Cuventul, octombrie 1929 (Anul 5, nr. 1597-1627)
1929-10-01 / nr. 1597
ANUL AL V-lea.—NTo. 1597. KtDALjlA !?l ADMINISTRAI IA BUCURtSTl, BUL bLISABtlA 12, EL II tu bbONr i7o/l'J ^ACjlA Th.Lh.ton . 378/ 1 ADMINISTRAŢIA fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURIU Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate 29 Mărfi I Octombrie 1929 1*0** I». Joseph Barthélemy, deputat şi membru al Institutului Frântei, publică în cunoscuta revistă «L’Europe Nouvelle», cel dintâi articol dintr’o serie consacrată acelui fenomen, în aparenţă straniu, căruia îi se datoreze, într’o Europă cuprinzând state înzestrate cu constituţii democratice, schimbări în felul de guvernare de natură a vădi ce face însuşi domnia sa numeşte «criza democraţilor europene». Deşi «indefectibil liberal, hotărât democrat şi incorigibil parlamentar» d. Joseph Barthélemy face un lăudabil efort de obiectivitate pentru a mărturisi că democraţia care a înregistrat un extraordinar progres de la revoluţia franceză din 1789 şi până in vremea din urmă, se găseşte acum în regres. In fapte ca şi în spirite ea încearcă o gravă criză. Parlamentarismul dă înapoi, iar credinţa democrată a murit. «Michel de Bourges a putut spune că «o santinelă invizibilă» veghea asupra adunării populare. Cari sunt astăzi cei cari ar fi gata să moară pentru regimul adunărilor, se întreabă d. Barthélemy. Marile schimbări petrecute în atâtea dintre statele Europei, începând cu Rusia şi sfârşind cu Iugoslavia par a demonstra cu tăria faptului împlinit falimentul democraţiilor. Evident fiecare din nouile regimuri care s’au ridicat pe ruinele vechilor stări de lucruri din aceste ţări se deosebeşte de celălalt. Dictaturi de partid sau de persoană, de dreapta sau de stânga, comunism în Rusia, fascism în Italia, rivelism în Spania, şi aşa mai departe, toate aceste noui forme de organizaţie politică a statului, au la origina lor, spune d. Barthélemy, o carenţă a regimului parlamentar, o neputinţă proclamată ori constatată de a învinge dificultăţi excepţionale, tulburări interne, conflicte de rase. Ceia ce afirmă d. Barthélemy este însă numai în parte adevărat.. Fiindcă pentru Rusia şi pentru Turcia, în orice caz, nu o carenţă a parlamentarismului a determinat uriaşele schimbări. D. Barthélemy nu lămureşte însă cauza care a făcut ca parlamentarismul să se dovedească neputincios, atunci când împrejurări excepţionale i se aşezau de acurmeziş. De ce democraţia şi parlamentarismul italian n’au fost în stare să găsească în ele forţa de a învinge dificultăţile interne ale Italiei şi a trebuit să răsară fascismul şi d. Mussolini pentru a salva statuii Asta ar putea să însemne că pretutindeni unde apar condiţiuni deosebite, regimul democratic se dovedeşte de o mizerabilă impotenţă şi că bun pentru vremuri normale sau liniştite, el este asvârlit la rebut în clipa când naţia în primejdie are de făcut faţă neprevăzutului. Şi totuşi nici în chipul acesta realităţile nu ne îngăduie să generalizăm. Căci, iată Franţa pe care războiul şi consecinţele lui au pus-o în cele mai grele situaţii, le-a putut învinge fără a-şi abandona regimul democratic, iată Germania, înfrântă în război copleşită de obligaţiile dezastrului, înviind cu uimitoare rapiditate şi cu un splendid elan, reluându-şi locul de prestigiu şi de autoritate în lume, tocmai sub egida unui regim socotit democratic. De ce prin urmare carenţa parlamentară nu s’a făcut simţită şi în aceste ţări, care şi ele au trecut prin greutăţi tot atât de mari. Eroarea d-lui Barthélemy şi a celor mai mulţi dintre democratizanţii de pretutindeni constă în aceia că ei socotesc formula democratică asvârlită în lume de trâmbiţele revoluţiei franceze ca termen inevitabil al evoluţiei interne a tuturorpopoarelor. Franţa are o democraţie. Dar această democraţie e