Cuventul, octombrie 1929 (Anul 5, nr. 1597-1627)

1929-10-01 / nr. 1597

ANUL AL V-lea.—NTo. 1597. KtDALjlA !?l ADMINISTRAI IA BUCURtSTl, BUL bLISABtlA 12, EL II tu bbON­r i7o/l'J ^ACjlA Th.Lh.ton . 378/ 1 ADMINISTRAŢIA fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONE­SCU ANUNCIURIU Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate 29 Mărfi I Octombrie 1929 1*0** I». Joseph Barthélemy, deputat şi membru al Institutului Frântei, pu­blică în cunoscuta revistă «L’Europe Nouvelle», cel dintâi articol dintr’o serie consacrată acelui fenomen, în aparenţă straniu, căruia îi se dato­reze, într’o Europă cuprinzând sta­te înzestrate cu constituţii democra­tice, schimbări în felul de guvernare de natură a vădi ce face însuşi dom­nia sa numeşte «criza democraţilor europene». Deşi «indefectibil liberal, hotărât democrat şi incorigibil parlamentar» d. Joseph Barthélemy face un lău­dabil efort de obiectivitate pentru a mărturisi că democraţia care a înregistrat un extraordinar progres de la revoluţia franceză din 1789 şi până in vremea din urmă, se găse­şte acum în regres. In fapte ca şi în spirite ea încear­că o gravă criză. Parlamentaris­mul dă înapoi, iar credinţa demo­crată a murit. «Michel de Bourges a putut spune că «o santinelă invi­zibilă» veghea asupra adunării po­pulare. Cari sunt astăzi cei cari ar fi gata să moară pentru regimul adunărilor, se întreabă d. Barthé­lemy. Marile schimbări petrecute în a­­tâtea dintre statele Europei, înce­pând cu Rusia şi sfârşind cu Iugo­slavia par a demonstra cu tăria faptului împlinit falimentul demo­craţiilor. Evident fiecare din noui­­le regimuri care s’au ridicat pe rui­nele vechilor stări de lucruri din aceste ţări se deosebeşte de celă­lalt. Dictaturi de partid sau de per­soană, de dreapta sau de stânga, comunism în Rusia, fascism în Ita­lia, rivelism în Spania, şi aşa mai departe, toate aceste noui forme de organizaţie politică a statului, au la origina lor, spune d. Barthé­lemy, o carenţă a regimului parla­mentar, o neputinţă proclamată ori constatată de a învinge dificultăţi excepţionale, tulburări interne, conflicte de rase. Ceia ce afirmă d. Barthélemy este însă numai în parte adevărat.. Fiindcă pentru Rusia şi pentru Turcia, în orice caz, nu o carenţă a parlamentaris­mului a determinat uriaşele schim­bări. D. Barthélemy nu lămureşte însă cauza care a făcut ca parlamenta­rismul să se dovedească neputin­cios, atunci când împrejurări ex­cepţionale i se aşezau de acurmeziş. De ce democraţia şi parlamentaris­mul italian n’au fost în stare să gă­sească în ele forţa de a învinge di­ficultăţile interne ale Italiei şi a trebuit să răsară fascismul şi d. Mussolini pentru a salva statuii Asta ar putea să însemne că pre­tutindeni unde apar condiţiuni deo­sebite, regimul democratic se dove­deşte de o mizerabilă impotenţă şi că bun pentru vremuri normale sau liniştite, el este asvârlit la re­but în clipa când naţia în primej­die are de făcut faţă neprevăzutu­lui. Şi totuşi nici în chipul acesta realităţile nu ne îngăduie să gene­ralizăm. Căci, iată Franţa pe care războiul şi consecinţele lui au pus-o în cele mai grele situaţii, le-a pu­tut învinge fără a-şi abandona re­gimul democratic, iată Germania, înfrântă în război copleşită de o­­bligaţiile dezastrului, înviind cu uimitoare rapiditate şi cu un splen­did elan, reluându-şi locul de pre­stigiu şi de autoritate în