Cuventul, octombrie 1930 (Anul 6, nr. 1956-1986)
1930-10-01 / nr. 1956
MIERCURI I OCTOMBRIE 1930 ANUL AL Vl-Iea. No. 1956. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. VVT FFON / 378/10 REDACŢIA TELEFON : 378/1 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ARUHCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Intre intrigi şi susceptibilităţi ■-----—occo-----— Ne plângem de inconsistenţa vieţii noastre publice. Ar fi mai simplu dacă ne-am plânge de inconsistenţa oamenilor. Căci am prinde răul la origine. Aşa, — dăm târcoale racilei, ca pisica în jurul terciului fierbinte; şi... ne plângem, în loc să acţionăm bărbăteşte, băgând cuţitul în chiar inima răului. Ne dăm seama — nu? — că toatăviaţa publică românească nu merge, ci se târăşte penibil de la o zi la alta. Că totul e tulbure; şi că totuş nimeni nu suferă lăuntric, sub lipsa unor soluţii clare. Ştim cu toţii că o hotărâre proastă e mai bună decât nici o hotărâre. Şi totuş nu facem nimic. Din sistem? Nu. Din sistem o face — sau o făcea — d. Maniu a cărui metodă de a lucra era clară: să sdrobească încheieturile rezistenţei şi libertăţii noastre de judecată şi să neutralizeze în noi germenii acţiunii. Noi ceilalţi o facem din abulie. Şi, mai rău încă, din personalism. Ah, personalismul! Vă daţi seamă de iadul vieţii noastre publice, de dificultăţile pe care are să le înfrunte un om doritor de a acţiona în chip pozitiv, din pricina acestui blestem al personalismului? Cineva îmi vorbea odată de intrigi. Nicăieri mai mult ca la noi nu prind intrigile, , desigur, şi nicăieri nu provoacă mai multe încurcături sub cari se macină energia noastră constructivă. Dar de ce? Tocmai pentru că, întotdeauna, pe primul plan trece persoana noastră, cu ambiţiile, cu bâzdâcurile, cu pârţagurile ei, pe cari noi suntem gata a le confunda cu... demnitatea noastră. Şi cel puţin, dacă nu ar fi vorba de cât de caracuda, de plevuşcă vieţii publice! Dar nu. Oameni de reală valoare, în cari nu odată ai simţit ritmul nulsurii vieţii, necare ţi i-ai dorit tovarăşi, cărora te-ai ferit întotdeuna să le treci înainte— tocmai din necesitatea de a avea tovarăşi şi nu instrumente de lucru — îi surprinzi într’o bună zi mici, mărunţi, încăpăţânaţi, cu orizontul brutal mărginit. Iar dacă scormoneşti mai adânc în lucruri, deslegi taina; o... susceptibilitate a fost atinsă. Suntem incapabili de tovărăşie. Asta e. Larga comuniune în gând şi faptă, în care insul se destramă ca pretenţii şi exigenţe, rob, cum e, al unei ordini de valori cari fiinţează în afară de el, asta nu există. Noi! Noi, buric al pământului. Noi, punct în care se centrează toate liniile de forţă ale existenţei. Noi, măsură a binelui şi răului, început şi sfârşit. NOI! Poţi să fii cuiva tovarăş încercat o viaţă întreagă; să-i stai alături, însuşindu-ţi punctele lui de vedere şi activând pentru ele; să-i dovedeşti prin viaţa ta că nu vrei nimic pentru tine şi că dacă — eventual— el vrea «situaţie», eşti gata să-i stai în ajutor, cu atât mai mult cu cât eşti încredinţat că «situaţia» lui nu poate decât folosi ordinea generale a lucrurilor; poţi să faci orice- Să te ferească Dumnezeu însă ca, odată, fără să vrei, sau pentru că nu s’a putut altfel, să fi ajuns tu la o încheiere pe care să i-o aduci la cunoştinţă, fie chiar cu toate menajamentele necesare. Tovarăşul tău e surprins, se închide, devine nervos. Are el o soluţie a lui? Nu. E mulţumit cu situaţia? Desigur, nu. Dar un punct obscur, de rezistenţă