numai a ei, termen al evoluţiei ei spirituale, creaţie a istoriei ei, realitate a vieţiii ei naţionale. Regimul factual din Germania nu prezintă decât foarte vagi asemănări cudemocraţia franceză. El este un regim născut din condiţiile reale alevieţii germane la un moment dat. Şi fiind la rândul lui o realitate, el a putut îndeplini cum trebuie sarcina pe care o purta. Parlamentarismul britanic este el de aceiaşi origină cu parlamentarismul francezi Cameră a comunelor şi Cameră a lorzilor, el este o instituţie specific englezească. Aşi putea multiplica pildele. Fapt este că fiecare popor urmează o evoluţie proprie şi că numai acele instituţii sunt realităţi efective, care îşi trag fiinţa din condiţiile specifice ale acestei evoluţii. Numai plecând dela acest punct de vedere se explică situaţiunea că pretutindeni unde parlamentarismul n’a însemnat decât o copie abstractă a parlamentarismului francez, şi deci n’a fost o realitate, el s'a dovedit neputincios şi a fost înocuit de regimuri legate de fiinţa vie a naţiei. România n’a avut şi nu are ea o constituţie dintre cele mai liberale. Dar fosta această constiuţie o realitate. Numai aşa, petec de hârtie fiind, acest pact fundamental, cum i se spune fără nici o intenţie ironică, s’a putut concepe guvernări personale sau ale unei clici bancare de ani de zile. Numai democratizanţii cari în ultmile decenii ale veacului trecut şi au făcut educaţia politică la şcoala revoluţiei franceze, şcoală a abstracţiunei şi a irealismului enciclopedic, şi-au putut închipui că democraţia şi parlamentarismul de pe malurile Seriei sunt instituţii care pot fi transplantate aiurea fără a’şi pierde esenţa lor. Ceiace s’a petrecut în Italia, în Spania, în Iugoslavia nu înseamnă o criză a democraţiei, ci falimentul unei ideologii care socotea, dispreţuind realităţile specifice fiecărei naţii, că democraţia constitue forma definitivă spre care tinde evoluţia politică universală. Vladimir Ionescu Carne de cal S’a întreprins, în sfârşit, propaganda în favoarea consumaţiei cărnii de cal. In fruntea propagandiştilor stă d. profesor dr. Minovici. Prin intermediul presii, li se pretinde cetăţenilor să renunţe la o superstiţie şi la o greaţă inutilă. Căci, dat fiind că oricum sunt serviţi cu muşchi tocat de mânz şi iapă bătrână, (împănat în mixtura diverselor mezeluri) etichetate mezeluri de vacă, e mai bine, decât să se lase amăgiţi, să recunoască faptul însăşi cetăţenii şi să ceară să li se ofere carne de cal. Ideea e bună- Lăudabilă, findcă tinde să ieftinească coşniţa familiilor sărmne şi fiindcă reprezintă o primă hartă cu supestiţia tenebroasă. Numai că succesul ei este problematic. Dreptatea, oricât ar fi ea de evidentă nu ajunge ca să clintească o tradiţie şi, s’o şi detroneze.Veacuri de regim alimentar au obişnuit pe oameni cu o greaţă organică pentru carnea de cal. Superstiţia nu va putea fi stârpită prin intermediul unei propagande ce se adresează inteligenţei şi nu senzibilităţii. Toată lumea este perfect tere din ţaţă: calul e un animal pur. Şi nimeni nu va putea desobişnui totuşi cu uşurinţă, pe cetăţean ca să raţioneze: carnea de bou e carne comestibilă, pe când cea de cal, e carne de hoit. S’ar putea totuşi ca propaganda să aibă succes. Mai ales în oraşele mari unde oamenii sunt mai puţini tradiţionalişti. E totuşi anormal că problema consumaţiei cărnii de cal să se pună măcar la noi Suntem o ţară fertilă, exportatoare de vite. Probleme de acest fel se pot pune, trebuesc puse numai în ţări care importă. La noi e nefiresc, prematur pusă. Ni se face propagandă în favoarea cărnii de cal numai din pricina scumpetei excesive. Din pricina anarhiei în producţie şi desechilibrului dintre producţie şi consumaţie. De aceia propaganda aceasta mai mult semnificativă, decât necesară. Prebus. ----ooc=Q=o---- De