Cuventul, iunie 1930 (Anul 6, nr. 1834-1863)
1930-06-01 / nr. 1834
DUMINICA I IUNIE 1939 ANUL AL VI-lea. No. 1834. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. rrjTr UFniw / 378/10 REDACŢIA TELEFON I 378/9 ADMINISTRAŢIA " Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ARUHCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Fecioarele nebune I „RENUNŢAREAn Lupta dintre Ion Brătianu şi Dinastie. Se cere normalizarea situaţiei, intre Tata si fiu. „Documentar moft“. Am dovedit, în mână cu chiar textele şi documentele publicate de partidul liberal, că ţara oficială neluând în nici un fel act de declaraţiunile Principelui Carol prin care acesta se obligă a nu reveni în ţară timp de zece ani, aceste declaraţiuni păstrează un caracter unilateral, şi ca atare sunt, legalmente, inoperante, ele neputându-i fi în nici un fel opuse legal, în eventualitatea în care Principele s’ar hotărâ să se reîntoarcă în ţară. PROBLEMA Aşa fiind, reîntoarcerea Principelui nu depinde decât de El însuş, adică de măsura în care El personal se mai simte solidar astăzi cu declaraţiile din 12 şi 28 Decembrie 1925. De unde urmează că problema noastră e, în asemenea condiţiuni, precisă. Se cere anume să ştim dacă există anumite impedimente intime, scrupule de ordin lăuntric, cari să-l constrângă a respecta obligaţiunea de a nu se mai reîntoarce în ţară, înscrisă în declaraţia de la 28 Decembrie 1925. Aceste impedimente, morale nu juridice, pot fi de două feluri: a) în legătură cu convingerile Sale de atunci, b) în legătură cu dorinţa regelui defunct. Să le analizăm. INTENŢIUNILE PRINCIPELUI S’ar putea, în adevăr, obiecta că de îndată ce Principele a renunţat la tron şi la dreptul de a se reîntoarce în ţară, el nu mai poate, moralmente, reveni asupra acestei renunţări. Obiecţiunea este, formal, fundată. Ea nu ar avea însă cu adevărat valoare, decât dacă renunţarea aceasta ar fi fost făcută în adevăr de bună voie, şi dacă, în acel moment măcar, Principele — «la un necaz» — ar fi hotărât să nu se mai reîntoarcă. Faptele sunt însă cu totul altele. Iar în această privinţă textul declaraţiei de la 12 Decembrie 1925 (Veneţia) este caracteristic. In adevăr. Am atras, de eri, atenţia asupra împrejurării că în această declaraţie Principele Carol spunea textual: «mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară timp de 19 ani, FARA A FI CHEMAT DE CEI IN DREPT, şi fără autorizaţia Suveranului». Ce însemnează asta? Că în momentul în care CEI IN DREPT ar fi făcut apel la El, Principele ar fi răspuns chemării şi s’ar fi reîntors în ţară. E clar deci că exilul pe care de bună voie şi-l prescris Principele Carol, nu avea la bază nici o dezinteresare a Acestuia faţă de treburile ţării, nici o aşa zisă aventură sentimentală, cum s’a acreditat în public de către partidul liberal. Care era atunci cauza acestui exil voluntar? O vom spune noi: UN CONFLICT CU «CEI IN DREPT» Pentru cetitorii ziarului nostru nu mai e nici un mister. Se ştie anume că Ion Brătianu nutrea o puternică duşmănie faţă de Principele moştenitor care, prin atitudinea lui, dovedise în repetate rânduri că nu va fi un rege care să se lase stăpânit şi terorizat. Această duşmănie luase, în cursul anului 1925, precise forme ofensive. ■ • Is tenitor se văzuse în trista situaţie mă mai întorc, dacă nu se normalide a atrage atenţia Regelui Ferdi-’ zează situaţia. Sau textual: «nu mănând asupra actelor de sabotare şi mai întorc în ţară timp de zece ani, de duşmănie cu totul inacceptabile ! FARA A FI CHEMAT DE CEI IN ale primului Său ministru. Regele DREPT» făgăduise că va interveni pentru restabilirea situaţiei, — dar, din motive pe cari le putem bănui, întârziase să o facă. In toamna aceluiaş an, ofensiva lui Ion Brătianu devenise acută, cu intenţiunea precisă de a umili definitiv pe Principele