iraţională, care, desigur, îl jenează, de care ar voi poate să se lepede,se încheagă în el. Soluţia ta îi repugnă. Nu-şi dă bine seama de ce. Dar îi repugnă. De ce? Pentru că nu e a lui. Pentru că o fi el tovarăş de luptă, dar tovarăş cu iniţiativa. Iar tu, e tovarăş cu execuţia. Ce trebue să faci? Să-ţi vezi de drum? Ar însemna să rămâi foarte curând singur. Şi e rău, şi păcat. Căci în cei pe cari ti i-ai găsit tovarăşi, sau pe cari viaţa ti i-a dat, sunt valori autentice, cari trebuesc folosite, peste cari nu ai voe să treci. Deci pace. Sau cel puţin împăciuire. Desigur. Dar asta cere efort. Cel puţin jumătate din energia noastră aşa se macină, în întreprinderi lăturalnice: să întovărăşeşti oamenii, să-i împaci, să dejoci intrigi, să menajezi susceptibilităţi. O muncă penibilă, pentru că-i înţelegi stupiditatea şi pentru că-ţi dai seamă că e fără sfârşit. Căci o intrigă dejucată astăzi, nu închide drumul alteia mâine; iar o susceptibilitate jignită astăzi, nu e mâine mai puţin susceptibilitate, gata să ciulească urechile la un gest cât de uşor şi cât de nesemnificativ. Iar în vremea asta lucrurile stau pe loc. Nimic nu se mişcă pentru că trebue deocamdată împăcată, şi nu putem întreprinde încă nimica, atâta vreme cât nu suntem siguri că nu se va supăra. Iată preocupările noastre, de oameni serioşi, cari totuş sincer, fără ascunzişuri şi fără prefăcătorie, vrem în adevăr binele tuturor, ştim în ce ar consta acest bine, şi am fi în stare să-l facem. Stăm. Numai că, pe când noi stăm aşteptând conjonctura în care să acţionăm şi care, în asemenea condiţiuni, nu vine niciodată, răul ma- l cină la rădăcinile vieţii. La asta nu se gândeşte nimeni! Mi-am îngăduit să o spun eu. Fără aluzii şi fără misterioase referinţe la un caz precis. Ci numai ca indicaţie asupra unei bolnăviciuni generale căreia nu suntem în stare să ne sustragem şi care de bunăseamă ne va răpune... Dacă nu se va ridica unul să bată cu pumnul în masă! Nae lonescu ---------000X000——— Halimnelei O precupeaţă care ne numeşte Marita Bandrabur şi locueşte — ca din întâmplare — pe strada Berzei se îndeletnicea cu negoţul de păsări. Vindea şi cumpăra. Până într’o zi îi s'au confiscat: 15 raţe, 13 pui de găină, 2 gâşte şi 0 curcă. A pornit dar precupeaţa care poartă caţaveică şi peştelcă (dacă nu poartă, să facă bine să-şi cumpere) să reclame la primărie. Acolo, un slujbaş binevoitor, (câteodată, ce rătăcesc prin biurouri şi jigodii de acestea) i-a explicat cum stă cazul. Cică, doamna precupeaţă are un proces cu un consilier de verde. Şi consilierul a dat porunca de confiscare. Precupeaţa cum sunt precupeţele, că nu-şi poartă limba în buzunar (deşi la cele trei etaje de fuste au cam multe buzunare) şi cum au resurse retorice mai profunde şi inepuizabile decât Cicero, Demostene şi Jaurés s’a apucat în localul primăriei de verde să ţină un discurs, în care se străduia să dovedească, precum că ilegală era confiscarea. La discursul de recepţie academic al precupeţei a răspuns binevoitorul slujbaş, arătând că domnul consilier comunal — care se numeşte ni se pare Ivănescu — a dat poruncă să i se anuleze şi autorizaţia. Astfel că perfect legală a fost confiscarea. Marita nu mai avea dreptul să cumpere şi să vândă 13 pui de găină, 15 raţe, 2 gâşte şi o curcă. Dar Marita Bandrabur, precupeaţa nu s’a mulţumit cu atât. Balada ei era neisprăvită. S’a adresat dlar cu un «envoi» gazetelor. Cerând ca maica lui Villon, graţia Maicei Preciste, îndurare ca să-şi