Cuventul, iulie 1929 (Anul 5, nr. 1505-1535)
1929-07-01 / nr. 1505
AVI IV-1ea. REDACŢIA ŞI Ali It .IMISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. IL Tp. PFON I 378/10 REDACTIA TELEFON I 378/ 9 ADMINISTRAŢIA Fondator : TITUS ENACOVIC) Director NAE IONESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CttROL SCHULDER şi S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/S4. cp .. de ALEXANDRU KIRIŢESCU C'est coinme ies cheveaux d Eleonore: Quand il n’y en a plus, il y en a encore. Am avut zilele trecute încă un congres internaţional şi tot la Bucureşti! Organizatorii acestor reuniuni dau dovadă de un mediocru spirit inventiv. E deajuns ca unii să desemneze capitala României Mari, pentru ca toţi să tabere pe ea. Ce-or fi găsind în definitiv aşa de atractiv la Bucureşti, că noi nu ştim cum să fugim din el? Dar de gusturi nu se discută şi iată cum ne-a fost dat să adăpostim între zidurile noastre timp de o săptămână, congresul internaţional... antialcoolic! Intr’o ţară în care cârciumile sunt infinit mai numeroase ca bisericile, şcolile şi spitalele la un loc, un congres antialcoolic n’avea nici o şansă de succes. E ca şi cum s’ar aduna tot la Bucureşti, congresul internaţional împotriva şporţului sau liga mondială pentru apărara virginităţii — le vedeţi făcând primă pe malurile Dâmboviţei. De aceia partizanii regimului sec au fost plimbaţi prin locurila unde apa alcătueşte lichidul de predilecţie, la lăptăria comunală, la tir... In loc de Cina, Capşa sau Athénée- Palace, au fost reuniţi la un modest festin la berăria Carpaţi. Obicinuiţii cu limonade şi cu ape minerale, de-abia au fost convinşi să bea câte o halbă cu bere. La sfârşitul agapei, cum era prea devreme spre a fi trimeşi, la culcare, au fost poftiţi peste drum, la bodega Mircea-Priveliştea şpriţurilor blonde, ingurgitate cu delicii de tardivii consumatori ai localului, i-a consternat cu deosebire. Şi întocmai ca savanţii cari spre a studia evoluţiunea anumitor boale puţin cunoscute, îşi injectează în propriul lor cor® virusul acestor misterioase afect(•"•'! tot astfel anti-alcoolicii noştri au cerut să guste din redutabila mixtură, spre a-i constata nocivitatea. Şi ni ştim cum sau mai petrecut lucrurile, dar a doua zi la cinci dimineaţa, membrii congresului internaţional anti-alcoolic erau scoşi pe braţe, beţi morţi, de la Mitică Dona din piaţa mare. • De când preşidenţia consiliului s’a mutat în palatul Cantacuzino, somptuoasa reşedinţă s’a animat de o viaţă clocotitoare şi pitorească. De dimineaţă până seara târziu, vehiculele invadează curtea, delegaţiuni din toate colţurile ţării fac intrări marţiale pe largile porţi deschise naţiunii care are ceva de spus sau ceva de reclamat, numeroşii şefi de cabinet, şăgalnici ca nişte lăstuni, sburdă printre grupuri, culeg o petiţie sau dau o lămurire. Totul se petrece în văzul trecătorilor de pe calea Victoriei, cam amuzaţi de o privelişte mereu schimbătoare, îşi strivesc chipurile de înaltele grile, sub privirile severe ale numeroşilor gardişti. Un klakson iritat, fanionul unei mari puteri străine fluturând în vânt — grupurile de dentişti neautorizaţi veniţi să reclame pe d. Sever Dan se spintecă în două, uşierul de la intrarea principală se poticneşte pe scară, repezindu-se să deschidă portiera — şi domnul ambasador se afundă în misterul saloanelor de recepţiune, într’un lung freamăt de respect. La orele şease seara tot anturajul prezidenţial iese la ferestrele de la parter larg deschise peste ora ostentaţiei şi numeroşi snobi bucureşteni îşi fac de lucru pe la preşidenţie numai cu scopul de a fi contemplaţi de numeroşii pietoni, de persoanele