Cuventul, aprilie 1929 (Anul 5, nr. 1417-1444)
1929-04-02 / nr. 1417
(e r Agitaţiile minoritare —poî^îea----■ Provinciile noi trimit, din când în când, note stridente de revendicări absolut incompatibile cu principiul intangibil al unităţei noastre de stat naţional şi românesc, şi îşi irosesc, astfel, energiile într’o activitate a cărei nervositate nu face decât să determine neîncrederea românismului în jurămintele de loialitate ale minoritarilor. Evident că nimeni nu poate pretinde naţionalităţilor să-şi uite obârşia lor, limba lor, cultul lor. Fiecare român are dreptul să pretindă, însă, concetăţenilor săi de altă limbă, de altă religie, sau de altă rasă, să se comporte în aşa chip încât existenţa minorităţilor să nu însemneze şi ştirbirea autonomiei noastre depline, încătuşarea drepturilor noastre de expansiune în propriul nostru teritoriu, sau numai limitarea lor, la graniţele unde revendicări contrarii ar putea veni de la o minoritate-Tratatul internaţional al minorităţilor avea la bază, şi aiu putea avea altă bază, decât aceia de a salva, în primele timpuri ale răsturnărilor care au dus la închegarea statelor naţionale din centrul Europei, populaţiile minoritare trecute, din hipostaza dominantă în cea dominată, de răzbunări fireşti, de nedreptăţi acute, de violente, în sfârşit de tot cortegiul de neajunsuri al unor vremuri de mari prefaceri politice, sociale, sau economice. S’ar fi putut astfel închipui posibilitatea unor exproprieri forţate şi ndrepte, aplicate minorităţilor în massă, ceeace, totuşi, relativ la pământuri, la case, etc., poate că nu ar fi fost prea excesiv. Intr’adevăr, tot pe calea acestor exproprieri s’au adunat bogăţiile minoritare din avutul expropriat al populaţiilor băştinaşe. S’ar mai fi putut închipui primejdia unei persecuţii militare menite să determine emigrări în massă de minoritari. S’ar mai fi Diitiiturni. Închirii închideri de şcoli, de biserici, intervenţii insolite în aranjamentele tradiţionale ale cultelor minoritare. Toate aceste lucruri, posibile în primele zile ale schimbărilor minoritare, au rămas departe de mintea şi de sufletul învingătorilor, care-şi simţeau cu ei, dreptul şi dreptatea cea ce face o forţă mult mai însemnată decât forţa brutală. S-a făcut, totuşi, un tratat al minorităţilor. Nu era nevoe de el-Nici România, nici Iugoslavia, nici Polonia şi nici Cehoslovacia nu au precupeţit posibilităţile minoritare de a exista, particular, cu limba lor, cu religia lor, cu tradiţiile lor, şi cu bunurile lor însuşite, în dauna populaţiilor băştinaşe, pe altă cale decât aceia a muncei, a dreptăţei şi a dreptului. De aici însă şi până a proclama uliţa, cartierele sau grupul de sate izolate în care sălăşluesc minoritari drept o cucerire teritorială făcută asupra pământului, asupra legilor şi asupra prestigiului nostru naţional, şi de a se ridica astfel la rangul de stat în stat drepturile însuşite prin infiltraţie şi prin forţă ale unei populaţii adusă aici de împrejurări, în ciuda ritmului normal de viaţă al statului suveran român, constitue o aberaţie care e surprinzător că poate scăpa sagacităţei unora dintre minoritari chiar. Poporul românesc, în graniţele lui dintre Nistru, Dunăre şi Tisa, constitue un organism a cărui vitalitate şi a cărui rost s’au dovedit cu atâta mai întemeiate cu cât, dealungul unor vicisitudini istorice, care i-au creiat astăzi prilejul de a da ospitalitate la câteva milioane întregi de minoritari, nimic nu l-a putut opri de la realizarea fiinţei lui integrale, de la închegarea lui cu corpul robust pe care îl are azi. Problema minorităţilor este, deci, o problemă atâta vreme cât ea nu lezează conştiinţa naţională a cetăţenilor de baştină ai statului românesc, şi pace bună. Dincolo de această limită nu pot exista nici un fel de considerente de