Cuventul, martie 1931 (Anul 7, nr. 2104-2134)
1931-03-01 / nr. 2104
ANUL AL Vll.lea.No* .104. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TMrJzinA / 37B/10 REDACŢIA TELEFON 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitat® SE PRIMESC LA Mania de a legifera a guvernanţilor naţional-ţărănişti nu a dat până acum greş niciodată. Fiecare apropiere de sfârşit de sesiune parlamentară împotmoleşte birourile camerei şi ale senatului cu numeroase tone de maculatură prezentată cu titlul de proecte de legi. Miniştrii au astfel cu toţii aerul că se tem că nu vor mai apuca o nouă deschidere a corpurilor legiuitoare şi, grăbiţi, ca oamenii după un prânz copios spre locul de deşertare a stomacului, purced cu tot ce le-a trecut prin cap spre binecuvântarea cu bile a majorităţilor. Graba aceasta de a legifera are însă în ea ceva foarte bolnăvicios, întreaga acţiune a guvernului, în ceea ce, uitând partea de preocupări pur politicianiste, ar fi putut fi, totuşi, folositoare, se manifestă pripit, disparat, lipsit de armonie şi de unitate până la cea mai dezmăţată hibriditate. Fiecare excelenţă este, astfel, preocupată de propria sa demagogie viitoare, pentru o opoziţie la care se aşteaptă cu toţii de pe o clipă pe alta, iar cabinetul, împreună, lasă impresia unui aluat făcut din brânză, pământ, mălai, tărâţe de lemn şi o mie şi una de alte disparate elemente. Bineînţeles că în noianul tuturor acestor preocupări grăbite pot să se găsească şi lucruri decente, unele, chiar bune, altele. Se au însă, pentru a folosi un termen din matematică, unele faţă de altele ca pisica cu câinele. Guvernul nu are astfel nici un fel de idee, despre nimic. Oamenii guvernului abia dacă au ei, din când în când, mai multe idei fiecare. Or, un guvern trebue caracterizat prin capacitatea lui de a avea, sau de a-şi însuşi, îmbrăţişând-o cu toate puterile lui de realizare, nu idei, ci o idee. Este un fapt elementar în procesul de creaţie. Un om cu „idei”, este, de fapt, o haimana de cafenea. Vorbeşte cu prietenii, la un pahar de vin, sau la o cerşea cu cafea, verzi şi uscate. Este capabil să spună un cuvânt de spirit despre comisarul din colţ, oprit întâmplător în faţa vitrinei cafenelei sau bodegei unde sta el, cu aceiaşi uşurinţă cu care are aerul că vorbeşte competent despre aeroplanul care tocmai ar trece pe deasupra, lansează o generalitate despre ultima carte pe care nu a citit-o, cu aerul unei păreri critice, şi un surâs competent despre cea de pe urmă modă a pălăriilor de cucoană. Domnul acesta are, evident, „idei”. Vieaţa lui se scurge inutilă pe canalul acestor multiple idei în neputinţa de a închega un tot armonic, pînă cînd vine cine ştie ce lamentabil şi neprevăzut desnodământ care pune capăt, fără urmă, robinetului lui cu idei, închis astfel de împrejurările în care a paradat, ca o tristă zădărnicie. Cît este de netrebuit un asemenea om «de idei», cu idei multiple se poate vedea prin comparaţia lui cu, de pildă, cel mai umil gospodar care, în locul ideilor domnului de mai sus, s’ar mulţumi cu ideia simplă de a avea, la sfârşitul vieţei lui, o casă unde să-şi adăpostească bătrâneţele, şi pe cari să o lase moştenire urmaşilor. Gospodarul acesta, stăpînit de o idee unică va fi avut toată vieaţa lui mişcări ritmice, unitare, legate, toate, armonic cu un scop final, va fi cugetat simţit şi acţionat cu legătură, pentru ca, pînă la urmă, societatea să se bucure, în alcătuirea ei, şi de piatra, oricît de modestă, pe care viaţa lui a izbutit să o aşeze la temelia alcătuirei colective a umanităţei. Această idee unică formează, cînd se mărgineşte la abstracţii, chiar cînd nu izbuteşte, ca atare să îşi găsească o formulare, ceea ce se chiamă caracterul la un om. Sunt oameni care impun pe drept cuvînt soeietăţei şi vieţei printr-o sobrietate specifică. Trecerea lor lasă impresia trecerei unui magnet de-alungul unui şir de pilitură de fier. Poate să se găsească amestecate în această pilitură de fier orice alte soiuri de materii; el va respinge, instinctiv, ceea ce nu este conform firei şi legilor lui de existenţă, aşa cum magnetul nu atrage nici lemnul, nici piatra, fie el, lemnul, cel mai preţios, şi piatra numească-se ca diamant. In schimb însă cea mai neînsemnată privelişte, dacă e conformă firei lui, se polarizează el, şi devine hrană fecundă; amănuntele cele mai simple de vieaţă ca şi cele mai complexe împrejurări devin, pe temeiul acestei conformităţi, elemente fecunde, de creaţie, motive de sporire lăuntrică, şi îndreptar pentru sine şi pentru alţii. Omul acesta are o singură idee! A ajuns însă la ea prin decantarea de sine a întregului material parazitar, de „idei” contradictorii, de preocupări disparate, de lăuntrice salturi mortale în vidul dialecticei „ideilor” multiple. Dacă, apoi, mai are şi norocul să-şi poată