lume, toc­mai sub egida unui regim socotit democratic. De ce prin urmare ca­­renţa parlamentară nu s’a făcut simţită şi în aceste ţări, care şi ele au trecut prin greutăţi tot atât de mari. Eroarea d-lui Barthélemy şi a ce­lor mai mulţi dintre democratizan­­ţii de pretutindeni constă în aceia că ei socotesc formula democratică as­­vârlită în lume de trâmbiţele revo­luţiei franceze ca termen inevita­bil al evoluţiei interne a tuturor­­popoarelor. Franţa are o democra­ţie. Dar această democraţie e nu­mai a ei, termen al evoluţiei ei spi­rituale, creaţie a istoriei ei, reali­tate a vieţiii ei naţionale. Regimul factual din Germania nu prezintă decât foarte vagi asemănări cu­­democraţia franceză. El este un re­gim născut din condiţiile reale ale­­vieţii germane la un moment dat. Şi fiind la rândul lui o realitate, el a putut îndeplini cum trebuie sar­cina pe care o purta. Parlamenta­rismul britanic este el de aceiaşi o­­rigină cu parlamentarismul fran­cezi Cameră a comunelor şi Came­ră a lorzilor, el este o instituţie spe­ci­fic englezească. Aşi putea multi­plica pildele. Fapt este că fiecare popor urmează o evoluţie proprie şi că numai acele instituţii sunt realităţi efective, care îşi trag fiin­ţa din condiţiile specifice ale aces­tei evoluţii. Numai plecând dela acest punct de vedere se explică situaţiunea că pretutindeni unde parlamentaris­mul n’a însemnat decât o copie ab­stractă a parlamentarismului fran­cez, şi deci n’a fost o realitate, el s'a dovedit neputincios şi a fost în­­ocuit de regimuri legate de fiinţa vie a naţiei. România n’a avut şi nu are ea o constituţie dintre cele mai liberale. Dar fost­a această constiuţie o realitate. Numai aşa, petec de hâr­tie fiind, acest pact fundamental, cum i se spune fără nici o intenţie ironică, s’a putut concepe guver­nări personale sau ale unei clici bancare de ani de zile. Numai democratizanţii cari în ul­­tmile decenii ale veacului trecut şi au făcut educaţia politică la şcoala revoluţiei franceze, şcoală a ab­­stracţiunei şi a irealismului enci­clopedic, şi-au putut închipui că democraţia şi parlamentarismul de pe malurile Seriei sunt instituţii care pot fi transplantate aiurea fără a’şi pierde esenţa lor. Ceiace s’a petrecut în Italia, în Spania, în Iugoslavia nu înseam­nă o criză a democraţiei, ci fali­mentul unei ideologii care socotea, dispreţuind realităţile specifice fie­cărei naţii, că democraţia constitue forma definitivă spre care tinde e­­voluţia politică universală. Vladimir Ion­es­cu Carne de cal S’a întreprins, în sfârşit, propa­ganda în favoarea consumaţiei căr­nii de cal. In fruntea propagandiş­tilor stă d. profesor dr. Minovici. Prin intermediul presii, li se pre­tinde cetăţenilor să renunţe la o su­perstiţie şi la o greaţă inutilă. Căci, dat fiind că oricum sunt serviţi cu muşchi tocat de mânz şi iapă bă­trână, (împănat în mixtura diver­selor mezeluri) etichetate mezeluri de vacă, e mai bine, decât să se la­se amăgiţi, să recunoască­ faptul însăşi cetăţenii şi să ceară să li se ofere carne de cal. Ideea e bună- Lăudabilă, findcă tinde să ieftineas­că coşniţa familiilor sărmne şi fiind­că reprezintă o primă hartă cu su­­pestiţia tenebroasă. Numai că suc­cesul ei este problematic. Dreptatea, oricât ar fi ea de e­­videntă nu ajunge ca să clintească o tradiţie şi, s’o şi detroneze.Veacuri de regim alimentar au obişnuit pe oameni cu o greaţă organică pentru