câtăva vreme, povesteşte iputaţie. Se interesase de creşterea fost inspector de siguranţă englez, cailor de curse, dar principalele saci. Edwin T. Wodhal, Joker-Clubul de titluri se bazau pe lucrări ştiina fost preocupat de anumite succeţifice serioase. In timpul răsboiului se inexplicabile, caii care nu aveau mare şansă de câştig, învingeau cu multe lungimi la potou. Un grajd ajunse astfel celebru, poate chiar prea celebru. Au fost suspectate manevrele acestui grajd, dar nu s’au putut găsi probe de culpabilitate. Poliţia engleză fu însărcinată cu facerea unei anchete şi în consecinţă, descoperi că un profesor austriac reuşise să fabrice un stimulent, care putea să mărească forţele unui cal, în astfel de măsură încât să-i dea asupra adversarilor săi o superioritate de 27 livre. Acest stimulent nu lăsa nici o urmă. Profesorul era un om de mare rase remarcase în fabricarea gazelor asfixiante. Urmările răsboiului, şi mai ales efectele sale asupra circulaţiei monetare îl mânară şi îl siliră să recurgă la preocupări dubioase. Se hotărâse arestarea sa şi a complicilor săi, dar o ceaţă deasă împiedică alergarea curselor tocmai în ziua, în care arestarea urma să se facă. Banda îşi dădu seama de primejdie şi izbuti să treacă repede graniţa. In realitate acest fapt nu e izolat. Crimele interesante, care cer o anumită inteligenţă, se înmulţesc. Un om de afaceri, bogat, văduv, bucurându-sa de o înaltă poziţie socială, petrecuse intr’o vară câteva zile de vacanţă la o staţiune balneară. Făcu acolo cunoştinţă cu o tânără femeie, vecină de cameră în acelaş hotel. Făcură cunoştinţă. Tânăra femeie avea 22 de ani, nu era extrem de inimoasă, dar ştia să farmece pe tovarăşii săi. Nu era întru nimic «modernă»; liniştită, de excelentă educaţie, vie şi spirituală, ea făcu o mare impresie asupra domnului cunoscut. Om de mare moralitate, el nu făcu în timpul convorbirilor sale nici o aluzie îndoelnică. Dacă doamna ar fi îndrăznit să facă propuneri, ar fi fost scurt înlăturată. La sfârşitul vacanţei, tânăra femeie luându-şi rămas bun, invită pe cunoscutul ei ocazional să o viziteze la Londra, pe ea şi pe mama sa. Domnul primi şi făgădui să vină într’o după amiază să ia ceaiul. Femeia locuia un apartament luxos într’un cartier elegant. II primi pe vizitator călduros şi în timpul ceaiului conversaţia sa şi a mamei sale fu dintre cele mai apreciabile. I se urmă doamna bătrână lăsând pe fiica sa şi pe vizitator singuri, ieşi «pentru ca să vadă de dejun». După cinci minute uşa se deschise cu violenţă. Un maître d’hotel intră brusc şi îl întrebă pe vizitator, ce însemnează purtarea sa. Omul de afaceri se întoarse mirat spre tânăra femeie, dar observă că are un aer mâniat, de altfel ea conformă acuzaţiile care îi fuseseră aduse. Un moment vizitatorul fu descumpănit. Pe urmă adevărul i se lămuri. Toată istoria, dela întâlnirea din staţiunea balneară până la această vizită într’un apartament londonez, nu era decât o conspiraţie, a cărui victimă era. Căzuse într’o cursă. Cum nu era lipsit de curaj: «Foarte bine — făcui. Duceţi-vă să chemaţi poliţia. Nu mi-e teamă de nimic». — «Cum doriţi — replică omul, dar înainte de a mă duce, îngăduiţi-mi să vă spun că sunteţi aci într’o casă rău famată». Cursa era complectă. Vizitatorul era nevinovat, fără îndoială, dar el ştia că dacă afacerea ar fi fost adusă în faţa unui tribunal, ar fi fost întrebat de ce s’a dus într’o asemenea casă şi cum era mândra de poziţia sa socială, el plăti... Numai atunci când şantajul încercă să fie reluat, el destăinui întreaga afacere unui detectiv particular, care descoperi lucrurile. E un tip de şantaj şi şantajul şi furtul, în care e amestecată şi încrederea, sunt rude apropiate. Cursele de cai furnizează adesea un excelent pretext. Venind din Austria excrocul Mo. Noub, păcălia pe naivi