Cuventul, aprilie 1930 (Anul 6, nr. 1776-1803)

1930-04-01 / nr. 1776

ANUL AL Vl-lea.­­ No. 1778. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TPI 378/10 REDACŢIA TELEFON­­ 37­8/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AM­RCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate­­ SE PRIMESC LA Propaganda naţională şi bolşevismul Mărturisesc că până în zilele din urmă un robust optimism mă puse­se la adăpost de panica pericolului roşu. E adevărat că nu s’a întâmp­lat nici un fapt, cel puţin nici unul cunoscut de marea mulţime, de na­tură a spori aprehensiunile pentru o iminentă explozie a revoluţiei co­muniste. Nici chiar în Basarabia a­­ceasta pe care zilnic o insultăm prin meschi­ia noastră neîncredere, nu s’a întâmplat nimic grav, putând să însemne, baremi un avertisment. Cum spuneam şi altă dată, tot aci, prezenţa dincolo de apele Nistrului a unui vecin nu mai incomod to­tuşi azi de cât a fost în cursul u­­nei seculare istorii, trebuie desigur să ţină pe conducătorii noştri în­tr’o stare de permanentă veghe, veghe la tot ce se pune la cale din­colo de Nistru, veghe la toată opera de pregătire internă pentru a face faţă oricărei eventualităţi, veghe la complexul de conjoncturi internaţi­o­na­le din care am putea, scoate un folos mai mult pentru siguranţa şi integritatea noastră. Nu s’a petrecut nimic nou şi to­tuşi o atmosferă grea parcă de cine ştie ce primejdii pluteşte deasupra noastră. Sau cel puţin asta este a­­parentă. Căci iată ziarele sunt pline de dări de seamă asupra a tot felul de manifestaţii şi de mişcări. Iar pe zidurile şi gardurile destinate afi­şelor cinematografice ori teatrale de pe care deabia s’au ridicat pla­carde­ electorale ale d-lor Costines­­cu şi Dobrescu, se găsesc aninate a­­cum chemări insistente ale unor organizaţii culturalo-patriotice ră­sărite parcă din pământ pentru o mare acţiune de învolburare a sen­timentului naţional, de punere în gardă împotriva unui misterios duşman, care în mijlocul nostru s’ar pregăti să se sugrume. N’aşi fi cre­zut niciodată, şi mărturisesc o re­confortantă surpriză, că există la noi spre binele naţiei atâtea socie­tăţi cu scopuri eminamente şi exclu­siv patriotice, că din atâtea colţuri vor răspunde ea, la o poruncă­­ de mobilizare aşa de numeroase ade­ziuni gata să purceadă ca la o cru­ciadă împotriva acestui teribil vrăj­maş anonim, comunism­, insinuat pretutindeni, invizibil însă prezent şi activ. Meetinguri studenţeşti la Cernăuţi şi la Chişinău, moţiuni şi proteste la Bucureşti din partea u­­nor societăţi culturalo-patriotice, a­­peluri pentru adunări şi demonstra­ţii publice, iată cele dintâi semne a­­le acestei acţiuni de mobilizare a sufletului naţional. Parcă am retrăi cipele de înfrigurată aşteptare ale anilor dinainte de războiul nostru. Dar sunt în realitate aşa de grave şi de iminente pericolele care ar ameninţa sănătatea morală a na­ţiei şi existenţa statului? Este bol­şevismul strecurat în toate activi­tăţile dela noi într’o măsură aşa de considerabilă încât sa constitue un toxic mortal pentru societatea ro­mânească? Poate mai cu seamă el să prindă temeia şi să se desvolte în mediul nostru naţional? Este desi­gur îmbucurător fenomenul acesta de sensibilitate naţională care tre­sărind la­ cele mai mici atingeri a­mânat