moştenitor şi de a-I frânge cerbicia. Respectuos de aşezarea dinastică, Principele nu reacţiona. Interveni însă din nou pe lângă Rege pentru lămurirea situaţiei. îndurerat, Regele făgădui, însărcina pe Fiul Său cu o misiune în străinatate, în care timp lămurirea ar fi trebuit realizată. Se pare toAsupra acestui act de «reiiunţare» s’au aruncat însă duşmanii Principelui şi ai dinastiei. A fost in tot cursul lunii Decembrie o vânzoleală oribilă. Care constitue una din cele mai întunecate pagini aie istoriei noastre. Complicităţi DENATURATE au fost cucerite. S’au fabricat dosare; s’au invocat mărturii mincinoase. O parte din siniştrii actori ai acestei tragedii trăesc încă, şi IŞI IAU PEDEAPSA. Nu vom spune deci TOT. Două pedepse sunt, omeneşte, prea mult. Vom spune, însă, ce e necesar pentru înţelegerea felului în care s-au desfăşurat lucrurile. Toate aceste manevre aveau un singur scop: să dovedească regelui că Principele moştenitor e primejdios şi că trebue înlăturat. In faţa unui atac concentric, regele a cedat, numai pe jumătate totuşi a recunoscut că Principele a greşit şi că trebue să ispăşească. Ministrul palatului, d. Hlott, una dintre cele mai întunecate apariţii ale vieţii de curte, înrudit cu d. Ştirbey, pe care 1 ifluenţ© o culte îl păstrează în acest joc de răspundere, chiar după aventura Hochberg, a plecat la Milano, purtător al unui messagiu. Am numit la timp acest messagiu «Documentul Hiott». In el se punea Principelui Moştenitor — ca venind din partea Regelui — următoarea brutală alternativă, cu caracter de ultimatum; sau vrei să te reîntorci în ţară şi atunci dai o declaraţie că eşti nebun, cerând a fi desărcinat de funcţiunile pe cari le împlineşti astăzi, — sau refuzi să dai o asemenea declaraţie, şi atunci nu te mai reîntorci în ţară, semnând o renunţare la tron, însă o renunţare al cărui text ţi-l dăm noi. Neinformat, îndurerat de noua atitudine a Regelui, Principele a semnat renunţarea. In care de data aceasta nu se mai spune «să nu mă mai întorc în ţară timp de zece ani, fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia suveranului», ci pur şi simplu «să nu mă mai întorc în ţară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen, să nu mă întorc fără autorizarea suveranului». Deosebirea este esenţială-Dar ca aceasta, situaţia e netă. A vrut Principele Carol să renunţe la tron? NU. A renunţat totuş. Dar de bună voe. NU. ** Are Principele Carol, moralmente dreptul să se întoarcă în ţară atunci când ar crede de cuviinţă? Categorie, DA. Cu o singură încercuire totuşi dacă de pildă ar avea convingerea că Regele Ferdinand, din libera Sa voinţă, s’ar fi opus constant, până în ultimul moment al vieţii, la întoarcerea în ţară a fiului său. Se poate susţine însă o asemenea teză? Jus că nici de data aceasta energia logelui nu suficientă încredere. Ea trebuia, deci, oarecum galvanizată. In acest scop, Principele moştenitor, cu toată durerea pe care o simţea în marea Lui iubire şi marele Lui respect pentru regescul părinte, se simţi dator să facă o declaraţie categorică , arătând că ÎNŢELEGE SA NU SE MAI INTOARCA IN TARA PANA CÂND PIU SE VA REZOLVA «CONFLICTUL». Aşadar, când Principele Carol plecă în misiune la Londra, Regele era prevenit de cele ce trebuiau să se întâmple. Afirmăm că şi Principesa Elena era prevenită şi că se declarase de acord cu această tactică. Aceasta era situaţia în momentul plecării Principelui în misiune la Londra. Din ea se vede clar cât de episodică şi de neesenţială este povestea «aventurilor sentimentale» ale fostului moştenitor al coroanei. Şi acum, urmarea, IN LIPSA PRINCIPELUI In timpul acestei absenţe oficiale trebuia, deci, să se lichideze conflictul. S’a lichidat? Nu. Ci, din potrivă, anumite acte, de natură publică asupra cărora credem că nu e nevoe să insistăm — despre ele s’a vorbit de altfel la timp prin presă — dovedeau intenţiunea fermă a lui Ion Brătianu de a sfârşi odată cu atitudinile independente şi bărbăteşti ale viitorului rege. Grav jignit în funcţiunile Sale de general al armatei şi în calitatea Sa de moştenitor al tronului ,Principele trebuia să reacţioneze. .