prin aerul său morocănos şi brusc. Făcu cunoştinţă cu un personagiu bogat. Ii spuse că de fapt lui îi e teamă de cunoştinţele făcute în tren, pentru că deobicei poartă asupra sa sume importante, că a făcut avere prin speculaţii de bursă sau la curse. Deşteptând astfel interesul victimei sale, încercă operaţia. Mc. Nolly şi banda sa prădă 125.000 franci de la acest naiv cu o dexteri tate uluitoare. El fu arestat, îndată ce calul pariat nu se plasă la potou, dar păcălitul nu intentă plângere, fiindu-i ruşine de această întâmplare. Era furios, în aşteptarea câştigului făcuse o seamă de cheltueli şi promisiuni. Banditul de drumul mare a făcut loc eferocilor inteligenţi, care operează după îndelungată pregătiri şi câlătore80 numai cu automobilul Toate excrocheriile moderne se aseamănă. Excrocul american este insă deosebit de cel dinaintea răstolului. Altădată exista aventurierul, tipul din care la anumite epoci s ar fi făcut un erou naţional Astăzi există tipul peseurului, «omul de lume, care cunoaşte toate cercurile mondene, primii pretutindeni şi trăind în mare senior. Este mai puţin spectacular, dar este mai primejdios pentru ordinea socială. Răufăcătorii devin din ce în ce mai abili, pentru a face faţă condiţiilor de viaţă continuu în schimbare şi pentru că in genere câştigă teren. Crima prosamcn^B * Este evident că apropiata campanie de răsturnare pe care o anunţă opoziţia, nu porneşte numaidecât din realităţile politice. Toamna a însemnat întotdeauna o reluare a activităţii politice, şi ca atare o asemenea campanie închide în resorturile ei şi un coeficient de automatism. Nu e mai puţin adevărat, însă, că în partidul liberal, ca şi în întreaga opoziţie care-i merge la remorcă, a sfârşit prin a triumfa teza d-lui Vintilă Brătianu, care pledează pentru o cât mai neîntârziată răsturnare a actualului regim. (Adică, pentru a fi lămuriţi, d. Brătianu nu speră că poate, dar ştie că trebue să înlăture guvernul Maniu, şi anume cât mai în grabă, dacă voeşte ca partidul liberal, în actuala lui formaţie şi structură să mai însemne ceva în viaţa politică a ţării). Problema «centrului de greutate» R. Vintilă Brătianu a înţeles, cu intuiţia sigură a Brătienilor, că o prea îndelungată dojana a Regenţei nu poate să însemneze decât o slăbire a prestigiului dinastiei, şi — ca atare — deplasarea centrului de greutate a vieţii politice de la coroană înspre naţiune. Eventualitatea unor greşeli din partea d-lui Magnut cu cari contează d. Duca, şi cari să ducă la (Citiţi continuarea în pag. IlI-a) ANCHETE POLITICEI GUVERNUL „MERGE“ IN STRĂINĂTATE ? „Campania de răsturnare“ a opoziţiei nu are sens?. - Situaţia guvernului în străinătate. - Unde e „punctul nevralgic“ D. IULIU MANIU EXEMPLUL FEMEILOR Câteva date venite din provincie asupra înscrierei în listele electorale ale femeilor, fericite de guvern cu dreptul de a vota, constituiesc o jalnică prevestire pentru politiciani noștri. Abia zece la sută din distinsele doamne sau domnișoare chemate să se înghiontească după buletinele respective de vot au fo nevoit să ia act de noua lor situaţie. Avem astfel o pătură întreagă de fiinţe cari rămân indiferente la discursurile patriotice, democratice, reacţionare, comuniste, ale fruntaşilor acestor îndeleticiri. Femeile, deci, rămân indiferente la cărţile poştale cu portretele miniştilor, la autografele lor, la informaţiile care le prezic viitorul, sau le descoase trecutul, la popularitatea lor, şi la atâtea alte lucruri cari pasionează, astăzi, pe orăşean la cafenea sau la bodegă, iar pe ţăran la cârciumă. Desigur însă că toate aceste refractare la binefacerile scrutinului universal nu sunt, pentru aceasta, nici mai puţin bune-mame, nici mai puţin bune profesioniste, şi nici mai puţin bune gospodine şi administratoare ale gospodăriei lor. Probabil însă că