ordin programatic, de ordin disciplinar, de ordin umanitar sau de nu importă ce alt ordin. România are, în primul rând, prin oamenii ei politici, datoria salvgardării cu orice preţ a propriei ei conştiinţe naţionale, care e mai presus decât contingentele cotidiane ale existenţei legăturilor şi raporturilor politice dintre ■inşi sau dintre grupări. Soldatul care pleacă la luptă nu-şi mai întreabă camaradul din stânga şi din dreapta nici din ce sat este, nici cum îl efhamă. Se mulţumeşte doar să ştie să tragă bine, şi că trage cu convingere în frontul duşman. Or, cocorul românesc nu treime pus de doleanţele minoritare în situaţie de război. In faţa ei vor cădea toate calculele minoritare şi, evident, vor cădea în primul rând şi toate beneficiile obţinute până azi. Minoritarii trebue să înţeleagă astfel, că având dreptul de a vorbi pretutindeni unde vorbesc şi românii, de la Cameră şi Senat şi până la comună, nu pot cere ca românii să vorbească limba lor, şi să gândească cugetul lor. Interese mai reale îl pot însă apropia, în loc de a-i depărta, de români. Căci, ca şi noi, poate, Ungurii, Saşii, Şvabii, Ruşii, au de revendicat, fiecare la locul său, o şosea ca lumea, o distribuire mai echitabilă a producţiei, transporturi mai eficace, o mai eficace administraţie. Sunt bunuri materiale care înlesnesc, apoi, fiecăruia în parte putinţa de a-şi avea şcoala care-i place şi pe care posibilităţile lui i-o procură, de a-şi întreţine cultura pe care o preferă, şi de a se închina, cum îl îndeamnă preferinţele sale. Până acum însă minorităţile numai lucrul acesta nu l’au făcut. Ele, dimpotrivă, au luat atitudinea provocătoare a ariciului în casa sobolului, fără măcar să fie, fireşte, ele, aricii, iar noi sobolii. Petiţii de ale lor s’au plimbat dealungul redacţiilor, cabinetelor secrete sau spectaculoase ale Europei şi ale lumei, pentru a forţa, în sensul revendicărilor lor imposibile, mâna poporului românesc. O chestie, în definitiv, de natura chestiilor minoritare nu poate exista decât în măsura în care existenţa ei are consensul ambelor părţi litigante. De îndată însă ce poporul românesc ar considera-o închisă, ea închisă rămâne, iar agitatorii ei rămân simpli agitatori, împotriva lor ar lucra atunci organele de siguranţă a statului, şi justiţia. Şi între aceste două alternnative minoritarii au de ales, după cum poporul românesc are de ales între existenţa unei chestii minoritare, şi între existenţa unităţei lui naţionale de stat şi siguranţei lui de popor liber. N. Davidescu 1 m0Tm Editura Casei şcoalelor a murit. Până acum muriau numai cărţile tipărite în editura Casei şcoalelor. Adică, volumul apărut se înneca în anonimat. Nu afla nici presa, nici marele public de apariţie. Ei au apărut doar în tipăriturile acestei edituri, cărţi scrise de reputaţi scriitori români şi traduceri de opere clasice. Puţine au fost cărţile care au scăpat de blestemul care a pecetluit agonia din naşterea editurei. Puţine cărţi au răzbătut în public. Căci Cassa şcoalelor a fost casa de economie a familiei de ciocli literari dirijată de criticul Mihail Dragomirescu. D. Dragomirescu, alintat cu porecla Mihalache de prieteni şi vrăjmaşi — vorba vine vrăjmaşi — căci nimeni nu-l vrăjmăşeşte, ci îl compătimeşte — are o pasiune să asasineze pe cei ce-i sunt scumpi. După un sfert de veac a isbutit să consume bugetul instituţiei, fără să-i fi dat, în schimb, decât traduceri mediocre şi cărţile neisbutite ale ciracilor. Ministrul a suprimat subvenţia acordată anual editurei. Suprimând subvenţia instituţia de cultură s’a suprimat dela sine. Cassa Şcoalelor — editura bineînţeles—a murit de inaniţie. Ori câte păcate ar avea la activul ei, pierderea aceasta ne întristează. Scriitorii reprezintă categoria de cetăţeni cea mai oropsită. Orice editură activă înseamnă, de