Şi a reacţionat pe linia deja indicată Regelui şi Principesei în aşa măsură încât Principele moş moştenitoare în preziua plecării, nu Renunţare? Nu. Ci simplu moment tactic, în încercarea de a restabili drepturile şi prestigiul dinastiei, grav compromise de atitudinea lui Ion Brătianu. Iată ce rămâne să cercetăm! Nae Ionescu ! ASASINATUL şi celelalte__ ---------0000------- Nu mai există îndoială pentru prin ofranda totală nimeni: ceea ce TREBUIE să se întâmple, se va întâmpla. Este o certitudine pe care dacă n’ar enunţa-o oamenii, ar urla-o pietrele şi cumplita destrămare a tuturor formelor şi formaţiunilor politice la cari asistăm, nu face decât să netezească terenul restauraţiunii monarhice şi constituţionale româneşti. In sensul acesta, binecuvântăm cumplita orbire a factorilor cari se mai opun lichidării pe cale normală a situaţiunii. Se pusese înainte din sistem, care având darul de a mulţumi pe foarte multă lume. Introducea prea numeroşi participanţi din clicele şi dacele pomocraţiei în solemna economie a actului şi astfel n’ar mai fi îmbrăcat acea înfăţişare de totalitate, de categorică noutate pe care i-am dorit-o cu toţii. Din exponenţii actualităţii politice a rămas cu opiniunile şi cu negaţiunea sa până la capăt d. Vintilă Brătianu. Raţiunile de toate felurile ale acestuia, le-am enumerat şi leam analizat în destule rânduri: doctrină de familie ostilă Hohenzollernilor, testamentul political ultimului macbabeau de la Florica, pietate faţă de memoria fraternă, la cari se adaugă o deviaţiune mintală din categoria monomaniilor psichopate. Postulate cari l’au împins pe d. Vintilă Brătianu nu să «redeschidă» chestiunea, cum s’a afirmat cu prilejul recentelor sale manifestaţiuni publice. Ci să-i opue desnădăjduite obstacole, după ce alţii o redeschiseseră. Cu mult înainte, problema restabilirii României în imperativele ei dinastice şi spirituale noi am atacat-o în mijlocul stupefacţiei încremenite a celor ce nu îndrăsneau să mai rostească măcar numele ilustrului Pribeag. Dar ca, totdeauna, atenţi la misterioasele vibraţii ale instinctului naţional — înregistratori, comentatori, ilustratori sau biciuitori ai evenimentelor şi semnificaţiei lor deasupra contingenţelor şi cotidianului precar, am sărit deodată pe primul plan al emoţiunii răscolite, al atenţiunii subit trezite a masselor populare. Periculoasă postură de trâmbiţaşi în tăcerea universală, de combatanţi cuirasaţi numai cu sufletele noastre împotriva armelor redutabile ale vrăjmaşilor de moarte ai ideii mântuitoare, deveniţi vrăjmaşii noştri. Ce-a isbutit să facă d. Vintilă Brătianu? Să asocieze aşa numitul act de la 4 ianuarie în universala, ireductibila, necruţătoarea antipatei care-l înconjoară personal. Un aport nesperat, considerabil, adus cauzei pentru care intraserăm în arenă. Ura întregei suflări româneşti pentru agentul principal al mizeriei din care nu-şi mai vine în fire, al desnădejdei care-i otrăveşte zilele şi nu-i îngăduie binecuvântatul dar al somnului, ura care nu dezarmează şi nu uită, s’a precipitat din văzduh, cu toată apăsătoarea ei masivitate asupra gurei care chema cerul şi pământul la rezistenţă, asupra braţului care se înălţa în văzduh, în credinţa că va colecta trăsnete. Dacă mai lipsea ceva care să-l facă odios până la scârbă, apoi a fost această perseverare în infamie, întregită cu gestul mizerabil, obscen, incalificabil, de a retipări broşura scelerată şi a încerca s-o răspândească prin locotenenţii şi complicii săi. In faţa