Cuventul, noiembrie 1930 (Anul 6, nr. 1987-2016)

1930-11-01 / nr. 1987

ANUL AL VIea.­­ No. 1987« REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TRIBEniu / 378/10 REDACŢIA TELEFON­­ 373/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ATUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA SAMBATA 1 NOEMBRIE 1930 C “—~..............— 3 LEI A fi „bun român -------------0000---------” întâmpinarea, plină de dorinţa sinceră a unei lămuriri, pe care co­­legul meu de învăţământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în această foaie în apărarea românilor catolici, ne dă prilejul să revenim asupra unor chestiuni pe care noi, la «Cuvân­tul», le socotim drept fundamen­tale. D. Frollo se întreabă surprins şi, oarecum, îndurerat: de ce şi de unde îndârjirea unor cercuri orto­doxe împotriva românilor de con­fesiune romano-catolică ! Adică cum, un catolic nu poate fi un «bun român» ? Şi nici nu mai aşteaptă răspunsul, căci dreptatea atitudi­­nei d-sale îi apare ca evidentă. La prima impresie, — de­sigur! Dar numai la prima impresie. Căci, în fond, chestiunea aşa cum e pusă de d. Frollo, şi în genere de toţi ro­­m­ânii catolici sau numai catolici­­zanţi, este cu mult prea puţin pre­cisă pentru a putea contribui la lă­murirea problemei. In adevăr, oricât de paradoxal s’ar părea, toti românii catolici sunt în măsură a răspunde victo­rios la întrebarea dacă un catolic poate fi un «bun român». Nici unul însă nu se oprește la chestiunea mai simplă — dar cea revelantă — dacă un catolic poate fi «român». Et pour cause! Căci a fi «bun ro­mân» este, sub raportul etnic şi spi­ritual, mai puţin decât a fi «român» pur şi simplu. Dar ceea ce în ade­văr atinge miezul problemei noas­tre, nu e chestiunea bunului român, ci a românului. Să ne lămurim. «Bun român» este o noţiune foarte vagă, foare com­plicată şi foarte confuză. Ea închi­de un element de valorificare mo­rală, unul de încadrare politică, şi în ultimă analiză, unul de aparte­nenţa spirituală. Bereu Solomon, din târg de la Paşcani, care munceşte de diminea­ţă până în noapte, care îşi plăteşte regulat birurile şi e respectuos de legile ţării, care a fost în războiu şi şi-a împlinit însărcinările cu con­vingerea fermă că e dator să o fa­­că, este de­sigur un «bun român». Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învăţătură la Roma, a adus de acolo dovada lati­nităţii noastre şi a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimi­tarea conştiinţei noastre naţionale, este iarăşi un «bun român». Şi tot aşa, pentru a ne ţine în istorie, Ion Brătianu-tatăl care a cons­truit armătura statului românesc modern şi a urmărit, cu o putere vie încă în copiii lui, în stăpânirea ro­mânilor asupra statului şi avu­ţiei din cuprinsul lui, a fost un :«­bun român». «Buni români» toţi aceşti trei, fără îndoială. Dar şi românii Aci e nodul chestiunii. Să nu mai vor­bim de Bereu Solomon, săracul,­­ deşi poate cel mai patetic dintre toţi. La el situaţia e clară: «bun ro­mân», adică: bun cetăţean al sta­tului român, în cea mai largă ac­cepţiune a cuvântului. Pentru asta însă, nu e nevoe să fii numai­decât român, nu. După cum nu e Bereu Solomon, deşi nu este exclus ca a­­cesta să fi murit în război­, cu li­niştea detaşată şi lipsită de retorism a celor cari au conştiinţa împlinirei unei datorii faţă de o realitate co­lectivă care îi înglobează şi îi de­păşeşte. Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaş este unul din ctitorii con­ştiinţei româneşti. S’ar putea oare pune la îndoială românismul lui? Şi totuşi se poate. Eu nu vreau să cercetez aci dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat­ Cred însă să pot afirma că nu e nevoe să fii român, ca să faci ce a făcut Micu. Iată, mai anul trecut ne-a cerce­tat aci în Bucureşti un englez, co­lonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baştină. Neamul lui fabrică porţelanuri de vre­o două sute de ani. Colonelul nostru este însă... ziarist. Poate că puţini oa­meni au făcut pentru conştiinţa et­nică şi pentru naţionalismul evreu, cât a realizat Wedgw­od, acest stă­ruitor şi îndărătnic militant al sio­nismului. Care e însă situaţia lui? Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un «bun evreu». Este el însă pentru asta şi evreu? Evident, nu! ...Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irevelant. Mai rămâne cel al lui Ion Bră­tianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgwood este şi aci hotărâtor. S’ar putea totuş ca el să nu epuize­ze fondul chestiunii; de aceea vom insistai. E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fie român. A voi să fii ro­mân nu însemnează însă şi a fi român. A fi român, însemnează o star© naturală, o formulă de echili­bru a existenţei din care decurg, prin însăş desfăşurarea vieţii, anu­mite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir. Un anumit fir, cu o anumită desvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăş structura bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu «românia» noastră. A fi român însemnează a avea o anu­mită plămadă, din care decurg o­ necesitate absolută anumite atitu­dini şi gesturi. Voinţa noastră nu are nimic de zis în această împre­jurare, pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşi­ne decât încetând a mai fi noi­ în­­şine. Prin urmare, Ion Brătianu-tatăl a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr româ­nesc? Dacă da, atunci, desigur, Bră­­tianu a fost în adevăr român. Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucruri­le se schimbă: Ion Brătianu a fost un «bun român», adică a avut cele mai bune intenţiuni pentru poporul şi statul nostru,­­ dar «român» nu a fost. După cum nu e grâu sămân­ţa care sfârşeşte prin a purta un spic de orz. Iată deci adevăratul cadru al pro­blemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi «buni români». Es ist zu viel des Guten. Noi ne-am mulţumi numai cu răs­punsul la o întrebare... mai mo­destă. Buni români puteţi fi şi, de­sigur, sunteţi. Sunteţi însă şi ro­mâni? » O vom lămuri tot noi. Nae Ion­escu Sinaia, 20 Octombrie 1930. european In toate statele Europei a prins să-și facă drum convingerea că sis­temul economia actual al continen­tului nostru este nu numai în coe­rență gravă, dar constitue piedica cea mai de seamă la așezarea pe baze normale a economiei europe­ne. De fapt nici nu se poate vorbi de un sistem. Cuvântul cel mai ni­merit pentru a zugrăvi starea de lucruri care condiţionează viaţa e­­conomică a bătrânului continent este haosul. Căci pentru cine ştie în mijlocul câtor contradicţii şi ano­malii sunt chemate să muncească şi să producă actvităţile de tot felul ale Europei, pentru acesta statutul economic al tarilor europene înfăţi­şează tot ceia ce poate fi mai anti­­economic, mai haotic şi anti-raţio­­nal. Când războiul a luat sfârşit nimi­cind convenţiile şi regimurile va­male ante­belice, statele care nu erau în stare să reconstruiască pe teren curăţit de ruinele trecutului, au abdicat deja unele drepturi şi rosturi în mâinile grupurilor eco­nomice şi ale comitetelor de experţi. Antrenate de efortul producţiei de război şi al reconstrucţiei de după război, aceştia au creiat statelor o reţea inextricabilă de bariere va­male, care le-au condamnat la o luptă pe viață și pe moarte sau la neputință. Nici o