carnea de cal. Superstiţia nu va putea fi stârpită prin intermediul unei propagande ce se adresează inteligenţei şi nu senzibilităţii. Toată lumea este perfect tere din ţaţă: calul e un animal pur. Şi ni­meni nu va putea desobişnui totuşi cu uşurinţă, pe cetăţean ca să raţio­neze: carnea de bou e carne comes­tibilă, pe când cea de cal, e carne de hoit. S’ar putea totuşi ca propaganda să aibă succes. Mai ales în oraşele mari unde oamenii sunt mai pu­ţini tradiţionalişti. E totuşi anor­mal că problema consumaţiei căr­nii de cal să se pună măcar la noi Suntem o ţară fertilă, exportatoare de vite. Probleme de acest fel se pot pune, trebuesc puse numai în ţări care importă. La noi e nefiresc, prematur pusă. Ni se face propa­gandă în favoarea cărnii de cal nu­mai din pricina scumpetei excesi­ve. Din pricina anarhiei în produc­ţie şi desechilibrului dintre pro­ducţie şi consumaţie. De aceia propaganda aceasta mai mult semnificativă, decât nece­sară. Prebus. ----ooc=Q=­o----­ De câtăva vreme, povesteşte i­­­­putaţie. Se interesase de creşterea fost inspector de siguranţă englez,­­ cailor de curse, dar principalele sa­­ci. Edwin T. Wodhal, Joker-Clubul de titluri se bazau pe lucrări ştiin­­a fost preocupat de anumite succe­­ţifice serioase. In timpul răsboiului se inexplicabile, caii care nu aveau mare şansă de câştig, învingeau cu multe lungimi la potou. Un grajd ajunse astfel celebru, poate chiar prea celebru. Au fost suspectate manevrele acestui grajd, dar nu s’au putut găsi probe de culpabili­tate. Poliţia engleză fu însărcinată cu facerea unei anchete şi în consecin­ţă, descoperi că un profesor aus­­triac reuşise să fabrice un stimu­lent, care putea să mărească forţe­le unui cal, în astfel de măsură în­cât să-i dea asupra adversarilor săi o superioritate de 27 livre. Acest stimulent nu lăsa nici o urmă. Profesorul era un om de mare ra­se remarcase în fabricarea gazelor asfixiante. Urmările răsboiului, şi mai ales efectele sale asupra circulaţiei mo­netare îl mânară şi îl siliră să re­curgă la preocupări dubioase. Se hotărâse arestarea sa şi a compli­cilor săi, dar o ceaţă deasă împie­dică alergarea curselor tocmai în ziua, în care arestarea urma să se facă. Banda îşi dădu seama de pri­mejdie şi izbuti să treacă repede graniţa. In realitate acest fapt nu e izolat. Crimele interesante, care cer o anu­mită inteligenţă, se înmulţesc. Un om de afaceri, bogat, văduv, bu­­curându-sa de o înaltă poziţie so­cială, petrecuse intr’o vară câteva zile de vacanţă la o staţiune bal­neară. Făcu acolo cunoştinţă cu o tânără femeie, vecină de cameră în acelaş hotel. Făcură cunoştinţă. Tâ­năra femeie avea 22 de ani, nu era extrem de inimoasă, dar ştia să farmece pe tovarăşii săi. Nu era în­tru nimic «modernă»; liniştită, de excelentă educaţie, vie şi spiritua­lă, ea făcu o mare impresie asupra domnului cunoscut. Om de mare moralitate, el nu fă­cu în timpul convorbirilor sale nici o aluzie îndoelnică. Dacă doamna ar fi îndrăznit să facă propuneri, ar fi fost scurt înlăturată. La sfârşi­tul vacanţei, tânăra femeie luân­­du-şi rămas bun, invită pe cunoscu­tul ei ocazional să o viziteze la Lon­dra, pe ea şi pe mama sa. Domnul primi şi făgădui să vină într’o du­pă amiază să ia ceaiul. Femeia locuia un apartament lu­xos într’un cartier elegant. II pri­mi pe vizitator călduros şi în tim­pul ceaiului conversaţia sa şi a ma­mei sale fu dintre cele