acum pe drumurile acţiunei studentime şi societăţi patriotice, îmbucurător chiar când el este re­zultatul unei exagerări. Şi doresc din inimă ca la chemările acestea să răspundă un cât mai impună­tor număr de cetăţeni, imensa mul­ţime românească. Aşi ura ca toată învolburarea aceasta să nu se limi­teze la câteva discursuri, la câteva moţiuni şi la câteva demonstraţii de stradă. Ci să meargă mai departe şi să organizeze, dacă ar fi cazul, rezis­tenţa sufletului naţional împotriva, comunismului. Nu mi se pare că este nevoie în această operă de o strădanie deosebită, deşi agitaţia deslănţuită pe tema pericolului ro­şu nu e lipsită de o amploare im­presionantă care n’a trecut fără ur­mă chiar asupra celor mai incorigi­bile optimisme. Afirm aceasta, fi­indcă nu există la noi, cu toată să­răcia, cu toate greşelile guvernanţi­lor, cu toate necunoscutele situaţii politice şi constituţionale, condiţiu­­nile necesare pentru ca­ o mişcare comunistă de proporţii să fie via­bilă. Procesul social şi economic ca­re să despartă societatea într’o mas­­să enormă de uvrieri şi câţiva po­tentaţi ai capitalului, nu s’a înde­plinit de noi şi este probabil că nu se va îndeplini niciodată. Câtă vre­me nu există masse uvriere pe care comunismul să le poată manevra pentru a se realiza politiceşte, el nu va fi în stare sa­ devină o for­ţă. Cât despre bolşevismul rusesc el este în ciuda aparenţelor destul de străin de comunism. Ceia ce se întâmplă cu poporul rus nu este doar o revoluţie care se strădueşte să aşeze un nou regim politic, în lo­cul vechilor forme. Ci o cruntă şi imensă dramă a sufletului rus di­­buind bezmetic o nouă formulă ca să realizeze. Este o experienţă spe­cifică spiritului rusesc şi ea nu poate fi exportată aiurea. A, da, poate guvernul bolşevic să cumpere câţiva agitatori, să înjghebeze cu a­­jutorul lor câteva nuclee, să zăpă­cească ici colo câteva sute de mun­citori, să urmeze braţul unui ha­lucinat pentru un atentat. Astea sunt maşinaţiuni împotriva cărora însă sunt de ajuns unele mă­suri de poliţie şi câteva drastice sancţiuni pilduitoare. Dar sufletul unei naţiuni nu va putea fi nicioda­tă câştigat de ceiace este străin de el. Fiindcă toate realizările lui nu se îndeplinesc decât potrivit legilor lui lăuntrice şi poartă pecetea a ceiace-i este propriu şi specific. Iată de ce nu e locul să ne temem de ravagiile pe care bolşevismul le-ar putea săvârşi în massele noas­tre. Măsuri împotriva, uneltirilor de peste hotare şi a câtorva nebuni şi criminali câştigaţi la noi să se ia şi cu toată rigoarea. Astfel stând lu­crurile mişcarea iniţiată de studenţi­me ori de alte organizaţii patriotice nu poate avea decât un înţeles: ace­la de a determina, autoritatea, acolo şi când ea s’a dovedit ezitantă ori dezorientată, să procedeze cu ener­gie pentru a evita cea mai neînsem­nată tulburare a ordinei. Căci a da impresiunea prin această acţiune că există la noi o primejdie amenin­ţând naţia, înseamnă mai de grabă a, deservi interesele statului, decât a Ie promova. Vladimir* lotiescu­­ —' ocQoc ——*—« „INVIDIA MEDICORU- HSSIlUI r Cine a ascultat, Lunea trecută la Ateneul «A. lorga», lucrurile spuse de doctorul Puturianu, sau cine a cetit memoriul în care d-sa poves­teşte peripeţiile spinoase ale unei îndelungi cariere ştiinţifice, nu-şi