clipă lucrurile n’au fost privite, nici la Geneva chiar, prin prisma unui interes eu­ropean, ci prin aceia a intereselor particulare ale fiecărui stat. Nu s-a gândit nimeni, deşi criza se agrava zilnic, la o soluţie de ansamblu, la organizarea economică a Europei, spre pildă. Ci fiecare naţiune s’a mulţumit cu cârpeli proprii. Anul acesta pentru întâia dată problema a început a fi cercetată în mod mai serios pe latura ei internaţională. Diversele conferinţe regionale ţi­nute la Bucureşti sau aiurea mar­chează etapele drumului pe care în­cepe să-l câştige ideia unei coope­­raţiuni economice de natură a creia încetul cu încetul o nouă ordine e­­conomică în Europa. Conferinţa e­­conomică de la Geneva se va des­chide în curând şi este de aşteptat că de data asta să se ajungă la rea­lizări care să permită aşezarea ce­lor dintâi baze ale viitorului statut economic european. Pe de o parte prin stabilirea unui cadru mai lim­pede al raporturilor economice in­ternaţionale, pe de alta printr-o ra­ţionalizare a î­roducţiei înlăuntrul fiecărei ţări şi în strânsa legătură cu economia întregului continent. Căci dezordinea de azi atât sub ra■ portul internaţional — sunt în Eu­ropa 27 de teritorii vamale şi 650 de convenţii disperate — precum şi lipsa de organizaţie economică sub raportul naţional trebue să înceteze. X. Y. Ap­ropiindu-se termenul pentru deschiderea sesiunei parlamentare partidele politice au început să e xaminez© problema participărei la lucrările lui. Se şti© că aleșii liberalilor și ai partidului poporului s’au retras d­in Corpurile legiuitoare din cauza le­gei administrative sperând să pro­voace prin această demonstraţie că­derea ministerului prezidat de d. Iuliu Man­iu. Presiunea pe care au vrut s’o facă asupra Consiliului de Regenţă, nu le-a reuşit Liberalii au rămas intransigenţi asupra hotărârei luate în iulie 1929 şi nici când a depus M. S. Regelui jurământul pe constituţie n’au vrut să reintre în parlament. Nu aceiaşi atitudine a avut şi partidul poporu­lui. In ziua când M. S. Regele s’a întors, a revenit în parlament, a luat parte la votarea legilor Res­tauraţiei, însă n’a mai participat la celelalte şedinţe ale lui. Opoziţia şi parlamentul Acum problema se pune din nou. La conducerea ţării nu mai este gu­vernul Maniu, ci altul nou, iar M. S. Regele prin soluţionarea care a dat-o crizei ministeriale, le-a atras atenţiunea şefilor de partide asupra importanţei ce o dă vieţei parla­mentare normale. Felul cum a fost rezolvată criza de guvern de la începutul lunei oc­tombrie, va avea o influenţă mare asupra hotărârilor ce le vor lua cele două partide în chestiunea participărei la lucrările parlamen­tului. Liberalii vintilişti D-nii V. Brătianu şi d. G. Duca sânt împotriva reintrărei în parla­ment, fiindu-le teamă ca această participare să nu-i întărească pozi­ţia guvernului. Restul parlamentarilor sânt pen­tru reintrare, şi fac atmosferă în partid în această chestiune. Până acum se ştie că, oricare va fi hotărârea pe care o va lua par­tidul d-nii M. Orleanu, O. Argetoia­­nu, Şt. loan şi C. Banu vor lua par­te la şedinţele parlamentului. Argumentul principal pe care-l aduc cei care vor să participe la lucrările corpurilor legiuitoare este că dacă nu reintra în parlament, în numele partidului liberal va vorbi (Citiţi continuarea în pagina H-a). ANCHETE POLITICE Liberalii vintiliști. - Partidul poporului. - Un punct de întrebare „Sărbătoarea economiei“ Sunt puţini, foarte puţini, aceia cari ştiu că în ziua de 31 octombrie a fost hotărâtă ca patron al econo­miei. Un congres internaţional, ţi­nut la Milano, în 1924, de delegaţii a peste şapte mii de case de economie, a