiu veracitatea moravurilor ridiculizate de Caragiale ? Pentru că România, da, d-lor, România (ar fi pjutut declama Caţavencu, dar, din nefericire spunea cu bună credinţă Conu Mitiţă însuşi, sub cupola Academiei) este înconjurată de duşmani din toate părţile şi pentru ca etc. etc. Ar fi şi inutil să mai continuăm. De la 1891 şi până astăzi, procesul a fost câştigat şi cu ce succes încă, cine nu ştie. Că nu i-a lipsit lui Caragiale şi buni şi mari avocaţi şi că pledoariile lui Titu Maiorescu se pot ceti şi astăzi cu plăcere în paginile «Criticelor» lui — nu e mai puţin adevărat. Dar că cel mai bun apărător i-a fost însăşi comediile şi valoarea lor artistică, aceasta-i şi mai adevărat şi dă un răspuns categoric oricăror imixtiuni, străine de artă şi de canoanele ei. Şi unde mai puneţi: Academia Română era oarecum în atribuţiile ei. Având să descargă un premiu literar, ţinută era să judece meritele, să condamne sau să aprobe. Că la vârsta aceia, cu patruzeci de ani în urmă, criteriile estetice erau sacrificate de dragul celor morale, pe jertfelnicul nemuritor de la Academie, nu e nici o mirare. Maturitatea estetică e determinată, orice s’ăr zice, de scurgerea anilor, şi trist ar fi in ce s’a întâmplat, dar dacă astfel de spectăzi, sub cupola nemuritorilor. Lucru de necrezut. , Ce rost are insă, şi ce justificară se poate găsi intervenfiei ministe- rului de instrucţie, străin de cele artistice şi departe ca grija de lepare, dacă nu una de ordin politic şi administrativ. Nu vom zice că d. Const. Kiriţescu e liberal, dar vom zice că Ministerul de Instrucţie în totalitatea lui este dominat de spiritul liberal (oh, cuvintele !), mai corect de estetica lui Corneliţă Sturza. Cel mai haotic dintre ministere, cum am avut prilejul să constatăm zi la zi, aproape, în ultimile timpuri, a cunoscut în timpul din urmă anarhia legiferantă a doctorului Anghelescu, fa iţele căreia cine nu ştie, câte, suveici au trecut de-ale fostului secretar general şi actual director general al învăţământului secundar — am numit pe d. Const. Kiriescu. Ce însemnă diversiunea aceasta şi cui poate ea profita ? Nu e la mijloc un vinovat spirit de reclamă ? Şi în ce scop ? Ministerul care a fost infestat de lipsa de concepţie didactică, timp de 10 ani, care a lăsat şcolile pe seama iniţiativelor particulare, care a dezorganizat corpul didactic, care a improvizat sub porunca evenimentelor, care el căderea să moralizeze pe alţii, când n’a început cu sine însuşi ? ! Şi ce dovadă mai bună, vreţi, de contegiul incompetinţii pe care-l exercită acest minister, dar cât chiar intervenţia nefericită a deputatului majoritar care socotea că scriitorul Ion Minuiescu, autorul dramatic indexizat, trebue să părăsească pentru aceasta postul lui de director general al Artelor! Nu-i oare simptomatic ? Deci, atenţie, mai presus de toata îa sabotarea spirituală (dacă poate spune), la izolarea acestui morb, moral poate, al esteticelui Mitiţă Sturza, care avea cel puţin scuza misticismului. Pe când astăzi ? ! Perpessiciusn o T i 11 Vizită la Ex-ii ai zer EX-KAlLr.tiUL continuă să fie marele subiect al istoricilor, cronicarilor şi poleraiştior. Aniversarea celor 70 de ani, debrată la Doom în Olanda, la 27 ianuarie a. c. adaose noi motive unei celebrităţi exasperate. «Gringoire», marele hebdomadar artistico-politic, din Paris publică un interesant reportaj semnat Mărise Iruerliu, la reşedinţa de surghiun a ex-kaizerului, o fotografie inedită şi ultimă şi chiar câteva replici. Şi totul într’o precipitare şi o pândă de reporter strecurat cu multă abilitate printre obstacole. «— Sire, zisei eu, am venit de la Paris, ca să vă văd. Se întoarse, mă măsură cu privirea, şi o cută de amărăciune i se ivi îu colţul gurii. — Atunci, zise, încet şi cu o voce guturală, aţi răuşit, Domnişoară.... — Sire, meseria mea e să văd pe oamenii celebri. Mă întrerupse, mă privi din nou şi clătină din cap. — Nu’s decât un bătrân care doreşte să-şi sfârşească viaţa în linişte.« — E totuşi, Sire, cu neputinţă să vă desinteresaţi de ţara voastră, ba chiar şi de celelalte ţări — Nu mă mai interesează politica... Germania, da, pentru câ acolorăese ai mei. Am încredere într’însa. Mai curândsau mai târziu îşi va repara greşelile. — Dar Franţa, Sire ? Tresări. Baronul Grancy da semne vizibie de nerăbdare. împăratul stă neclintit. Bărbia îi tremură puţin şi chipul ia paloare de plumb. — Franţa, Domnişoară? Franţa a fost o ţară curagioasă. — Şi-acuma? Un gest obosit, neputincios şi care ar vrea să spună: «nu ştiu». Aşi vrea să întreb: dar Poincaré? Ce gândiţi? îmi dau seama că trebue să salut şi să plec. Baronul şi face câţiva paşi. Ex-Kaizerul, cu gâtul întins, cu bărbia înălţată, mă scrutează