cari trec în automobile spre şosea, profilându-se în pervazurile d-lui Maniu. O neîncetată corespondenţă de saluturi, surâsuri şi bezele se încinge între aceştia şi ocupanţii vehiculelor, în ţignalele şi înjurăturile agenţilor de circulaţie. Bonele şi bucătăresele din cartier s’au adunat grămadă pe la grile şi flirtează cu numeroşi gardişti, aprozi, uşieri — câteva sunt introduse în incinta sacră şi conduse discret spre tufişurile de liliac din dosul edificiului. Ora opt seara-Este momentul somptuos şi grav întru toate. Palatul îşi aprinde luminile de gală. Leii de piatră de la intrare, asvârlă minuscule panaşe de raze. Sub larga marchiză în formă de cochilie marină, o veillenză niţel tombală arde melancolică, iar prin lunga succesiune de uşi de cristal, se văd scânteind sutele de becuri ale lustrelor, a plicurilor, coafate cu abatjururi de mătase. Consiliude miniştri. Una câte una, limuzinele excelenţelor pătrund silenţioase pe porţi, stopează în faţa scării acoperite cu un covor roşu. Intr’o surdă răbufneală de portiere, în agitaţia aprozilor, în galopada şefilor şi directorilor de cabinet , speranţele şi arbitrii destinelor României Mari, cu serviete trosnind de documente sub braţ, pătrund în tabernacol. In vremurile de splendoare ale dublei monarhii, principele-cancelar al imperiului nu-şi primea colegii cu mai mult fast şi cu o mai largă magnificenţă. Orele zece seara. De la un balcon de la etajul de sus, un personaj subaltern precipită un scuipat groşi pe peronul de onoare. DUMINECA Revista studenţilor în teologie din Bucureşti care e deja la al treilea număr frumos tipărit, este o foarte bună publicaţie chiar cu titlul ei actual («Raze de lumină») ceva cam liric şi aducând cu leşinătura sentimentalistă a aşa numitelor «Erbaungsbücher» catolice sau protestante. Publicaţia aceasta are meritul de a se bucura de supravegherea şi sprijinul noului profesor de la facultatea de teologie din Bucureşti, d. Teodor M. Popescu om cu o vastă şi solidă cultură ştiinţifică şi, lucru mai rar, condeiu sprinten, îndemănatec, personal şi sigur. Numai că, iată, în fruntea acestui al treilea număr, Profesorul Teodor Popescu (a nu se confunda, doamne fereşte, cu ă. Popescu-Tudor, de meserie «dominant») scrie un articol pe care nu-l prea înţelegem. Poate să fie şi vina noastră, — dar la dreptul vorbind ne-au cam obosit progresiştii ortodoxiei cari simt nevoia să facă profesiuni de credinţă progresistă, dar pe cari nu-i vedem de loc progresând. Cazul d-lui Profesor T. Popescu este, cel puţin, caracteristic: d-sa, după ce rupe câteva săgeţi de stuf împotriva hipertradiţionaliştilor cari ar voi să oprească în drumul lui mersul victorios al ortodoxiei (ce păcat că nu putem vedea şi noi acest mersi), se declară pentru o regînoire a ortodoxiei pe bazele stabilite de scriptură, tradiţie şi canoane Caragiale, prin eroii lui, tot aşa spunea: să se modifice, dar să nu se schimbe nimic. Apoi vedeţi, tocmai aci e nodul chestiunii: cum să înoeşti pe bazele arătate mai sus. Că, mai întâi, sunt unii cari susţin că aceste baze se opun categoric unei înoiri. Iar dacă este vorba de înoirile vieţii, cari nu sunt decât formele desfăşurării ei, apoi atunci nu e nevoe să fim noi pentru înoire sau nu. Pentru că ne înoieşte viaţa singură. Numai să existe această viaţă. Ideile înoitorilor au fost întotdeauna confuze. E natural, dat fiind că în mintea unor asemenea oameni se amestecă în chip necesar lucruri din planuri de realităţi deosebite. Iată, chiar profesorul Popescu, minte, altfel, ascuţită şi familiarizată cu gândirea personală, o cam în curcă. Mă rog, ce însemnează înoire pe bazele