Cuventul, iunie 1929 (Anul 5, nr. 1475-1504)

1929-06-01 / nr. 1475

ANUl a I V-lea. — No. 1475. KEtiAL|lA s* * * rtL ftiNlSi ft.A IIA BUCIRtŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II. Ter FFnNi ! 378/10 REDACŢIA ItLtfnN t 37g g administraţia Director politic: f THUS ENALUV1C1 Director C. GONOUPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOBIcTAţi! GENERAU de PUBLICITATE CAROL SCHULDER , S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9), telefon 3 î. c. Indram spre Belgrad Câteva repezi, amical© şi ciripite strângeri de mână între confraţii de presă care se întâlneau în gara de Nord pentru a pleca la conferinţa Micei Antante a Presei şi a Micei Antante, şi fiecare îşi ocupă locul respectiv în vagon. Delegaţia românească ducea cu ea rezoluţia expresă a comitetului din Bucureşti şi a preşedintelui lui, d. Al. Mavrodi, de a nu se înapoia decât după ce va fi obţinut dela colegii lor din Iugoslavia adeziunea necesară formărei unui secretariat permanent de presă a Micei Antante într’unul din centrele mari ale Europei. Mai ducea, apoi, fiecare, cu sine nostalgia cerurilor îndepărtate, mirajul priveliştilor încărcate de noutate, aleanul torentului de lumină mediteraneană din Adriatica, curiozitatea de a pune piciorul pe pământul care a fost odinioară Iliria şi Dalmaţia latină, presărat cu amintiri istorice şi sufleteşti a căror viaţă, pentru un om de cultură, urmează încă să vorbească cu graiul elocvent al omeneştilor alcătuiri de piatră. Unii dintre noi făceau pentru a doua oară acelaşi itinarariu aproape exact. Alţii pentru prima dată. Cei dintâi aşteptau cu nerăbdare controlarea primelor emoţii încercate în acest pământ în care spiritul de muncă, de jertfă, şi de ideală încredere în sine a insului a contopit şi topit în sine graţia, svelteţa luminositatea şi voia bună a aproapelui, pentru sinteza nouă de viaţă contemporană care este Iugoslavia de azi. Şi întrebările cele mai calde, precedau răspunsuri care dovedeau tot atâtea temperamente felurite, înţelegeri şi preocupări. D. Iakici, colegul nostru ataşat de presă Iugoslav la Bucureşti era un mic isvor de lămurire permanentă a controverselor. La graniţă am fost întâmpinaţi de un delegat al presei din Iugoslavia şi de ataşatul nostru de presă din Belgrad, d. Ştirbu. Psichologia unor atari întâlniri rămâne totdeauna aceiaşi. Amabilităţi grăbite şi obicinuite, cercetare reciprocă şi furişată, urări de bună venire care, totuşi, nu sunt întru nimic lipsite de o adâncă sinceritate, depăşesc însă inşii care le schimbă între ei pentru a se adresa principiului pe care fiecare îl reprezentau, de apropiere sufletească între două popoare cu mari vecinătăţi între ele. Prietenia propriu zisă vine abia după aceste clipe, şi începe prin imprimarea înriţiserei fiecăruia în memoria celorlalţi. La Subotiţa coborâm să vedem oraşul. Piaţa principală e împodobită cu o admirabilă statue de marmoră albă datorită sculptorului iugoslav Petre Palavicini. Simbolizează, între admirabila ţinută de calm în linii şi stil egipţian, şi de reculegere, pe primul voevod al Voevodinei, Ţarul Nenad, de pe la începutul veacului al XVI care, cel dntâi, pare-se, a fost preocupat de ideia unitaţei Jung Slavilor. Inscripţia de pe soclu subliniează lucrul acesta prin cuvintele: «gândul tău a triumfat!» Un cor local, apoi, care se ducea pentru o sărbătoare muzicală într-o localitate învecinată, ne-a întâmpinat în tren cu cântece româneşti şi cu imnul nostru naţional. Corul datează din 1765 şi aparţine grănicerilor din Subotiţa. Printre corişti erau avocaţi, femei şi fete din societatea locală, medici şi, în sfârşit, întreaga