poate strânge amărăciunea decât în exclamaţia din fruntea acestor rînduri. O viaţă închinată fără precupe­­ţire ştiinţei, o viaţă dăruită celor mai chinuiţi semeni ai noştri, se sbate în imposibilitatea materială de a-şi pune în valoare fructul muncii, şi în descurajarea morală creată de conspiraţia organizată a tăcerii. Este, se pare, o lege a lucrurilor omeneşti, ca toate adevărurile mari şi uluitoare să treacă printr-o «săp­tămână a patimilor», pentru ca, pe urmă, să-şi reverse iertătoare, bine­facerile asupr­a prigonitorilor. Şi, ciudat, mai ales adevărurile menite a spori viaţa trupească şi spirituală a oamenilor au întâmpinat cea mai încăpăţânată împotrivire din partea lor înşine. De aceea, cu privire la medici, a încolţit gândul de mai sus, şi Isus a spus vorba cunoscută despre profeţi. Dr. Puţurianu, mun­citor de o exagerată modestie, a lu­crat 30 de ani, s’a îndatorat, a ajutat ca medic şi ca om, pe bolnavi, le-a redat sănătatea şi a sărăcit. Excroc şi şarlatan? De ce nu e chemat în faţa justiţiei? — Naiv şi fără pregătire ştiinţifică? De ce pleacă bolnavii însănătoşiţi de la el? Şi cine a făcut examenul ştiin­ţific asupra tratamentului său anti­­tuberculos? N’a lucrat în laboratoarele «con­sacrate» şi n’a respectat metodele şi cunoştinţe clasice ale ştiinţei me­dicale? Cine a dovedit aceasta? Şi cine poate susţine că ştiinţa medicală clasică cuprinde adevărul absolut, peste care nu se mai poate trece? Iată reflexiuni bătrâne, de când limea cari vor fi năpădit sufletele entuziaste ale tinerilor medicinişti din sala conferinţei, cum au strâns inima unui gazetar care are păca­tul de a căuta faptelor considerate curent şi dispreţuitor, ca «diverse», perspective mai largi şi înţelesuri mai adânci. Singura mângâiere, în schimbul indiferenţii corpului nostru medi­cal faţă de rezultatele obţinute de dr. Puţurianu şi confirmate, pe zi ce trece, de cercetările savanţilor vremii, singura satisfacţie a momen­tului: entuziasmul optimist al pu­blicului auditor. D. Cristian Cercurile politice sunt surprinse — şi opinia publică, desigur, stupe­fiată­­ — de dezlănţuirea atacurilor liberale contra d-lui Titulescu. Aşa din senin, cum s’ar părea. Şi mai a­­les pe teme meschine. Care, chiar de-ar stabili vinovăţia d-lui Titu­lescu, — aceea singură, ce se des­prinde : protejarea colaboratorilor săi apropiaţi, — încă n’ar justifica atacarea d-lui Titulescu tocmai de către partidul liberal. O campanie josnică ... Mai întâiu, pentrucă partidul liberal datorează enorm d-lui Titu­lescu : d. Titulescu l’a salvat de a­­facerea optanţilor, — şi din alte multe greşeli ale guvernărilor libe­rale. Apoi, pentrucă prestigiul de astă­zi al d-lui Titulescu e pus în servi­ciul Ţării şi pentrucă d-sa este o mare rezervă, o rezervă salvatoare pentru Ţară în ziua când s’ar, dove­di, cum nu e departe, că ruina defi­nitivă a României, al cărei autor ne­iertat de vinovat e d­. Vintilă Bră­­tianu, n’o poate înlătura nici unul din guvernele de partid. Și în fine, pentru că «numirile scandaloase» de care e acuzat d. Ti­tulescu, au fost făcute, TOATE, sub guvernul Vintilă Brătianu. DedSesuprail atacurilor liberale Atunci de ce e atacat d. Titules­cu de către liberali, — cu ştirea, fără îndoială, şi chiar cu aprobarea d-lui Vintilă Brătianu ? Atacurile