Cuventul, februarie 1930 (Anul 6, nr. 1717-1744)

1930-02-01 / nr. 1717

ANUL AL Vl-lea.­­ No. 1717. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const­an­te (Sărindar), 14 Etajul 111, 'I' 0\ } RED­AC fi A 11-L1HOM . 378­ . ADMINISTRAŢIA »HINCIURILI Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin­­care avenţiile de publicitate Fondator Director TITUS ENACOVICI NAE IONESCU SE PRIMESC LA Sâmbătă 1 Februarie 1930 In Spania s’a isprăvit cu dictatu­ra lui Primo de Rivera. Asta poate însemna şi un sfârşit al însăşi ideei de dictatură. In tot cazul, a­tot-pu­­ternicia lui Primo de Rivera pro­dusese nemulţumiri cari, acumu­late, duseseră la o stare de spirit primejdioasă. Nu e mai puţin ade­vărat însă că nemulţumiri princi­­nuesc, tot atât de grave, şi cele mai democratice guvernări. Faptul însă că înlocuirea lui Primo de Rivera cu aceia a unui militar, şeful casei regale, nu este de loc de natură a dovedi că a fost abandonată însrşi ideia de dictatu­ră. Este drept, totuşi, că primele declaraţii ale actualului şef al gu­vernului, generalul Berenguer, sunt de natură a linişti partizanii con­sultării masselor. Generalul Beren­guer a înlăturat, astfel, fosta adu­nare naţională, pe motiv că nu re­prezintă deplin ţara, şi e hotărât să se adreseze oamenilor politici ai Spaniei pentru alcătuirea guvernu­lui său. Generalul Berenguer însă este şe­ful casei regale, este un om foarte energic, şi, pe deasupra, o persona­litate formată în diplomaţia com­plexă şi subtilă a curţei regale. As­ta ar putea însemna, deci, doar o schimbare a formelor. Fiindcă dic­tatura nu trebue înţeleasă doar sub forma unei voci unice, groase, pu­ternice ca aceia a unui megafon, care să comande dealungul grani­ţelor unui stat. Ea se poate exerci­ta, adeseori, cu o discreţie aproape femenină. Şi o pildă de atare dic­tatură am cunoscut-o şi noi, aceia a lui Ionel Brătianu. Fiindcă rămâne înainte de a şti ce drum va apuca generalul Beren­guer, de cercetat dacă îi este cu putinţă să modifice un regim aşa cum ar rupe o foae din calendar. Noi credem că lucrul­ acesta este prea riscat pentru a fi uşor la în­demâna cuiva. Intradevăr, institui­rea regimului dictatorial în Spania a fost rezultatul unei lupte politi­ce interne care echivalau cu o ade­vărată stare de anarhie: funcţiona­rii publici nu mai puteau fi aduşi la datoria lor, telefoanele şi tele­graful aproape nu mai funcţiona; căile ferate mergeau cum da Dum­nezeu, armata şi marina începeau să se mişte revoluţionar; finanţele statului se clătinau. Este deci de văzut dacă realizări­le făcute în preajma unei primej­dii naţionale pentru Spania sunt rezultatul principiului însăşi al dictaturei, şi dacă, apoi, situaţia di­ficilă de până atunci a Spaniei nu ar fi cumva rezultatul politicei de m­asse practicate până atunci de oa­menii politici respectivi. In cadrul acestor două premize, politica nou­lui prim-ministru spaniol este în chip fatal cuprinsă, şi definită. Principial, de altfel, un regim nu este nici bun şi nici rău. La noi, de pildă, democraţia­­nu ne-a dat nimic bun, iar în Italia, în Spania, în Turcia, sau în Ungaria, dictatu­ra a dat cele mai fecunde rezultate. Istoriceşte, apoi, se poate uşor ve­rifica că, în general, epocile de dictatură corespund, la statele şi la popoarele mari, cu acelea de maximă înflorire şi desvoltare cul­turală, economică şi militară. In această privinţă, singură Grecia veche face