gamă a unei lumi de provincie selecţionată, participa cu convingere la opera de cultură, de apropiere sufletească, de înfrăţire, pe care o îndeplineau. E un fapt care se desprinde, aeeaşi, de pretutindeni, în Iugo-Slana. Nimic nu se face acolo fără seriozitate, fără credinţă, fără o ţintă de mai bine. Poporul acesta pare a şi fi folosit întreaga lui fantezie pentru a se fi plămădit în dârza voinţa de existenţă, în apriga nevoe de sporire, în semeţie raportată la principiul colectiv al sârbismului. Pentru lucrul acesta nu se cunoaşte acolo nici o piedică, şi nici o şovăire. E un lucru care se traduce simultan în exagerata mândrie de sine şi însxigerată, iarăşi, depreciere. Drumul însă continuă, şi clipa despărţirei micilor simpatii iscate în scurtul drum se apropie d e un lincru care se vede în priviri, în atitudini, şi mai ales în nu ştiu ce imponderabil care nu-şi găseşte nici un fel de altă traducere în vorbe omeneşti în afară de aceia a versului lui Baudelaire: «Oh, toi que j’eusse aimé, oh toi qui le savait!» De data aceasta urmează o linişte pe care fluturatul cochet al batistelor de pe peronul despărţim şi acela al batistelor de la ferestrele vagonului nu izbuteşte să o tulbure în rosturile şi în semnificaţia ei adâncă şi omenească. Câteva cuvinte schimbate la voia întâmplării între colegii de drum, cu intenţia unei diversiuni, nu fac decât să accentueze starea aceasta de spirit- Omul rămâne, neapărat, un animal social. Apropierea, noaptea târziu, de Belgrad, însă însufleţeşte din nou călătoria, şi trecerea podurilor de peste Sava pentru a intra în capitala regatului aliat şi prieten aduce un val de curiozitate aţâţata până la nervozitate în inimele şi în minţile noastre încărcate până la saturaţie de emoţiile a douăzeci şi patru de ore de călătorie- Propagandă O scrisoare a unui distins italienizant — muncitor priceput şi harnic — ajunsă la cunoştinţa noastră prin bunăvoinţa unui prieten, ne-a informat despre câteva lucruri deosebit de serioase. N’avem niciun motiv să credem că ataşaţii noştri de presă nu-şi îndeplinesc cum trebue îndatoririle şi nu informează la timp guvernul despre lucrurile date lor în grija. Dimpotrivă suntem dispuşi a socoti drept excelente serviciile, aduse de aceşti reprezentanţi ai noştri în străinătate. Totuşi nu putem ignora că informaţiile, pe care sunt în măsură să le dea, nu sunt aduse la cunoştinţa noastră a tuturora. Nu-mi amintesc să fi văzut undeva vreun referat asupra acestei activităţi sau asupra roadelor ei. Iată de ce, suntem nevoiţi a ne lua veştile de unde le găsim şi iată de ce scrisoarea de care vorbiam mai sus, ne e deosebit de preţioasă. Scrie corespondentul pomenit: până la sfârşitul acestei luni vor apărea în vitrinele librăriilor din Roma 31 (adică treizeci şi unul de volume traduse din ungureşte sub auspiciile şi cu cheltuelie guvernului de la Budapesta. Făptui coincide cu o intensă şi pregătită propagandă revizionistă. Majoritatea cărţilor ce se publică au un caracter tendenţios şi violent. Formula «Ardealului ocupaţie în problema ungurească — aşa cum se prezintă ea publicului cetitor italian — un loc comun. Aceasta este aşadar propaganda Ungurilor: tenace, repetată, decisă Se va spune poate, că momentul îi este oarecum prielnic la Roma (schimbul de amabilităţi între cele două guverne fiind de dată recentă.). Nu uitaţi însă că şi noi am avut clipe de excesivă armonie, când generalul Averescu ieşise cu steagurile pe stradă în cinstea Ducelui şi când în Parlament un deputat oarecare propusese o statuie pentru gloria cămeşilor negre. Şi cu toate acestea nici atunci nu s'a gândit cineva