Cuventul, noiembrie 1930 (Anul 6, nr. 1987-2016)
1930-11-01 / nr. 1987
ANUL AL VIea. No. 1987« REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TRIBEniu / 378/10 REDACŢIA TELEFON 373/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ATUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA SAMBATA 1 NOEMBRIE 1930 C “—~..............— 3 LEI A fi „bun român -------------0000---------” întâmpinarea, plină de dorinţa sinceră a unei lămuriri, pe care colegul meu de învăţământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în această foaie în apărarea românilor catolici, ne dă prilejul să revenim asupra unor chestiuni pe care noi, la «Cuvântul», le socotim drept fundamentale. D. Frollo se întreabă surprins şi, oarecum, îndurerat: de ce şi de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva românilor de confesiune romano-catolică ! Adică cum, un catolic nu poate fi un «bun român» ? Şi nici nu mai aşteaptă răspunsul, căci dreptatea atitudinei d-sale îi apare ca evidentă. La prima impresie, — desigur! Dar numai la prima impresie. Căci, în fond, chestiunea aşa cum e pusă de d. Frollo, şi în genere de toţi românii catolici sau numai catolicizanţi, este cu mult prea puţin precisă pentru a putea contribui la lămurirea problemei. In adevăr, oricât de paradoxal s’ar părea, toti românii catolici sunt în măsură a răspunde victorios la întrebarea dacă un catolic poate fi un «bun român». Nici unul însă nu se oprește la chestiunea mai simplă — dar cea revelantă — dacă un catolic poate fi «român». Et pour cause! Căci a fi «bun român» este, sub raportul etnic şi spiritual, mai puţin decât a fi «român» pur şi simplu. Dar ceea ce în adevăr atinge miezul problemei noastre, nu e chestiunea bunului român, ci a românului. Să ne lămurim. «Bun român» este o noţiune foarte vagă, foare complicată şi foarte confuză. Ea închide un element de valorificare morală, unul de încadrare politică, şi în ultimă analiză, unul de apartenenţa spirituală. Bereu Solomon, din târg de la Paşcani, care munceşte de dimineaţă până în noapte, care îşi plăteşte regulat birurile şi e respectuos de legile ţării, care a fost în războiu şi şi-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, este desigur un «bun român». Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învăţătură la Roma, a adus de acolo dovada latinităţii noastre şi a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conştiinţei noastre naţionale, este iarăşi un «bun român». Şi tot aşa, pentru a ne ţine în istorie, Ion Brătianu-tatăl care a construit armătura statului românesc modern şi a urmărit, cu o putere vie încă în copiii lui, în stăpânirea românilor asupra statului şi avuţiei din cuprinsul lui, a fost un :«bun român». «Buni români» toţi aceşti trei, fără îndoială. Dar şi românii Aci e nodul chestiunii. Să nu mai vorbim de Bereu Solomon, săracul, deşi poate cel mai patetic dintre toţi. La el situaţia e clară: «bun român», adică: bun cetăţean al statului român, în cea mai largă accepţiune a cuvântului. Pentru asta însă, nu e nevoe să fii numaidecât român, nu. După cum nu e Bereu Solomon, deşi nu este exclus ca acesta să fi murit în război, cu liniştea detaşată şi lipsită de retorism a celor cari au conştiinţa împlinirei unei datorii faţă de o realitate colectivă care îi înglobează şi îi depăşeşte. Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaş este unul din ctitorii conştiinţei româneşti. S’ar putea oare pune la îndoială românismul lui? Şi totuşi se poate. Eu nu vreau să cercetez aci dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat Cred însă să pot afirma că nu e nevoe să fii român, ca să faci ce a făcut Micu. Iată, mai anul trecut ne-a cercetat aci în Bucureşti un englez, colonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baştină. Neamul lui fabrică porţelanuri de vreo două sute de ani. Colonelul nostru este însă... ziarist. Poate că puţini oameni au făcut pentru conştiinţa etnică şi pentru naţionalismul evreu, cât a realizat Wedgwod, acest stăruitor şi îndărătnic militant al sionismului. Care e însă situaţia lui? Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un «bun evreu». Este el însă pentru asta şi evreu? Evident, nu! ...Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irevelant. Mai rămâne cel al lui Ion Brătianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgwood este şi aci hotărâtor. S’ar putea totuş ca el să nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insistai. E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fie român. A voi să fii român nu însemnează însă şi a fi român. A fi român, însemnează o star© naturală, o formulă de echilibru a existenţei din care decurg, prin însăş desfăşurarea vieţii, anumite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir. Un anumit fir, cu o anumită desvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăş structura bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu «românia» noastră. A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg o necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi. Voinţa noastră nu are nimic de zis în această împrejurare, pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi înşine. Prin urmare, Ion Brătianu-tatăl a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr românesc? Dacă da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr român. Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucrurile se schimbă: Ion Brătianu a fost un «bun român», adică a avut cele mai bune intenţiuni pentru poporul şi statul nostru, dar «român» nu a fost. După cum nu e grâu sămânţa care sfârşeşte prin a purta un spic de orz. Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi «buni români». Es ist zu viel des Guten. Noi ne-am mulţumi numai cu răspunsul la o întrebare... mai modestă. Buni români puteţi fi şi, desigur, sunteţi. Sunteţi însă şi români? » O vom lămuri tot noi. Nae Ionescu Sinaia, 20 Octombrie 1930. european In toate statele Europei a prins să-și facă drum convingerea că sistemul economia actual al continentului nostru este nu numai în coerență gravă, dar constitue piedica cea mai de seamă la așezarea pe baze normale a economiei europene. De fapt nici nu se poate vorbi de un sistem. Cuvântul cel mai nimerit pentru a zugrăvi starea de lucruri care condiţionează viaţa economică a bătrânului continent este haosul. Căci pentru cine ştie în mijlocul câtor contradicţii şi anomalii sunt chemate să muncească şi să producă actvităţile de tot felul ale Europei, pentru acesta statutul economic al tarilor europene înfăţişează tot ceia ce poate fi mai antieconomic, mai haotic şi anti-raţional. Când războiul a luat sfârşit nimicind convenţiile şi regimurile vamale antebelice, statele care nu erau în stare să reconstruiască pe teren curăţit de ruinele trecutului, au abdicat deja unele drepturi şi rosturi în mâinile grupurilor economice şi ale comitetelor de experţi. Antrenate de efortul producţiei de război şi al reconstrucţiei de după război, aceştia au creiat statelor o reţea inextricabilă de bariere vamale, care le-au condamnat la o luptă pe viață și pe moarte sau la neputință. Nici o clipă lucrurile n’au fost privite, nici la Geneva chiar, prin