o nobilă excepţie; în schimb însă această înfloritoare Grecie democratică nu a fost nici­odată un stat mare, şi niciodată nu a format un popor unitar. Aşa stând lucrurile, este cel pu­ţin prematur să se oficieze un «te­deum» pe altarul triumfului demo­craţiei. Se poate însă, cum am mai spus, să se schimbe forma, şi să se folosească alte mijloace. Na­poleon, când cucerea rând pe rând, Toulon, Parisul, Franţa şi, apoi, Europa pornea din sânul aceleiaşi democraţii câmpeneşti a lui Rous­seau, care, totuşi decapitase sute de mii de oameni; nimeni nu s’a gândit însă să caute o contradicţie între mediul din care purceda şi cuvintele scurte cu care viitorul împărat îşi îmbărbăta soldaţii: «soldats», je suis content de vous!» Iar când, apoi, dictatura a ajuns la apogeul ei, cu imperiul, părea floarea cea mai naturală a ideolo­giei revoluţiei franceze. La fel cu actualul regim din Spania — păstrându-se, fireşte, proporţiile. Generalul Berenguer nu are decât să nu contrazică de­prinderile imediate ale poporului său, obiceiurile lui cotidiene, pen­tru a putea face, în libertate, ceea­­ce socoteşte el necesar. îndeobşte popoarele nu sunt sensibile decât la deprinderile lor de toată ziua, şi la buna administraţie colectivă. Principiile generale sunt patrimo­niul intelectualilor, al ideologilor. Aceştia, neavând posibilitatea de­prinderilor gospodăreşti înrădăci­nate se trezesc, potrivit tempera­mentului fiecăruia, campionii ab­stracţiilor. Un bun regim autocra­tic însă ştie să treacă cu delicateţe peste masse­ şi să-şi anexeze inte­lectualii. In tot cazul schimbarea de gu­vern din Spania deschide un semn de întrebare, cel mult, asupra po­­sibilităţei de instaurare a unui alt regim contrariu. N. Davidescu -----—xxooxx------­lin uitat Când am citit în ziare anunţul morţii lui Dimitrie Neniţescu, am rămas uimit — îl credeam mort de mult, atât de hermetică era izolarea în care acest bărbat­­politic se închi­sese de la război încoace. Fusese sub ocupaţiunea germană titular al departamentului finanţe­lor. Acceptase această situaţiune îm­pins de cine ştie ce ambiţiune furi­oasă, care neputându-se satisface în condiţiunile normale de viaţă ale statului, credea că poate profita de o situaţiune excepţională şi tragică. Fusese ministru şi mai putea fi. Dar în concepţiunea câtorva bărbaţi politici, profund cinstiţi şi patrioţi încercaţi, exista convingerea că ma­rea majoritate a populaţiunii rega­tului mutilat nu poate fi lăsată fă­ră niciun sprijin, la discreţiunea u­­nui ocupant lacom şi abusiv. Că în vreme ce guvernul părăsise trei sfer­turi din ţară într’o debandadă cum­plită a tuturor organismelor de stat, lăsând în urmă-i o anarhie suscepti­bilă de a facilita abuzul duşmanu­lui şi a-i îndreptăţi violenţele, era o datorie — penibilă, sufocantă, sân­geroasă — dar prin aceasta o da­torie în cel mai înalt şi descărnat înţeles al cuvântului — de a sluji drept tampon între opresori şi opre­­sat, cu riscul de a fi strivit. Dimitrie Neniţescu a îndeplinit o­­ficial acesta al unui înrolat de bună voie cu prudenţă, cu demnitate, me­reu animat de o adâncă solicitudine faţă de administraţii săi. Ceea ce trebuia să fie, potrivit legilor de fier ale răsboiului, un jaf fără so­coteală şi fără justificare în buge­tul nenorocitei provincii, datorită grijei sale constante ce s’a transfor­mat într’un regim de sarcini astfel repartizat, încât mecanismul func­ţiunilor publice