au dedesubturi. Mai multe dedesubturi. Din trecut, d. Vintilă, Brătianu nu-i iartă demi­sia din guvernul d-sale, care a mar­cat prăbuşirea guvernului liberal şi-a determinat rezerva finanţei streine faţă de acel guvern , iar d. Duca nu-i iartă că d-sa, d. Titules­cu, a fost însărcinat în 1928 să for­meze un guvern de coaliţie. (Azi plă­tim scump greşala zădărnicirii u­­nui asemenea guvern, a cărei răs­pundere apasă, întreagă, asupra e­­goismului de partid — al tuturor partidelor). In prezent, partidul liberal «bă­­nuește» pe d. Titulescu de-a da con­curs — prin marea sa autoritate în lumea politică și financiară din streinătate — guvernului Maniu. (A ajuta Ţara e o crimă, dacă un gu­vern altul decât al partidului libe­ral e la cârmă . — aşa judecă d. Vintilă Brătianu ?) Adevărul este că dacă d. Titulescu ar avea aseme­nea misiuni, ar reuşi ; dar nu e în­trebuinţat. Pentru că guvernele vor să aibă ele, prin oamenii lor, succe­sele. Iată o parte din dedesupturile a­­tacurilor liberale contra d-lui Titu­lescu. Teama de «guvernul Titulescu» Dar determinantă, în această cam­panie, nu este nici amărăciunea tre­cutului, nici «bănuiala» din prezent, ci teama, de care nu poate scăpa­­. (Citiţi continuarea în pag. Ill-a) ANCHETE POLITICE Campania contra d-lui Titulescu Dedesubtul atacurilor liberale, lin adversar temut­ul tuturor. D. I. G. DUCA DIE SCHUSTERDAEMMERUNG Mitologii moderni au ajuns la concluzia că antica fabulă a lui He­racles nu este decât o întrupare antropomorfică a soarelui. Popoa­rele primitive, îndelung chinuite de misterul existenţei şi al forţei, al luminei şi al întunericului, al cerului şi al pământului, au sfâr­şit prin a căuta similitudini între viaţa naturii şi aceia a omului şi, cu ajutorul imaginelor iniţiale, al căror sens precis se pierdea cu timpul, pentru a li se adăuga, apoi, atribute mai mult sau mai puţin omeneşti, să înfăţişeze, în fiinţe cu proporţii uriaşe, sau cu înfăţişări fantastice, observaţia populară a­­supra fenomenelor naturale obiş­nuite sau extraordinare. Povestea lui Heracles ne este în special sim­patică, prin sfârşitul ei. Eroul, în­grozitor chinuit de tunica otrăvită cu sângele centaurului Nessus, îşi face singur, pe piscul unui munte un rug uriaş, aprinde lemnele şi se aruncă în el. Vă închipuiţi frumu­seţea unui amurg care incendiază antica Helladă şi care consumă, în acelaş timp, prin voinţa de a scă­pa de chinurile unui mizerabil vest­mânt otrăvit pe cel mai puternic şi mai popular dintre eroii antichita­te! ? Bănuese noaptea care va fi venit după aceia însemnată între toate celelalte cu movile grele de doliu, iar ziua care a precedat-o ca pe o tragică luptă a soarelui cu norii, a luminei cu furtuna, a us­catului cu marea. Omul privise buimăcit toată această frământare a firei, şi mintea lui, în clipa soro­cită soarelui să apună, a refuzat să conceapă acest crepuscul fără jert­fa simbolică a unui erou a cărui viaţă să semene cu toate vicisitu­dinile prin care va fi trecut, pe cer, şi soarele. Plămădirea de mai apoi a acestei legende a fost însă un act de credinţă înobilatoare a omenire­ de după atxeia, şi o invin­cibilă izbucnire de­xpresie colectivă. Partidul naţionaler ţărănesc a cu­noscut această clipă de glorie. A fost pe vremea când poporul româ­nesc îşi căuta