Cuventul, noiembrie 1929 (Anul 5, nr. 1628-1657)
1929-11-01 / nr. 1628
ANUL AL V-lea. No. 1628. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II TELEFON I 37^ ADmNISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AMUHCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Intre imperialism şi democraţia fârâoeascâ Mai acum câteva zile încercam să stabilesc, într’o conferinţă la Cluj, corespondentele structurale între viaţa religioasă şi politică a naţiei noastre. Problema, care este interesantă în ea însăş, m’a preocupat din punct de vedere teoretic acum câţiva ani în urmă, când am şi publicat o scurtă schiţă introductivă la profilul individualismului englez, ca schemă generală şi indicatorie a rezultatelor mai ample obţinute în aceste studii. Dar chestiunea aceasta comportă şi o aplicaţie practică imediată. Se poate urmări actualul conflict din guvern pe deosebirile de mentalitate dintre naţionali şi ţărănişti. Ale căror rădăcini mai adânci trebuiesc urmărite până în condiţiile istorice ale complexului politico-spiritual în care, ardeleni şi regăţeni, am trăit până acum. Faptul fundamental în criza actuală este, că pe când d. Maniu ţine «pachet» în spatele său pe miniştrii ardeleni, în ramura ţărănistă cohesiunea este simţitor redusă prin iniţiative personale cari — chiar când sunt bine intenţionate — întărziază, prin împrăştierea eforturilor şi prin crearea de diversiuni, înţelegere pe care, în fond, toată lumea o doreşte şi pentru care toţi sunt dispuşi la jertfe. Ar fi însă superficial să credem că împrăştierea ţărănistă provine dintr-o lipsă de autoritate centrală sau din ambiţii personale cari îşi caută satisfacerea pe căi piezişe. Atâta vreme cât ţărăniştii au fost singuri, eohesiunea lor nu a lăsat nimic de dorit. Asta însemnează, că chiar dacă în aparenţă iniţiativa personală e la ei mai puternică, exerciţiul acestei iniţiative se încadrează totuş într’un sistem care neutralizează orice disensiune posibilă. Formula ţărănistă s’a dovedit deci inoperantă nu în ea însăş, ci în opoziţie cu formula naţionalilor ardeleni. Din confruntarea lor abia, a ieşit inferioritatea tactică a ţărăniştilor. Ce legătură are asta cu viaţa religioasă? Iată: Ardelenii cari au păstrat contact cu lumea apuseană şi structura spirituală catolică, înclină spre o organizaţie personală, cu, în frunte, un «imperator» în sensul originar al cuvântului; pe câtă vreme ţărăniştii noştri, desvoltaţi în cadrul ortodoxiei, se apropie de o democraţie ţărănească, — alta decât de democraţia clasică. Asta e aşa de adevărat încât preponderanţa naţionalilor asupra ţărăniştilor în viaţa noastră politică, nu face decât să repete, în analog, preponderanţa uniţilor asupra ortodocşilor în viaţa publică a Ardealului. Să deducem de aci că formula ardeleană e cea bună ? Ar fi să ne grăbim, şi să luăm victoriile momentane ale unui instrument de luptă, drept semne caracteristice ale unei organizaţii organice şi strict adecuate spiritului naţional. Pentru că oricât de paradoxal sar părea nu este exclus ca formula ţărănistă să fie totuşi cea adevărată, chiar dacă momentan ea sucombă celei ardelene. Să fie cea adevărată, ă la longue. Căci, desigur, imperialismul ardeleaiu aduce victoria. întrebarea este însă cât timp vor mai putea ardelenii să trăiască în formula imperialistă. Impresia mea este că nu multă vreme. Atâta timp cât partidul naţional ardelean va fi condus de actualele lui cadre, personalităţi istorice de mâna întâi multe dintre ele, este evident că nimic nu se va schimba în structura şi metodele de luptă ale partidului. Nu va fi însă tot aşa în momentul în care aceste cadre vor dispărea, iar massele vor isbuti să modeleze viaţa publică după indicaţiile lor organice. Şi pentru această afirmaţie am dovada: actuala generaţie tânără ardeleană este tot ce-şi p poate dori o naţie ca mai plin de nădejdi. De la