să fie asigurat şi interesele colectivităţii salvgardate. La reîntoarcerea guvernului în Bucureşti, s’a retras definitiv din viaţa publică. A tras singur conse­cinţele pe cari nimeni nu i le-a im­pus, deşi nici un moment n’a fost amestecat printre cei împotriva că­rora conştiinţa romînească cerea re­presalii şi sancţiuni. Dar ştia că politicianii profitori ai sforţării şi ai sacrificiilor naţio­nale, fabricaseră încă o armă de te­rorizare, de scoatere din circulaţie a adversarilor politici:­ «pactizarea cu inamicul», «trădare de ţară». Procedeu comod cu care au dis­trus pe Marghiloman, cu care lar fi stigmatizat pe Neniţescu. De aceia n’a mai activat în câm­pul politic. Păcat, fiindcă fusese un creier organizator şi o energie crea­toare, un cunoscător adânc al ches­tiunilor economice şi sociale. Trece­rea sa pe la ministerul industriei a fost marcată de o serie de iniţiative în domeniul asigurărilor sociale, ra­porturilor dintre patron și lucrător, etc. Alexandru Kiriţescu de N. M. CONDIESCU -j—-ik­---'I' — IV Spuneam, în ultimul foileton că,­lantropică, Carnegie, destină, la în­marile gazete datoresc întreţinerea lor, precum şi realizarea unor în­semnate beneficii, reclamelor şi co­respondenţii. In special, marile coti­diane din America şi Anglia, ţin în această privinţă, recordul. Miliardarul Carnegie, a spus oda­tă, studenţilor din Saint-Andrews : «Dragii mei, dacă vreţi să reuşiţi în viaţă, nu vă arătaţi prea umili şi nu staţi prea ascunşi. Nu e bine să faci fum, dar nu-i rău să faci pu­ţin sgomot». Şi, conchidea: «Dacă naţiunile europene ar cheltui cu a­­nunţurile şi reclama produselor, nu­mai un sfert din aceia ce cheltuesc cu armamentul, concurenţa lor ar deveni îngrijitoare». Hotărând să înceapă opera sa fn­ceput, în acest scop, un miliard. Nu era însă, încă fixat, asupra felului operei filantropice, cu care să în­ceapă, noua sa activitate. Domnul Wack, şeful publicităţii unei impor­tante case de comerţ din Anglia, se oferi, să organizeze un plebiscit, ca­re să indice lui Carnegie, cum să plaseze, mai folositor pentru binele obştesc, miliardul. S’au distribuit deci, opt milioane de mici broşuri, la cele opt milioane de alergători ai Marii Britanii şi ai Scoţiei şi la fie­care din aceste broşuri, s’a alăturat un buletin de vot. Şi plebiscitul a a­­vut loc: vre-o cinci-şase milioane de alegători, au cerut miliardul pentru dânşii, dar 20.400 de voci, cerură crearea de librării publice în Scoţia, şi aceasta fu o revelaţie pentru Car­negie. Ideea că, atâţia intelectuali să­raci şi atâţia lucrători umili, ar pu­tea să aibă la dispoziţia lor biblio­teci, din cari să-şi adape spiritul, seduse pe acest rege al aurului. Pu­ţin timp după plebiscit, Carnegie făcu cunoscut oficial, că dărueşte miliardul, pentru înfiinţarea de bi­blioteci publice. Lauzanne spune : — Acest plebiscit, poate fi consi­derat, drept Austerlitzul istoriei pu­blicităţii americane. Englezii spun că, pe calea anun­ţurilor, nu numai că se obţine tot­deauna aceia ce se urmăreşte, dar se mai şi câştigă pe de­asupra. Lau­zanne, în studiul său, dă o mulţime de exemple, întru întărirea acestei afimaţiuni. Să spicuim: Acum câţiva ani, Times a publi­cat: «Un preot sărman, care de-abia poate să hrănească cei şase copiii, cu care l-a dăruit bunul Dumnezeu, ar vrea să capete un pian, pentru ca astfel, fiica sa cea mai mare, să în­veţe muzica». După două zile, — pre­otul, — primi, nu