luat decizia ca în această zi să se facă mai cu deosebire propagandă pentru desvoltarea spiritului de eco­nomie în massele populare- Propa­ganda de până acum, la noi, nu a izbutit încă să-și facă cunoscută ziua închinătorilor ei. Lucrul acesta nu însemnează însă că nu avem oa­meni care pun din agonisitul lor de toate zilele câte ceva deoparte; ei însă fac economie fără ritual, din simplul lor îndemn, aşa cum­, de pil­dă, d. Jourdaine făcea, fără să-i fi cunoscut regulele, şi fără să ştie că o practică, proză. «Buletinul institutului economic românesc» consacră acestei zile, şi problemei legate de ea, un număr de propagandă cu numeroase şi pli­ne de interes date statistice; pro­blema, astfel încadrată, în datele ei economice şi statistice, este chiar de la început rezolvată. Principial nimeni nu se poate îndoi de valoa­rea ei, de rezultatul fericit pentru om al economiei. Camille Flamarion, astronomul, a calculat că o para pusă cu dobândă compusă dela apa­riţia omului pe pământ, ar produce atâta în cât, capitalul cu dobânzile, nu s’ar putea achita de cât prin că­derea în fiecare secundă, timp de o lună întreagă, a câte unui glob de aur de mărimea pământului nostru întreg... pe pământ. Evident, că nici unul dintre micii depunători ai ca­selor de economie nu a râvnit la un atare rezultat în clipa când îşi lua carneţelul lui de deponent la sub­ţioară, oamenii aceştia, mult mai modeşti decât fantezia matematică a celebrului astronom putea preve­de, se mulţumeau să-şi asigure, prin economie, o bătrâneţ© ceva mai li­niştită. Problema economiei însă nu este numai de ordin aritmetic. In ea in­tră şi o chestie psiehologică. Este curios de observat cum şi cele mai precise socoteli matematice cad în faţa nerecunoaşterei lor sufleteşti de către cei interesaţi­ S’a spus, de pildă, că «afacerile sunt afaceri». Lucrul este adevărat numai în mă­sura în care este recunoscut ca a­­tare. In această privinţă e bine să reamintim jocul franţuzesc, de co­pii, numit «le petit bonhomme vit encore». Copiii fac cerc. Unul aprin­de un chibrit și-l trece celui urmă­tor cu fraza sacramentală «le petit bonhomme vit encore!» Fiecare e preocupat să aibă chibritul aprins încă în mâinile lui, pentru a-i pu­tea trece celuilalt Acela în mâinile căruia se stinge chibritul, pierde, de­clarând că «le petit bonhomme est mort!» Jocul e mai mult decât sim­bolic pentru finanţa actuală, pentru afacerile actuale, pentru economia actuală. Lumea întreagă a văzut stingându-i-se recent in mâini chi­britul: «Le petit bonhomme est mort». Se poate foarte bine ca «mi­­cul bonom» să nu fi murit încă; în cazul acesta însă a fost sustras din mâinile jucătorilor lui legitimi şi trecut, prin fraudă, in alte mâini unde, ascuns cu grije, îşi aşteaptă un nou cerc de jucători. Până una alta însă lumea îl cred© mort, şi a­­ceasta este principalul. Nimeni din cei care ar putea să-l pună în cir­culaţie nu-i mai primeşte cu convin­­gere în jocul lor. Economia însă suferă complet din această pricină şi, ca orice fecioară foarte bătrână, cu ciorapii pe jumătate căzuţi, cu tocuri scâlceiate puţin la pantofii de­­modaţi, suferă după o modă veche. Priveşte cu alte cuvinte cu ochi ga­leşi, cu suspine destul de relativ o­­portune, cu o mână discret întinsă trecătorului, cum «Experienţa», far­dată admirabil, cu ciorapii traşi cu încordare dealungul unor picioare de statue, încălţate cu pantofi de ul­timă modă, îi trece, cuceritoare şi e­­xuberantă de viaţă, pe dinaintea ei. Economia de o jumătate de veac a întregei Germanii s’a prăbuşit, ast­fel, după război, odată cu marca, până la a nu mai valora, în întregi­mea ei, nici măcar costul unei