Cuventul, august 1929 (Anul 5, nr. 1536-1566)

1929-08-01 / nr. 1536

Ai­ UI a. v-iea. — No. 1538. KfcUAC'iiA­ti* ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II. TFIFFON J 378 ,0 REDACT,A TELEFON 378/ g ADMINISTRAŢIA Fondului TITUS IcNACOVICI Director NAE IONESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SQCIETaTII GENERAU de PUBLICITATE CAROL SCHULDES si S. BESSER Str. Eug. Carada Vost Karagheorghevtd­ 9). • eÎGîIOîl icla mesaj la nilcfâ Cu riscul de a displace, odată mai mult, acelora care socotesc că s’a vorbit până la saturaţie de pro­blema mutilaţilor de războiu, vom aborda, sperăm pentru ultima oa­ră, această chestiune vitregită de toate regimurile. N’o facem cu vre o plăcere oarecare şi dacă n’ar fi cu putință să tragem o conclu­zie pe baza unei congruente de e­­venimente de recentă dată n’am face-o, de fel. Nu sunt prea multe zile de când Camera vota un proect pentru îm­proprietărirea câtorva generali, proect combătut cu vigoare de un alt domn general, care promitea să dea pe față nu numai greşeli de calcul la numerotarea voturilor dar şi lucruri mai puţin cunoscute şi nu mai puţin grave. Nu vom tă­gădui dreptul generalilor de a fi împroprietăriţi, dar nu putem să nu observăm cât de uşor, chiar îm­potriva celei mai categorice împo­triviri, râzleaţă dar nu mai puţin violentă, se pot trece prin parla­ment procese de legi, de natură graţioasă, cum a fost acela, de zi­lele trecute, al împroprietăririi celor 4 generali. După cum, orice s’ar zice, nu va fi scăpat nimănui că între beneficiarii recentei împro­prietăriri, figura şi un nume iden­tic cu el al propunătorului proec­­tului, actualul ministru de război. Sunt, iarăşi, câteva zile numai de când un alt proect de lege, din ini­ţiativă parlamentară, acorda la două văduve de luptători naţio­nali de dincolo de munţi, pensii viagere. Şi iarăşi nu vom tăgădui frumuseţea gestului de solidarita­te şi omagiul pe care camarazii marilor răposaţi ai luptelor naţio­nale l-au adus memoriei lor, ajuto­rând pe tovarăşele lor de viaţă şi de sacrificii. Departe de noi gân­dul de a formula cea mai mică o­­biecţie, de principiu, şi de a scădea în vreun fel nobleţea unor atari gesturi. Dar iarăşi nu putem con­testa, cetăţeanului, dreptul de a corobora anumite puncte de crono­logie politică şi de a constata că pensiile viagere se dau întotdeau­na de parlamente amice beneficia­rilor, cee ce scade puţin din carac­terul de recompensă naţională al ăstor pensii viagere. Sau de a face apel la memorie şi a găsi încrus­tată pe răbojul aducerii aminte gra­ba cu care, în timp ce dăunaţii de războiu, în marea lor majoritate aşteaptă calendele greceşti, s’au împărţit mai acum vre-un an de zile, poate şi doi, daune martirilor naţionali, care au luptat pentru Ti­nire. Şi binefacerea se efectua tot sub un guvern şi mai ales sub un departament care compătimea, su­fleteşte şi politiceşte, cu benefi­ciarii. In noianul de legi, câte necesită­ţile de autonomie politică a regi­mului de astăzi, a muls parlamen­tului, extenuat, nu mică ne-a fost bucuria să înregistrăm şi pe aceea care modifică vechiul regim al pensionarilor. Foştilor funcţionari ai monarhiei habsburgice li se dă posibilitatea să-şi valideze dreptu­rile la pensie, ofiţerilor invalizi din Basarabia li se aplică statutul pensionarilor de războiu, raportat la soldele de astăzi, cum prevede legea ş. a. m­. d. Aplaudăm aceste manifestări ale unei înalte justiţii de Stat, dar nu putem opri pe cetă­ţeanul, invalid de războiu, al ve­chiului regat — «vatra de sacrifi­cii», cum îl numea aşa de plastic şi de judicios, d. Iorga — să nu constate că toate aceste atenţii, pe care el primul le aplaudă, vin din partea unor reprezentanţi ai re­giunilor unde sălăşluesc beneficia­rii şi că la el, la mutilatul de răz­boiu din vechiul regat nimeni nu s’a gândit. E adevărat că legea vo­tată în ulti­mile douăzeci şi patru de ceasuri ale bogatei sesiuni le­gislative, cuprinde un alineat şi pentru dânsul. Dar e un alineat in­trodus cu chiu cu vai la Senat, a­­bia, şi unde se fixează drepturile sale în zodia anului 1925, minus cincimea de războiu, ceea ce nu se ştie dacă reprezintă un avantaj sau o diminuare de drepturi. Şi atunci în faţa acestor varia­­te regimuri de atenţie se poate tra­ge o concluzie, care numai spre meritul actualului regim nu este. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate uita acel punct din mesagiul cu care s-a înscăunat guvernul de astăzi, în care se vorbea expres de noul statut al victimelor de răz­boiu, care va forma una din preo­cupările noului regim. Ori din toa­te acele nădejdi, nimic. Am spus-o în nenumărate rânduri şi nimeni nu ne va convinge de contrariu, că peste obligaţiile materiale stau cele morale. Că nu e ruşine mai mare pentru un neam decât să precupe­ţească dreptul la viaţă al acelora pe care i-a dus în foc şi apoi i-a lăsat, sfârtecaţi, pe la vetre. Că tot ceea ce se face, sub masca omagii­­lor pentru eroii morţi, câtă vreme victimele de războiu sunt nesoco­tite, e mort. S’a discutat săptămâni întregi o chestiune total gratuită, după noi: «Cine a făcut România Mare?» Şi fiecare şi-a tras spuza pe turtă. Guvernul ar fi aflat cel mai potri­vit mijloc să curme o discuţie aşa de penibilă venind în parlament cu Noul Statut al victimelor de războiu. Ar fi fost răspunsul cel mai plausibil şi ar fi împlinit şi litera mesagiului. In schimb, ce­­am văzut? Legi şi dispoziţii îm­părţind dreptatea în dreapta şi’n stânga, nesocotind pe cei mai jin­duiţi. Ba să nu minţim. S’a făcut ceva şi pentru victimele de răz­boiu. S’au instituit comisii de re­vizuire ale căror rezultate sunt cea mai gravă condamnare a trecutelor regimuri. Condamnare însă, de care nu va scăpa nici cel de astăzi, dacă în locul promisiunilor din me­saj, va socoti că totul se poate îm­plini cu cele câteva milioane de pe urma ruletelor instituite în staţiu­nile balneare. Dar cine să se mai gândească la angajamentele din mesagiu când şi alegerile şi războiul sunt aşa de depărtate de ziua de astăzi? Daţi drumul la multe, la cât mai multe rulete. Perpessîsius -COXXXOO­„Peşti Hirlip“ şi Optanţîi Există la Budapesta un ziar, «Peşti Hirlap», a cărui democraţie se o­­preşte regulat cu sei de extatic in faţa fiecăreia din problemele iriden­­ţei maghiare şi, ceea ce este şi mai surprinzător, chiar în faţa amira­lului improvizat palatin Horthy. Nu putem preciza de la Bucureşti dacă această comuniune de vederi dintre regimul Horthy—Bethlen şi confratele «Pesti Hirlap» este re­zultatul regimului politic în care se tipăreşte, este o tradiţie a ziarului cu pricina, sau numai o afacere de oportunitate. Fapt este însă că de acolo vin cele mai strigătoare nuanţe ale tricolo­rului maghiar. Lucrul acesta, evi­dent, nu are, pentru noi, nici o im­portanţă. Politica României se face la Bucureşti, pentru toţi cetăţenii ţatei, ca şi pentru optanţii unguri, şi dacă lucrul acesta nu a fost încă înţeles la Budapesta, cu atât mai rău pentru­ vecinii noştri de la apus. Ziarul «Pesti Hirlap» însă slujeşte greşit cauza opianţilor atunci când predică un nou voiaj la Societatea Naţiunilor. Guvernul român al d-lui Iuliu Maniu a precizat hotărât că nu mai admite nici un fel de pere­grinaj pentru o cauză pe care nu o recunoaşte nici el, nici noi, toţi ro­mânii, şi că ţara e hotărîtă să rămâ­nă singură judecătoare a actului ei de solicitudine, făcut faţă de op­­tanţii unguri. Limbajul acesta hotărât al guver­nului român pare, totuşi, să nu fi mulţumit deplin pe agitatorii iri­­denţei maghiare. Bine­înţeles însă că lucrul acesta nu implică neapărat