un pian, ci şase, unul de fiecare copil La începutul secolului, în Athe­näum, — cel mai de seamă ziar li­terar din Londra, a apărut următo­rul anunţ: «Ziarist, de închiriat, cu linia scrisă sau cu luna, Furnisează reportagii, biografii şi critice». Zia­ristul în chestiune, a găsit un bun proprietar, şi astăzi este unul din­tre cei mai reputaţi reprezentanţi ai presei engleze. Marile administraţii, facultăţile, universităţile, sunt obligate, — prin statute, — să recurgă la publicitatea ziarelor, atunci când au catedre sau locuri vacante. Foarte des, se poate ceti: Universitatea din Oxford. Ca­tedra de latină vacantă. 500 lire sterline anuale. Naşterile, căsătoriile şi moartea, nu mai sunt anunţate prin scrisori, ci prin publicitate. Dintre aceste trei evenimente, naşterea e cea mai profitabilă. Imediat ce­ a apărut a­­nunţul, toţi marii parfumori, toţi farmaciştii, toţi lăptarii de prin împrejurimi, îşi fac o datorie din a trimite, cutii cu săpunuri, tuburi cu făină lactată, pachete cu pudră de orez, butelii cu lapte condesat. Lehuza, are cele necesare toaletei, cel puţin şase luni, iar noul născut are hrana asigurată pentru 15—20 zile. Căsătoriile sunt mai puţin producătoare, aduc numai cata­loage. Există, totuşi, în Anglia, un a­­nunţ, care n’a dat până acum, re­zultate apreciabile: acela al cere­rilor de servitori, articol care de­vine tot mai rar, în Marea Brita­­nie. Dacă încă, se mai găsesc, cu oarecare uşurinţă, bucătari şefi, intendenţi şi doici, apoi, aproape nu se mai găsesc, ajutori de bucă­tari şi fete în casă, cu toate anun­ţurile redactate într’un stil cât mai ispititor: «Se caută fată în Casă, menaj agreabil, vara la ţară. Zece livre Sterlinge pe lună. Puţin de lucru. Alţi cinci servitori în casă. Două zile libere pe săptămână». Totuşi, această categorie de pu­blicitate, nu dă rezultate. E sin­gura. Toate celelalte îşi ating scopul. S’a văzut, moştenitori, cari, datori­tă anunţului, au regăsit testamen­tul dispărut. înainte de războiu, într’un mare ziar londonez, a apă­rut următorul anunţ: «Tânăr ofiţer, obligat să stea la Woolwich, Duminica, doreşte să cunoască artistă frumoasă, care să-i ţie de urât. Cadou frumos. Cheltuelile de călătorie se plătesc». In Duminica următoare anunţului, odată cu zorile, o siluetă graţioasă, suna la adresa indicată. Ca să fie cea dintâi, petrecuse noaptea în­tr’un hotel din apropierea gării. A fost agreată. După un ceas, un taxi se opri în fața porţii şi o voce spu­nea ordonanței: — Viu cu automobilul din Lon­dra... apoi, peste zice minute, sosi­ră alte două automobile; după acea, o motocicletă; iar expresul, n’a avut niciodată, voiajoare, ca’n Duminica acea. Toate postulatele, îndeplineau condiţiunile cerute: toate erau frumoase, nu cereau mai mult decât să ţie companie, Duminica, ofiţerului, dar în spe­cial, toate îşi reclamau cadoul, sau cel puţin, cheltuelile de deplasare. Şi bietul ofiţer, fu nevoit să facă apel la camarazi și la superiori. Nu s’a plictisit nimeni, în seara aceia, la Woolwich Daci dupa indicarea alegerilor ...i o mi ni ! Şi liberalii contra „guvernului de concentrare"? D. Vintilă Brăti­anu vrea asigurări că va avea puterea singur şi la termen fix II Au arătat eri că se crede în u­­nele cercuri politice şi în unele cer­curi înalte că, după alegerile ce vor avea loc în Februarie şi chiar in­diferent de rezultatul lor, Regenţa, spre a-şi degaja răspunderea şi a nu lăsa fără urmare cererile şefi­lor opoziţiei, va propune încerca­rea unui guvern de concentrare. Dacă un astfel de demers s’ar face,­­ am arătat cum l-ar primi d. Iu­­liu Maniu. Dar nu mai puţin d. Maniu, n’ar putea evita să i­a contact cu şefii de partide spre a le propune cola­borarea la guvern. Cel puţin pen­tru a satisface de formă cererea factorului constituţional, care tot de formă, dar nu şi fără alte sem­nificaţii, s’ar face. ...