sin­gure pâini. Economia românească a păţit la fel, cea franceză, cea italia­nă, cea austriacă, cea ungurească, cea rusească, cea bulgărească, sâr­bească, grecească; dacă se vor fi o­­prit unele, pentru un moment, încă onorabil pe drumul pietrei, apoi nu sunt mai puţin avariate, şi amenin­ţate, prin aceasta, de primejdia pră­buşire­­lor încă mai jos. Deponen­tul, sătul de chibritul cu care şi-a ars degetele, a devenit, astfel, epi­­curian şi preferă plăcerea sigură a gologanilor vii zilnici în locul bucu­riei cu dobândă a unui hipotetic ca­pital viitor. Economia, prin reprezentanţii ei, îi serveşte, cu acest prilej, admo­nestarea principială a cifrelor. Lu­crul acesta dovedeşte încă odată caracterul tradiţional al bătrânei ştiinţe economice. Lumea însă cu­noaşte, azi, curent avantajiile prin­cipiale ale dobânzei; cunoaşte, evi­dent, şi dezanvantajiile ei matema­tice, şi se dezinteresează şi de cele dintâi, şi de cele din urmă. Se pa­re, astfel, că aşteaptă de la «ziua economiei», sau de la «sărbătoarea economiei» lămuriri de altă natu­ră. Aşa de pildă, poate că nu ar fi de prisos să se spună eventualilor deponenţi, mai intâi, de unde să ia banii pe care­­ solicită lor depu­nerea, sau cum măcar să-i economi­sească. Nu ar strica, apoi, să li se dea şi asigurarea că instituţiile de depuner­e nu vor mai întreţine pa­razitismul consiliilor de administra­ţie al politicianilor; că nu vor mai fi, apoi, silite să servească întreaga acea liotă a clientelei politice, in­solvabilă prin intervenţia patroni­lor ei, care, sub formă de împrumu­turi «sătenilor», acordate «industri­aşilor», acordate «proprietarilor», supra­evaluaţi în clipa când li se acorda împrumuturile, sau l1 se deschideau conturile­ curente, în ra­port cu puterea lor de plată, târăsc spre faliment şi băncile, şi coope­rativele, şi instituţiile felurite de credit ale ţărei. Dacă, de pildă, s’ar putea spune deponenţilor, de către domnişoara Economie lucrul acesta, concret, şi s’ar arăta dispariţia con­siliilor politice de administraţie, s’ar aduce dovada bunei gospodă­riri a banului depus, evident că «micul bonom» al economiei s'ar trezi din nou cu jucători împrejur. Ar fi poate singura propagandă e­­ficace. Până atunci însă noi, personal, suntem gata să ardem un toast, să mâncăm un sandwich cu icre moi și să bem un pahar de șampanie în cinstea «sărbătoarea economiei» dacă lucrul acesta nu ar constitui, şi azi încă, cu toată practica lui în­delungată, un principiu cu desă­vârşire anti-economic, preferim, dar, pentru a putea rămâne pe li­nia de aur a logicei să constatăm că, în jocul operaţiilor de economie, micul bonom a murit, şi să-i urăm un creştinesc şi tradiţional: «să­, fie ţărâna uşoară!». N. Davidescu -iSâW. Una——i'i—iiiiT II Date statistice asupra­­ campaniei de export a So­vietelor a) Excedentul exportabil. «The­­ London Grain, seed and Oil Re­porter» calculează surplusul mon­dial exportabil de râu la 159.000.000, adică 35.457.000 tone. Surplusul exportabil rusesc de grâu, ar fi de 6.000.000 quarteri a­­dică 1.338.000 tone, ceea ce face un procent de 3% din totalul disponi­bilului mondial. In ce priveşte nevoile ţărilor im­portatoare, acestea se cifrează tot după aceiaşi sursă, la un total de 94.000.000 quarteri, adică 20.962.000 tone. Rusia ar putea deci acoperi circa 6,3% din cerinţele mondiale de grâu. b) încărcările de grăne. — Dela, 1 August până în prezent (v. Ge­treide Zeitung din 19 Oct. 1930) s’au expediat din porturile sudice ale Rusiei următoarele cantităţi de cereale, în tone: In aceiaşi perioadă a anului tre­cut nu s’a efectuat nici o expediţie de cereale din Rusia de Sud. Se vede din aceasta că