prisma unui interes european, ci prin aceia a intereselor particulare ale fiecărui stat. Nu s-a gândit nimeni, deşi criza se agrava zilnic, la o soluţie de ansamblu, la organizarea economică a Europei, spre pildă. Ci fiecare naţiune s’a mulţumit cu cârpeli proprii. Anul acesta pentru întâia dată problema a început a fi cercetată în mod mai serios pe latura ei internaţională. Diversele conferinţe regionale ţinute la Bucureşti sau aiurea marchează etapele drumului pe care începe să-l câştige ideia unei cooperaţiuni economice de natură a creia încetul cu încetul o nouă ordine economică în Europa. Conferinţa economică de la Geneva se va deschide în curând şi este de aşteptat că de data asta să se ajungă la realizări care să permită aşezarea celor dintâi baze ale viitorului statut economic european. Pe de o parte prin stabilirea unui cadru mai limpede al raporturilor economice internaţionale, pe de alta printr-o raţionalizare a îroducţiei înlăuntrul fiecărei ţări şi în strânsa legătură cu economia întregului continent. Căci dezordinea de azi atât sub ra■ portul internaţional — sunt în Europa 27 de teritorii vamale şi 650 de convenţii disperate — precum şi lipsa de organizaţie economică sub raportul naţional trebue să înceteze. X. Y. Apropiindu-se termenul pentru deschiderea sesiunei parlamentare partidele politice au început să e xaminez© problema participărei la lucrările lui. Se şti© că aleșii liberalilor și ai partidului poporului s’au retras din Corpurile legiuitoare din cauza legei administrative sperând să provoace prin această demonstraţie căderea ministerului prezidat de d. Iuliu Maniu. Presiunea pe care au vrut s’o facă asupra Consiliului de Regenţă, nu le-a reuşit Liberalii au rămas intransigenţi asupra hotărârei luate în iulie 1929 şi nici când a depus M. S. Regelui jurământul pe constituţie n’au vrut să reintre în parlament. Nu aceiaşi atitudine a avut şi partidul poporului. In ziua când M. S. Regele s’a întors, a revenit în parlament, a luat parte la votarea legilor Restauraţiei, însă n’a mai participat la celelalte şedinţe ale lui. Opoziţia şi parlamentul Acum problema se pune din nou. La conducerea ţării nu mai este guvernul Maniu, ci altul nou, iar M. S. Regele prin soluţionarea care a dat-o crizei ministeriale, le-a atras atenţiunea şefilor de partide asupra importanţei ce o dă vieţei parlamentare normale. Felul cum a fost rezolvată criza de guvern de la începutul lunei octombrie, va avea o influenţă mare asupra hotărârilor ce le vor lua cele două partide în chestiunea participărei la lucrările parlamentului. Liberalii vintilişti D-nii V. Brătianu şi d. G. Duca sânt împotriva reintrărei în parlament, fiindu-le teamă ca această participare să nu-i întărească poziţia guvernului. Restul parlamentarilor sânt pentru reintrare, şi fac atmosferă în partid în această chestiune. Până acum se ştie că, oricare va fi hotărârea pe care o va lua partidul d-nii M. Orleanu, O. Argetoianu, Şt. loan şi C. Banu vor lua parte la şedinţele parlamentului. Argumentul principal pe care-l aduc cei care vor să participe la lucrările corpurilor legiuitoare este că dacă nu reintra în parlament, în numele partidului liberal va vorbi (Citiţi continuarea în pagina H-a). ANCHETE POLITICE Liberalii vintiliști. - Partidul poporului. - Un punct de întrebare „Sărbătoarea economiei“ Sunt puţini, foarte puţini, aceia cari ştiu că în ziua de 31 octombrie a fost hotărâtă ca patron al economiei. Un congres internaţional, ţinut la Milano, în 1924, de delegaţii a peste şapte mii de case de economie, a luat decizia ca în această zi să se facă