Şi liberalii contra guvernulu­i de concentrare ! Ce stare de spirit ar întâmpina d. Iuliu Maniu la d. Vintilă Brătianu? Partidul liberal este astăzi — cum a fost totdeauna — contra unui gu­vern de concentrare. Dacă ar fi să-l facă d. Știrbey cum l-a făcut în iu­nie 1927 (ca să le treacă puterea la cel dintâiu semn) l-ar primi. Dar să-l facă d. Iuliu Maniu, sprijinit pe-un parlament cu o sdrobitoare rile judeţene şi comunale i-ar da un deplin succes, n’ar admite-o şi cu drept cuvânt, n’ar primi d. Vin­tilă Brătianu. Iar un guvern de concentrare cu parlamentul actual şi sub altă preşedinţie sau, sub al­tă preşedinţie într’adevăr neutră, — a d-lui Titulescu, de pildă, cum a voit Regenţa când s’a demis d. Vintilă Brătianu în Noembrie 1928, — şi chiar cu disolvarea parlamen­tului, nu l-ar lăsa d. Duca să pri­mească, chiar dacă d. Vintilă Bră­tianu ar înclina... Pentrucă vrând nevrând, d. Vintilă Brătianu a mers pe linia politică a d-lui Duca: să lase pe naţional-ţărănişti să nu­ri le mai permite să ţină la guvern sau să trântească pe adversari de la putere, ca pe vremuri­ şi să le ob­ţină consimţământul la politica de rotativă, plus unele concesiuni a­­supra marilor probleme de Stat.­­Chestia închisă, alegerea Regen­tului Sărăţeanu, excluderea femei­lor din Regenţă şi altele, — despre care a scris un ziar strein că ar for­ma — şi aparent formează — obiec­tul unui acord liberalo-naţional-ţă­­rănesc. Aşa puse lucrurile însă, credem că nu corespund în totul realităţii). Şi acum aşteaptă rezultatele a­­cestei politici. Astfel, este mai mult decât sigur că d. Vintilă Brătianu ar respinge azi ideea unui guvern de concentrare, fiind convins că d-sa şi partidul liberal, până la toamnă vor fi în stare să i­a locul, singuri, guvernului Maniu. Ce vrea d. Vintilă Brătianu Dar dacă există un acord de rota­tivă şi o înţelegere, într’adevăr, şi credinţa — la d-nii Vintilă Brătia­nu şi Duca — că vor avea cu sigu­ranţă şi curând succesiunea guver­nului Maniu, prin puterea lucruri­lor, de ce se agită d. Vintilă Brătia­majoritate­aţional-ţărănistă a că- i verneze (sau să le dea impresia că-i lui disolvare, mai ales dacă alege-­­«lasă», pentru că situaţia liberalilor (Citiţi continuarea în pag. II-a) D. VINTILĂ BRATIANU D. Oil. IUNIAN, OMUL I1611 D. senator Jitianux a adresat Pre­şedintelui de consiliu o întrebare: d- senator ar vrea să ştie în baza cărui text de lege a fost confiscat ziarul «Cuvântul» din 4 şi 5 Ianua­rie, şi de ce — dacă sistemul confis­­cării a fost adoptat de guvern — nu s’a aplicat aceiaş măsură ziaru­lui «Viitorul» care la 15 Ianuarie a adresat funcţionarilor un îndemn la insurecţiune. D. Jitianu este, de bună seamă, unul din parlamentarii regimului care mai cred încă în «legalism­ul» d-lui Maniu, şi îşi închipue că va avea un răspuns la aceste întrebări în adevăr stringente. Nu-l va avea de la președintele consiliului. O vom da în schimb noi. De ce nu a confiscat și «Viitorul» Pentru că d-lui Maniu