grâul for­mează cereala cea mai importantă a exportului rusesc. In ce priveşte disponibilul de grâu rămas încă în, Rusia, acesta ar fi de: Disponibilul exportabil 1.338.000 tone Exportat până la finele lui Oc­tombrie 765.782 tone Rest 572.218 tone grâu Grânele ruseşti sunt transportate de vase cu pavilion grecesc, brita­nic, german sau italian. Din totalul expediţiunilor ruseşti de până acum, 90% au mers spre Marea Britanie, iar restul la Mal­ta, Gibraltar şi alte porturi mai puţin importante. In ce privește importul Italiei, de grâne rusești, acesta a fost în trimestrul Iunie—Septembrie 1930 de 427.814 chintale, adică circa 10% din importul total al Italiei pe a­­ceastă perioadă, care se cifrează la 4.151.246 chintale, Iar în Septembrie 1930, s’au in­trodus în Italia 868.661 chintale grâu rusesc, ca import efectiv, și 153.249 ca import temporar. o) Navlosirile. — După «Times», din August până la finele lui Sep­tembrie s’au navlosit circa 200 va­goane. Dacă socotim fiecare vapor cu circa 6.000 tone în încărcătură, cât este în schimb obișnuit încăr­cat un vapor ,venind din porturile ruseşti, putem socoti că navlosirile încheiate de Rusia sunt 1.200.000 tone. d) Preţul grânelor ruseşti la Hamburg, faţă de cele româneşti. Dăm mai jos cota orzului la cif Hamburg, dela 1-21 Octombrie ort. -OOOO ——i . „ . J Grâu Orz Secară Porumb * Ovăz 765.782 tone 314.832 » 58.072 » 28.927 » 6.061 » Octombrie orz rusesc Orz Dunărean gr. bl. FI. h­gr. hl. fi. h. 1 63/64 4,25 61/62X 4,25 63/64 4,35 61/62 XI 4,35 2 63/64 4,30 61/62X 4,30 63/64 4,40 61/62 XI 4,40 8 63/64 4,40 >61/62X 4,40 » 4,50 61/62 XI 4,50 4 4,60» » 4,55 » 4,70 4,65 5 >► 4,60» 4,55 ţ 4,70» 4,65 6 » 4,70» 4,65 4,85» 4,80 7 63/64 4,60» 4,55 r 5» 4,75» » 4,70 8 4,35» » 4,30 » 4,50» » 4,45 » » 4,35 y> 4,30 , i» 4,50» » 4,45 (Citiți continuarea în pagina 11-a). Adaos la Chimborazo I 1—5----oooo—---­ Aţi citit, aci, imanităţile pline de savoare cu care ne gratifică un ma­nual didactic iugoslav. Aţi văzut cât de păcătoşi suntem noi şi cât de înzestraţi de zei şi dumnezei sunt ei — şi cum, într’un singur cuvânt, dac’ar fi să punem pe român alătu­rea de sârb, acesta din urmă se ri­dică deasupra celui dintâi ca un... Chimborazo. Asemeni unor conduri din cei cari înfăşură, în cununile lor de sbor, piscurile de zăpadă ale Anzi­­lor, aşa, O, Jupiter!— sboară de sus neamul prietenilor noştri din sud­­vest, în vreme ce Românii, păcăto­şii păcătoşilor pământului, deabea se mai târăsc, ca nişte gângănii, prin ţărână!—Şi cum să nu ame­ţească, la astfel de altitudine, bieţii copilaşi sârbi în sufletul nevinovat al cărora păcătosul manual îşi toar­nă otravă, şi cum să nu fie ei, mâi­ne, prietenii noştri convinşi! — Ne leagă, de Sârbi, tot felul de tratate, ne leagă un trecut de suferinţi co­mune, o istorie scrisă cu litere ase­menea, ne leagă — mai presus de toate — Dunărea, peste care ei au întins, în bejenăriile lor din trecut, punte etnică, cu îngăduinţa şi dra­gostea noastră,dincoace — la noi. Şi ne-am pomenit, drept răsplată pentru acest din urmă fapt, cu ab­surda pretenţie sârbească de a se schimba, pentru uzul internaţional, numele Porţilor de Fier în acela, sonor şi nobil, de... Şip. De ce, oare, pornirea asta de a şterge toponimia românească de pe pământul în care ţările noastre se sprijină una pe alta? Astă vară, în iunie, un grup de studenţi de la Universitatea din Belgrad venise în excursie în Ro­mânia. O seamă de studenţi români i-au însoţit pe cei sârbi în toate vi­zitele lor prin Bucureşti. La un mo­ment dat, una din studentele sârbe mărturiseşte, pe şoptite, uneia—ro­mânce, că e româncă şi ea şi că va vorbi numai româneşte de