scripturii, tradiţiei şi canoanelor? Noua pascalie este o înoire acceptabilă sau nu? D. Profesor are aerul să spună că da. Apoi e această înoire pe baza dogmelor, tradiţiei şi canoanelor? Asta cred că ar afirma-o mai puţin. In ce mă priveşte, nu-l pot uita pe răposatul părinte Guzeanu, fostul meu profesor de religie din liceu: «Spune ca’n carte, măi blestemăţiile, că asta-i dogmă măi, nu alta; şi la dogmă trebue să te ţii de litera scrisă ca orbul de gard...» Nu-l uit, şi mă gândesc unde e mai multă înţelepciune şi mai mult adevăr: în sentimentalismul inovator neclar al iureşului moderniştilor, sau în împietrirea iraţională a răposatului preot Guzeanu? Nae Ismnescu --—ooxxxon—- — •• ’. 1r**'îr7 v*/ ANCHETE POLITICE Se fac eforturi pentru a-i câştiga şi pe d. Iorga _ ... „---yt—? „ Retragerea din parlament nu consume nici o primejdie pentru guvern Unele ziare dau alarma. Se pregăteşte o coaliţie a partidelor de opoziţie cari făcând front comun se vor începe lupta împotriva guvernului pe chestiunea reformei administrative. De fapt o coaliţie liberalo-avereşeană a existat mai de mult şi anume din chiar momentul venirii la putere a partidului naţional-ţărănesc. In privinţa aceasta este de amintit campania dusă de comun acord prin presă şi în parlament de către cele două partide pe chestiunea presupuselor stări anarhice din Basarabia, campanie marcată cu deosebire de interpelările făcute în Senat de d-nii Averescu şi Argetoianu Se stabilise chiar un acord între d-nii Vintilă Brătianu şi general Averescu pentru declanșarea așa zisei campanii de răsturnare. E adevărat că mai pe urmă, intervenind conflictul Duca—Vintilă Brătianu, liberalii au transformat «campania de răsturnare» intr’o simplă «campanie de luminare a masselor», ceiace a silit pe d. general Averescu, rămas singur, să adopte aceiaşi formulă. Dealtfel acordul liberalo-averescan s’a vădit în toate manifestările politice ale ambelor partide fie în parlament, fie în afară de el. Ce este «frontul unic» Ceiace se urmăreşte acum este doar o lărgire a acestui acord prin captarea d-lui dr. Lupu şi a d-lui N. Iorga, iar reforma administrativă constituie prilejul pentru o manifestarea publică a acestei coaliţii. Evident câştigarea d-lui dr. Lupu nu poate constitui un element de întărire a «frontului unic», fiindcă partidul acestuia e nul ca forţă politică. Se voeşte însă a se creia impresiunea că oricum coaliţia nu e reprezentată doar de liberali şi averescani. D. Iorga şi coaliţia Ceia ce încearcă din răsputeri şi cu toate mijloacele d. Vintilă Brătianu şi d. general Averescu este să îmbarce şi pe d. Iorga în această aventură. Fiindcă autorii coaliţiei îşi dau perfect de bine seama că fără prestigioasa prezenţă a acestuia frontul unic nu înfăţişează decât o banală acţiune liberală cu scopuri de partid şi care n'ar avea nici o autoritate morală. Evident tot trecutul d-lui Iorga şi întreaga sa ţinută morală îl împiedecă să dăruiască prestigiul personalităţii sale şi creditul de care se bucură în opinia publică unei acţiuni politice cu un izbitor caracter de interes de partid. Ori d. Iorga s’a refuzat totdeauna injoncţiunilor unor atari interese, chiar când a fost vorba de ale propriului său partid. In legătură cu încercarea de a-1 seduce pe d- Iorga pentru coaliţie, s’a scris că guvernul în scopul de a contracara această tentativă, ar îi dispus să ofere d-lui Iorga, prezidenţia Camerei în viitoarea sesiune. E lesne de văzut că guvernul actual, pentru care a fost un vechiu deziderat să-l aibă încă de la începutul sesiunii actuale pe d. Iorga preşedinte al Camerii — ceiace n’a fost cu putinţă din prea puternice motive de