la o propagandă efectivă şi directă. Nu treizeci de cărţi dar nici una măcar nu ne-am ostenit să trimitem peste hotar iar în schimb, drept suprem mijloc de recomandare, l-am trimis pe bătrânul gheneral să salute romanamente după Capitoliu. Nu e vreme de glumit. Trebue neapărat să se schimbe ceva în modul nostru de a înțelege raporturile cu lumea din afară. Ainynlas =□=—— Alegerea de la Academia Română merită să ne reţină atenţia încă un moment, printr’un alt aspect al ei: cel politic. Evenimentul acesta care a tulburat opinia publică mai mult ca înfruntarea morală, a fost, după ceia ce ştim noi, fals interpretat. Am afirmat aci — şi noi ştim ce spunem — că d. Ştirbey nu joacă — sau cel pufin NU MAI JOACA — rolul de eminenţă cenuşie pe care e adevărat, cu concursul lui, i-l atribue lumea. Originile acestei lovituri, în care nu e vorba umar de răsbunare, ci şi de apărarea unei situaţiuni pierdute, stau în anumite întâmplări din August-Septembrie trecut, întâmplări cari au provocat — şi prin refuzul d-lui Titulescu de altfel — eşuarea cabinetului Titulescu-Ştirbey, pus la cale, la demisia d-lui Vintilă Brătianu, de d. Stere, în misteriosul conciliabul de la Snagov — unde d. Titulescu nu a participat — şi despre care noi am pomenit la timp. Asupra lucrurilor acestora însă, toată lumea se înşală Chiar şi d- Grigore Filipescu, care e de obiceiu foarte bine informat ACELOR CERCURI PE în materie de sfori şi culise politice Lovirea Putem afirma însă, că alegerea de la Academie reprezintă O MAI MARE LOVITURA POLITICA, pusă la cale şi excutată în interesul său strict personal, ÎMPOTRIVA tocmai a CARI RUMOAREA PUBLICA CREDE CA D. BARBU ŞTIRBEY LE SERVESTE» Testamentul lui Ion Brătianu Intrebarea dificilă este numai, cum se face că d. Barbei Ştirbey a isbutit să câştige complicitatea Academiei Române, pentru realizarea acestei lovituri. Dar şi aci există un răspuns complet satisfăcător. Pentru cei cari nu ştiu insă, vom spune că intrarea f-lui Ştirbey ca Academie— fie chiar pe poarta... onoare*— a fost stăruitor dorită Ion Brătianu. Dificultăţile materiale în care s’a sbătui academia in ultimii ani, precum şi atitudinea reţinută a guvernelor liberale faţă de această insti- Hiţie, se datoresc opoziţiei surde pe care răposatul continuarea in pag ll-ul Alegerea dela Academie Manevrele d-lui Barbu Ştirbey Cum a eşuat feniafiva d-lui Siraey de a iorna on govern national. Care e rosnui lovinrii dela Academie. D N TESTAMENTUL LUI ION BRATIANU Origina ei dFuncţionari de carieră“ De când chestiunea suprimării unor anumite categorii de sinecure cari copleşesc budgetul statului s’a pus ca o necesitate absolută pentru echilibrarea finanţelor publie, ziarul «Viitorul» a pierdut somnul şi pofta de mâncare. Chestiunea este încă în studiu, nimeni n’a hotărât încă ce categorii de aşa zişi «funcţionari» vor fi sacrificaţi. Totuşi oficiosul liberal se sileşte să inventeze preciziuni şi pentru a face atmosferă împrejurul iniţiativi guvernului, urlă desnădăjduit la lună că operaţiunea va începe cu «funcţionarii de carieră». Ştim ce însemnează în concepţiunea tiraniei oligarhice «funcţionarism de carieră». Echipele volunte de partizani politici detaşaţi pe la toate departamentele, cu misiunea de a pune autoritatea conferită lor de lege în serviciul regimurilor de violenţă, de a spiona, de a vinde,de a sabota, de a face imposibilă prin toate mijloacele orice sforţare de regenerare şi de descătuşare a organismelor de stat. Nu merite persoanele şi nici o serioasă specializare n’au dictat numirea lor. Ci statele de serviciu complectate prin cluburile politice, servilismul şi fidelismul