destinele adecvate situaţiei lui sporite pe urma răz­boiul­ui­ a unirei, împotriva a­­cestor tendinţi ale lui se ridicau metodele vechi de guvernare româ­nească, cu cortegiul lor complex de ostilitate, de manevre, şi de reac­­ţiune. Noi, presa, opinia publică, voinţa obştească de mai bine, fă­cuserăm din el un erou solar, cu străluciri mântuitoare pe culmile Carpaţilor româneşti. A venit însă vremea când acest partid naţional-ţărănesc s’a înfăţi­şat ţărei în hipostaza guvernului actual. Am fost cei dintâi cari am atras luarea aminte a opiniei pu­blice asupra posibilităţilor de di­vorţ dintre ţară, care era şi nu era chiar partidul naţional-ţărănesc, dar care era însăşi popularitatea acestui partid, şi dintre guvernul d-lui Maniu. O serie de angajamen­te anticipate îndreptăţeau această temere a noastră. Şi ca urmare a ei am cerut necontenit contactul guvernului cu ţara. Era, în cuvân­tul nostru, apelul constant la cre­­dinţa faţă de programul şi de ideo­logia naţional-ţărănistă din opozi­ţie. A sunat însă în gol. Cu atât mai rău, sau cu atât mai bine. Cu atât mai rău pentru noi, aceia cari văzuserăm în actualul guvern expo­nentul năzuinţelor obşteşti de în­dreptare, şi, în acelaş timp, cu atât mai bine pentru că am putut con­teni de a mai crede într’o serie de oameni cari nu erau, în realitate, nici pe departe ceea ce fantezia ob­ştească şi năzuinţele populare iz­butiseră să facă din ei. Astăzi cariera lor e încheiată. Noi am privit-o întreagă, dela începu­tul şi până la sfârşitul ei. Ziua e­­voluţiei guvernului d-lui Iuliu Ma­n­­iu s-a consumat în întregime, iar existenţa lui, de-acum înainte, nu mai este decât aceia a unui cadavru îmbălsămat, pe raclă, care stărue încă să obsedeze privirile celor vii prin imobilitatea lui pală. Ceea ce ar fi putut însă fi proaspăt, fecund, necesar, în guvernul d-lui Maniu s’a uscat ca seva unui gopac viciat în scoarța lui. Noi încă putem în­semna crepusculul acesta, printre altele, cu stâlpi de doliu; iar ziua care îl va fi precedat departe de a fi sugerat imaginea unui erou solar, echivalează cu o buimăcitoare navală de ţigani turceşti într’un bâlci oriental. Nimic solemn, în toată această du­reroasă tragedie a unui crepuscul de idoli. E o moarte umoristică şi o îngropare veselă. Şi cu toate ace­stea nu a lipsit nici tunica lui Nes­sus, pusă pe umerii guvernului de către d. V. Madgearu, sub forma le­gei pentru apărarea creditului sta­tului, şi nici voinţa de sinucidere, manifestată de guvern şi de majo­rităţile sale prin frenezia cu care a adoptat această lege, prin abate­rile succesive şi grave de la progra­mul de opoziţie al partidului, şi prin compromisurile repetate şi fun­damentate cu toate vechile metode de guvernare de până acum, şi cu reprezentanţii lor cei mai calificaţi. Nu este însă un Götterdämmerung, nu! din potrivă! Guvernul cade într’un spectacol inedit de «Schusterdämmerung»! N. David­escu Marsi­e Aprilie 1930 Legile militare --------------------------­Şcoala de război După un contact suficient de în­delungat cu trupa, ofiţerii, în anu­mite condiţiuni, — vom vorbi în altă parte de acestea, — au dreptul să se înscrie la examenul pentru intra­rea în şcoala de răsboi. Aşa este este acum. Mai întâi, ţin să precizez un lu­cru. Şcoala de răsboi, pentru în­treg corpul