primul contact cu ea impresia e trainică şi binefăcătoare. Dar, iată, în această generaţie nu se desemnează încă UN şef. In acelaş fel în care nici ţăranii din regat nu au isbutit să aibă UN şef. Căci d. Iunian, d. Madgearu, d. Mihalache nu sunt decât fruntaşi. Dar şefi nu. Şi încă un fapt caracteristic: Profesorul Haţiegan de la Cluj, impresionantă forţă organizatorie fără ostentaţie, şi mai presus de toate un om de omenie şi de realităţi, un tovarăş de luptă cum rar ţi-ai putea dori altul mai bun, îmi atrăgea acum în urmă atenţia asupra faptului că în nici un sat ardelean «voinicii» nu isbutesc să se constitue cu «şefi». Steag, dar Dar şeii, nu, fenomen care repetă cazul «Chemării tinerimii ardelene» care trăieşte şi lucrează rodnic, — dar nu are «şî Asta e. Cine se încadrează în ritmul autentic al rasei noastre parăseşte formula imperialistă. Ea a fost, istoric, o necesitate. Devine însă în împrejurările de astăzi, o imposibilitate. Imperialismul ardelean este minat de structura spirituală a nouei generalii care solidară cu ţăranii, merge înspre o democraţie ţărănească. In acelaş fel în care modestul popă de ţară ortodox deposedează, fără să-şi dea seamă şi fără să vrea, de credincioşi pe mândrul şi puternicul preot unit, cult şi conştient de ţelurile lui. Victoriile de azi pot fi fapte reale. Ele nu garantează însă cu nimic valabilitatea în sine a formulelor respective. Iată încă o temă pe care — alături de atâtea altele—o supun judecăţii factorilor hotărâtori ai vieţii noastre publice. Rae boisescu : 11.D. lua «Viitorul» comenta şi prezenta zilele acestea un articol, vechiu de vreo 18 ani. In introducere era vorba despre diverse calităţi: «emoţie», «dar de viziune», «înălţime de vedere», «actualitate adâncă, dureroasă, arzătoare», etc., etc. Toate aceste excesive erau acordate cu anticipaţie, articolului reprodus. L-am cetit. O banală înşiruire de platitudini, o serie de «cugetări» culturale, făcute parcă pentru uzul linui banchet de provincie, un ridicul frânt de sentinţe literare, fără gust, fără bun simţ, fără modestie. E o proză, pe care astăzi doar forţele de provincie o mai exersează. Nimic excepţional desigur într’un articol prost, comentat elogios. Lucruri asemănătoare se întâmplă zilnic. Nici nu ne dăm osteneala să le reţinem. Fiindcă ne-am obişnuit. De astă dată însă, faptil are o semnificaţie pe care se cade să o reţinem. Căci autorul articolului reprodus este d-l I. G. Duca, iar semnatarul comentariilor este un domn (tânăr şi debutant probabil) Ion Cantacuzino. Că d-l Duca a scris o pagină absolut proastă — nimic de mirare. Dar că un tânăr, pe care după nume îl socotim boer, vede în această literatură de entuziasm suburbie, un semn de intelectualitate — iată un lucru dezolant. D. Duca este prea caracteristic, tipul politicianului incult și necreator, pentru a mai putea surprinde naivitatea unui cetitor. Fraza sa diluată, oratorică (ştiţi? oratorie de club liberal) negândită, e un exemplu de lipsă de talent şi de lipsă de gândire. Cu ce poate seduce acest prozator plicticos mintea tânără a unui lector entuziast? Tânărul domn Cantacuzino a căutat o prefaţă la o serie de însemnări literare zilnice şi s’a oprit la reflexiile d-lui Duca- Vai! E ruşinos. Se scriu în această ţară şi în acest moment atâtea pagini juste şi cugetate, se încearcă atâtea realizări de curaj, se agită atâtea idei nobile în ţinuta şi esenţa lor, se frământă cu atâta pasiune o întreagă viaţă — inegală poate dar sinceră şi fecundă până la urmă — şi toate acestea pentru ce? Pentru ca —drept îndreptar sufletesc — un tânăr să se oprească la scrisul unui politician mediocru, pe care orice gazetar deştept îl întrece fără efort și in inteligentă și în talent. Amyntas -------ooxxxoo------ Liberalii îşi modifică programul ? Se spune că apropiatul congres al partidului liberal va fi chemat să