câştige pâinea cea amară. O gazetă care relatează cazul pretinde că nu sunt serioşi părinţii comunali cari se ocupă cu astfel de treburi. Comentariul este deaceia incomplet. In şcoală am învăţat că altfel se analizează şi trebue analizată balada. Mai întâi să precizăm: este cu neputinţă ca să se fi petrecut aievea întâmplarea cu precupeaţa. (Căci, dacă s’a petrecut, d. consilier comunal — părinte denaturat al cetăţenimei de verde trebue pus sub interdicţie pentru urâtă purtare faţă de fetiţa lui precupeaţa). Preferim a crede că este o baladă scornită, desigur de poetul ataşat pe lângă primăria de verde. Şi nu e urâtă de loc balada, după cum nu e urât materialul. Mai sunt precupeţe de păsări care trăesc în Bucureşti, care ţin discursuri slujbaşilor de primării şi duc lungi procese cu mărimile de cartier! Mai sunt femei de aceste splendide cu limbă de năpârcă şi de privighetoare care farmecă raţele şi gâştele ! Mai sunt oameni hapsâni, ca lupii din poveştile lui Perault care confiscă păsările... Poetul primăriei de verde ne va da — cu siguranță — zilele viitoare urmarea baladei. Cu morala ei, care trebue să sune, consilierul a fost scos din consiliu. Ion Călugăru In pag. IV-1, „Weeh-end“-urnic dllui Stan finnéiül! România și Geneva _ l3mBm* Sistemul Anglia-Jalia-Ungaria. Rezolvarea problemei constituţionale ne deschide orizontul larg al marilor probleme cari domină viața noastră de stat. Ceea ce trebue să ne preocupe în primul rând, este angrenarea României în complexul european. Locul României este determinat bilateral: 1. în complexul politic al micei antante; 2. în sfera de influenţă politicofinanciară a Franţei. Din însuşi această determinare şi quasi pe aceiaş linie, ne întâlnim cu tendinţele potrivnice ale sistemului Anglia-Italia-Ungaria. Astfel, la proclamarea M. S. Regelui Carol II — care în concepţia britanică însemna o consolidare a influenţelor franceze şi o întărire a raporturilor cu regatul iugoslav — Anglia a răspuns cu chemarea demonstrativă a contelui Bethlen la Londra. Prin urmare, nu mai încape nici o îndoială asupra antinomiei dintre cele două sisteme. Problema raporturilor noastre cu Germania este auxiliară. Germania, azi înteodată financiarmente Franţei, şi căutând în ciuda tuturor aparenţelor, consolidarea raporturilor cu Franţa, patronată de marea industrie şi de bănci, va trebui să primească în cele din urmă tutela, fie şi trecătoare, a republicei franceze, a cărei hegemonie pur financiară, datorită unei stări de mare prosperitate, cată să se transforme cu ajutorul S. D. N. într’un sistem pan.european. Este o coincidenţă bizară şi o dovadă reconfortantă a realităţilor economico-politice că organul creiat în 1919 la Geneva ca un instrument de control şi dominaţie britanică, este pe punctul de a deveni focarul de armonizare a intereselor continentale economice politice. . Chiar dacă unele interese necristalizate îndeajuns impun politicei economice germane anumite inconsecvenţe, acestea vor dispărea, iar Germania se va reintegra sistemului european preconizat de la Paris — cu unele compensaţiuni, poate, înspre Polonia, în culoarul Danzig, în problema reparaţiunilor sau în materie colonială. Elementele determinante în procesul de solidarizare a acestor două mari puteri militare — duşmane seculare în trecut — sunt de natură social economică. De o parte propaganda sovietică, de cealaltă concurenţa crescândă şi imixtiunea Statelor Unite. Astfel privite lucrurile, putem considera conflictul