acestui atentat ne-am mobilizat entuziasmele şi îndârjirea noastră. Am torturat meningele noastre şi le-am strivit cu atâta violenţă, încât substanţa cea mai pură a cerebralităţii noastre, să se depună întreagă în scrisul nostru, ca un ferment care să-i înmiască tonicitate, să-i sublimineze conţinutul de toate radiaţiunile spiritualităţii, să-l preschimbe într’un viatic al inteligenţelor şi al energiilor româneşti. Din inimile noastre, de acolo unde sensibilitatea noastră acumulase un tezaur intim, pe care-l păstram ca o rezervă necesară în momentele de panică şi de persecuţie şi care ne-a folosit în atâţia dăţi — din tainiţa hermetică a comorilor noastre, am extras, cu amândouă mâinile, accentele cele mai scăpărătoare, fiorurile cele mai nobile, florile cele mai proaspete, sunetele şi strigătele cele mai sonore Am creiat împrejurul marelui eveniment o atmosferă festivă şi muzicală — am pavoazat calea reîntoarcerii într’un bulevard al triumfului. Şi am istratit, astfel, a făpturilor noastre să reducem pe mizerabil la tăcere şi în faţa documentelor de creer, de sânge, de nervi şi de entuziasme pe care le-am distribuit colectivităţii românşti cu fiecare număr din acest ziar, broşura infamă a rămas cu tot tirajul ei intact în sertarele clubului Arţăreanu şi buzunarele colportorilor de imprimate obscene. — «Deci a tua cela!» — pentru a parafraza celebra apostrofă a lui Victor Hugo. A fost momentul grav şi patetic din care cauza românismului a ieşit triumfătoare. Fecioarele nebune şi-au consumat tot uleiul şi au ars feştila până la capăt, înainte ca Mirele să-şi facă apariţia. In besna lor au încercat să facă o subită lumină, dar flacăra infernală s’a stins repede şi de atunci noaptea îşi acumulează vălurile pe retinele lor. Orbi biblici, cărora nici un mântuitor nu le va deslipi solzii de pe ochi, pornesc spre peirea lor iremediabilă şi nu noi îi vom apuca de ceafă când talpa, lor nesigură va pipăi buza prăpastiei. Să se prăbuşească acolo, cu toate pietroaiele, nisipurile, rădăcinile, după ei. Alexandru Kiriţescu . 10000 "mmm Mitocănie La şedinţa festivă pentru primirea d-lui Loucheur parlamentarii cari nu vin la Cameră şi la Senat decât pentru a împlini formalitatea unei înscrieri în condicile de prezenţă şi o şterg prompt apoi, au luat parte într’un număr impunător. Chiar, banca ministerială văduvă de obiceiu de orice excelenţă, era în completul ei. Ba încă a fost nevoie să se aducă scaune suplimentare. Miniştrii au stat astfel pe două rânduri. In prima bancă în afară de oaspete, de primul ministru, ministrul de externe şi d. Vaida, s’au înşirat figurile celorlalţi membri ai cabinetului. Toţi subsecretarii de stat se aflau în faţă. Iar în spate ca nişte modeşti şi obscuri şefi de cabinet luaseră loc d-nii Mihalache, Raducanu şi Foicu Niţescu. Faptul ilustrează încă odată mitocănia morală a oamenilor zilei. Căci oricâtă democraţie s’ar invoca, era elementară obligaţie sufletească pentru d. Gafencu, pentru d. Halippa şi pentru alţii chiar, să cedeze deferent locul lor d-lui Mihalache. Fiindcă d. Mihalache nu e numai un demnitar de fotoliu plin. Cu girul lui naţional ţărănismul a trăit şi a crescut. Chiar în naufragiul lamentabil al înjghebării d-lui Maniu, el rămâne aproape singurul supravieţuitor. Căci n'au murit toate nădejdile în el şi rostul său pntru viitorul vieţii noastre nu s'a consumat. Mahalagismul întâmplătorilor săi tovarăşi de azi nu-l poate în nici un fel atinge. Ba dimpotrivă îi slujeşte. Fiindcă face sensibilă pentru toată lumea divorţul moral care a adâncit prăpastia între un om ca d. Mihalache, cu înţelegere pentru cele sufleteşti şi un guvern care în fiece act, în fiece cuvânt s’a dovedit de un mitocănism revoltător. G. R. In pag. III-as Omagiul parlamentului pentru contele de Saint-Aulaire ■jjjHMEBai HENTIINI