partid — nu se putea gândi la un gest care în condiţiile actuale ar constitui o inde- Heateţă faţă de d. Iorga. (Citiţi continuarea în pag. IlI-a) LEGI CARE SE AMANA Primul capitol al acestui articol ar trebui dedicat legii de reorganizare administrativă a ţării care se prezintă parlamentului, dar se uutitatt. Sunteui îxx nu prtmu împresionaţi de meşteşugeala cu care această lege se lasă pentru sesiunea care poate va veni la toamnă, pentru ca să nu rezervăm un articol întreg, mai târziu, factorilor care au fost decizivi în această amânare. Lumea va fi cu adevărat surprinsă şi va înţelege în fine multe dintre secretele guvernării, ale legiferării şi ale atitudinii opoziţiei liberale. Păcatul tergiversării, acestea, cel mai greu dintre păcatele politice va apăsa mult şi decisiv asupra celor care cred a face o operă politică în acest curios joc. Al doilea capitol este rezervat linei legi care nici nu se prezintă deşi este gata, deşi este necesară şi aşteptată, deşi este foarte reuşită şi conformă cu părerile mărturisite şi mărturisibile ale celor interesaţi. Este vorba de legea învăţământului superior- Aşa cum a fost alcătuită ar părea o construcţie grăbită şi pripită- E acuzarea pe care mulţi necunoscători ai conţinutului legii i-o aduc. O creaţiune nu se poate judeca după timpul ce ai întrebuinţat ca s’o aşterni pe hârtie Evident doctorul Angelescu ar fi întrebuinţat douăzeci de comisii, ar fi dat cincizeci de interviewuri, ar fi lucrat într’o sută de şedinţe, şi ar fi scos tot o lege neorganică, şi tot făcută în grabă şi cu pripeală. Pentru că în momentul când păşea la o reformă n’avea în capul său de reformator decât intenţia de a face o lege, fără nici o ideie, fără nici un plan. De rândul acesta ministrul care a conceput legea şi colaboratorii săi apropiaţi, oameni înţelepţi şi aşezaţi, aveau structura viitoarei Universităţi ca o viziune limpede. Universităţile corsonate îşi exprimiaeOrtt jm»rcrîlv '' TWo muli£c reau esenţial Unele de altele. Universitatea din Bucureşti enunţau simpla ideile pe care orice reformă bună şi sinceră trebuia să o îmbrăţişeze. O creştere a aninomiei universitare, desfăcându-se de greoaiele legături administrative pe care le are azi cu ministerul de instrucţie publică. O administraţie autonomă a resurselor bugetare puse global la dispoziţia ei de către minister. Ordonanţare directă. Un serviciu al diplomelor care să se elibereze de Universitate şi nu de minister, o distribuţie a fondurilor prin consiliile de administraţie ale facilităţilor, după interesele acestora şi nu după trecerea personală mai multă sau mai puţină pe care o au diferiţii profesori la minister. Recrutarea profesorilor mai orcidentalizată. Credem că ideia este acceptată de toată lumea. Metoda transferărilor de la o Universitate la alta, așa cum se practică acum e copilărească şi înjositoare. Pentru simplul fapt că de pe o catedră profesorul nu poate cere o transferare legată de un complex întreg de condiţii. Chemarea adresată de un consiliu al unei facultăţi unui profesor deja în funcţiune, saunui tânăr care începe, ar trebui să înglobeze articolul 81 cu acela referitor la transferări.Cu condiţia ca întrebuinţarea ce s’ar da acestei norme occidentale să fie occidentală. Să nu se practice chiemarea câte unei întregi familii cu fii cu nepoţii de sânge sau spirituali, sub pretextul meritelor. Se pare că o occidentalizare a recrutării se va face şi în orânduirea examenelor. Comisiunile să aibă a examina atunci când e vorba de candidaţii la agregaţie numai de Cicuţi OM prui efectiv şi numai pe bază de lucrări, fără ştolăreştele probe neexistente aiurea, a eoloquiilor