nostru vamal cu Germania trecător. Această ţară are interese statornice de apărat în orientul apropiat — cari constituesc un „imperativ categoric” accentuat încă de consideraţiunile intereuropene de mai sus. Altfel se pune problema raporturilor noastre cu sistemul Anglia-Italia-Ungaria. Tradiţionala politică continentală britanică de a împiedeca hegemonia unei puteri, dictează în mod manifest actuala ei atitudine. Anglia încearcă un arbitraj între continentul european şi cel american — dar uită că situaţia ei de azi nu mai este cea din 1815. Preocupările şi capacitatea ei de efort sunt absorbite până la anemiere de problema şomajului şi de mişcările aşa zise naţionaliste, de fapt de emancipare economică ale imperiului ei colonial. Rămâne însă — în Europa — imperialismul mussolinian şi tendinţele revizioniste ale Ungariei, ambele elemente de mare îngrijorare după cum o dovedesc recentele desbateri din sânul comisiunei financiare a Palatului Burbon. Cu aceste elemente trebue să contăm. O reasigurare a noastră contra Budapestei trece azi inevitabil prin Roma. Ea nu poate însă să ne micşoreze coeficientul nostru politic în mica antantă nici în sistemul inter-european. Din contră, noi trebue să constituim încă una din punţile ce se întind între aceste două sisteme cu tendinţă de excludere constituind „contrastul european”. Analizând acest „contrast” găsim o serie de elemente paradoxale. Baza conflictului este înăuntrul latinităţii — un conflict de prestigiu — care nu poate căpăta amploare decât în măsura în care Anglia îi va dori — căci ce poate face Italia în Mediterana închisă la Gibraltar şi Suez şi păzită la Malta? Visurile de Cesar ale lui Mussolini şi deformaţiunea sa politică care urmareşte resuscitarea Romei şi transformarea Mediteranei într’un lac italian, nu au la bazi numai tendinţele de expansiune datorite vitalităţii acestui popor prolific, ci un puternic substrat de interese politice interne. Ele găsesc un element docil în revindecările Ungariei, element exploatat cu prisosinţă. Caracteristica acestei construcţii politice hibride constă în faptul că nu se mai distinge cauza de efect. Astfel, dorinţa camuflată a Angliei de a fi arbitră pe continent apare sub înfăţişările înşelătoare ale imperialismului mussolinian, ale tendinţelor revizioniste maghiare — de când politica lui Stressemann şi forţa financiară a Franţei au scos Germania definitiv din sfera de influenţă a politicei britanice. Numai,S.a se explică de ce Anglia nemaiputând uza azi de antiteza clasică Berlin-Paris, este nevoită a recurge la oficiile Palatului Chigi neputând abandona rolul ei secular în Europa. Acestea în domeniul politic. Pe tărâm economic, nici Italia, nici Ungaria nu se pot sustrage solidarităţii economice europene, prima fiind angrenată în sistemul mediteran, a doua în sistemul danubian, deci într’ovădită interdependenţă faţă de factorii cari alcătuesc dominanta economică europeană, singura opozabilă dominantei americane. Să vedem cam sunt fundamentale economice ale viitoarei evoluţiuni intereuropene. Ceea ce caracterizează epoca actuală este o constantă criză de debuşeu, fie a produselor agricole, fie a produselor industriale, sau o «supra-organizare» a statelor care nu poate să nu ducă la o prăbuşire violentă a Europei, săpată de propaganda corosivă a sovietelor. Pe acest plan social se duce de altfel marea bătălie invizibilă, fără fronturi şi tranşee determinate geografic Sistemul de vase comunicante al