Cuventul, aprilie 1929 (Anul 5, nr. 1417-1444)

1929-04-02 / nr. 1417

(e­ r Agitaţiile minoritare —poî^îea----■ Provinciile noi trimit, din când în când, note stridente de revendi­cări absolut incompatibile cu prin­cipiul intangibil al unităţei noastre de stat naţional şi românesc, şi îşi irosesc, astfel, energiile într’o acti­vitate a cărei nervositate nu face de­cât să determine neîncrederea românismului în jurămintele de lo­ialitate ale minoritarilor. Evident că nimeni nu poate pretinde naţio­nalităţilor să-şi uite obârşia lor, limba lor, cultul lor. Fiecare român are dreptul să pretindă, însă, conce­tăţenilor săi de altă limbă, de altă re­ligie, sau de altă rasă, să se compor­te în aşa chip în­cât existenţa mi­norităţilor să nu însemneze şi ştirbi­rea autonomiei noastre depline, în­cătuşarea drepturilor noastre de ex­pansiune în propriul nostru terito­riu, sau numai limitarea lor, la gra­niţele unde revendicări contrarii ar putea veni de la o minoritate-Tratatul internaţional al minori­tăţilor avea la bază, şi aiu putea avea altă bază, de­cât aceia de a salva, în primele timpuri ale răs­turnărilor care au dus la închega­rea statelor naţionale din centrul Europei, populaţiile minoritare tre­cute, din hipostaza dominantă în cea dominată, de răzbunări fireşti, de nedreptăţi acute, de violente, în sfârşit de tot cortegiul de neajun­suri al unor vremuri de mari pre­faceri politice, sociale, sau econo­mice. S’ar fi putut astfel închipui posi­bilitatea unor exproprieri forţate şi ndrepte, aplicate minorităţilor în massă, ceeace, totuşi, relativ la pământuri, la case, etc., poate că nu ar fi fost prea excesiv. Intr’ade­­văr, tot pe calea acestor exproprieri s’au adunat bogăţiile minoritare din avutul expropriat al populaţii­lor băştinaşe. S’ar mai fi putut în­chipui primejdia unei persecuţii militare menite să determine emi­grări în massă de minoritari. S’ar mai fi Diitiit­­urni. Închirii închi­­deri de şcoli, de biserici, intervenţii insolite în aranjamentele tradiţio­nale ale cultelor minoritare. Toate aceste lucruri, posibile în primele zile ale schimbărilor minoritare, au rămas departe de mintea şi de su­fletul învingătorilor, care-şi sim­ţeau cu ei, dreptul şi dreptatea cea ce face o forţă mult mai însemna­tă de­cât forţa brutală. S-a făcut, totuşi, un tratat al mi­norităţilor. Nu era nevoe de el-Nici România, nici Iugoslavia, nici Po­lonia şi nici Cehoslovacia nu au precupeţit posibilităţile minoritare de a exista, particular, cu limba lor, cu religia lor, cu tradiţiile lor, şi cu bunurile lor însuşite, în dauna populaţiilor băştinaşe, pe altă cale de­cât aceia a muncei, a dreptăţei şi a dreptului. De aici însă şi până a procla­ma uliţa, cartierele sau grupul de sate izolate în care sălăşluesc mi­noritari drept o cucerire teritorială făcută asupra pământului, asupra legilor şi asupra prestigiului nos­tru naţional, şi de a se ridica astfel la rangul de stat în stat drepturile însuşite prin infiltraţie şi prin for­ţă ale unei populaţii adusă aici de împrejurări, în ciuda ritmului nor­mal de viaţă al statului suveran român, constitue o aberaţie care e surprinzător că poate scăpa saga­­cităţei unora dintre minoritari chiar. Poporul românesc, în graniţele lui dintre Nistru, Dunăre şi Tisa, constitue un organism a cărui vi­talitate şi a cărui rost s’au dovedit cu atâta mai întemeiate cu cât, de­­alungul unor