într’una... Caut, înebunită, o întrebare precisă. — Credeţi, Sire, că s’ar mai putea ivi un războiul împăratul a închis ochii, a strâns mai tare mânerul bastonului şi stârneşte pe zăpadă câteva surcele... Trece o secundă lungă, de o tăcere teribilă. îmi dau seama că-i roade ceva şi că i se urcă până în suflet. Şi mila mea se sbate între cuvinte ce dansează, în amintirea mea, o sarabandă macabră: Louvain, Verdun, Ypres, Dixmude... Şi împăratul vorbeşte încet şi mai gutural. — Războiul, Domnişoară, e o lege etnografică împotriva căreia singură puterea Dumnezeiască poate interveni». «Pere Gorot» COLECŢIA «Marile evenimente literare» tipăreşte lucrarea lui Julies Bertaut despre romanul «Le pere Goriot» al lui Balzac. In legătură cu geneza lui, o notă găsiţi între manuscrisele lui Balzac, cuprinde doar atât: «Subiectul lui Pere Goriot. — Un om brav. — Pensiune burgheză. — Rentă de 600 franci — s’a lipsit pe sine de tot pentru fete, cari amândouă au 50 mii franci, rentă, moare ca un câine». Se bănuește că subiectul i-a fost sugerat și de o piesă de teatru «Cei doi gineri» a lui C. G. Etienne, jucată cu răsunător succes la începutul secolului al XIX-lea. De piesă, însă, nimeni nu-şi mai aminteşte. «Pere Goriot» a fost scris în 1834, în câteva săptămâni şi publicat în «Revue de Paris», refăcut în timpul tipăririi de trei ori. In 1835 apare în librărie şi în câteva zile , ediţia de 1200 eteraplare se epuizează. Premii morale PREMIUL MONTYON, al Academiei Franceze se acordă operilor care favorizează bunele moravuri Ele în valoare de 19.000 franci din totalul de 180.000 franci la cât se ridică toate premiile literare ale Academiei Franceze. Printre laureaţi figurează: Tocqueville cu «la démocratie en Amérique»- Fastel de Coulanges cu «La cite antique»; Francois Coppée cu «Les Humbles»; Henri Bordeaux cu «Peur de vivre» etc. . Dintre tineri: Jean Girandoux. Henry de Montherlant, Emile Henroit, Charles Derennes. impoirhra Msoxfici literare In revista franţuzească Europe numarul recent un critic Emanuel Beri semnează sub titlul «Literator.! şi revoluţie» câteva constatări, cărora le spun Oncer pamflet. Interesant cu deosebire acest fragment. . .Pentru ca teama de om să fie completă, trebue să fie bârfit eroul. Este obiectul veritabil și fără nici o mediată rezultatul biografiei romanțate, care mișună de la Shelley al d-lui André Manois. D. André Maurois este o grea răspundere a faptului acestuia. Nu ignorez faptul că firea lui profundă corespunde cu greu acestei părţi din opera sa, şi că succesul ei l-a surprins poate, întrevădin d-l Maurois un discipol destul de sincer al lui Chartier. Este în I deopotrivă un om trist cu aspect profinciat, pe care începutul din Climate o trădează clar, o oaie neagră rumedind cu melancolie o iarbă desigur omară, pa care noi nu o cunoaştem. Viaţa ei Shelley nu este însă mai puţin un anumit delict şi un anumit dezastru spiritual. Succesul biografiei romanţaţi gen ciudat da fals, nici nu ar fi de înţeles, dacă anume instincte rele nu şi-ar găsi acolo materialul. Gust al informaţiei facile şi inexacte, reduce o istorie la anecdotă (nepedepsire garantată). Dar mai ales revanşa burgheziei contra eroismului. Grafie d-lui Maurois publicul uită că Shelley a fost poet. II vezi ca pe un tânăr aristocrat, care aruncă puţin prea gălăgios bastonaşul şi căruia d-l Maurois ne îngăduie să-i urmărim cu o privire ironică mersul legănat, când acest mers este foarte precis acela al geniului dintre revoluţie şi amor. O poetesă englezoaică mi-a povestit cum a cunoscut cândva o anumită lady Shelley, care spunea: «N’a fost niciodată in familia noastră vreun scandal exceptându-l pe acest nenorocit poet». Punct de vedere al bunei societăţi, car îi aparţine în fond şi d-lui Maurois. Dar el nici nu ştie ce anume insultă. Nici nu crede că ar insulta ceva. Electorii, care îl admiră, nici nu ştiu că admiraţia lor este flegma celei mai sordide uri. De Maurois gândeşte: asta e humor. Surâsul lui Heine fără îndoială. Şi lectorii săi îşi spun: iată înviat vechiul spirit al şcoalei normale.Sarcey poate. Şi editorii rivalizează; cine va juca mai bine acest joc, în care Rendeleire devine stâlp de biserică. Rimbard, câştigă neapărat tot ce pierde Rienbaud şi Taine, câştigă tot ce trebuie să piardă Michelet. Expoziţii Expoziţia de pictură a d-nei Maria Ionescu-Bacaloglu continuă a fi deschisă în sala Mozart până la 5 Februaria Conferinţe Astăzi, Joi 81 Ianuarie 31 Ianuarie 1929, orele 6 P. m. d. C. Narly va vorbi în Amfiteatrul fundaţiei Carol I, despre Tolstoi şi educafia. Conferinţa face parte din ciclul organizat de societatea română de filosofie asupra filosofiei contemporane în opere caracterististice. --------ouxx* p«--------