ratifice, odată cu chestiuni interne de organizaţie, şi modificări importante în legătură cu însăşi programul partidului Preciziunile în această privinţă merg chiar până la programul economic al d-luiintilă Brătianu. Bineînţeles însă că înainte de a cunoaşte lucrul acesta amănunţit, împreună cu desfăşurarea împrejurărilor care vor fi dus la schimbările cu pricina, este destul de greu a prognostica. Rămâne, totuşi, câştigat principiul în sine al acceptărei ideei de modificare. Partidul liberal, într-adevăr, ca organism vechi politic, nu poate ignora că și cel mai încercat program, la un moment dat, sfârșește prin a nu mai corespunde împrejuărilor ulterioare alcătuiiei lui. Datorită, în bună parte, acestui lucru, partidul liberal a avut de îndurat urmări destul de grave, atât cu prilejul recentei lui plecări de la putere, cât şi în contactul pe care îl are, sau ar trebui să-l aibă, cu massele electorale. Evident că nu este uşor de modificat raporturile existente dintre centri stabili de viaţă ai unui organism politic cu o tradiţie de aproape o jumătate de veac, şi nici metodele lui, mentalitatea constituită pe temeiul căreia a acţionat cu succes o vreme atât de îndelungată. Legile elementare de inerţie fizică se opun cu îndârjire. Nu e mai puţin adevărat însă că tocmai posibilitatea de a înfrânge această inerţie, şi de a se adapta succesiv tuturor împrejurărilor poate dovedi viabilitatea unui organism politic în raport cu excrescenţele sporadice ale circumstanţelor fortuite, în viaţa publică a unui stat. Se poate, astfel, într’un moment de supreme prefaceri din viaţa unui popor, ca activitatea de trepăduşi ai mahalalelor şi ai cârciumilor să creeze accidental câteva duzini de parlamentari de ocazie, ca subsecretarii lor respectivi de stat, şi cu un aparat, în aparenţă, demn de a alcătui un partid politic, în jurul nobleţei şi al avântului simbolic, de pildă, unui Ion Mihalache, fără ca pentru asta să poată dura ca atare. Epocile de submersiune trec însă şi apele sfârşesc prin a se retrage. Experienţa acestei existenţe însă trebue să rămână, şi faptul că a putut prinde urmează să fie învăţătură.Or, în cazul de faţă, partidul liberal a experimentat o situaţie. Situaţia aceasta a experimentat-o şi entuziasmul opiniei publice. Dezamăgirile celui dintâi ar putea să colaboreze cu acelea ale celei de a doua. Politiceşte, evident, este un moment care poate fi speculat cu folos de abilitatea agenţilor electorali. Problema care se pune însă nu este aceia a statuarei unei noui păcăleli pe seama opiniei publice. S’ar reedita astfel, operaţia recentei descălecări a politicianismului ardelenesc şi a încălecării lui şi a inexperienţei lui, a farsei jucate timp de un deceniu, însuşi principiului unităţei noastre naţionale de către zgura unui partid rămas fără rost de a mai exista în noua situaţie a ţărei, pe spinarea docilă a bunei noastre credinţe. Epoca experienţelor însă a ajuns la punctul de unde nu mai poate fi împinsă nici cu un milimetru. Dela războiu nu facem decât să constatăm lucrul acesta cu fiecare schimbare de regim nou. In dosul fiecărei amânări însă exista regulat o rezervă neîncercată încă, spre care polarizau, cu nădejde, desamăgirile obşteşti. Astăzi rezerva s’a dovedit a fi fost soldaţii de carton de pe zidul Chinei şi, dacă totuşi ea nu se răstoarnă, lucrul se datoreşte elanului şi idealismului nobil al poporului românesc care, cu simţul lui de orientare, a ştiut să-şi găsească o generoasă expresie în latura ţărănească a guvernului actual. Faţă de această situaţie,fireşte nu mai poate fi vorba de canalizarea dezamăgirilor înspre un partid sau altul. Lucrul acesta l-a practicat cu lesuitică dibăcie partidul naţional, până acum, pentru a creia, după acela, situaţia pe care nimeni nu şi-o mai poate ascunde azi, în ţară. Acum se pune însă problema corectărei cauzelor care au putut duce