vicisitudini istorice, care i-au creiat astăzi prilejul de a da ospitalitate la câteva milioane întregi de minoritari, nimic nu l-a putut opri de la realizarea fiinţei lui integrale, de la închegarea lui cu corpul robust pe care îl are azi. Problema minorităţilor este, deci, o problemă atâta vreme cât ea nu lezează con­ştiinţa naţională a cetă­ţenilor de baştină ai statului româ­nesc, şi pace bună. Dincolo de a­­ceastă limită nu pot exista nici un fel de considerente de ordin progra­matic, de ordin disciplinar, de or­din umanitar sau de nu importă ce alt ordin. România are, în primul rând, prin oamenii ei politici, da­toria salvgardării cu orice preţ a propriei ei conştiinţe naţionale, care e mai presus de­cât contingen­tele cotidiane ale existenţei legătu­rilor şi raporturilor politice dintre ■inşi sau dintre grupări. Soldatul care pleacă la luptă nu-şi mai în­treabă camaradul din stânga şi din dreapta nici d­in ce sat este, nici cum îl efh­amă. Se mulţumeşte doar să ştie să tragă bine, şi că trage cu convingere în frontul duşman. Or, cocorul românesc nu treime pus de doleanţele minoritare în si­tuaţie de război. In faţa ei vor că­dea toate calculele minoritare şi, evident, vor cădea în primul rând şi toate beneficiile obţinute până azi. Minoritarii trebue să înţeleagă astfel, că având dreptul de a vorbi pretutindeni unde vorbesc şi ro­mânii, de la Cameră şi Senat şi pâ­nă la comună, nu pot cere ca româ­nii să vorbească limba lor, şi să gândească cugetul lor. Interese mai reale îl pot însă apropia, în loc de a-i depărta, de români. Căci, ca şi noi, poate, Ungurii, Saşii, Şvabii, Ruşii, au de revendicat, fiecare la locul său, o şosea ca lumea, o dis­tribuire mai echitabilă a produc­ţiei, transporturi mai eficace, o mai eficace administraţie. Sunt bu­nuri materiale care înlesnesc, apoi, fie­căruia în parte putinţa de a-şi avea şcoala care-i place şi pe care posibilităţile lui i-o procură, de a-şi întreţine cultura pe care o pre­feră, şi de a se închina, cum îl în­deamnă preferinţele sale. Până acum însă minorităţile nu­mai lucrul acesta nu l’au făcut. Ele, dimpotrivă, au luat atitudinea provocătoare a ariciului în casa sobolului, fără măcar să fie, fireşte, ele, aricii, iar noi sobolii. Petiţii de ale lor s’au plimbat dealungul re­dacţiilor, cabinetelor secrete sau spectaculoase ale Europei şi ale lu­­mei, pentru a forţa, în sensul reven­dicărilor lor imposibile, mâna popo­rului românesc. O chestie, în definitiv, de natura chestiilor minoritare nu poate exi­sta de­cât în măsura în care exi­stenţa ei are consensul ambelor păr­ţi litigante. De îndată însă ce po­porul românesc ar considera-o închi­să, ea închisă rămâne, iar agitatorii ei rămân simpli agitatori, împotri­va lor ar lucra atunci organele de siguranţă a statului, şi justiţia. Şi între aceste două alternnative mino­ritarii au de ales, după cum popo­rul românesc are de ales între exi­stenţa unei chestii minoritare, şi între existenţa unităţei lui naţio­nale de stat şi siguranţei lui de po­­­­por liber. N. Davidescu 1 m0Tm Editura Casei şcoalelor a murit. Până acum muriau numai cărţile tipărite în editura Casei şcoalelor. Adică, volumul apărut se înneca în anonimat. Nu afla nici presa, nici marele public de apariţie. Ei au a­­părut doar în tipăriturile acestei edituri, cărţi scrise de reputaţi scriitori români şi traduceri de o­­pere clasice. Puţine