spiritul de observaţie şi învorbit pe deasupra vacarmului care tinde să politicianizeze întreg poporul românesc, şi să-l transforme într-o odioasă clientelă de club şi de partid, le-a spus că e momentul să dea ele măcar exemplul cel bun. Acolo unde bărbatul e incapabil să se mai dezmeticească din zarva cu care a fost ticăloşit de zgomotul atâtor odioase ademeniri, femeia a ştiut să opună un formidabil «veto» al instinctelor ei de orientare şi de conservare. In această privinţă ar fi interesant de adăugat la constatarea de mai sus faptul biologic constatat, că femeile au mai dezvoltat în ele simţul de conservare a rasei, decât bărbaţii, şi că ele sunt principalele depozitare ale bunelor însuşiri latente ale unui popor, pentru a conchide automatic la primejdia pe care o reprezintă la noi faptul că fiecare ins a devenit o mică pilă electrică, permanent încărcată, de politica acută. Evident că nu suntein, pentru aceasta, un adversar al dreptului femeei. Socotim deci că femeile sunt tot atât de îndreptăţite să participe la toate treburile publice. Abţinerea lor insă, departe de a o lua drept o neînţelegere a acestui drept, sunteţi mai degrabă înclinaţi să o interpretăm ca o participare activă, în sensul unui protest tacit, adânc ca instinctul însă, şi impresionant ca un gest eroic, împotriva tuturor ciasurilor pierdute zadarnic de soţii, de fraţii, de rudele lor de tot felul, sau de copiii lor, în ascultarea discursurilor cu care li s’au împănat zadarnic urechile, în frecventarea cluburilor politice, cu care s’au deprins,in lectura ziarelor care îi informează cu toată seriozitatea de purgativele luate de miniştrii în funcţiune, sau de subsecretarii lor de stat, de deputaţii şi de senatorii guvernamentali, de cei ce, din opoziţie, le fac zile amare, etc. Preocuparea aceasta a tuturor de politică, cu predilectă exclusivitate, ne-a dus la formula barocă a generalităţilor exercitate în dauna faptului concret. Aşa, de pildă, după cinci zeci de ani de viaţă publică, şi zece de democraţie, cetăţeanul român este încă preocupat să ştie cine anume este ministru şi prim-ministru, dacă domnul cutare cu joben şi cu pantofi de lac, ca toţi domnii, dealtfel, care fac politică, este sau nu este «democrat», în principiile lui, dacă este sau nu este «liberal», dacă este sau nu este «reacţionar». Nimeni nu se mai interesează însă dacă este sau nu este, pe deasupra, şi capabil să ocupe locul pe care îl dispută adversarului său cu lovituri de «democraţie» oratorică, sau de oratorică «dreaptă». Problema unei etice de cugetare, a unei discipline morale, indiferent dacă ea vine din dreapta sau din stânga, ca rezultante,a capacităţei individuale, comportându-se logic şi onest faţă de sine, în primul rând, a dispărut cu desăvârşire din circulaţie. Preocuparea visului politic se transformă, astfel pe cais de reversibilitate, în căutarea a cât mai nu- meroase clientele, iar omul, chiar bine intenţioat, la început, şi susceptibil de a pricepe ceva, pierde imediat contactul cu sine pentru « N. Davidescu Domnul profesor Iorga vorbea deunăzi, indignat, despre o campanie pe care trei neamuri, vecine nouă, o duc împotriva noastră. «O campanie de istoriei», care «ce nu ne aruncă în obraz ! Am fi vagabonzii lumii, mai rău decât Ţiganii, biciuiţi din urmă şi biciuiţi din faţă». Pentru ca în concluzie să se ceară «isgonirea noastră din ţările schimbarea regimului, nu prea entusiasmează pe D L Vintilă Brătianu, care po- ________________ se dă încă destul simţ al I pe care le-am furat. Aşa urlă* Musca* *__m_ I tafdevii# jancsii Benedek, Muscalii anonimi». Aşadar, trei neamuri asiatice cer isgonirea noastră din Europa. Pentru ca ei, sosiţi călări din stepe şi pustii, să ne ia locul. Şi lucrul acesta nu-i scrie cine ştie ce prost sau inconştient, ci-l scriu istoricii vecinilor