bine de rău, un debuşeu, o uzină de lucru pentru scriitori. Căci, deşi vru dese, scriitorii sunt în ţara românească veşnicii şomeuri, produsele lor n’au căutare. Politica culturală atât de trâmbiţată, sperăm, nu înseamnă suprimarea editurilor. Suntem încredinţaţi că activitatea editurei casei şcoalelor a sistat. Un birout ca să fie angajaţi muncitori mai vrednici. Dar n’a sucombat. Suntem încredinţaţi că ministerul s’a gândit să împroaspete conducerea editurei să scoată cu tărăboanţele movilele de fosile şi în locul lor să aducă elemente tinere, capabile. Din pricina d-lui Mihail Dragomirescu nu trebue desfiinţată o instituţie de cultură. Nu dari fac casei, pentru a stârpi stelniţele! Ajunge: o curăţenie generală, praf de zacherimă, şi câteva luni de aerisire. I. Halci Reputaţia statului român în străinătate din punctul de vedere al încrederei meritate, a fost până acum din cele mai penibile. D. Vintilă Brătianu a crezut că-şi serveşte ţara, minţind lumea, şi contestând angajamentele luate, ori de câte ori voia să obţie o amânare sau o anulare a unor obligaţiuni scadente de secundară importanţă. Fostul vistiernic chiar se laudă cu politica sa de cârcotaş, atunci când declară că toate litigiile cu finanţa şi cu statele străine sunt rezultatul operei sale. Lipsit de abilitate, de tact, şi în special de inteligenţă, şeful d-lui Duca, a încercat să câştige o reducere sau o moderaţiune a pretenţiilor legitime din străinătate, făcându-se că nu recunoaşte valabilitatea creanţelor, şi ameninţând că va legifera anularea lor! Donquijotismul financiar al acestui cârpaci ne-a creiat astfel o presă imposibilă în lumea bancherilor şi a oamenilor de afaceri, după cum s’a văzut când s’a tratat împrumutul. Guvernul actual se pare lucrează din răsputeri la reabilitarea creditului moral al ţarei, având de învins inerţia vechiului sistem de şicane practicat de elevii fostului regim. La ministerul de finanţe şi la căile ferate fidelii d-lui V. Brătianu identificaţi cu metodele negative ale patronului lor sabotează şi acum — fie din inconştienţă fie din perfidie — întronarea bunei credinţe a statului faţă de creditorii săi. Cu ocazia plăţei datoriilor interne, a trebuit să constatăm până unde poate merge fanatismul funcţionarului român în aplicarea teoriilor de imoralitate învăţate la şcoala unui nefast şef de partid. S’au cerut creditorilor declaraţiuni de renunţare la dobânzile datorate de stat, sub presiunea ameninţării de a nu li se achita de loc creanţele lor. Cu alte cuvinte statul care trebue să fie quintesenţa corectitudinei, apare aproape ca un bandit de codru care îţi cere punga spre a-ţi lăsa viaţa. In faţa acestui procedeu, creditorii, nevoind a încerca o rezistenţă inoperantă de altfel şi cunoscând dificultăţile, întârzierile şi cheltuelile necesare unor eventuale procese au trebuit în mare parte să cedeze. • Chestia dobânzilor nu intră în sfera de apreciere nici a şefului contabilităţii de la finanţe nici a consiliului de administraţie al căilor ferate. Iar din moment ce aceste dobânzi constituesc un drept consfinţit prin lege şi prin contracte, nici guvernul, nici parlamentul, nici Dumnezeu nu ar trebui să le poată altera sau desfiinţa. Bună voinţa şi calanţa creditorilor bazate pe posibilităţile materiale ale fiecăruia, erau singurii factori hotărîtori în această privinţă. Un apel la patriotismul şi generozitatea acestora era deci singura formă civilizată spre a ajunge la un rezultat. Constrângerile şi ameninţările de care s’a abuzat, fac parte din acele condamnabile procedeuri care întrunesc toate elementele șantajului practicat de fostul regim, acea treaptă a nedemnităței la nivelul căruia statul cel nou de la 12 Noembrie nu poate fi coborît. Din fericire autoritatea guvernului a intervenit la timp pentru a face să înceteze sistemul reinaugurat, dacă se poate spune astfel. Dar sunt oameni care au consecinţe de tras, şi pentru care în orice caz sunt sancţiuni de aplicat. Aşteptăm de la d. Mihai Popovici să intervie pentru sancţionarea urgentă a tuturor vinovaţilor. Altfel se va crede că aceste scandaloase norme au fost fixate din iniţiativa guvernului... Renunţarea forţată la dobânzile datorite ţie CORINDON ANUL al V-lea. No. 1417. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCUREŞTI I 378/10 ADMINISTRAŢIA TELEFON 378/ 9 REDACŢIA Director politic: + TITUS MACOVICI Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERAL de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/S4. a Marți 2 Aprilie 1329 '311 's- „TEROAREA MAJORITĂŢILOR“ & * «muBMTO.. jT-'—mx ,,-r-r - Un confrate este alarmat de presiunea pe care majorităţile parlamentare ar exercita-o asupra guvernului, şi afirmă chiar că d. Maniu s’a văzut silit în situaţiuni însemnate, să cedeze acestor presiuni. Impresia mea este că asemenea afirmaţii sunt exagerate. Pentru că, din nenorocire, majorităţile regimului actual nu sunt capabile de o astfel de acţiune. Este adevărat că anumite manifestaţii de independenţă s-au produs. Provocate nu numai de unele nemulţumiri personale, inerente oricărei guvernări, dar şi de neastâmpărul — uneori numai agitaţie, alteori însă chiar viaţă autentică — al actualului parlament. Dar de o acţiune sistematică şi ordonată a acestei majorităţi nu poate fi vorba Pentru că actualul parlament este amorf. Puternicele majorităţi obţinute de partidul naţional-ţărănesc în alegeri sunt, fără îndoială, un avantaj pentru guvern, într'un anumit fel, dar un desavantaj în altfel, şi în orice caz o piedică pentru realizarea adevăratei vieţi parlamentare. «Es ist zu viel des Guten» — s’ar putea spune. Pentru că într’o asemenea massă de deputaţi şi senatori e greu să se precizeze curente şi să se desemneze directive. De o diferenţiare politică nici nu poate fi vorba. Sunt cel mult diferenţieri pe nemulţumiri sau de interese locale, cari isbutesc uneori să grupeze un număr mai impresionant de voci, dar care toate nu pot avea decât un caracter efemer. Lipsesc pe de altă parte leader-ii. Nu s’a ridicat încă în actuala cameră personalitatea conducătoare, în jurul căreia să se adune o credinţă. Sunt cel mult apariţii cari polarizează stima. De aceea Camera rămâne, ca expresivitate, cu totul la dispoziţia d-lui Iorga, care însă o poate răvăşi fără însă a putea să o şi întrebuinţeze. Pentru ca în adevăr să se poată vorbi de o cameră vie, fecundă şi organizată, ar trebui ca din actualele majorităţi să se desprindă grupuri parlamentare şi personalităţi expresive, încercarea de a ţine pe toţi naţional-ţărănişti la un loc este un impediment pentru iniţiarea parlamentarismului real, şi o greşală de perspectivă datorită unei surprinzător de înguste ancorări în vechea mentalitate politică. Rezultatul practic al acestei atitudini va fi intrarea în sistemul rotativei, pentru care luptă astăzi liberalii, şi sabotara actualului început de Parlamentarism. Şi persistenţa în această falsă optică politică e cu atât mai stranie, cu cât ea se refuză realităţilor. In actualul parlament, oricât de tare ar fi elementele constructoare de ideologie, există totuşi centre de raliare. Un fel de lberalism radical al unora din Ardeleni, francmasoneria democratică a ţărăniştilor de la Iaşi şi — ca structură spirituală — sindicalismul sorelian al adevăraţilor ţărănişti sunt numai câteva din aceste nuanţe existente deja, şi care nu cer decât să fie delimitate şi organizate, la care s’ar putea adăuga, ca element de stânga, «tineretul ţărănist» şi «chemăriştii» cari simt din ce în ce mai mult nevoia unei organizări unitare. O asemenea cameră, constituită din grupe parlamentare diferenţiate