mai aprecia­bile. I se urmă doamna bătrână lă­sând pe fiica sa şi pe vizitator sin­guri, ieşi «pentru ca să vadă de de­jun». După cinci minute uşa se des­chise cu violenţă. Un maître d’hotel intră brusc şi îl întrebă pe vizita­tor, ce însemnează purtarea sa. Omul de afaceri se întoarse mi­rat spre tânăra femeie, dar obser­vă că are un aer mâniat, de altfel ea conformă acuzaţiile care îi fu­seseră aduse. Un moment vizitato­rul fu descumpănit. Pe urmă adevă­rul i se lămuri. Toată istoria, dela întâlnirea din staţiunea balneară până la această vizită într’un apartament lon­donez, nu era decât o conspiraţie, a cărui victimă era. Căzuse într’o cursă. Cum nu era lipsit de curaj: «Foarte bine — făcu­­i. Duceţi-vă să che­maţi poliţia. Nu mi-e teamă de ni­mic». — «Cum doriţi — replică omul, dar înainte de a mă duce, îngădui­ţi-mi să vă spun că sunteţi aci în­tr’o cas­ă rău famată». Cursa era complectă. Vizitatorul era nevinovat, fără îndoială, dar el ştia că dacă afacerea ar fi fost adu­să în faţa unui tribunal, ar fi fost întrebat de ce s’a dus într’o aseme­nea casă şi cum era mândra de po­ziţia sa socială, el plăti... Numai a­­tunci când şantajul încercă să fie reluat, el destăinui întreaga aface­re unui detectiv particular, care descoperi lucrurile. E un tip de şantaj şi şantajul şi furtul, în care e amestecată şi în­crederea, sunt rude apropiate. Cursele de cai furnizează adesea un excelent pretext. Venind din Austria excrocul Mo. Nou­b, păcălia pe naivi prin aerul său morocănos şi brusc. Făcu cunoştinţă cu un personagiu bogat. Ii spuse că de fapt lui îi e teamă de cunoştinţele făcute în tren, pentru că deobicei­ poartă asupra sa sume importante, că a făcut avere prin speculaţii de bursă sau la curse. Deşteptând ast­fel interesul victimei sale, încercă operaţia. Mc. Nolly şi banda sa prădă 125.000 franci de la acest naiv cu o dexteri­ tate uluitoare. El fu arestat, îndată ce calul pariat nu se plasă la po­tou, dar păcălitul nu intentă plân­gere, fiindu-i ruşine de această în­tâmplare. Era furios, în aşteptarea câştigului făcuse o seamă de chel­­tueli şi promisiuni. Banditul de drumul mare a făcut loc eferocilor inteligenţi, care ope­rează după îndelungată pregătiri şi câlătore80 numai cu automobilul Toate excrocheriile moderne se a­seamănă. Excrocul american este insă deosebit de cel dinaintea răs­­tolului. Altădată exista aventurie­rul, tipul din care la anumite epoci s ar fi făcut un erou naţional As­tăzi există tipul peseurului, «omul de lume, care cunoaşte toate cercu­rile mondene, primii pretutindeni şi trăind în mare senior. Este mai puţin spectacular, dar este mai pri­mejdios pentru ordinea socială. Răufăcătorii devin din ce în ce mai abili, pentru a face faţă condi­ţiilor de viaţă continuu în schimba­re şi pentru că in genere câştigă te­ren. Crima prosam­cn^B * Este evident că apropiata cam­panie de răsturnare pe care o a­­nunţă opoziţia, nu porneşte numai­decât din realităţile politice. Toam­na a însemnat întotdeauna o re­luare a activităţii politice, şi ca a­­tare o asemenea campanie închide în resorturile ei şi un coeficient de automatism. Nu e mai puţin adevărat, însă, că în partidul liberal, ca şi în întreaga opoziţie care-i merge la remorcă, a sfârşit prin a triumfa teza d-lui Vintilă Brătianu, care pledează pen­tru o cât mai neîntârziată răstur­nare a actualului regim. (Adică, pentru a fi lămuriţi, d. Brătianu