CRITICE de PERPESSICiUS GALA GALACTION: Scrisori către Simforoza: In pământul făgăduinţei, edit. „Cugetarea“ 1930 Memorial de călătorie la mormântul Mântuitorului, (al călătoriei pe care părintele Gala Galaction a făcut-o în Aprilie anului 1926), jurnal de notaţiuni preţioase despre eroismul şi renaşterea sionistă sau de confruntări, la faţa locului, cu geografia şi textul biblic ale unui fervent şi pravoslavnic ortodox . «Scrisorile către Simforoza» interesează în aceiaşi măsură biografia părintelui Gala Galaction ca şi literatura românească, în genere. Am mai notat şi cu alte prilejuri, formaţiunea şi preponderenţa motivelor religioase în literatura părintelui Gaia Galaction. Am notat neliniştile, lupta, (a ceea ce am putea numi, în chiar spiritul autorului), dintre Venere-Astarte şi Magdalena, detaşarea plină de regrete şi înduioşări dela ţărmul păgân şi stăpânirea tot mai pronunţată ce punea pe scrisul său, umbra crucii şi prestigiul Mântuitorului. Nu nesocotesc că dealungul tuturor volumelor sale, dela «Bisericuţa din răzoare» şi «Clopotele dela M-rea Neamţului» şi până la «Caligraful Terţiu» această mireasmă sacră s’a ridicat tot mai stăruitor, ca de pe un jertfelnic de aur, dintre poveştile şi imaginile stilizate cu atâta ardoare artistică de către părintele Galaction. Dar nici nu trec cu vederea de câte alte ori, se strecoară prin aceleaşi pagini :umbra lui Pan, şi ochii de jăratec ai celui cu despicată copită. Fuziunea aceasta creştino-păgână a constituit, de altminteri, unul din rarele farmece ale literaturii părintelui Gala Galaction, tălmăcitor în acelaş timp al «Noului Testament», apologet al preludiilor euharistice din «Piatra din capul unghiului» iar astăzi, autor al «Scrisorilor către Simforoza». Ceea ce înseamnă că literatura religioasă a părintelui Gala Galaction a mers paralel cu aşezarea sa teologică. Iată aşadar întâiul merit al «Scrisorilor către Simforoza» în cari palpită la fiecare rând fascinaţia Ierusalimului. Visul acesta ierusalimitan, ce revine neîntrerupt, de la întâile ceasuri pe mare, în paginile acestui jurnal din pământul făgăduinţii, împrumutând uneori accente extatice, este totuşi un vis de tinereţe al autorului, întâia «Scrisoare către Simforoza», transcrisă în chip de anexă, la finele volumului, datează din 1905 de pe vremea uceniciei teologice a părintelui Gala Galaction. Pe atunci scriitorul nostru se închipuia pictor, visând să învie în proporţiile unui impresionant tablou, mormântul Domnului. Şi iată, că la răstimp de aproape un sfert de veac, mirajul pământului făgăduit se alege dintre neguri şi o carte întreagă porneşte pe drumul celor câteva scrisori din juneţe către aceiaşi mistică amică, Simforoza. Şi cu aceasta ne apropiem de cel de al doilea merit al volumului. După importanţa lui biografică, de importanţa lui literară. Memorialist, părintele Gala Galaction consemnează în jurnalul său de călătorie, toate aspectele palestiniene, toate prilejurile de bucurie, pe care i le oferă din belşug, fie natura, fie colonizarea sionistă. «Ştii că sunt cap în care totul trăeşte şi valorează, mai întâi sub raportul formei şi al cuioarei», scria Simforozei în întâia-i scrisoare, de acum un sfert de veac, tânărul teolog, travestit în pictor. Dar dacă de un adevărat tablou nu putea fi vorba, scrisul său este unul din cele mai picturale. Şi «Scrisorile către Simforoza» oferă nenumărate exemple. Pentru că, fie pe nesigurele cărări ale Mărilor, unde invoacă imagina Mântuitorului potolind furtuna şi spaima apostolilor, fie pe culmile Carmelului, pe Muntele Măslinilor sau la apa Iordanului, de tot atâtea ori paleta scriitorului mângâie zările, amurgurile, nopţile. Părintele Gala Galaction e unul din marii noştri descriptivi în ale cării panouri din natură divinitatea e mai prezentă, ca oriunde. Dar