economiei moderne a creiat legea de oţel a crizelor. Un fenomen morbid are imediate repercusiuni în cele mai depărtate colţuri ale globului. închiderea pieţei ruseşti, industrializarea excesivă a Indiilor, razboiul civil din China, din Egipt, au făcut să nască şomajul — manifestat mai întâi în Anglia — unde sistemele de producţie sunt învechite şi temperamentul greu adaptabil metodelor moderne, apoi în Statele Unite care suferă de o profundă criză de supra-producţie, în Germania, în Austria, a căror capacitate de consum a scăzut considerabil. Producţia în serie a Statelor Unite, supra-producţia agricolă ale Americilor de Nord şi de Sud, dumpingul agricol, forestier şi petrolifer al sovietelor, au accentuat criza de lucru, au contribuit la scăderea preţurilor, au micşorat rentabilitatea, au silit statele la adoptarea unui regim protecţionist, care sărăcind pe consumator, a mărit criza de consumaţie, micşorând capacitatea de cumpărare a masselor. Aceste fenomene se vor accentua adică, degenerând în ostilitate economică, în urma adoptărei noului tarif vamal american, excesiv, de protecţionist. In Europa tarifele vamale protecţioniste, a industriilor aşa zise «naţionale» care grevează bugetul şi sugrumă pe consumator, fenomenul este cu deosebire vizibil, pentru a căpăta aspecte de dezastru la noi. Astfel produsele de export, grâul mai deunăzi la 14.000 Lei vagonul şi ţiţeiul la 7.000 Lei, iar astăzi la 30.000. Lei, respectiv 11.000 —, lemnul invandabil, pe de o parte, iar pe de altă parte produsele de consum intern, textile, zahăr, cărbuni, ciment, la preţuri uneori de trei şi patru ori mai ridicate decât aiurea, dau măsura stării falimentare în care trăim, la care trebue adăugat regimul tarifar nenorocit al vămilor, al transporturilor, al porturilor noastre, cari secătuiesc pe consumator, suprimă debuşeul, şi indirect fac imposibilă echilibrarea bugetelor.O singură salvare există din acest haos, deşi primită cu neîncredere şi scepticism. Raţionalizarea producţiei europene prin suprimarea treptată a barierelor vamale. Iniţiativa a pornit de la Geneva, însuşită de Briand, de Paul Boncour, Jouvenel, ea trebue să ducă oricât de târziu la un rezultat final — sau nimic şi nimeni nu va putea împiedica prăbuşirea Europei. Astfel, producţia va fi supusă unei contigentări precise, reducându-se la acele regiuni, în cari costul deci cheltuelile de producţie, se vor fi dovedit cele mai reduse. Acestea vor aproviziona cu un minim de preţ restul Europei, creând o emulaţie în direcţia ieftenirei de care vor profita toate statele. O repartiţie în această direcţie nu este numai necesară, ci posibilă. Ea se practică de anumite trusturi pe o scară foarte întinsă. Să cităm: Stahlwerksverband, Krueger Toll, Solvay, I. G. Farbenindustrie, Trustul Potassei, Imperial Chemical, iar acum în urmă cartelul fabricilor de vagoane, de şini de oţel, şi acordul azotului electric. Bineînţeles o repartiţie a întregei economii presupune o uniune vamală şi un paralelism de interese politice în primul rând, deoarece ar impune serioase sacrificii în aceeaş măsură tuturor statelor. Dar ce înseamnă oare aceste sacrificii, cari înlesnesc o eră de însănătoşire şi o renaştere a Europei faţă de spectrul şomajului, al falimentului total, al răsturnărei ordinei sociale, în întregul ei, sau, în cazul cel mai bun, faţă de înfeudarea Europei intereselor americane? St. Vidrán Note de călătorie de GORDON DE GALL II 7 Iulie 1930 M’am sculat la orele 6. Mi-a