mai cu deosebire propagandă pentru desvoltarea spiritului de economie în massele populare- Propaganda de până acum, la noi, nu a izbutit încă să-și facă cunoscută ziua închinătorilor ei. Lucrul acesta nu însemnează însă că nu avem oameni care pun din agonisitul lor de toate zilele câte ceva deoparte; ei însă fac economie fără ritual, din simplul lor îndemn, aşa cum, de pildă, d. Jourdaine făcea, fără să-i fi cunoscut regulele, şi fără să ştie că o practică, proză. «Buletinul institutului economic românesc» consacră acestei zile, şi problemei legate de ea, un număr de propagandă cu numeroase şi pline de interes date statistice; problema, astfel încadrată, în datele ei economice şi statistice, este chiar de la început rezolvată. Principial nimeni nu se poate îndoi de valoarea ei, de rezultatul fericit pentru om al economiei. Camille Flamarion, astronomul, a calculat că o para pusă cu dobândă compusă dela apariţia omului pe pământ, ar produce atâta în cât, capitalul cu dobânzile, nu s’ar putea achita de cât prin căderea în fiecare secundă, timp de o lună întreagă, a câte unui glob de aur de mărimea pământului nostru întreg... pe pământ. Evident, că nici unul dintre micii depunători ai caselor de economie nu a râvnit la un atare rezultat în clipa când îşi lua carneţelul lui de deponent la subţioară, oamenii aceştia, mult mai modeşti decât fantezia matematică a celebrului astronom putea prevede, se mulţumeau să-şi asigure, prin economie, o bătrâneţ© ceva mai liniştită. Problema economiei însă nu este numai de ordin aritmetic. In ea intră şi o chestie psiehologică. Este curios de observat cum şi cele mai precise socoteli matematice cad în faţa nerecunoaşterei lor sufleteşti de către cei interesaţi S’a spus, de pildă, că «afacerile sunt afaceri». Lucrul este adevărat numai în măsura în care este recunoscut ca atare. In această privinţă e bine să reamintim jocul franţuzesc, de copii, numit «le petit bonhomme vit encore». Copiii fac cerc. Unul aprinde un chibrit și-l trece celui următor cu fraza sacramentală «le petit bonhomme vit encore!» Fiecare e preocupat să aibă chibritul aprins încă în mâinile lui, pentru a-i putea trece celuilalt Acela în mâinile căruia se stinge chibritul, pierde, declarând că «le petit bonhomme est mort!» Jocul e mai mult decât simbolic pentru finanţa actuală, pentru afacerile actuale, pentru economia actuală. Lumea întreagă a văzut stingându-i-se recent in mâini chibritul: «Le petit bonhomme est mort». Se poate foarte bine ca «micul bonom» să nu fi murit încă; în cazul acesta însă a fost sustras din mâinile jucătorilor lui legitimi şi trecut, prin fraudă, in alte mâini unde, ascuns cu grije, îşi aşteaptă un nou cerc de jucători. Până una alta însă lumea îl cred© mort, şi aceasta este principalul. Nimeni din cei care ar putea să-l pună în circulaţie nu-i mai primeşte cu convingere în jocul lor. Economia însă suferă complet din această pricină şi, ca orice fecioară foarte bătrână, cu ciorapii pe jumătate căzuţi, cu tocuri scâlceiate puţin la pantofii demodaţi, suferă după o modă veche. Priveşte cu alte cuvinte cu ochi galeşi, cu suspine destul de relativ oportune, cu o mână discret întinsă trecătorului, cum «Experienţa», fardată admirabil, cu ciorapii traşi cu încordare dealungul unor picioare de statue, încălţate cu pantofi de ultimă modă, îi trece, cuceritoare şi exuberantă de viaţă, pe dinaintea ei. Economia de o jumătate de veac a întregei Germanii s’a prăbuşit, astfel, după război, odată cu marca, până la a nu mai valora, în întregimea ei, nici măcar costul unei singure pâini. Economia