pământul acesta al făgăduinţă, nu este numai prilej de variaţiuni picturale. Lirismul părintelui Gala Galaction, prezent tot timpul, însoţeşte în acelaş timp pe teologul avizat, pe familiarul scripturilor sfinte, trezind la tot pasul ecoul străvechiu, oricât modernismul şi depărtarea de veacuri, şi-a încetăţenit pe văile şi măvurile sacre, confortul şi civilizaţiunea. Şi este chiar un alt nou şi ciudat, aspect, acela al Canaanului modern, pe care-l consemnează autorul nostru, alături de cel de sub veacuri. Tren, sleeping-car, automobil, electricitate, pe drumurile bătute odi- nioară de apostoli, sunt desigur, tot atâtea atracţiuni şi motive de meditaţie pentru pelerinul crucii. Urcuşuri făcute pe măgari, zăbavanice, se înlocuesc fără de nici o piedică cu automobilul. Aşa de mult intrat în moravuri, că, dacă nu ţi-ar fi de ireverenţă, ai vedea, intrând în Ierusalim, pensus însuşi, resus- citat, într’un Chevroleet, în locul biblicului asin. Modernism pe care colonizarea, sionistă l-a favorizat şi dela a cărui înflorire îşi trage unul din cele mai mari sprijine. Capitol la care nu putem zăbovi, oricât near tenta, să ne oprim cu călătorul nostru, la toate dovezile de muncă fii de progres, la şcolile de agricultură sau la universitatea din Ierusalim sau cel puţin la Kfar-Jeladin, la acel «Sat al copiilor», în care conducerea, sub o discretă supraveghea (Citiţi continuarea în pagina II-a) Săptămâna economică —to. Negustorii, dacă ne-au întristat săptămâna trecută, la începutul săptămânii de care ne ocupăm aci, ne-au mulţumit pe deplin. Uniunea Camerelor de Comerţ şi industrie, prin glasul d-lui Mihail Manoilescu, preşedintele ei, şi a d-lui Sanedino, reprezentantul Camerii de Comerţ a oraşului Chişinău, au vorbit despre greutăţile comerţului şi industriei aşa cum trebue, cu documentare şi cu dârză conştiinţă de revendicare. Spuneam rândul trecut că negustorii, plângându-se unui ministru, se descalificau ipso-facto, îşi primejduiau mai rău situaţia colectivă. Negustorii şi industriaşii revendicând cu tărie, în virtutea drepturilor cetăţeneşti şi economice pe care io au şi mustrând pe ministrul, iată un spectacol care trebuie să mulţumească pe oricine, pe negustor şi chiar pe ministrul muştrului, şi să facă atmosfera reală, care să aducă creditul necesar, în ciuda greutăţilor. D. Sanedino a spus câteva cuvinte de un real bun simţ: politica economică şi financiară a statului a fost infectată de o tendinţă socalistă vădită, în anii următori păcii. Prea multă grijă , de formă, fie vorba între noi, pentru a ocroti populaţia «social», prea multe beţe în roate, din această pricină, puse comerţului şi industriei. A venit vremea să deschidem ochii şi să nu sdrobim burghezia ţării care a răbdat desul, dar care, reieşea din spusele reprezentanţilor camerelor de comerţ, nu mai vrea să rabde. Nici Dumnezeu nu cere omului mai mult decât poate răbda. Industriaşii şi negustorii ne-o spun hotărât, au spus-o hotărât ministrului, nu mai vrem să răbdăm. Revendicăm o situaţie normală. Dacă această declaraţie nu a fost făcută până acum, aceasta arată spiritul de sacrificiu acestei clase sociale. Insă e vremea ca acest sacrificiu să înceteze. Negustorii vor mai putea răbda, însă ţara nu mai îngăduie acest sacrificiu. Le impune un sacru egoism economic, pentru desăvârşirea armaturii economice a ţării. Negustorimea şi industriaşii iată singura boerime care ne-a rămas. Glasul negustorilor răsună la timpul oportun. Fiindcă, iată, nu se mai anunţă încă o lege, care daca numai pe departe pare să aibă legătură cu negustorimea, este totuş foarte importantă pentru aceştia ca şi pentru toată lumea, adică pentru creditul ţării întregi. Nici mai mult nici mai puţin, a trecut prin gând ministrului de finanţe să aducă o lege de moralitate publică. Faceţi ochii