la actuala situaţie Şi, fireşte, una din acele cauze este şi aceia a întârziere! partidului liberal de a-şi armoniza programul în împrejurările noui creiate pe urma unirei, a expropriere şi a votului universal. Pe aici s’a putut strecura spre putere, până la ranguri pe care nici unul nu ar fi îndrăznit să le viseze, toţi trepăduşii judecătoriilor de ocol ale Ardealului, şi agentura e Iectorală a vechiului regat, parazitară pe nobleţă ideei noastre ţărăniste şi a reprezentanţilor ei autentici, a escaladat ranguri de miei potentaţi ai administraţiei ţărei. Ne găsim, astfel, în faţa unei stări de gravă atingere a simţului de ierarhie morală şi intelectuală care trebue să călăuzească formarea osaturei unui partid de guvernământ. Şi e un lucru care a fost destul de dovedit pentru ca reversul medaliei lui să nu dea de gândit oamenilor care vor fi păstrând încă simţul răspunderei şi al unei temeinice aşezări. Opoziţia de azi a ţărei, indiferent de unde ar veni ea, are, astfel, datoria de a da opiniei publice îndrumări pe această cale. Are însă, înainte de toate, obligaţia supremă faţă de sine de a se pune de acord cu opinia publică, adică de a lua în consideraţie distanţa parcursă de mişcarea poporului românesc din clipa când pierzând contactul efectiv cu ei şi cu idealurile lui de viaţă, şi lăsând, ca atare,loc liber aventurei, s’a izolat în armura rigidă a unei mişcări datorite exclusiv inerţiei trecutului. Principiul unei modificări de program poate să fie astfel semnalul unui început de disciplină în anarhia de azi a vieţei noastre publice. Că el ar pleca azi dela partidul liberal, după experienţele recente ale ţărei, nu poate adăuga nimic la concluzia care se impune azi că în jocul posibilităţilor politice totul e cu putinţă. N. Davidescu : MENŢIUNI CRITICE de PERPESSICIUS ILARIE VORONCA: „Brăţara nopţilor“, poezii, „Tipografia Capitalei“, 1929 Cu «Brăţara nopţilor», d. Ilarie Voronca reintră pe linia poemelor sale ciclice, nu numai ca desfăşurare de planuri şi de intersecţii, de elemente adică exterioare, deci formale, dar şi ea desvolbinare de unde lăuntrice, de efluviu liric organizat, de suveiu captat în ţevi de artă şi mare efect poetic. Cu «Brăţara nopţilor», d. Ilarie Voronca leagă prezentul de admirabilul poem «Ulise», acea frescă bine conturată deşi ţinută tot timpul sub grindina imaginilor, ca o pădure solidă, care-şi ridică la fel de semeaţă creştetul, de cum a trecut vijelia. Dacă «Plante şi animale» şi mai ales «Colomba» duceau prea departe destrămarea, mai corect , procesul de sciziparitate al imaginilor, şi dacă, pentru noi, cel puţin conturul se pierdea sub iureşul de imagini, care de care mai strălucitoare, «Ulise» şi de astădată «Brăţara nopţilor», îşi joacă focurile de artificii sub bolţi de cristal limitate. Reflexul şerpilor de diamant şi jăratec, ca şi cenuşa acestor arabescuri sângerând noaptea, sub acelaş clopot, strălucesc, se intensifică şi apun. Pentru ca ceea ce ridică valoarea acestor eşarfe de ecouri ale imaginaţiei la rangul unor spectacole închegate, este concepţia unitară care regisează cu abilitate şi prestanţă, cortegiile. Lucru, cu deosebire greu, şi care cete un efort de atenţie, reclamat şi de natura materialului dar şi de fundalul concepţiei pe care sunt proectate miragiile. Când, în debutul său liric, d. Ilarie Voronca scria acel ciclu de elegii, când rurale, când citadine, din «Restrişti», răuşind să treacă peste inimă şi suflet arcuşul sentimentelor adolescente, opera d-sale apărea unitară, pentru ca sonorităţile de coarde sunt de felul lor unitare, se prelungesc, se amplifică, ii mor odată cu epuizarea lor. In «Brăţara nopţilor», d. Ilarie Voronca creiază pe meditaţie, pe gând, pe incursiune reflexivă. Insă în operaţia aceasta centripetală d-sa întrebuinţează — imagini în serie şi în libertate —un material, cu alte cuvinte, de natură