au fost cărţile care au scăpat de blestemul care a pecetluit agonia din naştere­a e­­diturei. Puţine cărţi au răzbătut în public. Căci Cassa şcoalelor a fost casa de economie a familiei de cio­cli literari dirijată de criticul Mi­hail Dragomirescu. D. Dragomires­­cu, alintat cu porecla Mihalache de prieteni şi vrăjmaşi — vorba vine vrăjmaşi — căci nimeni nu-l vrăjmăşeşte, ci îl compătimeşte — are o pasiune să asasineze pe cei ce-i sunt scumpi. După un sfert de veac a isbutit să consume bugetul instituţiei, fără să-i fi dat, în schimb, decât traduceri mediocre şi cărţile neisbutite ale ciracilor. Mi­nistrul a suprimat subvenţia acor­dată anual editurei. Suprimând sub­venţia instituţia de cultură s’a su­primat dela sine. Cassa Şcoalelor — editura bineînţeles—a murit de ina­­­niţie. Ori câte păcate ar avea la ac­tivul ei, pierderea aceasta ne în­tristează. Scriitorii reprezintă cate­goria de cetăţeni cea mai oropsită. Orice editură activă înseamnă, de bine de rău, un debuşeu, o uzină de lucru pentru scriitori. Căci, deşi vru dese, scriitorii sunt în ţara româ­nească veşnicii şomeuri, produsele lor n’au căutare. Politica culturală atât de trâm­biţată, sperăm, nu înseamnă supri­marea editurilor. Suntem încredin­ţaţi că activitatea editurei casei şcoalelor a sistat. Un b­irout ca să fie angajaţi muncitori mai vred­nici. Dar n’a sucombat. Suntem în­credinţaţi că ministerul s’a gândit să împroaspete conducerea editurei să scoată cu tărăboanţele movilele de fosile şi în locul lor să aducă e­­lemente tinere, capabile. Din pricina d-lui Mihail Drago­mirescu nu trebue desf­iinţată o in­stituţie de cultură. Nu dari fac ca­sei, pentru a stârpi stelniţele! Ajunge: o curăţenie generală, praf de zacherimă, şi câteva luni de aerisire. I. Halci Reputaţia statului român în străi­nătate din punctul de vedere al în­­crederei meritate, a fost până acum din cele mai penibile. D. Vintilă Brătianu a crezut că-şi serveşte ţara, minţind lumea, şi con­testând angajamentele luate, ori de câte ori voia să obţie o amânare sau o anulare a unor obligaţiuni scadente de secundară importanţă. Fostul vistiernic chiar se laudă cu politica sa de cârcotaş, atunci când declară că toate litigiile cu fi­nanţa şi cu statele străine sunt re­zultatul operei sale. Lipsit de abilitate, de tact, şi în special de inteligenţă, şeful d-lui Duca, a încercat să câştige o redu­cere sau o moderaţiune a preten­ţiilor legitime din străinătate, fă­­cându-se că nu recunoaşte valabili­tatea creanţelor, şi ameninţând că va legifera anularea lor! Donquijotismul financiar al aces­tui cârpaci ne-a creiat astfel o pre­să imposibilă în lumea bancherilor şi a oamenilor de afaceri, după cum s’a văzut când s’a tratat împrumu­tul. Guvernul actual se pare lucrează din răsputeri la reabilitarea credi­tului moral al ţarei, având de în­vins inerţia vechiului sistem de şi­cane practicat de elevii fostului re­gim. La ministerul de finanţe şi la căile ferate fidelii d-lui V. Brătia­nu identificaţi cu metodele negati­ve ale patronului lor sabotează şi acum — fie din inconştienţă fie din perfidie — întronarea bunei credin­ţe a statului faţă de creditorii săi. Cu ocazia plăţei datoriilor inter­ne, a trebuit să constatăm până un­de poate merge fanatismul func­ţionarului român în aplicarea teo­riilor de imoralitate învăţate la şcoala unui nefast şef de partid. S’au cerut creditorilor