românească a păţit la fel, cea franceză, cea italiană, cea austriacă, cea ungurească, cea rusească, cea bulgărească, sârbească, grecească; dacă se vor fi oprit unele, pentru un moment, încă onorabil pe drumul pietrei, apoi nu sunt mai puţin avariate, şi ameninţate, prin aceasta, de primejdia prăbuşirelor încă mai jos. Deponentul, sătul de chibritul cu care şi-a ars degetele, a devenit, astfel, epicurian şi preferă plăcerea sigură a gologanilor vii zilnici în locul bucuriei cu dobândă a unui hipotetic capital viitor. Economia, prin reprezentanţii ei, îi serveşte, cu acest prilej, admonestarea principială a cifrelor. Lucrul acesta dovedeşte încă odată caracterul tradiţional al bătrânei ştiinţe economice. Lumea însă cunoaşte, azi, curent avantajiile principiale ale dobânzei; cunoaşte, evident, şi dezanvantajiile ei matematice, şi se dezinteresează şi de cele dintâi, şi de cele din urmă. Se pare, astfel, că aşteaptă de la «ziua economiei», sau de la «sărbătoarea economiei» lămuriri de altă natură. Aşa de pildă, poate că nu ar fi de prisos să se spună eventualilor deponenţi, mai intâi, de unde să ia banii pe care solicită lor depunerea, sau cum măcar să-i economisească. Nu ar strica, apoi, să li se dea şi asigurarea că instituţiile de depunere nu vor mai întreţine parazitismul consiliilor de administraţie al politicianilor; că nu vor mai fi, apoi, silite să servească întreaga acea liotă a clientelei politice, insolvabilă prin intervenţia patronilor ei, care, sub formă de împrumuturi «sătenilor», acordate «industriaşilor», acordate «proprietarilor», supraevaluaţi în clipa când li se acorda împrumuturile, sau l1 se deschideau conturile curente, în raport cu puterea lor de plată, târăsc spre faliment şi băncile, şi cooperativele, şi instituţiile felurite de credit ale ţărei. Dacă, de pildă, s’ar putea spune deponenţilor, de către domnişoara Economie lucrul acesta, concret, şi s’ar arăta dispariţia consiliilor politice de administraţie, s’ar aduce dovada bunei gospodăriri a banului depus, evident că «micul bonom» al economiei s'ar trezi din nou cu jucători împrejur. Ar fi poate singura propagandă eficace. Până atunci însă noi, personal, suntem gata să ardem un toast, să mâncăm un sandwich cu icre moi și să bem un pahar de șampanie în cinstea «sărbătoarea economiei» dacă lucrul acesta nu ar constitui, şi azi încă, cu toată practica lui îndelungată, un principiu cu desăvârşire anti-economic, preferim, dar, pentru a putea rămâne pe linia de aur a logicei să constatăm că, în jocul operaţiilor de economie, micul bonom a murit, şi să-i urăm un creştinesc şi tradiţional: «să, fie ţărâna uşoară!». N. Davidescu -iSâW. Una——i'i—iiiiT II Date statistice asupra campaniei de export a Sovietelor a) Excedentul exportabil. «The London Grain, seed and Oil Reporter» calculează surplusul mondial exportabil de râu la 159.000.000, adică 35.457.000 tone. Surplusul exportabil rusesc de grâu, ar fi de 6.000.000 quarteri adică 1.338.000 tone, ceea ce face un procent de 3% din totalul disponibilului mondial. In ce priveşte nevoile ţărilor importatoare, acestea se cifrează tot după aceiaşi sursă, la un total de 94.000.000 quarteri, adică 20.962.000 tone. Rusia ar putea deci acoperi circa 6,3% din cerinţele mondiale de grâu. b) încărcările de grăne. — Dela, 1 August până în prezent (v. Getreide Zeitung din 19 Oct. 1930) s’au expediat din porturile sudice ale Rusiei următoarele cantităţi de cereale, în tone: In aceiaşi perioadă a anului trecut nu s’a efectuat nici o expediţie de cereale din Rusia de Sud. Se vede din aceasta că grâul formează cereala cea