centrifugală. Acordarea acestor contrarii, aşa cum o izbuteşte d. Ilarie Voronca în «Brăţara nopţilor» este dovada unei reale virtuozităţi şi autorul lui «Ulise» se dovedeşte a fi un astfel de virtuos. «Brăţara nopţilor» vădeşte o orhestraţie savantă, în care desenul concepţiei stărue neîntrerupt şi se ascute dealungul tuturor sonorităţilor în aparenţă divergente. Dacă «Ulise*) era poemul aventurilor diverse, prin metropole şi plaiuri, un voiaj de modernitate trepidantă, în alt stil, desigur, decât rătăcirile pe mare ale eroului din Itaca. «Brăţara nopţilor» este poemul evocărilor nocturne, a clamărilor sub bolta de perle stelare, a resuscitărilor de sub apa amintirii şi gândului, epave prăbuşite în fundul oceanelor şi scoase iarăşi la suprafaţă, cu alge, printre funii şi nisip diamantin printre schije Şi într’adevăr, este o faună şi o floră, cu aspect lunar, cu reflexe metalice, ca platina nopţii, acelea pe care le chiamă la viaţă d. Ilarie Voronca în «Brăţara nopţilor». Un pasionat al nopţii este, de pildă în lirica noastră, mai nouă, şi d. Mihail Celarianu, melodia pe care d-sa o scoate din umbre şi drumuri este armonică, captivantă, calmă. Ceva din meditaţiile şi armoniile nocturne ale preromanticului Young şi ale romanticului Novalis, şi unul şi altul, glorioşi amanţi ai nopţilor. Cu deosebirea, temperamentală, şi după veacuri, la Young mai mult meditaţie didactică, la Novalis meditaţie morbidă, mistică, pentru urechile îngerilor. Unde Young zice, în elogiul nopţii: «Noaptea,un ateu crede pe jumătate în D-zeu; noaptea este amica imemorială a virtuţilor». Novalis murmură imnuri pentru noaptea cea mare, către care merg toate nopţile ca fluviile în mare: «Printre coardele inimii, trece o melancolie profundă. Vreau să cad în picături de rouă, vreau să mă amestec cu cenuşa». Nimic din aceste atitudini în poezia d-lui Ilarie Voronca. E alt stil, alt ritm, acordat la gradul de efervescenţă, nelinişte, desnădejde trepidantă, a timpurilor moderne, o precipitare de constelaţii şi de căi lactee, care înrudeşte această revărsare lirică, acest deluviu de imagini şi de hiperbole metaforice cu viziunile, la fel de trepidante, din lirica apocalipselor. Şi observaţia ni se pare cu deosebire pre feţioasă şi pentru surprinderea ei socotim să nu facem altceva mai bun decât dând foc câtorva citate, li nefericire, destul de sgârcite, raportate la profuziunea fragmentelor antologice. Iată de pildă un tablet al nopţii în care decorativul se ia la întrecere cu ineditul imaginilor. Noaptea se ridică la vârful degetelor îşi îmbracă basmalele de luceferi, E un neguţător de covoare persane, Sună măzărie de ploaia mărgelelor, E o ghicitoare şi boabele de cafea îl pun o brăţară Citeşti drumul curcubeelor în palma văzduhului, Noaptea ne mărgineşte apele şi oamenii, Amestecă asemeni glasurilor, cetăţile, Surpă în noi toate ruinele poftelor, Noapte amforă In cenuşă, sborul vulturului, Plasă de siguranţă pentru saltul mortal al gândului etc. etc. Vorbeam, mai sus de o floră şi de o faună nocturnă. Şi într’adevăr (Citiţi continuarea în pag. 11 a) ANCHETE POLITICE D. Madgearu la Finanţe şi... campania liberala de răsturnare d-nii Vintilă Brătianu şi Duca tot nu s’au pus de acord decât în aparenţă. D. Vintilă Brătianu continua să vrea cu tărie ceea ce d. Duca mea cu teamă: d. Vintilă Brătianu numai şi numai pentru a nu mai fi Congresele liberale se înghesuesc lă conciliabule continue — arată că Câteva au mai rămas doar — adică acele unde partidul liberal, după ce că n’are masse n’are nici şef sau conducători de formă, cum e cazul unor organizaţii din Ardeal, puse sub preşedinţia d-lui Argetoianu şi-a altora din Basarabia, unde o întrunire naţional-ţărănistă a fost considerată de oficiosul liberal şi de conducerea partidului drept... congres liberal! — şi campania de luminare va fi încheiată. D. Vintilă Brătianu