şi garanţia că vor continua să-şi servească stăpânii cu o egală fidelitate. Avansarea lor a fost o escaladare ilegală a tuturor treptelor ierarhice, în dauna colegilor ignoraţi şi ostracizaţi, cari pentru maffiile organizate ale intruşilor înfăţişau o primejdie mereu trează prindea cinstea acestora, serviciile prestate statului şi ardoarea lor pentru binele public însemnau tot atâtea refuzuri de a se soldariza în infamie. Iar cetele de partizani salariaţi din budgetul statului, s’au transformat repede în bande de tâlhari. Am numit pe aceşti funcţionari venali, conrupţi şi conrupători, agenţi ai dezastruul naţional. Şi pentru a le asigura, permanentizarea în posturile lor de spioni şi de sabotori, de rechini ai avuţiei punice, guvernele oligarhice, a căror directă emanaţiune sânt, au inventat statutul funcţionarilor statului. Christu Simionescu şi toţi Simioniştii cari fac ravagii pe la mai toate departamentele, dilapodează în voie şi frustează tezaurul de miliardele ce i se cuvin anual, încadraţi şi sancţineaţi de faimosul statut. După cinei ani ele zile de serviciu neîntrerupt, orice funcţionar al Statului devine inamovibil. Şi oligarhia a stăpânit România-Mare zece ani de zile fără întrerupere. Nu sântem în tainele celor ce vor stabili criteriile după cari se vor opera în budgetul statului economiile absolut necesare. Orice partid politic care s’ar fi găsit azi la guvern, ar fi fost OBLIGAT să facă suprimări. Liberalii pussează că nu sânt puşi în situaţiunea aceasta cu deosebire ingrată. Dar avem indicii că guvernul Maniu va examina numai latura pur financiară a problemei. Vor fi eliminaţi nesfârşit de mulţi diurnşti pletora de sinceurişti cari macină înşişi temeliile statului, moliile depoftele budgetului. Este de neînchipuit până în ce proporţie partidele oligarhice au umplut administraţiile publice cu inutilităţi. Un sub-director din Ministerul de industrie, concediat de d. Madgearu, mărturisea, cu nevinovăţie într'un cerc de prieteni că în orele de serviciu, ca să nu moară de plictiseală, citea... Istoria războiului ruso-japonez!... Ca acesta sânt sute. Corni imnen parlamentară instituită pentru a studia reducerea budgetelor este datoare să publice tablouri comparative de numărul funcţionarilor aflători în servicile pubice acum zece ani şi de numărul lor de azi. La direcţiunea generală a C. F. R. — pentru a da o pildă — sânt PESTE TREIZECI de directori!.. Un distins director, acesta de adevărată carieră, îmi spunea că aceşti domni nici nu se cunosc între ei, se privesc ca nişte căţei de teracotă pe la şedinţele prezidate de directorul general. Şi mai e cu putinţă să obţii o armonizare de iniţiative, coordonare de eforturi de la atâţia haidamaci prinşi cu arcanul? Vă daţi seama apoi ce milioane reprezintă lefurile, diurnele, misiile, acestor budgetivori? Dar punctul nostru de vedere este altul, fiindcă zece ani de zile nu am încetat de a reclama reîntregirea naţiunii româneşti în dreptul ei primordial, acela de a se guverna singură şi a-şi desemna potrivit intereselor ei celor mai vitale, instrumentele necesare salvgardării acestor intesete. Noi socotim că suspendarea statului funcţionarilor publici se impune ca o măsură de conservaţiune naţională. Administrat cum e azi, statul român merge spre prăpastie. Virusul politicianismului şi otrava conrupţiei au alterat atât de adânc simţul moral la foarte mulţi slujitori ai colectivităţii româneşti, încât o iniţiativă care ar tinde la neutralizaşirea contagiunii şi la juguirea răului, ar întruni aprobarea unanimă. De această operă de selecţiune şi de justiţie socială n’are de ce să se teamă armata