mai importantă a exportului rusesc. In ce priveşte disponibilul de grâu rămas încă în, Rusia, acesta ar fi de: Disponibilul exportabil 1.338.000 tone Exportat până la finele lui Octombrie 765.782 tone Rest 572.218 tone grâu Grânele ruseşti sunt transportate de vase cu pavilion grecesc, britanic, german sau italian. Din totalul expediţiunilor ruseşti de până acum, 90% au mers spre Marea Britanie, iar restul la Malta, Gibraltar şi alte porturi mai puţin importante. In ce privește importul Italiei, de grâne rusești, acesta a fost în trimestrul Iunie—Septembrie 1930 de 427.814 chintale, adică circa 10% din importul total al Italiei pe această perioadă, care se cifrează la 4.151.246 chintale, Iar în Septembrie 1930, s’au introdus în Italia 868.661 chintale grâu rusesc, ca import efectiv, și 153.249 ca import temporar. o) Navlosirile. — După «Times», din August până la finele lui Septembrie s’au navlosit circa 200 vagoane. Dacă socotim fiecare vapor cu circa 6.000 tone în încărcătură, cât este în schimb obișnuit încărcat un vapor ,venind din porturile ruseşti, putem socoti că navlosirile încheiate de Rusia sunt 1.200.000 tone. d) Preţul grânelor ruseşti la Hamburg, faţă de cele româneşti. Dăm mai jos cota orzului la cif Hamburg, dela 1-21 Octombrie ort. -OOOO ——i . „ . J Grâu Orz Secară Porumb * Ovăz 765.782 tone 314.832 » 58.072 » 28.927 » 6.061 » Octombrie orz rusesc Orz Dunărean gr. bl. FI. hgr. hl. fi. h. 1 63/64 4,25 61/62X 4,25 63/64 4,35 61/62 XI 4,35 2 63/64 4,30 61/62X 4,30 63/64 4,40 61/62 XI 4,40 8 63/64 4,40 >61/62X 4,40 » 4,50 61/62 XI 4,50 4 4,60» » 4,55 » 4,70 4,65 5 >► 4,60» 4,55 ţ 4,70» 4,65 6 » 4,70» 4,65 4,85» 4,80 7 63/64 4,60» 4,55 r 5» 4,75» » 4,70 8 4,35» » 4,30 » 4,50» » 4,45 » » 4,35 y> 4,30 , i» 4,50» » 4,45 (Citiți continuarea în pagina 11-a). Adaos la Chimborazo I 1—5----oooo—--- Aţi citit, aci, imanităţile pline de savoare cu care ne gratifică un manual didactic iugoslav. Aţi văzut cât de păcătoşi suntem noi şi cât de înzestraţi de zei şi dumnezei sunt ei — şi cum, într’un singur cuvânt, dac’ar fi să punem pe român alăturea de sârb, acesta din urmă se ridică deasupra celui dintâi ca un... Chimborazo. Asemeni unor conduri din cei cari înfăşură, în cununile lor de sbor, piscurile de zăpadă ale Anzilor, aşa, O, Jupiter!— sboară de sus neamul prietenilor noştri din sudvest, în vreme ce Românii, păcătoşii păcătoşilor pământului, deabea se mai târăsc, ca nişte gângănii, prin ţărână!—Şi cum să nu ameţească, la astfel de altitudine, bieţii copilaşi sârbi în sufletul nevinovat al cărora păcătosul manual îşi toarnă otravă, şi cum să nu fie ei, mâine, prietenii noştri convinşi! — Ne leagă, de Sârbi, tot felul de tratate, ne leagă un trecut de suferinţi comune, o istorie scrisă cu litere asemenea, ne leagă — mai presus de toate — Dunărea, peste care ei au întins, în bejenăriile lor din trecut, punte etnică, cu îngăduinţa şi dragostea noastră,dincoace — la noi. Şi ne-am pomenit, drept răsplată pentru acest din urmă fapt, cu absurda pretenţie sârbească de a se schimba, pentru uzul internaţional, numele Porţilor de Fier în acela, sonor şi nobil, de... Şip. De ce, oare, pornirea asta de a şterge toponimia românească de pe pământul în care ţările noastre se sprijină una pe alta? Astă vară, în iunie, un grup de studenţi de la Universitatea din Belgrad venise în excursie în România. O seamă de studenţi români i-au însoţit pe cei sârbi în toate vizitele lor prin Bucureşti. La un moment dat, una din studentele sârbe mărturiseşte, pe şoptite, uneia—românce, că e româncă şi ea şi că va vorbi numai româneşte de