declara­­ţiuni de renunţare la dobânzile da­torate de stat, sub presiunea ame­ninţării de a nu li se achita de loc creanţele lor. Cu alte cuvinte statul care trebue să fie quintesenţa corectitudinei, a­­pare aproape ca un bandit de co­dru care îţi cere punga spre a-ţi lăsa viaţa. In faţa acestui procedeu, cre­ditorii, ne­voind a încerca o rezis­tenţă inoperantă de altfel şi cunos­când dificultăţile, întârzierile şi ch­eltuelile necesare unor eventuale procese au trebuit în mare parte să cedeze. • Chestia dobânzilor nu intră în sfera de apreciere nici a şefului contabilităţii de la finanţe nici a consiliului de administraţie al căi­lor ferate. Iar din moment ce aces­te dobânzi constituesc un drept consfinţit prin lege şi prin contrac­te, nici guvernul, nici parlamentul, nici Dumnezeu nu ar trebui să le poată altera sau desfiinţa. Bună voinţa şi calanţa creditori­lor bazate pe posibilităţile materia­le ale fiecăruia, erau singurii fac­tori hotărîtori în această privinţă. Un apel la patriotismul şi gene­rozitatea acestora era deci singura formă civilizată spre a ajunge la un rezultat. Constrângerile şi ameninţările de care s’a abuzat, fac parte din acele condamnabile procedeuri care în­trunesc toate elementele șantajului practicat de fostul regim, acea treaptă a nedemnităței la nivelul căruia statul cel nou de la 12 Noem­brie nu poate fi coborît. Din fericire autoritatea guvernu­lui a intervenit la timp pentru a face să înceteze sistemul reinau­­gurat, dacă se poate spune astfel. Dar sunt oameni care au conse­cinţe de tras, şi pentru care în ori­ce caz sunt sancţiuni de aplicat. Aşteptăm de la d. Mih­ai Popov­ici să intervie pentru sancţionarea ur­gentă a tuturor vinovaţilor. Altfel se va crede că aceste scan­daloase norme au fost fixate din iniţiativa guvernului... Renunţarea forţată la dobânzile datorite ţie CORINDON ANUL al V-lea.­­ No. 1417. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCUREŞTI I 378/10 ADMINISTRAŢIA TELEFON 378/ 9 REDACŢIA Director politic: + TITUS M­ACOVICI Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERAL de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/S4. a Marți 2 Aprilie 1329 '311 's- „TEROAREA MAJORITĂŢILOR“ & * «muBMTO.. jT-'—mx ,,-r-r - Un confrate este alarmat de pre­siunea pe care majorităţile parla­mentare ar exercita-o asupra guver­nului, şi afirmă chiar că d. Maniu s’a văzut silit în situaţiuni însem­nate, să cedeze acestor presiuni. Im­presia mea este că asemenea afir­maţii sunt exagerate. Pentru că, din nenorocire, majorităţile regimului actual nu sunt capabile de o astfel de acţiune. Este adevărat că anumite mani­festaţii de independenţă s-au pro­dus. Provocate nu numai de unele nemulţumiri personale, inerente ori­cărei guvernări, dar şi de neastâm­părul — uneori numai agitaţie, alte­ori însă chiar viaţă autentică — al actualului parlament. Dar de o acţiune sistematică şi ordonată a acestei majorităţi nu poate fi vorba­ Pentru că actualu­l parlament este amorf. Puternicele majorităţi obţinute de partidul na­­ţional-ţărănesc în alegeri sunt, fără îndoială, un avantaj pentru gu­vern, într'un anumit fel, dar un de­­savantaj în altfel, şi în orice caz o piedică pentru realizarea adevăra­tei vieţi parlamentare. «Es ist zu viel des Guten» — s’ar putea spune. Pentru că într’o asemenea massă de deputaţi şi senatori e greu să se precizeze curente şi să se