a şi fixat data congresului general — 8 Decembrie — cu care această campanie se va transforma, direct, în campanie de răsturnare a guvernului Maniu. (Care de fapt a început de demult, dar din cauza insuccesului la care era sortită—şi după stăruinţele d-lui Duca—a primit atunci numele prudent şi comic de «campanie de luminare».) Costrerierea liberală şi «răsturnarea guvernului» Sunt acum de acord d-nii Vintilă Brătianu şi Duca asupra începerii campaniei de răsturnare? Fapte certe, declaraţii categorice şi stihii un guvern de concentrare. Asupra acestui punct d-nii Vintilă Brătianu şi Duca nu vor reuşi niciodată să se pună de acord, mai ales de când d- Madgearu a ajjuns la Ministerul Finanţelor, visul d-sale şi coşmarul d-lui Vintilă Brătianu. Cele două «sisteme» Dacă însă, până la această dată d. Vintilă Brătianu ar mai fi putut fi determinat să nu se angajeze pa sine şi partidul într’o înverşunată campanie de răsturnare imediată pe baza asigurărilor d-lui Duca că politica d-sale de intrigă şi aparentă acuzare cu unii fruntaşi ai guvernului va da roade mai sigure băgând «dihonia» în guvern, de-acum înainte şeful partidului liberal nu mai are încredere în acţiunea abilă a primului d-sale aghiotant, dar mai ales nu mai are răbdare până la primăvară când, după calculele d-lui Duca, guvernul Maniu va fi «copt» pentru a cădea singur. Şi astfel va începe iarăşi «campania d-lui Vintilă Brătianu», din arad-lui la cârmă guvernul Maniu, dar cu vaga speranţă că i-ar succeda direct d-sa, d. Duca mult mai puţin entusiast, având convingere că răsturnarea pretimpuriu a guvernului ar duce din nou la însărcinarea la guvernului, paralel cu a d-lui Titulescu sau Iorga, de-a con general Avereseu. D. VINTILĂ BRATIANU Vineri 1 Noembrie 1929 Potrivit deciziunilor luate la Haga, s’au deschis în capitala Franţei tratativele pentru lichidarea problemei reparaţiunilor privind statele din centrul şi răsăritul Europei. Desigur chestiunile care se ridică în discuţia conferinţei de la Paris sunt foarte delicate şi complexe. Situaţiunea financiară a debitorilor ca şi a creditorilor e deopotrivă de jalnică. Războiul care a consumat atât de mult din puterile economice ale marilor naţiuni a sleit literalmente resursele statelor mijlocii şi mici. Cu toate acestea, popoarele victorioase care şi-au găsit o consolare pentru necazuri şi lipsuri în bucuria reîntregirii, au acordat cu o generozitate, mergând până la sacrificiu, păsuiri şi înlesniri de care au beneficiat datornicii lor. Au făcut aceasta şi cu credinţa că dărnicia lor, preţuită aşa cum trebuie, va constitui un pas efectiv spre stabilirea unor raporturi de natură a chezăşui starea de pace. Frumuseţea gestului apare mai evidentă prin contrastul pe care-l stabileşte faptul că marii creditori din Apus n’au voit, în ceia ce priveşte reparaţiunile cuvenite lor, să meargă cu generozitatea tot atât de departe. Ba dimpotrivă. Pentru oportunităţi efemere unii dintre marii aliaţi au încurajat printr’o atitudine care înfrângea şi dreptatea şi amintirea tovărăşiei de luptă şi de jertfă pe duşmanii mici de ieri. In special Ungaria s’a bucurat de această dispoziţie binevoitoare a cabinetelor apusene într’o măsură care uneori a însemnat o adevărată jignire pentru ţările mici cu care marile puteri împărţiseră în vremea războiului greutăţile şi sacrificiile, dar eu cari nu mai inţelegeau în pace să împartă şi beneficiile. Şi iată ca această situaţie, de care sunt răspunzătoare statele mari, a pus la îndemâna Ungariei mijloace de a eluda consecinţele tratatelor de pace. Căci, nit i aşa, ce dovedeşte acţiunea revizionistă zi de zi mai cutezătoare a Ungariei, decât că acolo de unde se cuvenea să vină un stat şi la nevoie o presiune moderatoare, s’a manifestat o indulgenţă păgubitoare solidarităţii dintre foştii tovarăşi de luptă mici şi mari? In această privinţă cine ştie