nu speră că poate, dar ştie că trebue să înlăture guvernul Maniu, şi anu­me cât mai în grabă, dacă voeşte ca partidul liberal, în actuala lui for­maţie şi structură să mai însemne ceva în viaţa politică a ţării). Problema «centrului de greutate» R. Vintilă Brătianu a înţeles, cu intuiţia sigură a Brătienilor, că o prea îndelungată dojana a Regen­ţei nu poate să însemneze de­cât o slăbire a prestigiului dinastiei, şi — ca atare — deplasarea centrului de greutate a vieţii politice de la co­roană înspre naţiune. Eventualitatea unor gre­­şeli din partea d-lui Mag­n­ut cu cari contează d. Duca, şi cari să ducă la (Citiţi continuarea în pag. IlI-a) ANCHETE POLITICEI GUVERNUL „MERGE“ IN STRĂINĂTATE ? „Campania de răsturnare“ a opoziţiei nu are sens?. - Situaţia guvernului în străinătate. - Unde e „punctul nevralgic“ D. IULIU MANIU EXEMPLUL FEMEILOR Câteva date venite din provincie asupra înscrierei în listele electorale ale femeilor, fericite de guvern cu dreptul de a vota, constituiesc o jal­nică prevestire pentru politiciani noștri. Abia zece la sută din distin­sele doamne sau domnișoare chema­te să se înghiontească după buleti­nele respective de­ vot au fo n­evoit să ia act de noua lor situaţie. Avem astfel o pătură întreagă de fiinţe cari rămân indiferente la discursu­rile patriotice, democratice, reacţio­nare, comuniste, ale fruntaşilor aces­tor îndeleticiri. Femeile, deci, ră­mân indiferente la cărţile poştale cu portretele miniştilor, la autografele lor, la informaţiile care le prezic viitorul, sau le descoase trecutul, la popularitatea lor, şi la atâtea alte lucruri cari pasionează, astăzi, pe o­­răşean la cafenea sau la bodegă, iar pe ţăran la cârciumă. De­sigur însă că toate aceste re­fractare la binefacerile scrutinului universal nu sunt, pentru aceasta, nici mai puţin bune-mame, nici mai puţin bune profesioniste, şi nici mai puţin bune gospodine şi administra­toare ale gospodăriei lor. Probabil însă că spiritul de observaţie şi în­­vorbit pe deasupra vacarmului care tinde să politicianizeze întreg popo­rul românesc, şi să-l transforme în­­tr-o odioasă clientelă de club şi de partid, le-a spus că e momentul să dea ele măcar exemplul cel bun. A­­colo unde bărbatul e incapabil să se mai dezmeticească din zarva cu care a fost ticăloşit de zgomotul atâtor o­­dioase ademeniri, femeia a ştiut să opună un formidabil «veto» al ins­tinctelor ei de orientare şi de conser­vare. In această privinţă ar fi inte­resant de adăugat la constatarea de mai sus faptul biologic constatat, că femeile au mai dezvoltat în ele sim­ţul de conservare a rasei, decât băr­baţii, şi că ele sunt principalele de­pozitare ale bunelor însuşiri latente ale unui popor, pentru a conchide automatic la primejdia pe care o reprezintă la noi faptul că fie­care ins a devenit o mică pilă electrică, permanent încărcată, de politica a­­cută. Evident că nu su­ntein, pentru a­­ceasta, un adversar al dreptului fe­­meei. Socotim deci că femeile sunt tot atât de îndreptăţite să participe la toate treburile publice. Abţinerea lor insă, departe de a o lua drept o neînţelegere a acestui drept, sunteţi mai de­grabă înclinaţi să o interpre­tăm ca o participare activă, în sen­sul unui protest tacit, adânc ca ins­tinctul însă, şi impresionant ca un gest eroic, împotriva tuturor ciasu­­rilor pierdute zadarnic de soţii, de fraţii, de rudele lor de tot felul, sau