îi e frică. Nu de «Viitorul». Sau de «Viitorul» nu mai mult decât de... «Cuvântul». Ii e frică însă de partidul liberal. Proba? La 4 ianuarie a fost con­fiscat ziarul nostru, între altele pentru faptul că a publicat comu­nicatul din 1 Februarie 1927 prin care partidul naţional ţărănesc ce­rea revizuirea actului de la 4 Ia­nuarie. Cu prilejul confiscării, mi­nisterul de interne a dat un comu­nicat prin care anunţa că va apli­­ca acelaş regim ori cui va face... ca noi. Ca o sfidare, «Viitorul» a publicat şi el textul comunicatului din 1 Februarie. «Poftiţi de confis­caţi!». A fost confiscat? Nu. Pentru motive pe cari le înţelegeţi, guver­nul a preferat să înghită umilinţa Ergo... Dar d. senator Jitianu se întrea­bă: pe ce text de lege se sprijină confiscarea? Pe ce text? Pe nici unul. Textele sunt toate pentru noi. Crede însă cineva că textele de lege mai au vre­o valoare? Căci iată ce se întâmplă: după confiscare, am depus plângere la parchet împotriva in­spec­tor­ului de poliție Mingopol pentru violare de domiciliu şi distrugere. Fapte pre­cise şi constatate ca martori, înca­drate de codul penal. Aşteptăm de trei săptămâni rezultatul acestei plângeri. A fost ascultat de Mingo­pol. Noi, încă nu am fost citaţi. Ni se spune în schimb — pe cale par­ticulară — că... ne rămâne calea ac­ţiunii în civil, dat fiind că împo­triva inspectorului de poliţie nu se poate face nimic în penal: act de guvernământ. Act de guvernă­mânt? Ce însemnează «act de gu­vernământ» când textele de lege sunt precise? Iată anume: Legea pentru organizarea poliţiei genera­le a statului, o lege votată de par­lamentul actual, spune: Art. 68. Atribuţiile prefectului de judeţ (înlocuit pentru municipiul Bucureşti prin prefectul poliţiei. N. R.) sunt: b) a ordona luarea de măsuri po­liţieneşti pentru paza or­dinei publi­ce şi a siguranţei stablui, cari se vor aduce la îndeplinire de organe­le direcţiunii generale a poliţiei... In acest caz ele au dreptul să pre­tindă ordin scris, rămânând perso­nal responsabile numai de modul de executare al ordinului primit. In caz când ordinul calcă un t­ext precis de lege con­stituind o atingere a liber­tăţii sau avutului persoa­nelor, ofiţerului depoziţie i se aplică art. 95 al. d. Iar art. 95 al. d. spune: Funcţionarii poliţieneşti de orice categorie... au obligaţia: Să se supună ordinelor date de superiori întru­cât aceste ordine nu depăşesc îndatoririle legale ale func­ţiunii. E clar, nu? Inspectorul de poli­ţie Mingopol ne-a violat domiciliul şi a procedat la distrugerea de a­­vere. Vină încadrată precis de co­dul penal. El pretinde că a făcut-o în baza unui ordin. Ordin scris nu a cerut însă (art. 68 al. b.) şi nici nu a avut. Ordinul acesta înfrunta legea. El cade deci sub prevederile art. 68 al. b. la urmă. Ce trebue să facă ofiţe­rul de poliţie? Să se prevaleze de art 95 al. d. A făcut-o? Nu. Deci inspetorul de poliţie Mingopol a lucrat pe proprie răspundere,­­ neacoperit: 1. pentru că nu a cerut ordin scris, 2. pentru că nu s’a pre­valat de art. 95 al. d. Act de guvernământ? Ar fi fost — et encore! — dacă ofiţerul de po­liţie s’ar fi acoperit (prin împlini­rea legii). Teoria actului de guver­­mânt ar putea fi, principial, vala­bilă DUPĂ SCOATEREA DIN CAUZA A OFIŢERULUI DE PO­LIŢIE INFRACTOR. Noi am de­pus însă plângere şi împotriva inspectorului de poliţie Mingopol. Cum poate el fi scos din cauză, când textele de lege sunt precis