orale. Recrutarea conferenţiarilor, numai din docenţi, să se facă tot pe bază de concurs tocmai pentru ca acestor conferenţiari să nu li se mai lase situaţia imposibilă, neomenească în care numai nepăsarea unor oameni fără de inimă îi ţine acuma — fără nici o posibilitate de viitor. Rămâne apoi întreaga problemă a reorganizării învăţământului deschisă, pusă imperios şi urgent (de aceia nu ne putem opri mirarea că proectul se amână de chestiunea anului preparator şi a învăţământului technic. In amândouă aceste chestiuni proiectul are vederile cele mai drepte Anul preparator face parte din învăţământul superior care îşi va revizui distribuţia arsurilor şi numărul anilor de studii ţinând seamă de actuala pregutire a bacalaureaţilor, învăţământul technic universitar nu este numai al facultăţilor de ştiinţe ci şi al celor de drept şi date şi litere, care au laturile lor technice extrem de însemnate în actuala viaţă a statului. Ceia ce în technică înseamnă învăţământ profesional propriu zis se lasă şcolilor speciale; ceia ce este încă ştiinţă şi abia început de technică rănâne la Universitate. Proectul e matur, are adeziuni unanime, e necesar şi urgent, de ce nu vine? Doar actualul regim nu are în spinarea lui numai sarcinile vieţii materiale şi ale problemelor economice. C. T. Ivaşcu SCRISOARE Domnului Brtfesai Ioineşti de CORNELIA V. G. MORŢUN Răspuns la încercarea „Magna Virtus“ E drept, aşa aţi păţit-o... cu nenea Căliman... cum îi ziceţi acum, îmi daţi voe... pentru restabilirea adevărului... să vă amintesc... e cam mult de atunci... şi văd că confundaţi... scena sguduitoare, ce pomeniţi în «Magna virtus»,... parcă... în alte împrejurări s’a desfăşurat. Sacrificaţi cu o voioşie minunată pe altarul purităţii, o prietenie cu care aţi trăit câţiva ani. Real sacrificiu, rupt din inimă ca o spovedanie. De ce n’aţi spus încai tot ? Ce bine vă şedea! Aveaţi şi prilejul să daţi două tipuri bine marcate, dintr’un singur condeiu. Dar aşa* învăluiţi adevărul, şi închipuiţi o mică pălăvrăgială, ce puneai în gura lui Căliman, care... nu e a lui. *—* Cine l’a auzit vreodată pe Căliman tânguindu-se ?... — Cine poate spune c’a aflat ceva în materie politică dela dânsul ?... — Cine-ar putea afirma c’a surprins măcar odată pe Căliman, să judece pe Ion I. C. Brătianu ?... — Când l’aui auzit îndrugând: pedeapsă cerească... munţi de ruină... ocean de jale?... El avea oroare de asemenea bebele. De ce-i schilodiţi făptura sufletească, rămasă vie în amintirea celor cari l’au cunoscut ! De ce ! Ce vă mână. Declaraţi că vă raportaţi la un... accident... ce-aţi avut personal cu nenea Căliman, ca să dovediţi ce extraordinar om politic era. E o relatare ce faceţi, trebue deci să fie riguros exactă, altfel, coînjudicauii auovărul, ooiiimunosiţi înfăţişarea tipului, ce-au crezut destul de interesant, ca să facă subiectul unui firimituri. Nu mai este el... şi volumul se vinde. Mulţi l’au cunoscut şi e lesne să le deştepţi curiozitatea, svonind că printre firimituri figurează şi nenea Căliman, şi volumul se vinde!... *— De ce v’aţi agăţat de această firimitură!... vă mâna nevoia descărcării de impulsia răfuelii!... — Ştiam că pe copii îi stăpâneşte câte im cuvânt nou, şi-l zic cu rost şi fără rost până-l învechesc. Dar copilăria noastră e atât de departe! Şi totuşi, nu văd altceva decât gândul răfuelii învăluite în spovedanie, licărind răsbunare. Da! — Atunci ai zis tu şi am tăcut eu— Acum taci tu şi zic eu. Da, sunteţi sigur că va tăcea acum. Sunt zece ani de când lutul i-a astupat gura lui Căliman. Nu-i aşa ? Şi apoi cine să mai ştie c’a fost cândva o mică răfuială între d-voastră şi dânsul! ...