o coincidenţă cu punctul de vedere al optanţilor. Şi«Pesti Hirlap» riscă, în această chestiune, să se izbească, poate, da punctul de vedere al celor direct interesaţi. Fiindcă chestia optanţilor are, în Ungaria, ca şi pretutindeni unde propaganda maghiară a izbutit în­doita înfăţişare a unei chestii poli­tice şi a unei chestii pecuniare. In starea de fapt şi de drept însă, ea, la noi, nu există nici într’un fel şi nici într’altul. Există însă ca rezultat cil mări­­nimiei poporului românesc, o ches­tie a optanţilor, dar, ca atare, ea nu poate fi tratată decât cu tact, cu mo­destie, şi cu prietenie, numai la Bu­cureşti. Latura politică a afacerei însă trebue înmormântată pe veci atunci când se încearcă discutarea cu noi a chestiei optanţilor. Ziarul «Pesti Hírlap»), în agitaţiile pe care le face, însă, ignorează toc­mai chestia principală a optanţilor, adică latura ei pecuniară, pentru a vâna un nou prilej de demagogie naţionalistă şi de sgomot iridentist la Liga Naţiunilor. 11 priveşte pe el, dar îi priveşte şi pe optanţi. Şi or­dine la Budapesta nu avem noi de pus. Lucrul acesta lam făcut odată, milităreşte, şi nu avem acum răci un motiv să devenim dascăli de disocie­re a ideilor, ai politicianilor unguri. C’est a eux de choisirl N. OawidessMj Anchete politice Cum era să avem un „guvern Mihalache“ Cu prilejul reformei administrative. Intre „guvernul şncii şi „guvernul Mihalach­e ...Ar putea pare o poveste, cele ce urmează. Dar nu este nici măcar o hipoteză, n’a fost un «balon de în­cercare», ci nici mai mult nici mai puţin decât o criză politică de câte­va zile, reala trăită, cu prilejul cri­­zei provocată de reforma adminis­trativă care întârzia la Regenţă. Vă aduceţi aminte de zilele acelea de încordare când se anunţa de la un ceas la altul că «Regenţa nu sem­nează Mesagiul», că «guvernul nu ce­dează» că «reforma se va aduce azi» apoi că «reforma se va aduce Mier­curi», — ba Vineri, ba Sâmbătă? Atunci a fost o criză de guvern,— şi lucrurile s'au petrecut — în linii­le lor mari —aşa cum le relatăm mai jos. Intre «guvern Ştirbey» şi «guvern Mihalache» intrigiile liberale, ameninţările d-lui Vintilă Brătianu, modificările succesive aduse reformei adminis­trative, hotărârea d-lui Maniu de a o vota în sesiunea aceasta și întâr­­z­irile depuse în semnarea mesagiu­­lui, crease o stare de încordare, pe cât de nejustificată în fond — așa cum s’a dovedit apoi — pe atât de înaintată în formă, încât d. Iuliu Maniu S’A DECLARAT, în aceea zi de Sâmbătă 6 Iulie, — reforma administrativă s’a depus abia ''ar­curi 10 Iulie la Cameră — GATA SA TRAG­A CONSECINŢELE, PREZENTÂND DEMISIA GU­VERNULUI.­­ Declaraţia făcută de d. Iuliu Ma­niu a fost cunoscută şi de d. Vintilă I­. BARBU ŞTIRBEY Brătianu şi de d. Duca. D. Vintilă Brătianu a propus, pe cale particu­lară, primirea demisiei d-lui Iuliu Maniu şi însărcinarea d-lui Barbu Ştirbey cu formarea guvernului, a­sigurând Regenţa că în asemenea caz partidul liberal renunţă de a mai face orice dificultate, ba chiar că va da orice concurs ar fi necesar guvernului Știrbey! Ba bine că nu! Titre timp s'au mai produs două accidente ale d-lui Maniu la Regen­tă, — și echivocul care dusese la în­cordarea era pe cale de-a fi limpe­zit. In «Viitorul» d. Vintilă Brătianu, a dat un asalt la Regentă, vorbind de dificultăţile minorităţii Regelui şi de situaţia politică delicată. Răspunsul Regentei printr’un e­­misar acelaş ca­re dusese ştirea cri­zei d-lui Vintilă Brătianu a fost că, în caz de demisie a guvernului Maniu, factorul constituţional va însărcina cu formarea guvernului, în condiţiuni care să stingă con­flictul dintre guvernul Maniu şi o­­poziţie, pe şeful celui mai puternic grup al majorităţii parlamentare,în lipsa d-lui Maniu, adică pe d. Miha­lache, rămânând să se vadă