îm­potriva lui? Iată, domnule senator Jitianu, ce se petrece în justiţie. Orice abuz al subalternilor poate fi acoperit, act de guvernământ. Şi asta vrea să o spună, cine? Parchetul,­­ al cărui şef este d. Gr. Iunian, minis­tru de justiţie, omul legii. Nu vrei să-i adresezi şi d-sale o întrebare? Nu de alta, dar tare aş vrea să văd ce va răspunde. Pen­tru că aci nu mai e vorba de altci­neva, ci de el personal, deţinător absolut al iniţiativei. Mae I­an­escu Numai la Bacău? Poşta ne aduce din Bacău urmă­toarele rânduri ale unui membru dezamăgit al partidului naţional-ţă­­rănesc. Le facem loc, pentru conţi­nutul lor — care desvălue o stare de lucruri caracteristică — şi pentrucă ceeace s’a petrecut la Bacău nu este un caz izolat; cazuri similare s’au petrecut în toată ţara. Numai că, nu s’au găsit pretutin­deni oameni de curaj ca d. Cot­oro­­gea ca să dea lucrurile pe faţă. Spectacolul s’a sfârşit! Guvernamentalii băcăoani au a­­juns să depună ultima listă pentru alegerile judeţene. E a patra din se­ria lor. Patru liste ale aceluiaş partid. Semnificaţia nu scapă nimănui. Am văzut cerbicia unora, şi ne-a înspăimântat îndărătnicia celorlalţi. Lupta ce s’a desfăşurat între mem­brii aceleaşi grupări a evidenţiat o realitate, care îndurerează adânc pe cei ce s’au iluzionat întru nădejdea unei politici de principii, anume că oamenii nu se pot ridica mai presus de orgoliu, sau şi mai rău, de inte­resul personal. La Bacău n’a fost o luptă de idei — o sărăcie, chiar şi a­­cest articol lipseşte — ci de interese mărunte. S’a învederat, mai ales, o tendin­ţă de acaparare şi s’au trădat insu­ficienţe de judecată înspăimântătoa­re. Cutare deputat nu mai e mulţu­mit cu scaunul pe care-l ocupă, do­reşte să fie prefect. De aci lupta şi perturbarea. Auziţi, pentru pofta u­­nui om, să se pună din nou, pe dru­muri 50—60.000 alegători, să se tul­bure lucrările justiţiei să se agite spiritele, să se arunce pe gârlă 5. 600.000 lei. Şi când au văzut cei dornici de schimbări că nu se poate înfăptui gândul lor prin prima listă, au por­nit să colinde satele, au înveninat sufletele, asmuţind lumea contra propriilor tovarăşi de partid. Se poate faptă mai fără sens? Domnii politiciani au înnebunit oamenii cu patimile dumnealor. Da­că guvernamentalii au vrăjmaşi reali, apoi aceştia se găsesc tocmai în tabăra lor. Vina o poartă cei ce aţâţă, cei ce instigă. La fiecare pas răspândesc ura contra «celorlalţi». Sunt în Bacău centre, ale căror nume se ştiu de cei ce cunosc oame­nii şi locurile, unde cei mai înfocaţi duşmani ai guvernamentalilor sunt tot... guvernamentali. Şi aceasta fiindcă cei puşi de împrejurări sus — nu ne gândim mai departe de Ba­cău — au înţeles să încurajeze ve­leităţile, şi să cultive ambiţiile. Dar toate aceste atitudini n’au reuşit să realizeze în timp de un an şi jumă­tate decât târârea în stradă a ruşi­nosului spectacol al desbinării. In această luptă, naţional-ţărăniş­­tii băcăoani ne-au dovedit că nu-s legaţi prin nici­ o înlănţuire a spiri­tului, prin nici un gând care să se ridice deasupra interesului brutal... In faţa cetăţeanului desamăgit în aşteptarea înfăptuirii făgăduelilor, când dezorientarea s’a cuibărit în suflete, conducătorii — întocmai ca boierii vremurilor istorice — se ceartă, — hai să-i zicem — pentru ciolan. La Bacău s’a dat marele asalt pentru plasarea unora în locul ce­lorlalţi, a fost iureşul orgoliului hiperbolizat, a fost deslănţuirea do­rinţei uriaşe de a satisface ambiţia naţională. A fost lupta golului sufletesc. Şi-acum bilanţul. Lupta s’a în­cheiat cu recunoaşterea primei liste. Acţiune de dervişi. Politicianii, într’o criză de auto­­exaltare, au ieşit la drum, au urlat, s’au învârtit, şi istoviţi de ameţea­lă s’au trezit tot în locul pe care se aflau cu două săptămâni mai îna­­inte. G. C. COTOR­O­GEA proprietar — membru al parti­dului naţional-ţărănesc. Bacău, 29 ian. 1930. ..