de copiii lor, în ascultarea discursu­rilor cu care li s’au împănat zadar­nic urechile, în frecventarea clubu­rilor politice, cu care s’au deprins,­in lectura ziarelor care îi informea­ză cu toată seriozitatea de purgati­vele luate de miniştrii în funcţiune, sau de subsecretarii lor de stat, de deputaţii şi de senatorii guverna­mentali, de cei ce, din opoziţie, le fac zile amare, etc. Preocuparea aceasta a tuturor de politică, cu predilectă exclusivitate, ne-a dus la formula barocă a genera­lităţilor exercitate în dauna faptu­lui concret. Aşa, de pildă, după cinci zeci de ani de viaţă publică, şi zece de democraţie, cetăţeanul român este încă preocupat să ştie cine anu­me este ministru şi prim-ministru, dacă domnul cutare cu joben şi cu pantofi de lac, ca toţi domnii, de­altfel, care fac politică, este sau nu este «democrat», în principiile lui, da­că este sau nu este «liberal», dacă este sau nu este «reacţionar». Ni­meni nu se mai interesează însă dacă este sau nu este, pe deasupra, şi capabil să ocupe locul pe care îl dispută adversarului său cu lovi­turi de «democraţie» oratorică, sau de oratorică «dreaptă». Problema unei etice de cugetare, a unei disci­­pline morale, indiferent dacă ea vi­ne din dreapta sau din stânga, ca rezultante,a capacităţei individuale, comportându-se logic şi onest faţă de sine, în primul rând, a dispărut cu desăvârşire din circulaţie. Preocuparea visului politic se­ transformă, astfel pe cais de rever­sibilitate, în căutarea a cât mai nu-­ meroase clientele, iar omul, chiar bine intenţioat, la început, şi sus­ceptibil de a pricepe ceva, pierde imediat contactul cu sine pentru « N. Davidescu Domnul profesor Iorga vorbea deunăzi, indignat, despre o campa­nie pe care trei neamuri, vecine nouă, o duc împotriva noastră. «O campanie de istoriei», care «ce nu ne aruncă în obraz ! Am fi vaga­bonzii lumii, mai rău decât Ţiganii, biciuiţi din urmă şi biciuiţi din fa­ţă». Pentru ca în concluzie să se ceară «isgonirea noastră din ţările schimbarea regimului, nu prea entusiasmează pe D L Vintilă Brătianu, care po- ________________ se dă încă destul simţ al I pe care le-am furat. Aşa urlă* Mu­­sca* *__m_ I tafd­evii# jancsii Benedek, Muscalii anonimi». Aşa­dar, trei neamuri asiatice cer isgonirea noastră din Europa. Pentru ca ei, sosiţi călări din stepe şi pustii, să ne ia locul. Şi lu­crul acesta nu-i scrie cine ştie ce prost sau inconştient, ci-l scriu is­toricii vecinilor noştri, care de care mai deştept şi mai conştient ! Şi de aceea, nemulţumit pe regenţă, I mai onest şi mai prob ! Dovadă — care înţelegând să respecte consti-1 scria nu de mult domnul Baţaria — tuţia în spiritul şi litera ei, lasă să I ac®l imberb căţeluş istoric, de din alunece iniţiativa şi hotărîrea în I­colo­ile Dunăre, care — punând pe mâna masselor, şeful liberalilor este I seama domnului Iorga lucruri nea­­totuşi dispus să dea.., concurs înal-1 firmate de acesta — se repezia, i tului consiliu, dacă acesta ar în- I diot, la dânsul, făcând clăbuci la cerca să se împotrivească înscăuna-i gură... Vedeţi, prin urmare, ce sprij­­ini definitive a regimului masselor. I ten la minte şi cinstit la ştiinţa du­realităţilor încât să înţe­­lagă că de asmenea greşe­li nu poate profita în nici un caz actualul partid libe­ral, atâta vreme cât — prin permanentizarea regenţei — elementul hotărâtor în viaţa noastră publică nu mî** este coroana