fost cu neputinţă să închid ochii până la ora 3 după miezul nopţei din cauza focului de căldură. Dar astăzi, a fost una din putinele zile importante din viata mea. In primul rând am vizitat Vaticanul şi am putut să cercetez toate colecţiile şi minunăţiile lui, cari atrag, la Roma, pelerini cu zecile de mii din toate părţile lumii, vrednice în adevăr să fie văzute, cercetate şi admirate. Ce daruri nepreţuite se pot vedea aici, rămase moştenire de la atâtea generaţii de Papi. Ce colecţii rare de monezi, tablouri şi manuscrise, din cele mai depărtate vremi...; ce statui, mărturii de civilizaţii de la popoarele bătrâne ce numai sunt, ca: etrusci, egipteni, fenicieni, etiopieni, etc., cu toată măestria şi fineţea în execuţie şi cari ţi se par a fi fost executate numai ori alaltăeri... impunându-ţi să te întrebi : — Nu cumva, toate progresele omenirii sunt sortite să atingă numai un punct culminant ca apoi s-o ia iarăşi de la început ? Cine știe! Ce impresiune adâncă mi-a lăsat și Capela Sixtină, mai ales prin tabloul lui Rafael «Coborârea de pe cruce». Cât de ideal şi neasemănat a exprimat acest nemuritor al pânzii, durerea sinceră şi nemângâiată a Sfintelor femei, ce înconjoară şi ţin pe braţe pe Hristos, mort, gol, neîngropat... Ce lucruri Dumnezeeşti, ce artă neîntrecută, ce sfinte şi nepreţuite mărturii, răscolitoare de nobile simţiri, de credinţă adanca, de nezagazuite mânecări, spre mai frumos, spre mai bine... Luni 8 iulie Cu autobuzul, prin «Largo Argentina», în «Piazza Venezia», am putut vedea măreţul monument al Unirii Italiei şi al primului său Rege. De aicea am trecut către «Forul lui Traian» cu grandioasa columnă, la picioarele căreia s’a odihnit cândva în costum pitoresc de român neaoş Moş Cârţan, peregrinul nostru transilvănean şi adunătorul de cărţi în limba neamului, pentru fraţii de peste Carpaţi. Trecând apoi prin «Carso Unberto», am venit în Piazza del Popolo» de unde am putut să privesc minunata panoramă a Pindului. După masă am vizitat vechea bisericuţă «Santa Maria in Cosmetis», singura construcţie din capitala eternă care păstrează între zidurile sale coloane şi rămăşiţe din vechile clădiri romane. Am cercetat apoi Catedrala Vestaliei, care are aceiaşi formă şi înfăţişare ca a aceleea din Tivoli. Alături de aceasta, am intrat să văd — mai mult de curiozitate — şi templul grec păgân. Am trecut apoi la Biserica Sf. Ioan din «Lateran» cu o faţadă grandios de impunătoare. Catedrala, păstrează în altarul său comorile cele mari ale creştinismului: capetele Sfinţilor şi Marilor Apostoli, Petru şi Pavel. Trecând în interiorul curţii, fac constatarea că balconul de jur împrejur, se aseamănă perfect de bine cu cel al noului palat patriarhal din Bucureşti. Lângă Bazilică, cercetez vestitul baptister, ale cărui uşi de aramă şi de argint spot sunete muzicale la închidere şi deschidere. Vin după aceia la biserica «Santa Sanctorum», unde se păstrează scara sfântă din pretoriul lui Pilat, pe care s’a urcat Hristos la judecată, acoperită acum cu plăci de lemn, ca să nu se roadă şi pe care credincioşii evlavioşi o urcă până la altar în genunchi. Vizitez apoi Bazilica «Santa Maria Magiore», al cărei tavan este iarăş cap de operă, prin fineţea cizeliturilor şi a culorilor, aşa de măestrit şi de ideal îmbinate. In peretele din faţa altarului, mi se deschide sicriul de argint aurit, în care odihnesc rămăşiţele Sfântului Papă Pius al V-lea, foarte bine conservate, îmbrăcat în veştminte strălucitoare. Mi