şi MM Doamna Smara, conetabila, ca să zicem aşa, a poemului omagial şi ocazional a debutat în literatura românească desgropând osemintele lui Tudor Vladimirescu. De atunci, deşi nu se mai ştie nimic de soar­ta osemintelor bravului oltean, nu s’a înălţat nici un protest. Şi este firesc ca să fie aşa: Tudor Vladi­mirescu n’a fost decât un simplu patriot viteaz, căpitan de panduri şi n’a luat parte la desbateri parla­mentare. Protestează însă «oscioarele» poli­tice. Acest protest original, maca­bru, deşi amuzant, l-a inaugurat d. Manolescu-Strunga. Ca să-l convin­gă pe d. Iuliu Maniu că bântuie ur­gia electorală în campania de oi geri ce s’a deschis, a alăturat protes­tului său, verbal sau scris, câteva aş­chii din ţeasta unui liberal romaş­­can. Institutul medico-legal încă nu şi-a dat avizul. Dacă aceste aşchii sunt os de peşte mare, (d. Manoles­cu-Strunga a avut legături cu se­minţia înnotătoarelor în calitatea sa de director al societăţii «Frigul»), dacă sunt oase de bou, de viţel sau de câine, sau, dacă, într’adevăr, sunt oase omeneşti. Şi d. Iuliu Maniu (bărbat cu predispoziţii hamletice) are din nou prilej să cugete, să mo­­nologheze în surdină peste aşchiile craniului unui Yorik autohton... Bântue cu atâta furie vulgaritatea prin arena politică, iar demonul stu­pidităţii anoste colindă toate partide­le, stârpind inteligenţele, că este de mirare când mai ţâşneşte fosfores­cent, un fapt fantastic. Te miri ca un politician să mai scornească un cuvânt de spirit, o fabulă fantezistă inedită. Oamenii par copii trase la şapirograf, dis­cursurile debitate, reeditări ale ţi­nut tipar tocit. De aceia este pur şi simplu ului­toare invenţia d-lui Manolescu- Strunga. Şi totuşi, denotă — cu toa­te că este un trouvaille strict perso­nal — că d. Strunga este un membru disciplinat al partidului liberal. Ca­re nu-şi îngăduie să contrazică linia politicei generale şi tactica partidu­lui. Căci, de când prezidează d. Vin­tilă Brătianu, partidul manifestă ac­centuate tendinţe pentru macabru, D. dr. Angelescu cere cadavre elec­torale. Măcar douăzeci. D. dr. Ange­lescu, chirurg câteodată, ar putea fi însă bănuit că dorește aceste ca­davre pentru universitate, unde, se pare, că domneşte penuria de hoi­turi. D. Manolescu-Strunga a adus la Bucureşti, oscioarele celor dintâi cadavre politice. Ceia ce înseamnă că porunca a pornit de sus, să se facă propagandă pentru morţi. Morţii — în număr de 600.000 — au fost şterşi din listele electorale. Până acum era devotaţi alegători liberali. Mai cu­rând sau mai târziu partidul liberal va recuceri puterea, de aceia îşi pregăteşte o massă compactă electo­rală prin cimitire. Casele au purces să protesteze, împotriva abuzului comis, împotri­va morţilor scumpi şi devotaţi. Prin glasul partidului liberal deci, cuvântă astăzi cimitirile. Am notat fenomenul fiindcă este singurul ca­re colorează viața întunecată a poli­ticii. Ion Călugări» ----—ooxoo — ■

Next