dacă d-sa va primi, şi că în orice caz, fără epuisarea căilor parlamentare de rezolvare a crizei, nu va trece la încercări cu persoane din afara parlamentului. D. Vintilă Brătianu, n’a mai răs­puns,­­ iar a doua zi după aceasta, Mesagiul reformei administrative fost semnat. Criza trecuse. A it ----------------- mu—----------------­ ŞCOALELE CONFESIONALE Deputatul Coltur a cetit ieri la Cameră raportul privitor la legea pentru precizarea condiţiunilor în cari vor funcţiona şcoalele confe­sionale de peste munţi. Şi legea s’a votat. Expunerea de motive ca şi rapor­­tul care prezintă legea, fac elogiul acestor şcoale, şi arată înaltele ros­turi naţionale împlinite de aceste şcoale în trecutul românesc. Şcoli confesionale poate avea ori­ce religie şi orice biserică. La noi însă şcoala confesională este legată —­ în opinia publică — mai ales de catolicism. Iată de ce am regretat că raportor al legii a fost părintele Coltar, preot unit. Nu pentru pă­rintele Coltar, şi nici pentru bise­rica unită, ci pentru problema în­­săș. Chiar dacă nu ar fi fost vorba decât de şcoli confesionale greco­­catolice,­­ din toate punctele de ve­dere ar fi fost de dorit ca raportor al legii să fi fost un preot ortodox. Pentru ca prin aceasta să se măr­­turisească în public că uniţi şi or­todocşi suntem cu toţii alături în aprecierea eminentelor servicii pe care şcoala confesională, de orice rit, le-a făcut cauzei naţionale ro­mâneşti peste munţi, şi în apărarea şi de aci înainte­a acestui tip de învăţământ. In ce mă priveşte personal, sunt sa­tisfăcut că d. Iuliu Maniu, care de când conduce treburile publice a do­vedit o constantă preocupare pen­­tru mărirea prestigiului şi puterii statului faţă de toate corporaţiile cari tind a-i redoce din iniţiativă şi din autoritate, a renunţat în acest punct la rigiditatea de care îl bă­nuieşte lumea, acordând şcoalelor confesionale un regim care te fugă­­due mai departe rodnica lor activi­tate. Dacă e să regret ceva este numai că biserica ortodoxă nu acordă destulă însemnătate acestui tip de şcoale. Im­i aduc aminte şi acum de furtu­na pe care a ridicat-o, în cercuri ortodoxe — bine intenţionate, nu mă îndoiesc, dar lipsite de înţelege­re pentru ceea ce se numeşte disci­plină lăuntrică — propunerea mea de a crea asemenea şcoli confesio­nale. Era vorba de reforma învă­ţământului teologic; şi cum cineva avusese primejdioasa inspiraţie de a mă chema in comisia pentru stu­dierea şi redactarea anteproectului acestei legi, am propus menţinerea numerică a actualelor seminarii, cu posibilitatea de a le transforma treptat, după nevoe, în licee confe­sionale pe seama bisericei. Pentru asta am fost foarte ocă­­rât. Chiar cineva care se complace în a se numi prieten al meu, m’a ocărât în gazetă sub iscălitură, fă­­cându-mi însă graţia să nu numeas­că pe cel care spunea «prostii» ten, adică). Eu nu mă supăr. I’entru că împotriva tuturor principiilor a­­celui proect de lege s’a ridicat o furtună de proteste. Ceeace nu a împiedecat noua comisie, numită pentru studierea unu­i nou ante­proect să jefuiască fără nici un fel de ruşine proectul lucrat de P. S. Vartolomeu, P. S. Andrei Mageru, P. C. Preot Dănău şi puţinătatea mea. Să mă supăr, dară, că nu există înţelegere azi pentru şcoala confesională ! Va exista mâine. Recunosc ca tipul de educaţie re­alizat de această şcoală are de lup­tat împotriva a tot felul de preju­decăţi. Ier­iua este că sar tinde la introducerea unui spirit clerical în viaţa publică. E absolut fals. Şi proba e în faptul că o mulţime de oameni politici din lumea radicală şi radical-socialistă franceză, şi-a fă­cut educaţia la «popi». A doua, că educaţia din şcoalele confesionale falsifică sufletul copi­lului, reducându-i sinceritatea şi spontaneitatea. E tot aşa de fals- As­ta