noştri, care de care mai deştept şi mai conştient ! Şi de aceea, nemulţumit pe regenţă, I mai onest şi mai prob ! Dovadă — care înţelegând să respecte consti-1 scria nu de mult domnul Baţaria — tuţia în spiritul şi litera ei, lasă să I ac®l imberb căţeluş istoric, de din alunece iniţiativa şi hotărîrea în Icoloile Dunăre, care — punând pe mâna masselor, şeful liberalilor este I seama domnului Iorga lucruri neatotuşi dispus să dea.., concurs înal-1 firmate de acesta — se repezia, i tului consiliu, dacă acesta ar în- I diot, la dânsul, făcând clăbuci la cerca să se împotrivească înscăuna-i gură... Vedeţi, prin urmare, ce sprijini definitive a regimului masselor. I ten la minte şi cinstit la ştiinţa durealităţilor încât să înţelagă că de asmenea greşeli nu poate profita în nici un caz actualul partid liberal, atâta vreme cât — prin permanentizarea regenţei — elementul hotărâtor în viaţa noastră publică nu mî** este coroana ci naţiunea. yManevrele executate în jurul refor I mi sale, — dumnealui, vecinul da sub mei administrative sunt o dovadă). I Fluviu ? Şi ce bună credinţă, în ţeastă, îa dânsul ! Dar domnul Benedek Jancsi, ce vrea, — rugămu-ne ! Că suntem, noi Ţigani de pripas 1 iar el, cu toţi ai lui, făcuţi de Dumnezeu din ţărână de lângă Tisa ! Era, înainte de războiu, la Budapesta — când la Universitatea acesteia studiau tineri aparţinând la zece neamuri, robite, toate la Unguri, întrunirile studenţeşti, ca şi asociaţiunile, erau pe naţionalităţi. Dar când împrejurarea îi aduna, pe studenţii unguri şi pe cei robiţi, laolaltă, efervescenţa nu întârzia să se producă. Iar apostrofa pe care ceilalţi o aruncau, ca pe o măciucă, în Unguri, când cearta se înteţia, era. : Ah, Sie, zusammenge sioface faţă nevoilor de concurenţă a Z ZZ- Z Z adversarilor. Klene Natton ’ ~ Nu cumva era' ÎQ* I i're studenţii ungari de pe vremea Greva aceasta pasivă a alegătoa-1 ceea, şi domnul Benedek J. 1 Şi nu relor noastre poate fi interpretată I cumva ar putea să ne explice dumea un semnal de alarmă şi ca un I nealui pentru ce pe Unguri îi apuca apel adresat ţărei pentru despoliti-1 tremuratul la auzul acestui fericit cizarea cetăţenilor ei. Ar fi, astfel, I trouvaille-lexic . Care pentru ei era momentul să ne interesăm mai pu-1 un fel de lése-naţiune 1 ţin de principiile abstracte cu care politeianii noştri bat zi şi noapte în toba tuturor răscrucilor politice, pentru a urmări puţin faptele lor concrete. Concluziile acestei operaţii simple, de fapt, nu ar fi favorabile nici unora dintre aceşti domni. Ar fi însă pentru poporul românesc o bună lecţie de trezire din beţia teoriilor create, parcă, anume ca să-l ameţească. Şi omul ar vedea, astfel, că nimic nu e non sub soare, că totul e la fel cu totul, şi ar începe să-şi vadă de treabă. Femeile, cel puţin, au izbutit sa rămână indiferente la bucuriile de a-şi scoate condicuţa de la toţi şefii de suburbii sau de sectoare ai clu-burilor politice. Dacă şi bărbaţii ar sfârşi să se reculeagă până la această înţeleaptă indiferenţă, politicianii, în loc de a se mai concura în de ei pentru păcălirea mulţimei cu vorbe sonore, poate că ar trece la preocuparea de a se concura în de ei cu o activitate folositoare, şi cu o bună şi cinstită gospodărie a treburilor obşteşti. Evident însă că pentru a se ajung iar miu deunăzi, un profesor de la Universitatea din Budapesta da gură, disperat, că naţia ungară e pe ducă (pentrucă i-ar înneca Evreii şi alte neamuri — şi pentrucă le-ar fi scăzut lor, Ungurilor, debitul prolific). Ar fi locul să-l întrebăm, pe acest ungur, care şi el, fireşte, trebuie să fi crezând şi spuind aceleaşi lucruri, despre Români, ca şi tovarăşul său Benedek I.