desemne­ze directive. De o diferenţiare poli­tică nici nu poate fi vorba. Sunt cel mult diferenţieri pe nemulţu­miri sau de interese locale, cari is­­butesc uneori să grupeze un număr mai impresionant de voci, dar care toate nu pot avea decât un caracter efemer. Lipsesc pe de altă parte leader-ii. Nu s’a ridicat încă în actuala cameră personalitatea conducătoare, în ju­rul căreia să se adune o credinţă. Sunt cel mult apariţii cari polari­zează stima. De aceea Camera rămâ­ne, ca expresivitate, cu totul la dis­poziţia d-lui Iorga, care însă o poa­te răvăşi fără însă a putea să o şi întrebuinţeze. Pentr­u ca în adevăr să se poată vorbi de o cameră vie, fecundă şi organizată, ar trebui ca din actua­lele majorităţi să se desprindă gru­puri parlamentare şi personalităţi expresive, încercarea de a ţine pe toţi naţional-ţărănişti la un loc es­te un impediment pentru iniţiarea parlamentarismului real, şi o gre­­şală de perspectivă datorită unei surprinzător de înguste ancorări în vechea mentalitate politică. Rezul­tatul practic al acestei atitudini va fi intrarea în sistemul rotativei, pentru care luptă astăzi liberalii, şi sabotara actualului început de Par­lamentarism. Şi persistenţa în această falsă op­tică politică e cu atât mai stranie, cu cât ea se refuză realităţilor. In actualul parlament, oricât de tare ar fi elementele constructoare de ideologie, există totuşi centre de ra­liare. Un fel de l­beralism radical al unora din Ardeleni, francmaso­neria democratică a ţărăniştilor de la Iaşi şi — ca structură spiritua­lă — sindicalismul sorelian al ade­văraţilor ţărănişti sunt numai câte­va din aceste nuanţe existente de­ja, şi care nu cer decât să fie deli­mitate şi organizate, la care s’ar putea adăuga, ca element de stân­ga, «tineretul ţărănist» şi «chemăriş­tii» cari simt din ce în ce mai mult nevoia unei organizări unitare. O asemenea cameră, constituită din grupe parlamentare diferenţiate pe deosebiri ideologice şi de pro­gram, nu ar mai oferi aspectul a­­m­orf şi nu ar mai prezintă primej­dia unor iniţiative an­arh­ice aşa cum de fapt se întâmplă în parlamentul de astăzi. Iar guvernul însuş rema­niat după indicaţiile şi raportul de forţe al acestor grupări, ar fi mai puţin la discreţia surprizelor, şi mai sigur pe majorităţile sale. Principalul element de nesiguran­ţă pe care îl închide regimul actual este tocmai lipsa de sprijin efectiv al guvernului- Majorităţile parla­mentare fiind amorfe, şi, prin de­misiile in alb, moralmente cel pu­ţin la dispoziţia guvernului, nu pot forma pentru acesta din urmă un punct de reazăm. Ele trăesc şi cad odată cu guvernul. Ca atare ministerul care la discre­ţia coroanei, în speţă a regenţei, şi supus, principial, ori­cărei intrigă de culise. Pentru ca să se apere de o asemenea eventualitate, guvernul nu ar avea decât o soluţie: organi­zarea unor gărzi politice în tot cu­prinsul ţării. Soluţie de ocol, greu de relizat şi mai ales primejdioasă. Organizarea majorităţilor parla­mentare şi introducerea unui regim parlamentar real, în care guvernul să fie la dispoziţia camerelor, e o soluţie cu mult mai simplă şi ime­diat realizabilă. Ea ne ar pune la adăpost de mul­te frământări- Iată de ce dorim o «teroare a majorităţilor», dar, evi­dent, una serioasă. NAE IONESCU MENŢIUNI CRITICE Al. I.MMM: „Păsărea r­tăcitâ“ schiţe, editura „Universul“, 1929. Cetitorul poate că-şi mai