Şi încă... pentru ce ? Nu-i aşa ? Vă tânguiţi c’atunci aţi fi luat leafa mult mai târziu... N’o fi fost din vina lui Căliman, nimeni nu l’a bănuit c’ar fi tripotat în bani străini! Nu-i aşa ?! Subliniaţi cu oarecare... ingenuitate, c’aţi fost invitatul marelui scriitor francez* la banchetul... dat de Căliman. Aţi venit, aţi ospătat* încât aţi câştigat dreptul să-l admiraţi prin ciob de sticlă cârpit cu hârtie, ca să-l întinaţi cu toată măestria talentului d-voastră. Mărturisiţi, că e cel puţin... (Citiţi continuare în pag. ll-a) ------oooxxxooo-----Pantahuzele In repetate rânduri s’a protestat împotriva chetelor. S’a scris cu scârbă şi desgust de opera de depravare publică a bachantelor carităţii, pantahuzistele, — s’a subliniat impudenţa cerşetoriei de stradă care impune cetăţeanului flaneur mila obligatorie. Când s’a inventat acest sistem de teroare, s’a alcătuit, desigur, un sindicat clandestin de reprezentanţe filantropice care şi-a scos în stradă femeile frumoase şi desirabile; cerşetoriţele desinteresate, ofereau în schimbul obolului fulgerul unei ispite, surâsul unui subînţeles şi o făgăduinţă irealizabilă. Doamne de lume colindau străzile şi apăţau la butoniera domnilor semnul milei. Era, îndată după război, un fel de modă, o distincţie să cerşeşti. O voluptate amară a belşugului ce-şi oferea câteva ceasuri de lipsă iluzorie. Moda a trecut. Fie că doamnele s’au plictisit şi nau aflat etaloane de lux căutate printre masculii baladini, fie că masculii au dovedit prea multă decenţă — sinonimă în gândul boeriţelor cu obrăznicie şi ofensă. Au fost angajate, salariate ale calităţii să circule pe străzi şi să acosteze bărbaţii. (Prefectura de poliţie a interzis doar acostarea femeilor). Şi aceste bachante nu mai *13 tine meofile de tineri salonati, ci de cercetaşi şi personal selectat de prin saloanele de coafură. In locul surâsului boeresc, educat, salariatele chetelor oferă un rânjet, un hohot tulbure de râs şi câteva cuvinte de plumb, mitocănoast. Există, în această Capitală a noastră, un trust al milei, patronat de sus, nu se ştie de cine şi pentru ce cauze scumpe. Cert e că nu mai poţi trece pe stradă fără să fii acostat şi jumulit. Fiindcă, dacă ai reuşit să scapi de atacul de la o răspântie, la răscrucea cealaltă te va întâmpina o altă îngeriţă, care-ţi aduce mesajul unei flori de hârtie sau unui prunc de celuloid lepădat în a treia lună. Cetăţean crescut în adoraţie pentru femeie — femeia semenului e deapururi o fiinţă supraterestră — ţi-e cu neputinţă s’o refuzi, fără să te descalifici. Şi fiindcă cetăţenii nu se pot apăra, fiindcă autorităţile nu-i ocrotesc, ne-om îngădui să re dăm un sfat: — Declaraţi că sunteţi săraci, faliţi şi nu mai daţi nici un pitac. Nu e nici o ruşine — în actualele circumstanţe — când nici statul n’are cu ce-şi plăti datornicii să le declari sleit. Singurul mijloc de a-ţi salva buna reputaţie de cavaler. Şi, dacă toată lumea se va declara falită, vor înceta pantahuzele. Altfel, să ştiţi, că pantahuzistele sunt în stare sa te şi scoate din somn să-ţi scoată din mâna încleştată, şi atunci când eşti întins în coşciug banul ce ţi s’a dat să-l ai taxă de viză la trecerea vămilor războiului. Ion Călugăru (Cititi continuarea nî pag. ll-a) CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL naze ol de isteria iraziefi dela Ciul —»=□ Se iveşte rar prilejul pentru cronica muzicală românească de a face menţiune asupra vreunui eveniment ştiinţific. Cercetarea ştiinţifică, necesitatea cunoaşterii, adâncirea legilor, stabilirea cauzelor care determină faptele, logica evenimentelor, metodele de investigaţiune pentru descoperirea