nu se dovedeşte cu nimic. In schimb, se uită minunata disci­plină spirituală pe care o crează acest învăţământ, rara stăpânire de sine, raţionalizarea instrumentelor de acţiune şi înţelegerea largă pen­tru tot ce e supra­pământesc şi me­tafizic, alături de simţul precis al realităţilor. Fie ca aplicarea legii pe care a prefaţat-o in­ Cameră părintele Col­­tar, să se dea roadele pe cari sun­tem în drept să le aşteptăm de la ea, pentru isbânda ideii şcoalei confesio­nale pe care am dori-o cât mai mult răspândită. Mai ales astăzi Nae Ionescu Joi I August 1S29 Desmăţul patriotard (Citiţi continuarea în pag- II a) vie subliniată în gestul unui mare general. Nu se cuvenea să mai ur­meze nimic, fiindcă nimic nu putea să adaoge nici mai mult prestigiu, nici mai multă autoritate şi nici mai multă pondere morală unui act care complet şi definitiv prin el însuşi cădea tranşant şi nemilos ca un cuţit de ghilotină. Şi totuşi, de­­abia pierise în Senat sonoritatea de oţel a glasului ostăşesc, că din toate părţile se deslănţuiră Eumenidele- Incă nu ştiu câte declaraţii, moţiu­ni şi discursuri se rostiră, câte arti­cole şi scrisori se publicară, invocând morţii războiului, detailând merite şi isprăvi cari e util, vezi bine, să fie reamintite, aruncând teribile .- ------=Xs=~— DCHligOiC Nici o clasă soctual nu /vsi mal n.-'t obiectul şi atracţia demagogiei ds toate nuanţele ca ţărănimea. Pro­letariatul industrial poate fi târât în aventuri de baricade — cu sau fără rezultate — poate, reprezintă, dacă e buna ţinut sub presiune, o aşa zisă opinie publică, este şi poate fi un bun material de experienţă so­cială. Căci proletariatul industrial nu e înlănţuit nici de proprietate, nici de unealta de munca, e un ele­ment mobil care nu are alte posesiuni decât trupul şi mintea şi care, pe deasupra, e animat şi de un ro­mantism messianic. Ţărănimea e un element stator­nic, statornicit de pământul ce-l stăpâneşte, de tradiţii milenare ce s'au mineralizat în spiritul ei. Ţăranul e de aceia un element prac­tic, care nu se ameţeşte cu cuvinte, oricât de meştere ar­ fi. Nu poate fi scos din inerţie decât dacă i­ se o­­feră ceva real. Proletariatul e atras şi de iluzie — adică de elementul po­litic dintr’o revendicare, cu răsfrân­geri economice pentru mai târziu. Orăşenimea a dat lupte în trecut pentru drepturile elementare cetăţe­­neşti, — drepturi de care se folosesc astăzi cei ce fac demagogie pe sea­ma ţărănimei — fără să creadă că generaţia revendicatoare se va şi fo­­losi de aceste drepturi. Ţărănimea e indiferentă — sau a fost, mai ales — la revendicări po­litice. Sufragiul universal şi cele­lalte privilegii politice au venit a­­proape dra gata. Fără să le pretindă ţărănimea, fără măcar să aibă ne­voie de ele. Şi cu toate acestea, ţărănimea este obiectul supralicitaţiei. E adevărat — toată lumea e de acord — că a­­ceastă clasă socială trebuie ridicată, trebuie scoasă de sub exploatare, lă­sată să se developeze liber, să-şi în­temeieze o economie prin propriile ei forţe, să ţâşnească un nou îndrep­tar de viaţă, din adâncurile ei. Dar e şi mai adevărat că ţărănimea tre­buie să contribuie la sarcinile ce le are de suportat Statul, aşa precum contribue şi orăşenimea. Ori, în această privinţă, nimeni n'are curaj, să gândească clar, iar dacă gândește, n’are curaj să se ex­prime. Toate partidele, dar absolut toate, cată să protejeze formal fără­ (Citiţi continuarea în pag. II-a) N­ -coxxxoo­Slove asvârlite pripit pe filele în­guste ale unui carnet, în scurte cli­pe de răgaz, sau, — rânduri înfri­gurate, scrise în reculegerea nopţii, calde încă de impresiunea proaspătă a celor petrecute, au spus totdeauna, nepreţuit mai mult, decât documen­tele reci ale relatărilor oficiale. Note mărunte, scâlciate în formă şi neîngrijite în