aduce aminte de cele câteva rânduri cu cari am arvunit această cronică, în unul din foiletoanele consacrate ce­lui de-al patrulea volum din «isto­ria literaturii române contempora­ne» a d-lui E. Lovinescu. Verdictu­lui aşa de crud, de nedrept şi cate­goric mai presus de toate, îi opu­neam de atunci înscrierea noastră în fals odată cu convingerea că astfel de sentinţe depreciază încre­derea în justiţia literară. Cum e­­conomia foiletonului aceluia nu ne îngăduia ocoluri mai mari, ne pro­miteam să revenim cât mai cu­rând cu putinţă. «Din fericire, spu­neam, d. Al. Cazaban anunţă că a ieşit de sub tipar un volum de schi­ţe, «Pasărea rătăcită» şi din acest prilej vom putea stărui într’o cro­nică anume rezervată». Fraza însă, o gândisem, de atunci completată, în felul acesta: «dacă în volumul acesta de schițe nu vom întâlni alt­ceva decât acea inimitabilă aqua­­forte, — «Grija stăpânului» — ră­tăcită într’unul din foiletoanele de literatură politică pe care d. Al. Ca­zaban le tipărea în «Viitorul» și relevată de noi la timp oportun, vom reproduce-o mulţumindu-ne cu acel regal. Dacă va fi altceva şi vo­lumul în întregimea lui va fi să nu ne mulţumească, vom vorbi de bo­gata şi superioara activitate lite­rară, de mai înainte, a d-lui Al. Ca­zaban, în ale cărui pagini vom afla destule temeiuri cu cari să ne împotriva execuţiei capitalei a d-lui E. Lovinescu«. Ar fi fost un fel de a spune că, oricum am fi privit lu­crurile, sentinţa istoricului nostru literar, trebuia revizuită. Astăzi, după ce cunoaştem şi acest ultim volum al d-lui Al. Cazaban, măr­turie reînoită şi încă în chip stră­lucit, a acelor calităţi de ponderată atitudine, de sobrietate sentimenta­lă, de preţioasă acciditare, de uma­nitate, indiscret şi cu rafinament dată de goi, — fraza aceia, astfel gândită, trebuia transcrisă în ade­văraţii ei termeni. Ea explică de ce cu toată dorinţa noastră expres an­gajată încă de atunci, nu vom pu­tea în limitele unui foileton închi­nat unei opere valoroase, ca acela de astăzi, să dăm mai multă aten­ţie trecutului. «Pasărea rătăcită» cere pentru sine singură o îndrep­tăţită atenţie. Dar şi în condiţiile acestea, tot n’am putea să trecem la meritele schiţelor acestui ultim volum, în­­nainte şi de a schiţa numai, câteva din aspectele operii şi personalită­ţii prozatorului nostru. Desigur nu pentru d. E. Lovinescu. Intenţia po­lemică şi de răfuială, la care ne gândisem într’o vreme, nu-şi are rostul. D. E. Lovinescu nu are încă nici un motiv să-şi modifice păre­rea aşa de dezavantajoasă şi aşa de nedreaptă din a sa «Istorie a li­teraturii». Excelenţa, adeseaori an­tologică a acestor schiţe din «Pa­sărea rătăcită» l-ar îndemna să-şi agraveze sentinţa. Istoria judicia­ră cunoaşte astfel de perseverenţe. Cât pentru publicul cetitor, pentru acel public cetitor care nu cunoaş­te opera anterioară a d-lui Al. Ca­zaban şi căruia nici un editor, du­pă câte se pare, nu se gândeşte să-i reediteze volumele de schiţe şi nu­vele: «Chipuri şi suflete» şi «Intre femee şi pisică», sau romanul «Un om supărător». Şi pentru ca să dăm acestor consideraţii un real punct de reper, iată vom spune, fă­ră de nici un înconjur, că literatu­ra d-lui Al. Cazaban este, pe scara valorilor noastre estetice, superioa­­ ramrmmmmmmmm—mmmmmmmma— ră literaturii d-lui I. Al. Brătescu- Voineşti. Şi ca diversitate de lume şi de planuri de inspiraţie şi ca