ci naţiu­nea. yManevrele executate în jurul refor I mi sale, — dumnealui, vecinul da sub mei administrative sunt o dovadă). I Fluviu ? Şi ce bună credinţă, în ţeastă, îa dânsul ! Dar domnul Benedek Jancsi, ce vrea, — rugămu-ne ! Că suntem, noi Ţigani de pripas 1 iar el, cu toţi ai lui, făcuţi de Dumnezeu din ţărâ­nă de lângă Tisa ! Era, înainte de războiu, la Buda­pesta — când la Universitatea aces­teia studiau tineri aparţinând la zece neamuri, robite, toate la Ungu­ri, întrunirile studenţeşti, ca şi a­­sociaţiunile, erau pe naţionalităţi. Dar când împrejurarea îi aduna, pe studenţii unguri şi pe cei robiţi, laolaltă,­­ efervescenţa nu întâr­zia să se producă. Iar apostrofa pe care ceilalţi o aruncau, ca pe o mă­ciucă, în Unguri, când cearta se în­­teţia, era. : Ah, Sie, zusammenge sio­face faţă nevoilor de concurenţă a Z ZZ- Z Z adversarilor. Klene Natton ’ ~ Nu cumva era' ÎQ* I i're studenţii ungari de pe vremea Greva aceasta pasivă a alegătoa-1 ceea, şi domnul Benedek J. 1 Şi nu relor noastre poate fi interpretată I cumva ar putea să ne explice dum­ea un semnal de alarmă şi ca un I nealui pentru ce pe Unguri îi apuca apel adresat ţărei pentru despoliti-1 tremuratul la auzul acestui fericit cizarea cetăţenilor ei. Ar fi, astfel, I trouvaille-lexic . Care pentru ei era momentul să ne interesăm mai pu-1 un fel de lése-naţiune 1 ţin de principiile abstracte cu care politeianii noştri bat zi şi noapte în toba tuturor răscrucilor politice, pentru a urmări puţin faptele lor concrete. Concluziile acestei operaţii simple, de fapt, nu ar fi favorabile­­ nici unora dintre aceşti domni. Ar fi însă pentru poporul românesc o bună lecţie de trezire din beţia teo­riilor cre­ate, parcă, anume ca să-l ameţească. Şi omul ar vedea, astfel,­­ că nimic nu e non sub soare, că to­tul e la fel cu totul, şi ar începe să-şi vadă de treabă. Femeile, cel puţin, au izbutit sa­­ rămână indiferente la bucuriile de a-şi scoate condicuţa de la toţi şefii de suburbii sau de sectoare ai clu-­­burilor politice. Dacă şi bărbaţii ar­­ sfârşi să se reculeagă până la aceas­­tă înţeleaptă indiferenţă, politicia­­nii, în loc de a se mai concura în de ei pentru păcălirea mulţimei cu vor­be sonore, poate că ar trece la preo­cuparea de a se concura în de ei cu o activitate folositoare, şi cu o bună şi cinstită gospodărie a treburilor­­ obşteşti. Evident însă că pentru a se ajung iar miu deunăzi, un profesor de la Universitatea din Budapesta da gu­ră, disperat, că naţia ungară e pe ducă (pentrucă i-ar înneca Evreii şi alte neamuri — şi pentrucă le-ar fi scăzut lor, Ungurilor, debitul pro­lific). Ar fi locul să-l întrebăm, pe acest ungur, care şi el, fireşte, tre­buie să fi crezând şi spuind acelea­şi lucruri, despre Români, ca şi to­varăşul său Benedek I.„—­ Care na­ţie ungară, stimabile, e pe ducă! Acea die Zusammengestahlene Na­tion de mai sus ! După cum şi cutărui deputat ma­ghiar, de Oradia Mare par’că, i se poate răspunde la fel... A scris, a­­cesta, nu de mult: conştiinţa na­ţională, la Ungurii din România, a­­doarme, în vremea noastră, pe în­cetul... In şcoli, eroii naţionali ai Ungariei nu mai sunt pomeniţi;« sunt scoşi din manuale; numele nu li se mai aude; îi uităm pe rând, pe încetul pe toţi; conştiinţa de noi înşine de abia mai pâlpâe,­­ se stinge pe încetul; şi astfel Românii ne îngroapă sufletul pe nesimţite.» Ne doare, stimabile, că trebue să te întrebăm şi pe dumneata: Care de aici, trebue făcut «tabula rasa» !