adevărului, sunt preocupări care presupun un stadiu oarecum înaintat în evoluţia întregului popor, sau numai a unei părţi, a unei discipline sau ramuri de activitate din civilizaţia şi cultura unui popor. In artă, respectiv în muzică, exerciţiul de producţie, de interpretare şi percepere nu este, — ca de altminteri în oricare ramură de activitate, — raţional, teoretic, ştiinţific, ci este de natură empirică, experimentală, practică. Speculaţiunea ştiinţifică asupra procedeelor, tendinţa de stabilire a raportului de dependinţă dintre cauză şi efect, lămurirea succesiunii evenimentelor istorice, abia în stadii mai înaintate de evoluţiune apar. Acelaş fenomen ce se constată în viaţa popoarelor, ca şi în desvoltarea disciplinelor ştiinţifice şi artistice, nevoia fixării drumului istoric străbătut, este de constatat şi în muzica noastră, pe măsură ce mişcarea muzicală este mai activă şi pe măsură ce conştiinţa noastră muzicală se trezeşte şi se limpezeşte. Este dar în firea lucrurilor ca primele manifestări ale ştiinţei muzicale româneşti, să fie preocupările istorice. Istoria însă se face pe bază de isvoare, de documente. Cea dintâi nevoie, deci, pentru punerea unui temei serios cercetării istorice, este nevoie de strângere a isvoarelor şi documentelor referitoare la trecutul respectivei ramuri de activitate. Din această nevoie şi din asemenea preocupări ştiinţifice ia naştere «Muzeul de istoria muzicii» de la Cluj. Atmosfera de sever respect pentru cercetarea ştiinţifică radiată de Universitatea clujană, a influenţat şi activitatea conservatorului local. D. Augustin Bena, directorul conservatorului din Cluj, purtătorul demn al titlului de doctor în filosofie conferit de Universitatea din Cluj, om cu serioase titluri de învăţătură muzicală din Apus, era cel mai îndreptăţit să ia iniţiativa unei asemenea întreprinderi. Iată câteva din secţiunile pe care le cuprinde muzeul, para, spre mândria învăţământului nostru muzical, este încă instituţiune dependentă de «Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cluj»: . 1) Instrumente muzicale vechi, ale diferitelor popoare şi ale poporului român. 2) Manuscrise ale marilor compozitori, în special ale compozitorilor români. 3) Instrumente istorice pe care au cântat marii virtuoşi, streini şi români. 4) Portretele marilor compozitori şi virtuoşi, streini şi români. 5) Ilustraţii de instrumente muzicale mai complicate, vechi sau moderne, care nu pot fi procurate sau confecţionate. 6) Alte obiecte care au legătură cu istoria muzicii. Iar mai departe, — transcriem tot din apelul pentru întemeierea muzeului —, iată principiile şi bunele gânduri ce au călăuzit pe eminentul nostru confrate de la Cluj, d. dr. Bena, la fundarea acestei necesare instituţiuni: «Numai din această simplă enumerare se poate vedea însemnătatea acestui muzeu pentru cultura noastră şi pentru ridicarea nivelului nostru artistic. Sunt obiecte preţioase pentru istoria muzicii noastre, pentru istoria culturii noastre, care se pierd în fiecare zi, sau a căror însemnătate istorică se uită, nefiind nicăieri notată. Orice întârziere în întemeierea unui Muzeu muzical, care să cuprindă obiecte în legătură cu desvoltarea muzicii noastre, este o pagubă nereparabilă pentru cunoaşterea istoriei desvoltării noastre culturale». Semnalând autorităţilor culturale şi tuturor oamenilor de bine fapta înţeleaptă şi românească a colegului Bena, ne subscriem din toată inima apelului său şi chemăm Stăruitor atenţiunea tuturor asupra instituţiunii clujene, intervenind pentru susţinerea şi sprijinirea ei. Am văzut plin de admiraţie comoara de instrumente vechi şi populare româ