forme de expresie. D. Al. Cazaban a sintetizat toate însuşirile sale de ironie şi satiră, de observaţii in­­discretă a vieţii şi sufletului ome­nesc, într’un roman, în care eroul său Andrei Furtună, se adaogă şi creşte în mijlocul unei lumi pen­tru ale cărei slăbiciuni şi­ conven­­ţiuni nu are nici o toleranţă şi nici o idolatrie. Andrei Furtună realizea­ză un interesant specimen de pseu­­do-inadaptat, surâzător, miliţios şi în cele d­in urmă biruitor, din altă substanţă, dintr’un material superor inadaptaţilor d-lui I. Al. Brătescu - Voineşti! Aici, am putea aminti şi părerea lui Titu Maio­­rescu. Când în 1907 d. I. Al. Bră­­tescu - Voineşti candida cu o e­­diţie adăogită a întâilor sale schi­ţe (din 1903), la un premiu al Aca­demiei Române, Titu Maiorescu se declara mai ales împotriva nuve­(Citiți continuarea în pag. II-a) O lucrare ştiinţifică Noul indicării-In arhitectura orientala La vitrinele librăriilor a apărut zilele acestea o lucrare ştiinţifică luxos editată de către librăria orien­ta­listă din Paris Paul Sentimer şi datorită compatriotului nostru de arhitect I. Rosvital, autorul atât de apreciat al multor mari şi elegante imobile din Bucureşti. «Pandentifs, Trompes et Stalacti­tes dans Varchitecture orientale» este titlul nouei cărţi de ştiinţă în care d. Rosvital se dovedeşte un cercetă­tor erudit şi înzestrat şi în chestiu­nile de pură ştiinţă. Lucrarea de care este vorba pre­zintă o valoare fundamentală. Ea tratează în special acele deco­­raţiuni arhitectonice ale artei orien­tale, care au aspectul concreţiunilor calcare numite stalactite, ce se for­mează pe bolţile grotelor adânci. Aceste decoraţiuni joacă un rol foarte important în toată arta deco­rativă şi constructivă orientală şi ne întâlnim mereu prin moschei, pa­late, porţi principale, etc. » Pe la mijlocul secolului trecut ar­heologul Melchior de Vogué, în lu­crarea sa La Syrie Centrale, a pre­zentat o teorie asupra originei a­­cestor stalactite. După dânsul Hertzfeld, Scholz, Strzygroski au descurcat chestiu­nea afirmând alte opiniuni deose­bite. Toate aceste teorii se contrazic în­tre ele şi au ajuns la o concluzie clară şi precisă asupra rezultatului urmărit, adică la realizarea cons­trucţiei stalactitelor, cea ce nu se mai cunoaşte de sute de ani. D. Rosvital aduce o teorie nouă şi care a făcut o profundă impre­sie în lumea specialistă din străi­nătate. Distinsul nostru compatriot a pă­truns în adâncul chestiune­, aşa cum nu a mai fost tratată până a­­cum. Pe baza nouei sale teorii reu­şeşte să reconstituiască aceste sta­lactite, indicând şi modalitatea e­­xecutării lor. « Dar spre a ajunge la aceste re­zultate, probante, a fost nevoit să revizuiască toate formele interme­diare de la spaţiul patrat la forma circulară a cupolei. D. I. Rosvital este antonii unor studii speciale, nepublicate decât de dânsul, asupra aşa ziselor «triun­ghiuri turceşti» şi asupra «trompei persane», în care combate cu suc­ces teoriile lui Cboisy şi Dieulafoy. Cât priveşte «trompa byzantină» şi «pandantiful byzantin», a cărui o­­rigină o caută în Syria se serveşte de studiile lui Choisy din «L’Art de batir ch­ez Ies byzantins». După ce aceste forme intermediare sunt suficient explicate, d. Rosvi­tal ne introduce, în teoria sa asu­pra originei stalactitelor și în exe­cutarea lor. Stalactitele arhitecturei orientale au fost întotdeauna o enigmă pen­tru