­eror naţionali al Ungurilor ! De ca­de toţi domnii cunoscuţi nouă până azi ca salvatori ai ţărei pe bază de principii, şi începută treaba cu alţii noi. De din ei vrei să vorbeşti ! De «ma­rele» rege Nagy Lajos ! Dar era francez, acesta u­nul De Ion şi I Matei Corvin ! Unguri, aceştia 1 Sst ! Ori de Kossuth şi de Petöffi de ION GONEA, voiai să spui 1 Slovac, primul, şi sârb — celălat, omule. Andrassy 1 Ţigăni, prietenei Cei doi Hunfalvyl Germani, colega. Liszt! Aşişderea, şi el. Să mai pomenim din eil­en, fiindcă atâta de cruzi nu suntem. Şi la ce buni Noi nici atâta n’am fi spus, dar când vin istorici ungari (Citiţi continuarea în pagina II-a) Pensionarii for­ jurământ Am mai avut prilejul să scriem, şi noi,­­despre actul de justiţie, pro­­ectat de guvernul d-lui Maniu, pen­­tru­ funcţionarii unguri cari au re­fuzat să presteze jurământul de în­credere, statului român. Era într’o vreme când abia se sppni­se despre o atare intenţie şi cum, paralel cu acest act de justiţie, guvernul na­­ţional-ţărănesc nu pregeta să pre­sare, în dreapta şi stânga, destule injustiţii, era firesc să conexăm in­tenţiile frumoase pentru străini, cu injustiţiile pentru conaţionali, şi să tragem singura concluzie, ce se pu­tea trage : guvernul d-lui Maniu era cu unii mumă şi cu alţii ciumă. Intr’adevăr, spuneam, cu săptă­mâni de zile în urmă, nu se poate să nu aplauzi actele de mărinimie, numai că mărinimiile cer un cadru adecvat. Oricât de animate de no­bile porniri, ar fi generozităţii, când se înconjoară de nesocotirea unor obligaţii elementare, încetea­ză de a mai fi generozităţi sau, în cazul cel mai bun, devin criticabile. Inchipuiţi-vă un fiu înstărit care are grijă de metresă, o oploşeşte de toate bunătăţile, îi înscrie dată la tribunal, are grijă de viitorul ei şi al neamurilor ei, dar care, în acelaş timp, necosoteşte pe bietul lui tată şi pe mamă-sa o lasă să moară în mizerie, etc. etc., aşa cum aţi auzit şi cunoaşteţi, desigur, multe cazuri. Este acest generos, din seul căruia se hrănesc atâtea stomacuri, un model al genului sau poate l-aţi prefera puţin corec­tat ! Transpuneţi situaţia în planul relaţiilor dintre popoare, dintre clase sociale, în planul ultimei ge­nerozităţi a guvernului Maniu şi situaţia nu-i altminterea. Să zicem că funcţionarii unguri, cari n’au prestat jurământul, au drept la pensii. Noi credem că au dreptul. Dar au dreptul pentru tim­pul cât au servit fostelor stăpâniri până ’n ziua în care au refuzat ju­rământul. Pensia e consecinţa ine­xorabilă a slujbei şi a jurământului prestat. Calculele d-lui Romulus Boită, după care suma datorată, n’ar fi aşa de exagerată şi graţio­­zităţile juridice ale d-lui Aurel Vlad, sunt platonice. Ele nu con­ving pe nimeni, cel mult dispun la obiecţii. Dar chiar şi acele drepturi, aşa cum le înţelegem noi, pot fi ele exe­cutate în pofida circumstanţelor critice în care se sbate ţara, astăzi. Când comerţul, industria, funcţio­narul public, oşteanul care s'a sa­crificat pentru ţara mărită, trăese într’un regim de moratoriu, când statul nu-şi plăteşte datoriile către ai săi şi apasă cu amândoi genun­chi pe grumazul contribuabilului, nar fi fost, n’ar fi mai elegant să se amâne şi problema aceasta a pensionarilor fără de jurământ. Ar fi mai cuminte, mai echitabil, mai puţin ostentativ.­­ Perpessicius

Next