ce surprize nu ne ar fi aşteptat dacă cele trei state direct interesate la menţinerea unui statu-quo al Europei Centrale nu s’ar fi unit realizând acel admirabil instrument de politică internaţională pentru consolidarea păcii, care este mica înţelegere! Dar iată că nu numai în ce priveşte chestiunile teritoriale, ci şi în ceia ce priveşte reparaţiunile, Ungaria se aşează pe acelaş teren al acţiunei de eludare a tratatelor de pace. Ştirile care ne vin de la conferinţa reparaţiilor din Paris, — conferinţă care urmează să lichideze chestiunile izvorâte din obligaţiile de a despăgubi pe învingători impuse învinşilor prin tratatele de pace — vădesc intenţiunea Ungariei de a respinge în bloc reclamaţiunile, scăzute la minimum, ale creditorilor ei. Pertinax, unul din cele mai autorizate condee ale presei franceze, scrie în chestiunea aceasta următoarele îndreptăţite cuvinte în ziarul «L’Echo de Paris»: «Sub pedeapsa de a viola dreptul şi echitatea, noi nu putem regula definitiv socotelile noastre cu Ger Conferinţa dein Paris de VLADIMIR IONESCU mania, lăsând însă la reaua voinţă a foştilor adversari pe acele state care au fost alături de noi în timpul războiului şi care azi nu pot obţine nimic de la Budapesta. Ungurii sunt plini de tot felul de reclamaţiuni. Cât priveşte însă reclamaţiile celorlalţi, ei le resping în bloc. Ungaria plăteşte sau va plăti în fiecare an zece milioane de coroane. Peste această sumă, pretinde că nu datoreşte nimic. «Nu mai rămâne faţă de această atitudine decât să se întocmească un proces verbal de carenţă a Ungariei. Dacă planurile ungurilor s’ar împlini, aranjamentele dela flaga s’ar dovedi cu adevărat catastrofale pentru Cehoslovacia, constrânsă să-şi achite datoria de război, să-şi păgubească supuşii şi pe deasupra, spre deosebire de austriaci şi unguri, să plătească adevărate reparaţiuni, datoria de liberare şi indemnizaţii pentru bunurile cedate. Gluma întrece orice margini». Iar d. Jacques Bainville, într’un articol fixând atmosfera dezbaterilor dela Paris, foloseşte formula rezumativă a unuia dintre reprezen (Citiţi continuarea în pag. 11 a) Felicitări şi inlluiri Din toate fondurile puse la bătaie de băncile vinii liste şi cu toţi agenţii electorali împrumutaţi de organizaţiile liberale, se pare că înaltele competenţe ale partidului d-lor Brătianu şi Duca păstrau cumplite îndoeli despre reuşita defilării pe care generalul Averescu a primit-o Duminică de pe înălţimea unei lăzi cu zahăr. In ajunul demonstraţiei domnea mai multă îngrijorare la clubul liberal decât la cel averescan. Fiindcă, vedeţi, oamenii puteau să «umfle» banii şi să tragă chiulul apei. In sfârşit marşul s’a desfăşurat în linişte şi cu o participare suficientă ca să permită generalului a spune că «ţara este cu partidul poporului». Este evident în măsura în care zece-cincisprezece mii de oameni, adunaţi cu cunoscutele mijloace, pot reprezenta o ţară. Când oamenii d-lui Vintilă Brătianu au văzut proporţiile manifestaţiei, au rămas plăcut surprinşi de un rezultat asupra căruia aveau multe îndoeli. fii au înştiinţat pe d. Vintilă Brătianu. Care la rându-i s’a arătat încântat de «succesul» averescan. Cu atât mai mult cu cât acest «succes» la care participase efectiv cu sprijinul său, îi deschidea perspective surâzătoare pentru viitoarea demonstraţie liberală. D. Vintilă Brătianu şi-a manifestat bucuria trimiţând «felicitări» generalului Averescu. Bucurie sinceră fără nici o ironie, căci fostul vistiernic nu este înzestrat cin acest dar. Iar şeful partidului poporului a răspuns mulţumind pentru felicitări şi desigur şi pentru concursşi iată aşa, cu reciproce congratulări, s’a încheiat marea demonstraţie averescană care trebuia să «înlesnească» Coroanei hotărîrea de a retrage guvernului actual încrederea Sa. D-nii Vintilă Brătianu și Averescu sunt acum în așteptarea Înaltei hotărâri...