cei care le-au văzut, fie în rea­litate, fie în reproduceri. Au fost însă totdeauna admirate pentru as­pectul lor original aşa de deosebit. Prea puţini au încercat să Ie dea­ o explicaţie. Pierre Loti, care a scris atâta asupra Orientului, con­sacra acestor stalactite capitole în­tregi, pline de admiraţie. Astăzi graţie lucrarea d-lui Rosii­tal suntem în măsură să le înţele­gem, să le aprofundăm. Cartea sa a fost, precum spuneam, primită cu un viu interes în străi­nătate unde arheologia orientală deşteaptă preocupări mai desvolta­­te decât la noi. Un „regăţeni“ O presă alarmistă şi tendenţioasă nu încetează de a-şi umple coloa­nele cu fel de fel de ştiri asupra stării de spirit a Ardelenilor faţă de funcţionarii din vechiul regat. Dacă ar fi să-i dăm crezare, o miş­care regionalistă din ce în ce mai pronunţată se desinează peste Car­­paţi, a cărei consecinţă va fi nici mai mult nici mai puţin, ruperea în două a unităţii sufleteşti a po­porului român. Că populaţiunea românească din Ardeal şi-a manifestat câte­odată nemulţumirea împotriva felului în care anumiţi funcţionari publici tri­meşi din vechiul regat au înţeles să-şi îndeplinească misiunea, nu se poate contesta. Dar, a fost în dreptul său. Findcă mulţi din aceştia au in­ţeles să slujească doar ca unelte ale regimurilor de teroare, abuz de putere şi arbitraj administrativ de la Bucureşti. Personagii de calitate intelectuală şi morală îndoelnică, au socotit posturile pe cari le ocu­pau ca prilejuri picate din cer pen­tru a-şi creia drepturi la recunoş­tinţa patronilor politici, a se îmbo­găţi cu concursul lor prin mijloace îndoelnice. Câţiva magistraţi n’au făcut excepţie de la această deplo­rabilă mentalitate şi n’au fost rare cazurile când s’au pretat la rolul de instrumente de teroare electorală şi falsificare a votului.­­ Dar când funcţionarul «regăţean» a înţeles să-şi facă datoria cu dem­nitate şi discernământ Ardeloiu, l-au înconjurat cu dragostea şi sti­ma lor. Şi datori suntem să pome­nim printre aceşti demni reprezen­­tanţi ai vechiului regat, pe primul procuror al tribunalului Târgu-Mu­­reş, d. Eugen Rădleanu... Magistrat integru, neinfluenţabil de nici o su­gestie politică , suferind chiar a­­meninţări şi rezistând presiunilor de la Bucureşti în timpul atâtor con­sultaţiuni electorale pe cari Ie-a prezidat — numele său e unanim stimat şi iubit în acea parte a Ar­dealului. Atitudinea sa hotărîtă în afacerea fraudelor de zeci de mili­oane de la Tg. Mureş, ardoarea cu care a urmărit repunerea statului în drepturile sale fraudate şi pe­depsirea vinovaţilor — care a dus la suspendarea lui Christu Simio­­nescu — i-au sporit simpatiile şi ur­mând să-şi părăsească postul pen­tru cel de la Bacău unde-l chiam­ă imperioase interese familiare, regre­tul tuturor Ardelenilor cari l-au cunoscut şi apreciat, se manifestă cu o spontaneitate şi o umanitate reconfortante pentru noi cei din ve­chiul regat... Fiindcă nimeni ca Ardelenii nu sunt sensibili la tot ceiace este dis­tincţie personală şi conştiinţă pro­bă, scrupulozitate in îndeplinirea misiunei şi urbanitate în relaţiile sociale. Regăţeanul care îndeplineş­te aceste însuşiri, poate fi sigur de simpatia şi stima fraţilor de peste Carpaţi. Şi e datoria noastră a celor de la Bucureşti să le oferim cât mai des prilej de a ne cunoaşte într’o lumină mai favorabilă şi a ne aprecia ca atare. ICiritescu

Next