severă, probă, a funcţionarilor de «carieră». Adevărata «carieră» care înseamnă consacrarea pe planul binelui obştesc a forţelor spirituale şi trupeşti a celor cari renunţând la retribuţiuni somptunase şi la tratamente de favoare oferite de atâtea întreprinderi de ordin particular, preferă să puie în serviciul stătut'' sforţarea lor cotiliană, morala lor impecabilă, discicmlina şi spiritul lor de sacrificiu. Iar miliardele conombite din retribuţiunile trântorilor si bandiţilor le vor reveni într’o zi lor când naţunea financiară provocată în primul rând de mizerabilii aceştia va fi trecut. Şi tot va fi prea pufin pentru a răsplăti pe verit’bili agenţi ai prosperităţii româneşti reînviate. jKîţ*iţfţ«ri|j 66 Expoziţia „salonului Oficial Manifestarea din 1929. Juriul salonului Obişnuiţi să ne înveselim anual de rezultatele unei manifestaţii strânse în jurul unui nucleu de artă adevărată, am fost, de bună seamă, decepţionaţi când am păşit, în acest an, pragul Salonului Oficial. Convinşi că se pot găsi chiar şi în sânul oficialităţii individualităţi cu discernământ artistic ca domnii Minulescu şi Theodorescu-Sion, nu ne trecea prin minte măcar posibilitatea unei decăderi. Dar era fatal ca acest fapt să ajungă până la rezultatele pe cari le avem înaintea noastră. Căci încă din primăvara anului trecut, Ministerul Artelor a crezut de cuviinţă să diminueze independenţa organizatorilor Salonului încercând să-şi insinuez© cât mai mult autoritatea. Astfel pe când până la acea dată ştim că există în juriu paritate între numărul membrilor aleşi dintre artişti şi cei numiţi de Minister, vedem însă la un moment dat că numărul acelora cari aveau să reprezinte oficialitatea se ridică la două treimi. E indiscutabil că astfel orice iniţiativă a vechilor membrii este sfărâmată de către majoritatea care îşi manifestă bunul său gust prin tapisarea sălilor cu lucrările de cromolitografie sentimentală ale d-lor Costin Petrescu sau Verona şi prin marele excedent al pânzelor acoperite numai cu vopsea asupra producţiilor artistice adevărate. Este o banalitate fără seamăn să se mai repete politicianismul care tinde să se eternizeze în timp şi spaţiu. Politica amorfă şi opacă pătrunde în toate domeniile luând deciziuni mecanice învârtite de maşina interesului de partid în direcţii în cari lipsa de competenţă trebue să rămână deapururi inoperantă. In acest mod s’a deschis o supapa de intrare la Salon membrilor mişcării «Grotei Atheneului» de triată memorie, cari au înţeles să lucreze după o mentalitate cam bizară dar destul de comodă pentru dânşii. Conştienţi de platitudinea manifestărilor lor artistice cari ar fi putut suferi, desigur, o eventuală respingere, — fapt socotit, evident, ca o ofensă adusă unor oameni cu titlul de «maeştrii», — domnii artişti de veche dată au recurs la un mijloc nepermis care trebue înfierat cu ultima energie. In timp ce, pentru a respecta ordinea, membrii juriului nu pot fi de faţă când se operează alegerea lucrărilor proprii, spre a nu devia prin prezenţa lor obiectivitatea celorlalţi membrii, aceşti reprezentanţi ai autorităţii au recurs în ultimul moment, ca la un suprem refugiu, la delicateţa colegilor, de a le admite lucrările, fără a nu fi judecate. Astfel cu rezerva oricărei alte reflecţii, afirmăm că ar fi trebuit cu anticipaţie cunoscut rezultatul la care putea să ajungă Salonul. In acest an e încă un început şi tot începutul e greu dar de acum înainte îşi pot socoti pe bună dreptate întreg terenul câştigat. Având în vedere săvârşirea senină a acestui sacrilegiu, avem tot dreptul să credem că Salonul este virtual desfiinţat Nimic nu ne