acum înainte, dar numai pe furiş — pentrucă, dac’ar afla-o careva din camarazii sârbi, nici nu mai are curajul să se înnapoieze la Belgrad. Şi citeam, iarăş pe vară, că Ministerul Instrucţiunii din Belgrad oprea, în chip expres, instrucţiunea la Universităţile române a studenţilor iugoslaivi. Cum răspundem noi, acum, la toată omeniaasta a vecinilor noştri din sud-vest? Sunt mai mulţi ani de când, în gările şi instituţiile noastre publice din Banat, se afişase o hartă pe care Banatul era tăiat în două: Banatul liber şi Banatul robit (numirile astea fiind scrise pe hartă, pe jumătăţile respective). Ei bine, harta asta, în urma unei strâmbături din nas venită dinspre Belgrad, s’a evaporat de peste tot, numai în câteva zile. V’aduceţi aminte, iarăş, de porunca recentă, dată din Bucureşti românilor din Banatul Iugoslav, să nu ia parte la congresul interminoritar de la Geneva. După cum, de asemenea, trebuie să vă aduceţi aminte şi de dispoziţia Ministerului nostru de Instrucţie publică, dispoziţie care prevede introducerea, în unele şcoli române dinspre părţile sârbeşti, a studiului limbei iugoslave. După cum, îa sfârşit — şi mai ales fiindcă fu vorba de manualul geografic al domnului Radivoevici —, vă aduceţi aminte de punerea sub index a unui manual român de geografie care-şi permisese unele ne-de tot elegante aprecieri la adresa unora din vecinii noştri. Aşa stând lucrurile, părerea noastră este: — Domnule ministru de externe şi domnule ministru al instrucţiunii, că domnul Radievoevici e prost nu pentru că scrie ce scrie ci, pentru ce ar trebui să mai scrie şi nu scrie. Ion Conea Mill Bill! La constituirea consiliilor comunale, s'au iscat scandaluri. Nu ne miră. Dacă vreţi, e de mirare că aceste scandaluri n’au luat proporţii mai mari. E bine că ele s’au soldat cu câţiva răniţi, cu câteva înjurături şi o mică încăerare între electorii adverşi. Intr’adevăr alegerile s’au făcut aşa precum nu trebuiau să se facă. Intr’o atmosferă de violenţă şi trivialitate, cele din primăvară, iar cele din cursul verii, intr’o atmosferă de indiferenţă desăvârşită. Şi la alegerile comunale ca şi la cele parlamentare a primat politica. Listele au fost alcătuite după criterii politice şi nu după necesităţi administrative. Dacă unui parlamentar, pentru a fi ori perfect mameluc nu i se va cere decât să aibă o umbră de dar, retoric, unui consilier comunal, ţi se cere să fie un bun administrator. Sunt ei buni administratori, cei ce au gospodărit comunal Nu ştiu despre câţi se poate răspunde ,afirmativ. Desigur, d. Dem. Dobrescu a dovedit că are bune intenţii. Că are iniţiative. Dar a ştiut în acelaş timp — ca nimeni altul — să stârnească toate vrăjmăşiile. D. Virgil Serdaru — acest băiat inexpresiv — ajutor de primar. E cam ridicol pentru o metropolă care numără inteligenţe şi capacităţi de ceva mai bună calitate. D. Madgearu a condus operaţiile alegenlor, a dat indicaţii. Din pricina felului cum a dat indicaţiile a născut scandalul. O seamă de partizani ai d-sale, faţă de cari luase angajamente, s'au dus la primăria de Negru ca să ceară capuil d-lui Protopopescu. Ei s’au lovit însă de rezistenţa liberalilor d-lui Donescu. D. Buţă a fost expediat în delegaţia municipiului, sub protecţia jandarmilor. E locul să ne întrebăm: pentru atâta lucru, atâta scandal! Ca să-l expediezi pe d. Bufă în delegaţia municipiului, era nevoe de război civil şi baricade . Scandalurile de la constituirea consiliilor comunale reprezintă ilustraţia cea mai concludentă a sistemului electoral. Când ţara arde, baba se piaptănă Ga In pag. IV,as Guvernul $1 cazul VMrlgin