„— Care naţie ungară, stimabile, e pe ducă! Acea die Zusammengestahlene Nation de mai sus ! După cum şi cutărui deputat maghiar, de Oradia Mare par’că, i se poate răspunde la fel... A scris, acesta, nu de mult: conştiinţa naţională, la Ungurii din România, adoarme, în vremea noastră, pe încetul... In şcoli, eroii naţionali ai Ungariei nu mai sunt pomeniţi;« sunt scoşi din manuale; numele nu li se mai aude; îi uităm pe rând, pe încetul pe toţi; conştiinţa de noi înşine de abia mai pâlpâe, se stinge pe încetul; şi astfel Românii ne îngroapă sufletul pe nesimţite.» Ne doare, stimabile, că trebue să te întrebăm şi pe dumneata: Care de aici, trebue făcut «tabula rasa» !eror naţionali al Ungurilor ! De cade toţi domnii cunoscuţi nouă până azi ca salvatori ai ţărei pe bază de principii, şi începută treaba cu alţii noi. De din ei vrei să vorbeşti ! De «marele» rege Nagy Lajos ! Dar era francez, acesta unul De Ion şi I Matei Corvin ! Unguri, aceştia 1 Sst ! Ori de Kossuth şi de Petöffi de ION GONEA, voiai să spui 1 Slovac, primul, şi sârb — celălat, omule. Andrassy 1 Ţigăni, prietenei Cei doi Hunfalvyl Germani, colega. Liszt! Aşişderea, şi el. Să mai pomenim din eilen, fiindcă atâta de cruzi nu suntem. Şi la ce buni Noi nici atâta n’am fi spus, dar când vin istorici ungari (Citiţi continuarea în pagina II-a) Pensionarii for jurământ Am mai avut prilejul să scriem, şi noi,despre actul de justiţie, proectat de guvernul d-lui Maniu, pentru funcţionarii unguri cari au refuzat să presteze jurământul de încredere, statului român. Era într’o vreme când abia se sppnise despre o atare intenţie şi cum, paralel cu acest act de justiţie, guvernul naţional-ţărănesc nu pregeta să presare, în dreapta şi stânga, destule injustiţii, era firesc să conexăm intenţiile frumoase pentru străini, cu injustiţiile pentru conaţionali, şi să tragem singura concluzie, ce se putea trage : guvernul d-lui Maniu era cu unii mumă şi cu alţii ciumă. Intr’adevăr, spuneam, cu săptămâni de zile în urmă, nu se poate să nu aplauzi actele de mărinimie, numai că mărinimiile cer un cadru adecvat. Oricât de animate de nobile porniri, ar fi generozităţii, când se înconjoară de nesocotirea unor obligaţii elementare, încetează de a mai fi generozităţi sau, în cazul cel mai bun, devin criticabile. Inchipuiţi-vă un fiu înstărit care are grijă de metresă, o oploşeşte de toate bunătăţile, îi înscrie dată la tribunal, are grijă de viitorul ei şi al neamurilor ei, dar care, în acelaş timp, necosoteşte pe bietul lui tată şi pe mamă-sa o lasă să moară în mizerie, etc. etc., aşa cum aţi auzit şi cunoaşteţi, desigur, multe cazuri. Este acest generos, din seul căruia se hrănesc atâtea stomacuri, un model al genului sau poate l-aţi prefera puţin corectat ! Transpuneţi situaţia în planul relaţiilor dintre popoare, dintre clase sociale, în planul ultimei generozităţi a guvernului Maniu şi situaţia nu-i altminterea. Să zicem că funcţionarii unguri, cari n’au prestat jurământul, au drept la pensii. Noi credem că au dreptul. Dar au dreptul pentru timpul cât au servit fostelor stăpâniri până ’n ziua în care au refuzat jurământul. Pensia e consecinţa inexorabilă a slujbei şi a jurământului prestat. Calculele d-lui Romulus Boită, după care suma datorată, n’ar fi aşa de exagerată şi graţiozităţile juridice ale d-lui Aurel Vlad, sunt platonice. Ele nu conving pe nimeni, cel mult dispun la obiecţii. Dar chiar şi acele drepturi, aşa cum le înţelegem noi, pot fi ele executate în pofida circumstanţelor critice în care se sbate ţara, astăzi. Când comerţul, industria, funcţionarul public, oşteanul care s'a sacrificat pentru ţara mărită, trăese într’un regim de moratoriu, când statul nu-şi plăteşte datoriile către ai săi şi apasă cu amândoi genunchi pe grumazul contribuabilului, nar fi fost, n’ar fi mai elegant să se amâne şi problema aceasta a pensionarilor fără de jurământ. Ar fi mai cuminte, mai echitabil, mai puţin ostentativ. Perpessicius