acum înainte, dar numai pe furiş — pen­­trucă, dac’ar afla-o careva din ca­marazii sârbi, nici nu mai are cura­jul să se înnapoieze la Belgrad. Şi citeam, iarăş pe vară, că Mi­nisterul Instrucţiunii din Belgrad oprea, în chip expres, instrucţiunea la Universităţile române a studen­ţilor iugoslaivi. Cum răspundem noi, acum, la toată omenia­­asta a vecinilor noştri din sud-vest? Sunt mai mulţi ani de când, în gările şi instituţiile noas­tre publice din Banat, se afişase o hartă pe care Banatul era tăiat în două: Banatul liber şi Banatul ro­bit (numirile astea fiind scrise pe hartă, pe jumătăţile respective). Ei bine, harta asta, în urma unei strâm­bături din nas venită dinspre Bel­grad, s’a evaporat de peste tot, nu­mai în câteva zile. V’aduceţi amin­te, iarăş, de porunca recentă, dată din Bucureşti românilor din Banatul Iugoslav, să nu ia parte la congresul interminoritar de la Geneva. După cum, de asemenea, trebuie să vă a­­duceţi aminte şi de dispoziţia Mi­nisterului nostru de Instrucţie pu­blică, dispoziţie care prevede intro­ducerea, în unele şcoli române din­spre părţile sârbeşti, a studiului limbei iugoslave. După cum, îa sfârşit — şi mai ales fiindcă fu vor­ba de manualul geografic al dom­nului Radivoevici —, vă aduceţi a­­minte de punerea sub index a unui manual român de geografie care-şi permisese unele ne-de­ tot elegante aprecieri la adresa unora din ve­cinii noştri. Aşa stând lucrurile, părerea noas­tră este: — Domnule ministru de externe şi domnule ministru al in­strucţiunii, că domnul Radievoevici e prost nu pentru că scrie ce scrie ci, pentru ce ar trebui să mai scrie şi nu scrie. Ion Conea Mill Bill! La constituirea consiliilor comu­nale, s'au iscat scandaluri. Nu ne miră. Dacă vreţi, e de mirare că aceste scandaluri n’au luat propor­ţii mai mari. E bine că ele s’au sol­dat cu câţiva răniţi, cu câteva în­jurături şi o mică încăerare între electorii adverşi. Intr’adevăr alegerile s’au făcut aşa precum nu trebuiau să se facă. Intr’o atmosferă de violenţă şi tri­vialitate, cele din primăvară, iar­ cele din cursul verii, intr’o atmo­sferă de indiferenţă desăvârşită. Şi la alegerile comunale ca şi la cele parlamentare a primat politica. Lis­tele au fost alcătuite după criterii politice şi nu după necesităţi ad­­ministrative. Dacă unui parlamentar, pentru a fi ori perfect mameluc nu­ i se va cere decât să aibă o umbră de dar, retoric, unui consilier comunal, ţi se cere să fie un bun administrator. Sunt ei buni administratori, cei ce au gospodărit comunal Nu ştiu despre câţi se poate răspunde ,afir­mativ. Desigur, d. Dem. Dobrescu a dovedit că are bune intenţii. Că are iniţiative. Dar a ştiut în ace­­laş timp — ca nimeni altul — să stârnească toate vrăjmăşiile. D. Virgil Serdaru — acest băiat inexpresiv — ajutor de primar. E cam ridicol pentru o metropolă ca­­re numără inteligenţe şi capacităţi de ceva mai bună calitate. D. Madgearu a condus operaţiile alegenlor, a dat indicaţii. Din pri­cina felului cum a dat indicaţiile a născut scandalul. O seamă de par­tizani ai d-sale, faţă de cari luase angajamente, s'au dus la primăria de Negru ca să ceară capuil d-lui Protopopescu. Ei s’au lovit însă de rezistenţa liberalilor d-lui Donescu. D. Buţă a fost expediat în delega­ţia municipiului, sub protecţia jan­darmilor. E locul să ne întrebăm: pentru atâta lucru, atâta scandal! Ca să-l expediezi pe d. Bufă în delegaţia municipiului, era nevoe de război civil şi baricade . Scandalurile de la constituirea consiliilor comunale reprezintă ilus­traţia cea mai concludentă a sis­temului electoral. Când ţara arde, baba se piaptănă­ Ga In pag. IV,as Guvernul $1 cazul VMrlgin

Next