pe deosebiri ideologice şi de program, nu ar mai oferi aspectul amorf şi nu ar mai prezintă primejdia unor iniţiative anarhice aşa cum de fapt se întâmplă în parlamentul de astăzi. Iar guvernul însuş remaniat după indicaţiile şi raportul de forţe al acestor grupări, ar fi mai puţin la discreţia surprizelor, şi mai sigur pe majorităţile sale. Principalul element de nesiguranţă pe care îl închide regimul actual este tocmai lipsa de sprijin efectiv al guvernului- Majorităţile parlamentare fiind amorfe, şi, prin demisiile in alb, moralmente cel puţin la dispoziţia guvernului, nu pot forma pentru acesta din urmă un punct de reazăm. Ele trăesc şi cad odată cu guvernul. Ca atare ministerul care la discreţia coroanei, în speţă a regenţei, şi supus, principial, oricărei intrigă de culise. Pentru ca să se apere de o asemenea eventualitate, guvernul nu ar avea decât o soluţie: organizarea unor gărzi politice în tot cuprinsul ţării. Soluţie de ocol, greu de relizat şi mai ales primejdioasă. Organizarea majorităţilor parlamentare şi introducerea unui regim parlamentar real, în care guvernul să fie la dispoziţia camerelor, e o soluţie cu mult mai simplă şi imediat realizabilă. Ea ne ar pune la adăpost de multe frământări- Iată de ce dorim o «teroare a majorităţilor», dar, evident, una serioasă. NAE IONESCU MENŢIUNI CRITICE Al. I.MMM: „Păsărea rtăcitâ“ schiţe, editura „Universul“, 1929. Cetitorul poate că-şi mai aduce aminte de cele câteva rânduri cu cari am arvunit această cronică, în unul din foiletoanele consacrate celui de-al patrulea volum din «istoria literaturii române contemporane» a d-lui E. Lovinescu. Verdictului aşa de crud, de nedrept şi categoric mai presus de toate, îi opuneam de atunci înscrierea noastră în fals odată cu convingerea că astfel de sentinţe depreciază încrederea în justiţia literară. Cum economia foiletonului aceluia nu ne îngăduia ocoluri mai mari, ne promiteam să revenim cât mai curând cu putinţă. «Din fericire, spuneam, d. Al. Cazaban anunţă că a ieşit de sub tipar un volum de schiţe, «Pasărea rătăcită» şi din acest prilej vom putea stărui într’o cronică anume rezervată». Fraza însă, o gândisem, de atunci completată, în felul acesta: «dacă în volumul acesta de schițe nu vom întâlni altceva decât acea inimitabilă aquaforte, — «Grija stăpânului» — rătăcită într’unul din foiletoanele de literatură politică pe care d. Al. Cazaban le tipărea în «Viitorul» și relevată de noi la timp oportun, vom reproduce-o mulţumindu-ne cu acel regal. Dacă va fi altceva şi volumul în întregimea lui va fi să nu ne mulţumească, vom vorbi de bogata şi superioara activitate literară, de mai înainte, a d-lui Al. Cazaban, în ale cărui pagini vom afla destule temeiuri cu cari să ne împotriva execuţiei capitalei a d-lui E. Lovinescu«. Ar fi fost un fel de a spune că, oricum am fi privit lucrurile, sentinţa istoricului nostru literar, trebuia revizuită. Astăzi, după ce cunoaştem şi acest ultim volum al d-lui Al. Cazaban, mărturie reînoită şi încă în chip strălucit, a acelor calităţi de ponderată atitudine, de sobrietate sentimentală, de preţioasă acciditare, de umanitate, indiscret şi cu rafinament dată de goi, — fraza aceia, astfel gândită, trebuia transcrisă în adevăraţii ei termeni. Ea explică de ce cu toată dorinţa noastră expres angajată încă de atunci, nu vom putea în limitele unui foileton închinat unei opere valoroase, ca acela de astăzi, să dăm mai multă atenţie trecutului. «Pasărea rătăcită» cere pentru sine singură o îndreptăţită atenţie. Dar şi în condiţiile acestea, tot n’am putea să trecem la meritele schiţelor acestui ultim volum, înnainte şi de a schiţa numai, câteva din aspectele operii şi personalităţii prozatorului nostru. Desigur nu pentru d. E. Lovinescu. Intenţia polemică şi de răfuială, la care ne gândisem