ofiţeresc, este un mister. Care este scopul acestei şcoli? Se zice că ar fi acela de a da pe vii­torii şefi ai marelor unităţi şi ai oştirei. Dar eu­­am văzut ofiţeri ieşiţi din această şcoală cari nu ştiau să scrie corect. Dacă este cineva care nu crede, o pot dovedi oricând cu facsimile. Am mai văzut ofiţeri de Stat major, cari au căzut la exame­nele ce s’au ţinut mai târziu şi au dat probe şi răspunsuri mai slabe ca ofiţerii ce veneau direct dela tru­pă. Sau, cum s’a întâmplat acum de curând, să dea probe mai slabe decât un ofiţer de rezervă a plecat de 14 ani din oştire - vo­rare s’a prezentat la un examen recent Atunci, ce se face cu această şcoa­lă? Să vă spun eu: Se scoate un corp priveligiat de ofiţeri, cu avan­­tagii la avansare, dat fiind faptul că sunt în contact direct cu şefii marilor comandamente — şi aceasta în detrimentul ofiţerilor dela trupă cari în ultimii doui ani s’au pre­zentat pe câmp la probe şi exame­ne uimitor mai bine decât absolvenţi acestei şcoale. Intrarea în această şcoală consti­tuie un şi mai mare mister. Se reface o adevărată echilibristică cu procen­te de arme. De pildă: Un ofiţer de artilerie cu media de examen 7.50 şi unul de cavalerie cu media 7, nu intră în şcoală din cauza procentu­lui mic ce are arma sa, dar intră unul de infanterie cu media 5. Să fim înţeleşi: Aşa zisul scop al şcoalei este să-şi facă viitorii con­ducători ai armatei. Atunci, de ce procent pe arme şi nu se admit în ordinea cotăţei? Ei! dar de aci începe enigma. Ne­potismul şi favoritismul nu ar putea să nu dăinuiască şi ,la această şcoală, dacă nu ar fi câte o portiţă de scăpa­re. Cum o să intre X — fiu sau Y — nepot, dacă şcoala nu are la înde­mână un mijloc de a îndepărta ele­mente destoinice în favoarea prote­jaţilor zilei? A fost, acum câţiva ani, în frun­tea acestui institut, un distins ofi­ţer de cavalerie, cu un mare pres­tigiu, recunoscut de toate cercurile în care a trăit şi cu un frumos tre­cut din război şi în care toată lu­mea îşi pusese nădejdea că odată cu el va dispărea şi echilibristica procentuală şi favoritismul nepoţesc. Dar zadarnic. Începutul fusese îm­bucurător. Mai târziu, insă, voinţa sa a fost încovoiată. Altfel nu se explică rezultatele ce a dat. Să dispară această plagă şi şcoala de război va scoate cu totul alţi ofi­ţeri de stat-major. Să se lase liberă frequentarea şcoalei tuturor ofiţeri­lor ce cer şi se va vedea care va fi viitorul corp ofiţeresc de stat-major. Cu toate acestea nu este îngăduit sub nici un cuvânt, ca ofiţerii de stat major să fie favorizaţi la avansare. Nu există în armata română de­cât 3—4 la sută ofiţeri cari nu ar fi capabili să urmeze şi să absolve cursurile acestei şcoli şi tot cu atâta succes ca şi cei pe cari îi alege examenul. Soluţia cea mai fericită, ca să dis­pară odată pentru totdeauna animo­zităţile ce se creiază cu sistemul ac­tual, ar fi ca la această instituţie militară să se poată înscrie toţi ofi­ţerii din armată, fără nici o deose­bire. Evident că restricţiuni logice şi condiţiuni se impun şi în sistemul preconizat mai sus. Astfel, ofiţerul să aibă cel puţin un stagiu de 5—6 ani de serviciu la trupă; să fie bine apreciat, sănătos, rezistent; să fi luat parte cel puţin la 2—3 mane­vre anuale; să nu aibă înclinaţiuni ce ar atinge prestigiul şi