mai determină de a ne gândi că acest fapt ar putea să aducă o prejudiciere prestigiului artei fireşti şi organice. Aceasta îşi va urma cu siguranţă pe cale normală cursul ei evolutiv, fără a i se nega vreodată valoarea oricât ar fi ameninţată de o îndepărtare de la Salon. Deasemenea vor rămâne la aceeaşi mentalitate toţi cei cari sunt dispuşi să guste roadele unei inspiraţii devărate, a unei penetrări în duhul naturei spre a-i capta esenţa, a unei abundenţe de tumult sufletesc personal, fecundat şi disciplinat de fermentul vieţii externe. Astfel vechilor organizatori ai Salonului, cari şi-au respectat în toţi anii greaua lor însărcinare, nu le mai rămâne decât să-şi găsească un alt loc de acţiune rodnică pe un teren propriu în care să nu mai aibă putinţa de a inunda apele birocraţiei. Deocamdată, nu avem ceva mai bun de făcut decât să considerăm Salonul aşa cum ni se prezintă actualmente, aşa cum se mai menţin câteva lucrări valoaroase ascunse sub acele, car prin numărul, prin dimensiunea şi prin locurile favorabile în cari au fost cu grijă aşezate, întruchipează aspectul general al expoziţiei. Deşi târzii, reflecţiile acestea le socotim incă actuale, fiindcă trebuie subliniată cu toată energia catastrofa birocratizării salonului oficial şi fiindcă presa nu poate rămâne indiferentă faţă de importanţa unei situaţii de cultură artistică, cum trebue să fie Salonul Oficial. Nu se poate trece sub tăcere prefacerea Saionului Ofcial — antologie plastică românească anuală — într’un fel de registru de contabilitate E. P. Sâmbătă 1 Iunie 1929 biliitarei lui Kaia Tot sunt buni la ceva, şi tâlharii- De haiduci, nu mai vorbesc. De ei a avut grijă folklorul, fie cel autentic, fie cel prelucrat de fantezia obeză a răposatului N- D. Popescu. Şi dacă nu se poate, vorbind de haiduc, să-l aşezăm deadreapta domnitorilor, în oficiul cărora a stăruit întotdeauna mirul sfinţit făcut cruce pe frunţile lor cu degetele vlădicilor întăriţi de Cel de Sus — dar deastânga lor tot îl putem aşeza, ca pe cel mai de preţ din suita de hatmani, a voevozilor. Să fie îndrăzneţ acela care ar afirma că unii dintre voevozi, şi prin irumperea lor originară şi prin fapta lor de corectare a epocii şi circumstanţelor istorice şi prin destinul şi finalul unei vieţi de aventură şi zbucium, seamănă, până a se confunda, cu haiducul . In orice caz inima poporului i-a amestecat de multe ori ca pe două rădăcini de leac a aceluiaş balsam pe răni sociale şi istorice. Tot sunt buni la ceva, şi tâlharii— spuneam. Pentru că, oricât adevărul a fost altul şi alta, de haiduc mai mult, aureola de curând răposatului Pantelimon, presa bine crescută, aceia pentru care este, întotdeauna distincţie între tâlhăria unui ministru şi coţcăria unui muritor de rând, l-a pus în rândul tâlharilor nevoind să-i acorde, mai mult decât două rânduri de informaţie seacă, în clipa lui din urmă şi în călătoria-i pe drumul neîntors. Să-i zicem, de ei- tâlhar şi să vedem pentru ce şi tâlharii sunt buni la ceva, pe lumea asta. In totdeauna ni s’a părut ceva fals în balada, arhicunoscută, a lui Vasile Alecsandri, «Groza», căreia atâtea generaţii de elevi i-au schilodit, dintr’o inevitabilă etimologie populară, numele în «Groază». V’aduceţi aminte nepreciziunea tabloului iniţial cu Groza zăcând «mai galben ca făclia de galbenă ceară», aruncat afară pe-o scândură veche, dormindu-şi somnul de moarte, într’un loc care va fi fost, de bună seamă, o prispă, un căpătâiu de ogradă, dar fără să se poată bănui unde anume afară dacă, aşa de neclară e balada, nu va fi fost prispa primăriei sau a postului de jandarmi. Mai important e însă versul