se arată apoi şi o parte din leagănul lui Hristos. De aicea, trec la «Santa Croce», unde potvedea: un cui, doi spini din coroana Domnului, o părticică de lemn din crucea lui Hristos şi una mai mare, din aceia a tâlharului mărturisitor din dreapta. In partea dinspre Nord a altarului, mi se deschide şi arată într’un sicriu, moaştele Sfântului mucenic Teodor Tiron. După toate astea, vin la gazdă. Iar la ora 7 şi 15 minute mergem fiind invitat , împreună cu d. ministru Comnen, la Monsegniorul D’Herbigny, directorul general al Institutului oriental de pe lângă Vatican, care, anul trecut, a (Citiţi continuarea în pag. 11 a) Arhitectul, hidntuful SI... STUDENTA Două fete, un arhitect, zice-se, şi un negustor de brânză din gura Oborului (sau poate chiar din Piata Mare), au pus la cale o afacere, din care, dacă erau oameni serioşi, aveau numai de câştigat. Tinerele fete («studentele») erau înscrise la Conservator (secţia dramă) şi — pramatii — aveau gust de un chefuleţ pe iarbă verde şi uscată. Fete din ziua de astăzi, fete pe cari explozia de la Pirotechnie — ce a zobit atâtea geamuri — le-a apucat în Bucureşti, «cam fete», cum ar spune ţiganul. Brânzarul, om odihnit şi trăit bine, cu chimirul plin, mare amator de «trufandale» cu ştiinţă de carte. Arhitectul «a făcut planul»; brânzarul a pus punga la bătaie; fetele, au pus şi ele... ce se pune, la bătaie. Cei doi au angajat, deci, o maşină şi cu maimuţele pe genunchi, au sburat departe, spre codru verde, tăcut şi primitor. Departe de oraş, pe drumul Snagovului, au poposit, undeva, la o cârciumă, într’o margină de drum. S’au desmorţit, au chefuit, — şi aşa, făcuţi bine, încălziţi de tinereţe şi de vin, au pornit-o, apoi, spre poală de codru verde. La o umbră de făgat maşina a stopat, cei patru au coborât şi s’au înfundat, veseli, în pădure. Era în amurg. Aşezaţi pe iarbă moale, în liniştea codrului, când brânzarul se pregătea să-şi ia un minimum de beneficiu, la un maximum de capital băgat în întreprindere, fata lui, văzându-1 afumat şi crezând că-l poate prosti, i-a spus că ea e... «neumblată». Bucuros de aşa baftă, brânzarul a mers la probă. A rămas însă decepţionat. La aprecierile lui, spuse pe legea lui, «fecioara» a stăruit în pretenţia ei. Văzând că vrea să-l ducă cu presu, pe el negustor cu experienţă în materie, brânzarul a făcut-o atentă că el nu e fraier cu pioc şi că dacă mai face pe nebuna apoi o mardeşte. Tipesa sa, ascuţit la el. Negustorul, scos din pepeni, a luat, de jos, cureaua şi cum «fecioara» era numai în cămaşă, i-a zugrăvit obrajii dinnapoiului cu flori de cataramă cu zîmboc,aşa-şi bat ei muerile, cu cureaua dela pantaloni). Temelia arhitectului a sărit atunci la brânzar, ameninţând-i cu unghiile. Brânzarul, furios, a potolit-o şi pe ea. Craii le-au lăsat apoi în pădure (dacă fac pe nebunele), au urcat în maşină şi s’au înturnat spre casă. Ele au plâns, au înjurat de «paşti», s’au îmbrăcat şi au pornit-o, pe jos, spre cel mai apropiat sat. Târziu noaptea, au bătut la uşa unui cârciumar, milos, care le-a adus la Bucureşti. Aci au reclamat poliţiei că au plecat la plimbare cu cei doi şi că, ajunşi la locul cu nenorocul, deodată negustorul s’a desfăcut de curea şi aşa, din senin, a tăbărât asupra lor, le-a bătut şi le-a luat şi 15.000 lei, pe cari îi aveau în, poşetă. (Ţăranul, când reclamă pentru bătae, nu uită să adaoge că bătăuşul i-a luat şi o sumă de bani «pe care o avea asupra lui»). Poliţia, curioasă, a vrut să afle ce a mai fost