demnitatea corpului ofiţeresc. Şcoala se va po­pula, de­sigur, şi va întâmpina greu­tăţi, dar nu este mai puţin adevărat că va scoate cu totul alt corp ofi­ţeresc, care nu va mai fi animat de revanşe, nu se va mai ocupa cu intrigi şi nici nu se vor mai găsi elemente cari să creadă, că absolvi­rea şcoalei dă şi dreptul să se creadă cel puţin cât Napoleon, dacă nu ceva şi mai mult (dat fiind fap­­ t Citiţi continuare în pag. 11-a) -------"■-----------­ HOAŢA Un titlu senzaţional ne-a atras a­­tenţia: «O hoaţă îndrăzneaţă». Ştim că femeile sunt inventive. Cutezan­ţa femeiei nu se poate asemui cu a bărbatului. Şi am cetit: „Aseară a fost prinsă în dreptul pa­latului Braunstein, din str. Cuza Vodă, femeia Aglaia Chirică, din corn. Bu­cium, care în cursul zilei, a furat invalidului de răsboiu Şelaru Gheorghe, orb, o casetă de lemn, ce conţinea suma de 5200 lei, 2 inele de aur cu pietre preţioase, 3 poliţe de asigurare şi diverse acte. In urma cercetărilor făcute de d. comisar Ionescu, hoaţa a fost silită să mărturisească faptul, — după ce a negat cu înverşunare că este autoarea furtului — că într’adevăr, a furat caseta invalidului, ştiindu-l orb, şi că banii şi inelele le-a îngropat într’un subsol din palatul Braunstein. Cercetându-se la faţa locului, s’au găsit îngropate inelele şi numai 4346 lei. Restul cheltuise în oraş. Astăzi dimineaţă, hoaţa va fi îna­intată parchetului”. Vra să zică la asta se reduce în­drăzneala Aglaiei Chirica: să-l pra­de pe un orb. Cetind titlul am cre­zut că Aglaia Chirica a aţinut dru­mul şampionului de box al Româ­niei, l-a făcut knok-out şi l-a pră­dat. Sau, l-a pus să umble în patru labe şi l-a obligat să strige: sunt un dobitoc. Dar Aglaia Chirica, în­drăzneaţă hoaţă cu nume frumos şi cu apucături urâte nu s’a dat la un biet orb, pe deasupra mutilat de război ?­ Să mai accentuăm că e o mişeleas­­că laşitate a ataca pe un invalid de război! Şi că e un caz mai semni­ficativ decât s’ar crede. Hoaţa bu­­ciumaşe vine să pilduiască câtă cru­zime şi laşitate mai există la noi, Aglaia Chirica a luat pildă de sus. Este moral, firesc să fie atacat la noi cel slab şi dezarmat. Cei mari nu sunt niciodată pedepsiţi pentru primele lor de jăfuire a celor umili. Şi Aglaia buciumita a crezut că are şi ea dreptul să se bucure de pri­vilegii. Dar va înfunda puşcăria. Dacă ar exista pedeapsa cu moartea, ar fi încă prea blândă pentru Aglaia Chi­rica, care a jefuit pe orbul, mutilat de război. Probus ----—OOOXXXOOO— (Citiţi continuarea în pag II). ------------0090-----------­Zilele acestea se trimit lucrările la Salonul Oficial. Artiştii toţi sunt într’o activitate febrilă; înca­­dratorii şi turnătorii nu mai pri­didesc din lucru, dând ultimele fă­­ţuiri operelor menite să înfrunte severitatea juriului. Pentru câteva zile, anticamera pavilionului de la şosea devine purgatoriul plastic în care lucrări bune şi rele petrec momente de actă vecinătate. Din fericire, juriul, asemeni judecato­rului celui de pe urmă va veni să purceadă la despărţirea oilor de capre punând fiecare ceată în ţar­cul cuvenit. Şi pentru că pomenim de antica­mera salonului dinaintea judecăţii să ne fie îngăduit să spunem câ­teva cuvinte despre cum se petrec­e mai bine zis cum se petreceau­­ lucrurile la străbunicul saloa­nelor artistice, Salonul