cu care se încheie întâia strofă şi care deschide aripile celei de a doua: «Iar după el nimeni, nimeni nu plângea» Şi strofa a doua, agravând situaţia şi sporind elementul de neverosimil schiţat şi până acuma: «Poporul împrejuru-i trist cu ’nfrigurare, — la el se uita — unii făceau cruce; alţii de mirare cu mâna la gură — capul clătina». Ceeace s’ar părea că este compasiune, însă aşa de temperată, de-o temperanţă mai puţin datorită marei dureri mute, care ar fi îngheţat şi lacrimile, cât prudenţii de artist şi de cetăţean respectuos de legi şi de orânduirea socială a timpului său, a lui Vasile Alecsandri. Alecsandri însuşi îl opreşte pe Groza la vama dintre tâlhărie şi haiducie De aici jena, de aici rezerva satului, de aici nepreciziunea tabloului şi glacialitatea situaţiei. De aiciînsăşi acea intervenţie stângace a bătrânului, veritabil «senex ex machina», care explică asistenţii caracterul, aşa zicând nobil, al lui Groza şi o convinge încât în cele din urmă, poporul, plin de jale, strigă: «Dumnezeu să-i ierte păcatele sale». Nu Balada lui Alecsandri e falsă esteticeşte deoarece contravine psihologiei şi legilor ei. Fie şi tâlhar. Groza nu putea să ajute pe un singur bătrân şi poporul nu putea să stea încremenit, când omeneşte era să-l plângă, cu lacrimi fierbinţisă-i facă funeralii rurale şi să-l conducă cu mare plânset la groapă Aşa cum s’au petrecut lucrurile, deunăzi la înmormântarea aceluia, căruia ziarele bine crescute îi vor zice întotdeauna «banditul» Pantelimon dar care a fost cu mult mai pur, sufleteşte, ca atâţia dintre contemporanii noştri pe care-i aşteaptă funeraliile naţionale a Perpessleines A murit teculel, ...predicatorul unui panteism super-laic citadin, profesor de filosofie socială la Collège de France. A murit vârstnic de 75 ani, şi cu toate acestea în plină evoluţie — cum se spune despre un bărbat care mai avea planuri de înfăptuit. Ideile pe care le-a vânturat — şi de pe amvonul catedrei şi în publicistică — nu-i aparţineau în întregime, afară de una: spiritul, creaţiunea cetăţii, dar a ştiut să le apere cu pasiune, să le surprindă în cărţile de înţelepciune veche şi în experienţe de laboratoare, să le dea drumul în văzduh—ca proumbei lor. Cărţile lui Izoulet prezintă o ciudăţenie: sunt scrise ca proclamaţii de stradă, cu o fantastă variaţie jurnalistică de literă, te întâmpină cu turnuri de spirit şi fraze concepute de un creer înfierbântat magnificienţian, ca după câteva figuri acrobatice numai ideea pe care o urmăreşte să apară pură, limpede şi liniştitoare. Izoulet minţia că în cetatea modernă lipseşte o axă, un drum de comuniune cu misterele. Crescut însă în atmosfera laică, pozitivistă, scientistă a Parisului, el a împărţit religiile indefetiste ale vieţii şi vitaliste. Creştinismul ritualist l-a catalogat de fetism: judaismul — posibilitate de împăcare a contradicţii ar. In două volume — apărute în toamna anului 1928 — Izoulet trasa limite generale ale unei religii — menite să împace ştiinţele, artele cu Bisericele orânduite de profeţi şi sinoade. Sintezele sale erau însă hazardate, neconvingătoare. De natură politică■ Explicaţii şi pilduiri didactice, dacă vreţi, nu însă revelaţia, lumină ce te podideşte ca un plâns bun şi răcoritor. Izoulet simţia genunea căscată sub pasul citadinului, dar o umplea cu hârtie. Prea puţin poet; prea mult om de ştiinţă. Şi mai ales, prea vasal faţă de prezent. Izoulet: un inginer care a vrut să construiască în uzină o religie, un vizionar orb. Adevărul nu s’a lăsat niciodată captat de lentile. Şi nici dacă mai trăi, profetul cetăţean şi profesor, n’avea să-l capteze. I. Cg. -ooxxxoo-