mari. Finanţe şi morală! Grija morală pe care un vistier binevoeşte să o poarte ţării. Nu ne ajung judecătorii, nu ne ajung mitropoliţii, mai ne trebue o lege de morală publică. Legea va aduce controlul averii funcţionarilor publici. Mai întâi, în sine această lege anunţată şi morală, conţine o mare aberaţie şi e o armă de spereciune pentru «anumiţi». Ceea ce e mai grav, e că aceasta este un cal de lemn, un cal troian. Care va fi fost atenianul care a inspirat această subtilă farsă vistierului? Căci această lege va conţine în sânul ei o alta: aceea a controlului averii diverşilor cetăţeni. Socializare, socializare şi orice măsură care trebue să alunge creditul din ţară . I .i . # . Pe de altă parte, revenim la vremea fermierilor generali (domnul Madgearu e subtil: vrea să ne prepare o revoluţie franceză, căci aşa a citit dumnealui prin tratate). Acordă perceptorilor procent la încasări şi face bonificaţii celor cari vor plăti la timp. Va să zică: pe de oparte facem pe satrapul, pe de alta ştirbim prestigiul Statului, tocmindu-ne la încasări. Sugestiv este raportul d-lui Roger Auboin, recent fabricat. Inspectorul nostru şcolar a scos iarăşi ţara românească la lecţie şi a notat-o. Cum e francezul de fin, notaţia pare bună, deşi e o notaţie care ne lasă repetenţi deabinelea. Sunt parale, ne spune d. Auboin pe tonul cel mai nevinovat, însă, nu e credit! Vom reveni asupra acestui raport. Auboin entendeur salut! Paiul Sîei'San -------ooxxoo------ De mai bine de uin an sonda de la Moreni servă ca torţă brădetului carpatin. De mai bine de un cn nopţile munţilor sunt străbătute de coloana de foc a sondei irupte, întunericul e gonit de pălălaia isbucnită din măruntaele pământului. Maeştri sondări s’au aprins ca lumânări de înviere şi au colindat în noapte brădetul până viaţa s’a stins în ei, sângele întunecat al pământului arde şi cine se atinge da flacăra lui se aprinde. De pe urma focului dela Moreni s’au născut un spectacol de gală, o industrie cinematică şi o mama stingăreaţă. Spectacolul de gală, după unii, întrece spectacolul pe care şi l-a oferit Nero în noaptea râmleană, după alţii, este prea costisitor. Industria cinematică născută de pe urma incendiului dela Moreni este atât de naţională că a isbutit s’o bage ca episod într-un film prost un regisor german. Focul dela Moreni a răscolit însă mania invenţiilor. Mania invenţiilor, bântuie pe specialităţi şi anume: într'o epocă toţi inventatorii se ocupă de aviaţie, în alta, de chimie, în alta, de pompierie. O întâmplare deşteaptă geniul care se manifestă colectiv. A fost destul să isbiască focul de la Moreni ca să înceapă a bântui mania stingerii. Cine n'a scornit aparate de stingere? Câţi nu s'au prezintat, înaintea comisiunei speciale industriale care examinează pe inventatori, cu aparate complicate şi inutile? Câte plângeri n’au răsunat în piesă? Acum, mania stingerii a evoluat: depe planul ştiinţei aplicate s’a transpus pe un plan metafizic. Zilele trecute s’a prezintat la ministend de industrie un domn solemn care a cerut permisiunea să stingă el sonda dela Moreni. I s’au cerut planuri. Domnul solemn a răspums însă: — Eu n’am planuri. In 15 zile sunt în stare să sting sonda. Timp de 15 zile stau şi mă rog şi focul se va potoli. Secretând general şi-a dat seama cu cine are de a face şi a răspuns: — D-ta pleacă la Moreni şi stinge focul rugându-te. Dacă vei isbuti vei primi premiul. Şi într’adevăr dela Moreni, inventatul sistemului religios de stingere al sondei a scris ministerului că şi-a început misiunea. Ton informator ne scrie că în timp ce de la 1 km, domnul solemn se roagă, de cealaltă parte a sondei, o d-na contesă, impresară de miracole, imploră forţele obscure şi spiritiste să înăbuşe focul.... Vracii focului lucrează, acolo unde au obosit inventatorii. I. Halát