Oficial din Paris, Salonul românesc, deşi calitativ egalează pe cele din streinătate, ră­mâne totuşi cu mult în urmă faţă de dimensiunile grandioase în care se prezintă o expoziţie la Grand Pa­ris des Champs Elysées. Ce în­semnătate avea odată anticamera salonului din Paris! Numele celor din juriu nu se cu­noştea decât după judecarea lu­crărilor. Formularele ce însoţeau lucrările se procurau cu câte o lu­pă şi două luni înainte de la toate magazinele de furnituri pentru ar­­­tişti din Montmartre şi Montpar­­nasse. Formulare în toate culorile de câte patru şi şase pagini scrise mărunt, pline de mici informaţi­uni preţioase expozanţilor cari le co­mentau zile de-a rândul prin ate­liere şi cafenea. Apoi venia marea zi a trimiterii. Căruciorul cu două roţi la care se înhăma însuşi artistul, înecat în puhoiul vehiculelor de pe bulevar­­de, purta cu anevoinţă statuia sau tabloul «la grande machine» spre castul palat de pe Champs Elysées. Apoi «coada» la recepționarea lu­crărilor. Nu există salon la Paris fără câteva mii (patru, șase mii...) de lucrări expuse. Socotind cel pu­țin, încă odată atât numărul celor refuzate, este ușor de închipuit lun­gimea monomului de artişti care se forma la intrare. Gardianul bătrân, vulpoi şiret, este primul critic de artă al lucră­rilor aduse; în vederea bacşişului anticipează în mod agreabil asupra culorii tabloului şi al succesului, gâdilând astfel orgoliul şi speranţa debutantului. Dar frigurile aşteptării rezulta­tului, dar bucuria succesului sau nai cu seamă tragedia respingerii.. Această tragedie şi-a avut pe timpuri partea sa bună; din ea s’a născut «salonul refuzaţilor» — membrii acestui salon figurează astăzi în istoria artelor. Odinioară, când nu se cunoştea nici un fel de expoziţie afară de salonul anual care era instalat în «salon carré» din palatul regesc al Louvre-ului, artistul cu pretenţie de expozant, trebuia să-şi facă mai întâiu sta­giu prin diverse ateliere de artişti iluştri, să dea concursuri şi să stea anii reglementari la Villa Medicis din Roma de unde erau obligaţi să trimeată un anumit număr de lu­­crări originale şi copii pentru îm­podobirea palatelor şi parcurilor regale, trebuia să-şi prezinte lucra­rea de recepţie la Academia artelor frumoase, să obţină titlul de «artist al curţii» «artiste du roi» şi numai atunci putea să înfrunte marea în-­ cercare a expunerii la Salon; pe vremea aceea criticul de artă se nu­­mia Diderot iar cavalerul Gabriel de Saint Aubin nota în crochiuri vii şi rapide marginile cataloage­lor epocii astfel cum se pot vedea la cabinetul estampelor de la Biblio­teca naţională lăsând posterităţii o idee justă şi documentată asupra o­­perilor expuse. Majoritatea lucrărilor de atunci, după ce au călătorit din colecţie în colecţie cu scurte popasuri prin sălile de licitaţii sau dughiana vre­­,unui anticar s’au fixat de astădată definitiv *) în muzeul Louvre în preajma salonului unde s’au arătat lumii pentru întâia, oară. * «Definitiv» este un fel de a spune... ce-au mai păţit bietele tablouri din Louvru pe timpul bombardamentului german! Parte din eie au rmb­ezit în subteranele palatului iar altele s’au stricat în sdruncinul transportului ca­re le depunea în Lyon la loc sigur. Rubrica plastică Gânduri din m­agnității MAC CONSTANTINESCU

Next