într’o vreme, nu-şi are rostul. D. E. Lovinescu nu are încă nici un motiv să-şi modifice părerea aşa de dezavantajoasă şi aşa de nedreaptă din a sa «Istorie a literaturii». Excelenţa, adeseaori antologică a acestor schiţe din «Pasărea rătăcită» l-ar îndemna să-şi agraveze sentinţa. Istoria judiciară cunoaşte astfel de perseverenţe. Cât pentru publicul cetitor, pentru acel public cetitor care nu cunoaşte opera anterioară a d-lui Al. Cazaban şi căruia nici un editor, după câte se pare, nu se gândeşte să-i reediteze volumele de schiţe şi nuvele: «Chipuri şi suflete» şi «Intre femee şi pisică», sau romanul «Un om supărător». Şi pentru ca să dăm acestor consideraţii un real punct de reper, iată vom spune, fără de nici un înconjur, că literatura d-lui Al. Cazaban este, pe scara valorilor noastre estetice, superioa ramrmmmmmmmm—mmmmmmmma— ră literaturii d-lui I. Al. Brătescu- Voineşti. Şi ca diversitate de lume şi de planuri de inspiraţie şi ca forme de expresie. D. Al. Cazaban a sintetizat toate însuşirile sale de ironie şi satiră, de observaţii indiscretă a vieţii şi sufletului omenesc, într’un roman, în care eroul său Andrei Furtună, se adaogă şi creşte în mijlocul unei lumi pentru ale cărei slăbiciuni şi convenţiuni nu are nici o toleranţă şi nici o idolatrie. Andrei Furtună realizează un interesant specimen de pseudo-inadaptat, surâzător, miliţios şi în cele din urmă biruitor, din altă substanţă, dintr’un material superor inadaptaţilor d-lui I. Al. Brătescu - Voineşti! Aici, am putea aminti şi părerea lui Titu Maiorescu. Când în 1907 d. I. Al. Brătescu - Voineşti candida cu o ediţie adăogită a întâilor sale schiţe (din 1903), la un premiu al Academiei Române, Titu Maiorescu se declara mai ales împotriva nuve(Citiți continuarea în pag. II-a) O lucrare ştiinţifică Noul indicării-In arhitectura orientala La vitrinele librăriilor a apărut zilele acestea o lucrare ştiinţifică luxos editată de către librăria orientalistă din Paris Paul Sentimer şi datorită compatriotului nostru de arhitect I. Rosvital, autorul atât de apreciat al multor mari şi elegante imobile din Bucureşti. «Pandentifs, Trompes et Stalactites dans Varchitecture orientale» este titlul nouei cărţi de ştiinţă în care d. Rosvital se dovedeşte un cercetător erudit şi înzestrat şi în chestiunile de pură ştiinţă. Lucrarea de care este vorba prezintă o valoare fundamentală. Ea tratează în special acele decoraţiuni arhitectonice ale artei orientale, care au aspectul concreţiunilor calcare numite stalactite, ce se formează pe bolţile grotelor adânci. Aceste decoraţiuni joacă un rol foarte important în toată arta decorativă şi constructivă orientală şi ne întâlnim mereu prin moschei, palate, porţi principale, etc. » Pe la mijlocul secolului trecut arheologul Melchior de Vogué, în lucrarea sa La Syrie Centrale, a prezentat o teorie asupra originei acestor stalactite. După dânsul Hertzfeld, Scholz, Strzygroski au descurcat chestiunea afirmând alte opiniuni deosebite. Toate aceste teorii se contrazic între ele şi au ajuns la o concluzie clară şi precisă asupra rezultatului urmărit, adică la realizarea construcţiei stalactitelor, cea ce nu se mai cunoaşte de sute de ani. D. Rosvital aduce o teorie nouă şi care a făcut o profundă impresie în lumea specialistă din străinătate. Distinsul nostru compatriot a pătruns în adâncul chestiune, aşa cum nu a mai fost tratată până acum. Pe baza nouei sale teorii reuşeşte să reconstituiască aceste stalactite, indicând şi modalitatea executării lor. « Dar spre a ajunge la aceste rezultate, probante, a fost nevoit să revizuiască toate formele intermediare de la spaţiul patrat la forma circulară a cupolei. D. I. Rosvital este antonii unor studii speciale, nepublicate decât de dânsul, asupra aşa ziselor «triunghiuri turceşti» şi asupra «trompei persane», în care combate cu succes teoriile lui Cboisy şi Dieulafoy. Cât priveşte «trompa byzantină» şi «pandantiful byzantin», a cărui origină o caută în Syria se serveşte de studiile lui Choisy din «L’Art de batir chez Ies byzantins». După ce aceste forme intermediare sunt suficient explicate, d. Rosvital ne introduce, în teoria sa asupra originei stalactitelor și în executarea lor. Stalactitele arhitecturei orientale au fost întotdeauna o enigmă pentru cei care le-au văzut, fie în realitate, fie în reproduceri. Au fost însă totdeauna admirate pentru aspectul lor original aşa de deosebit. Prea puţini au încercat să Ie dea o explicaţie. Pierre Loti, care a scris atâta asupra Orientului, consacra acestor stalactite capitole întregi, pline de admiraţie. Astăzi graţie lucrarea d-lui Rosiital suntem în măsură să le înţelegem, să le aprofundăm. Cartea sa a fost, precum spuneam, primită cu un viu interes în străinătate unde arheologia orientală deşteaptă preocupări mai desvoltate decât la noi. Un „regăţeni“ O presă alarmistă şi tendenţioasă nu încetează de a-şi umple coloanele cu fel de fel de ştiri asupra stării de spirit a Ardelenilor faţă de funcţionarii din vechiul regat. Dacă ar fi să-i dăm crezare, o mişcare regionalistă din ce în ce mai pronunţată se desinează peste Carpaţi, a cărei consecinţă va fi nici mai mult nici mai puţin, ruperea în două a unităţii sufleteşti a poporului român. Că populaţiunea românească din Ardeal şi-a manifestat câteodată nemulţumirea împotriva felului în care anumiţi funcţionari publici trimeşi din vechiul regat au înţeles să-şi îndeplinească misiunea, nu se poate contesta. Dar, a fost în dreptul său. Findcă mulţi din aceştia au inţeles să slujească doar ca unelte ale regimurilor de teroare, abuz de putere şi arbitraj administrativ de la Bucureşti. Personagii de calitate intelectuală şi morală îndoelnică, au socotit posturile pe cari le ocupau ca prilejuri picate din cer pentru a-şi creia drepturi la recunoştinţa patronilor politici, a se îmbogăţi cu concursul lor prin mijloace îndoelnice. Câţiva magistraţi n’au făcut excepţie de la această deplorabilă mentalitate şi n’au fost rare cazurile când s’au pretat la rolul de instrumente de teroare electorală şi falsificare a votului. Dar când funcţionarul «regăţean» a înţeles să-şi facă datoria cu demnitate şi discernământ Ardeloiu, l-au înconjurat cu dragostea şi stima lor. Şi datori suntem să pomenim printre aceşti demni reprezentanţi ai vechiului regat, pe primul procuror al tribunalului Târgu-Mureş, d. Eugen Rădleanu... Magistrat integru, neinfluenţabil de nici o sugestie politică , suferind chiar ameninţări şi rezistând presiunilor de la Bucureşti în timpul atâtor consultaţiuni electorale pe cari Ie-a prezidat — numele său e unanim stimat şi iubit în acea parte a Ardealului. Atitudinea sa hotărîtă în afacerea fraudelor de zeci de milioane de la Tg. Mureş, ardoarea cu care a urmărit repunerea statului în drepturile sale fraudate şi pedepsirea vinovaţilor — care a dus la suspendarea lui Christu Simionescu — i-au sporit simpatiile şi urmând să-şi părăsească postul pentru cel de la Bacău unde-l chiamă imperioase interese familiare, regretul tuturor Ardelenilor cari l-au cunoscut şi apreciat, se manifestă cu o spontaneitate şi o umanitate reconfortante pentru noi cei din vechiul regat... Fiindcă nimeni ca Ardelenii nu sunt sensibili la tot ceiace este distincţie personală şi conştiinţă probă, scrupulozitate in îndeplinirea misiunei şi urbanitate în relaţiile sociale. Regăţeanul care îndeplineşte aceste însuşiri, poate fi sigur de simpatia şi stima fraţilor de peste Carpaţi. Şi e datoria noastră a celor de la Bucureşti să le oferim cât mai des prilej de a ne cunoaşte într’o lumină mai favorabilă şi a ne aprecia ca atare. ICiritescu