afară de bătae. A fost adus un medic, care n’a văzut, de altfel, mare lucru. «Studenta» este indignată de pretenţiile poliţiei de a cunoaşte «ce a mai fost». Ea pretinde că nu interesează pe nimeni ce a mai fost (adevărat!); interesează numai faptul că au fost bătute (dar asta de ce să ne intereseze pe noi?). Ea cere pedepsirea nerecunoscătorului, fiindcă nu poate admite să fie şi bătută şi vorba aceia şi cu banii luaţi. Bietul cârciumar, care le-a primit noaptea în casă, e purtat pe drumuri. Gazetele vorbesc, pe larg, de «maltratarea celor două studente». Mă rog, ce interesează pe public banala chestie a neînţelegerii dintre două tipese şi doi ţipi, ori doi berbeci? Dracu le-a pus să plece la iarbă verde? Că le-a şi bătut? Treaba lor! Să reclame pentru bătae. Pe noi să ne lase ’n pace. Poliţia însă, în urma constatării medicului să dea «studentelor» condicuţă. Auzi dumneata: «nu interesează ce mi-a mai făcut! De ce să mă bată? Asta e!» Auzi «fecioara»! Fetele de altă dată (care se mai întâlnesc şi astăzi) altfel ar fi spus: nu-i nimic că m’a bătut; bine că nu mi-a făcuti G. N'jcal Bulgarii şi CONFERINŢA BALCANIGA O telegramă din Atena vesteşte posibilităţi de supărare bulgărească pe cuvânt că ordinea de zi a apropiatei conferinţe balcanice nu cuprinde şi discutarea «chestiei minorităţilor». Chestia aceasta pare a deveni calul de bătae al tuturor nemulţumirilor coalizate împotriva tratatelor de pace. Este, de fapt, un lucru constatat recent de însuşi d. Poincaré într'un articol, de curând publicat în paginile unui mare cotidian francez. Ungaria, Germania şi Bulgaria fac, în această privinţă, uriaşe sforţări pentru a o menţine pe tapetul unei cât mai tulburi ordini de zi. Bulgaria a venit cu ea în dinţi la Geneva. Nu a putut însă plasa otrava ei acolo■ Acum ţine morţiş să ne-o servească într’o conferinţă balcanică. Adică tocmai în mijlocul statelor cu graniţele necontenit tulburate de cornpagii bulgari, ca stare de fapt, se caută introducerea şi programatică a focului. Or, România a făcut, pentru minorităţi, mai mult decât ar fi fost poate necesar şi sănătos să se facă. Aşa, de pildă Cadrilaterul a fost, împreună cu populaţia românească de acolo, dat pradă minorităţei bulgare. Avem astfel sate nenumărate cu întreaga administraţie a lor lăsate bulgarilor. In consiliile judeţene, de asemeni, fără să se ţină seamă de faptul că, atâta vreme cât bulgarii şi reprezentanţii lor localnici, tind să facă corp aparte, nu pot reprezintă autoritatea românească, bulgarii se găsesc întru număr covârşitor de mare. Şi, evident, nu interesele generale româneşti le reprezintă aceşti domni în capul comunelor, în consiliile interimare sau comunale, în consiliile judeţene şi, poate chiar în fruntea judeţelor, ca parlamentari, ca funcţionari de poliţie, etc., ci, evident, pe acelea specific bulgăreşti ale populaţiei respective. Să adăugăm, apoi, şi faptul că datorită unei stări ciudate de lucruri noi plătim cu sânge de ostaş românesc fiecare incursie de găinari şi de bandiţi bulgari care, de câte ori sunt prinşi, se dovedeşte că îşi au obârşia, cuibul şi antenele de operaţie în chiar Dobrogea. Şi totuşi conştiinţa românească a fost siluită până la dureroase sacrificii în favoarea acestei stări de lucruri, pusă foarte sus, numai ca să stingem odată chestia bulgărească în cadrilater. Se pare însă că Bai-Ganciu Balcanski nu trebue tratat cu mâna întinsă, prieteneşte; el e prea deprins să dea pentru asta, cu cuțitul. N. Dawidescis