stil, dar ştampilate cu sinceritatea clipei, au statornicit a­­desea, în deplina şi adevărata lor lumină, personalităţi şi fapte pe care istoria, sprijinită numai pe hârtiile reci ale arhivelor, le orân­­duise definitiv, dar fals, în cadrul ei documentar. Astfel de relatări, — fixând atitu­dini, gesturi şi mici întâmplări zil­nice, aparent fără de însemnătate, de N. Ml. CoraailESCU dar nespus de preţioase cu cât au fost dovedite mai târziu, — au răs­turnat adesea temeinice sentinţe is­torice şi s’au impus cu atât mai mult, cu cât cronicarul, fără de pre­gătire pentru un astfel de meşteşug, a făcut parte dintre acea cu servicii cât mai neînsemnate. însemnările ce vor urma, lipsite de-o înlănţuire cronologică, n’au pretenţiunea să fixeze, în des­făşurarea evenimentelor, atitudi­nea Marelui Rege. Adesea frag­mentare şi de cele mai multe ori, voit incomplecte, sunt de fapt, cre­ionări, sclipiri de lumină în zile în­tunecoase, flori în miez de iarnă, impresii intime, pe cari, cu pioasă reculegere, le scot din lădiţa amin­tirilor, aşa cum îmi cad sub ochi. De câte ori evoc făptura Regelui, nu-l pot reînchega de­cât în palaţele Palaşului. Am convingerea că, nu­mai acolo, — printre coloanele să­lilor pline de umbră, în liniştea cal­dă a încăperilor împodobite cu cărţi, tablouri şi bronzuri, în acea atmosferă odihnitoare în care se i­­zola, dăruindu-şi îndelungi ore de reculegere şi de întreţinere cu sine însuşi, — s’a simţit cu adevărat El, desfăcut de feluritele aspecte în care trebuia, — după împrejurări, — să-şi încorseteze înfăţişarea şi cuvintele. Sunt doar câţiva ani de-atunci, — decorul a rămas aproape acelaşi şi totuşi am impresia că retrăiesc momente dintr’un trecut îndepăr­tat, trezind la viaţă imagini şi lo­curi moarte. Dacă castelul cel mare al Peleşu­­lui, păstrează până ’n cele mai în­tunecate unghere, fărâmi din umbra Regelui Carol, uriaş aşternută peste lumina marilor săli cu lemnăria în­­dantelată de chinuite sculpturi go­tice, — dacă aşteptând să-l vezi a­părând aevea, pândeşti să prinzi e­­coul paşilor lui pe marmora saloa­nelor florentine, — apoi, — palpi­taţia încă caldă a vieţii Regelui Ferdinand, stăpâneşte puternică toa­te celelalte castele ale Peleşului. Le-a locuit pe toate, lăsând fiecăruia, — în anume momente ale vieţii lui, — bucurii, tristeţă şi dureri, precum şi­ atâtea frământări lăuntrice, tăi­nuite până ’n ultima suflare a în­gheţului. Un apartament cu încăperi mici, la al treilea etaj al Peleşului cel mare, i-a fost prima locuinţă la ve­nirea lui în ţara pe care era sortit, mai apoi, s-o întregească şi în ţă­râna căreia, după ani şi ani, a co­borât să doarmă, lângă groapa des­­călicătorilor Basarabi. Apartamentul se păstra încă in­tact, acum cinci ani. Acolo, — sub severa şi neînduplecata ocrotire a bătrânului Suveran, — a început El să se îndrepte înspre desăvârşirea de mai târziu. Acolo, s’au sfărâmat răsvrătirile unui suflet adânc uman şi înţelegă­tor a multe, acolo a învăţat să tacă cât mai mult şi să rostească vorba la vremea ei, cu sgârcenie, cuvenit împrejurărilor şi a oamenilor că­rora se adresa. Şi tot acolo, şi-a do­molit avântul violent al tinereţii şi şi-a gâtuit întâiele înfiorări ale dra­gostei. Nivelat exterior, — apă cu clocot în adânc şi cu întindere ne­clintită la suprafaţă, — a fost, pen­tru mai toţi, multă vreme, un mare punct de întrebare F­oişor, s’a statornicit în primii ani ai căsătoriei, şi-acolo, cei d’in­­tâi copii ai dinastiei, născuţi pe pă­mântul nostru, au deschis ochii. (Tot la Foişor, s’a născut şi M. S. Regele Mihai). Astăzi, — în amurgurile înflăcă­rate ale toamnei, ferestrele Foişoru­lui, încinse în pala de aur, răsfrâng dinăuntru şi trimet spre limpezimele albe ale crestelor muntoase, amin­tirea săgetărilor de priviri ale unor

Next