formula, pentru a urmări cu creerul şi cu voinţa, această idee unică a organismului său prosper, apoi trece dintr’odată în rândul marilor creatori. Nu cunosc nici un mare generator de viaţă spirituală sau materială care să nu încapă într’o singură idee centrală, căreia apoi tot ceea ce a gândit el, în subsidiar, sau a acţionat să nu i se subordoneze deplin armonic; ideia lui unică, în raport cu celelalte «idei» pe care noi, şi numai noi i le găsim, nu sunt decât ca soldaţii disciplinaţi ai unui general în clipa când câştigă o victorie, sau ca un popor închinat geniului binefăcător al Suveranului său. Or, această unică idee capabilă să fecundeze singură toate acţiunile unui guvern a lipsit cu desăvârşire naţional-ţărănismului la putere. Datorite acestei lipse, am putut înregistra cea mai disarmonică acţ Iţiune de guvernare. Intenţiile bune, şi iniţiative inteligente, câte vor fi fost, nu au lipsit, fireşte, să arate pe ici pe colo timide încercări de înfăptuire. Nu au avut nici unele însă cadrul în care să se desvolte şi să determine încolţirea altora. Şi mania legiferărei, manifestată cu ferocitate la fiecare sfârşit de seziune, ca un «adio» zis cu înfrigurare, de la treapta vagonului deja pornit, caracterizează cu maximum de intensitate această racilă congenitală a guvernărei naţional-ţârâniste. 1--- fffUffffTff -SEMMNUL Incontestabil: d. Vaida este un om de treabă. Un luptător cam obosit. Din pricina oboselii din ultimii ani a comis greşeli. Pe care, cu siguranţă le-ar fi comis şi alţii, legaţi de un partid ca d. Vaida. Numai că d. Vaida nu a luat lucrurile prea în tragic. Om de inimă, bărbat bun la suflet a privit îngăduitor peste lucruri, a surâs, când altul s’ar fi înfuriat şi a făcut o glumă, când altul ar fi demisionat. Se înălţase d. Vaida atât de sus, că părea un bronz plămădit de fantazia artistică a unui vraci budist. A venit restauraţia. D. Vaida n’a mai rămas decât Vaida. Frumoasele mustăţi au rămas să împodobiască obrazul său încruntat, dar a dispărut surâsul de zeitate de pe buze. D. Vaida n’a prea înţeles ce s’a întâmplat. E ciudat cum un luptător neînfricat, un temperament violent se moleşeşte într’un fotoliu. După restauraţie, după cât se pare, d. Vaida tot seu a vrut să fie. Deşi nu mai avea fulgerele şi rimetele la îndemână, înainte de restauraţie era destul ca d. Vaida să apese pe un buton, ca să apară la răspântii jandarmi, pompieri cu tulumbele sau sindicate galbene... niţel cam naţional-ţărăniste, prezidate de agenţi provocatori. Furios că soneriile nu mai funcţionează, ca în vremuri bune, d. Vaida a cam părăsit fotoliul şi s’a retras la Cluj. Mai furios decât d-sa, adică mai geniu — vă aduceţi aminte de afirmaţia de acum câţiva ani a d-lui Vaida că d. Maniu e un geniu politic iar d-sa şi ceilalţi din comitetul de o sută nu sunt decât simple talente ? — d. Maniu s’a retras în ţări calde. Modest şi sumbru d. Vaida s'a ascuns în inima Ardealului. De unde dădea îndrumări şi îşi dădea sieşi satisfacţia de a porunci într’un fel foarte ciudat şi foarte puţin poruncitor. Câteodată, d. Vaida mai făcea şi declaraţii publice. Ba că nu va mai reveni în Bucureşti — această cetate a pierzaniei — decât în ziua când păcatele micei noastre metropole vor fi spălate de prezenţa sfântului Iuliu zis Mama. Ba că va reveni ca să... D. Vaida îşi ascunde planurile pe după o cortină de factice hilaritate. Aşa că nu totdeauna isbutim să-i descifrăm gândul printre rânduri. Se anunţă însă că d. Vaida se va deranja şi va veni la Bucureşti. Incognito sau altfel — nu se ştie. Nu se ştie măcar dacă va veni cu siguranţă. Frumos din partea unui Budha că descinde până la vulgul incredul. II vom vedea pe d. Vaida, în came și oase? Se va deranja într'adevăr d. Vaida? E. N. Davidescu Prietenii fostului ministru de interne anunţă că în curând d-sa se va reîntoarce în Bucureşti şi îşi va relua activitatea parlamentară. Ştirea are toate şansele să fie exactă, fiindcă d. Alex. Vaida, a început să-şi dea seama că dacă nu vrea să vină nu-l chema nimeni. S-a convins în sfârşit că d-sa nu este şi nu poate fi omul politic indispensabil din ţara românească. De ce vine D. Vaida se întoarce în Bucureşti nu fără anumite planuri bine determinate însă rău studiate. D-sa este convins că se apropie sfârşitul misiunei guvernului prezidat de d. Gh. Mironescu şi vine ca să prepare cu abilitatea-i cunoscută calea formărei unui viitor minister Iuliu Maniu. Fostul ministru este ca totdeauna foarte rău informat asupra situaţiei politice. D-sa nu ştie că un guvern Maniu este o imposibilitate politică. Fostul preşedinte de Consiliu nu mai poate reveni în fruntea unui guvern multă vreme de acum încolo. Greşelile pe cari le-a comis, cu toate că i s’a arătat drumurile adevărate chiar de proprii săi partizani, îl exclud personal dela orice combinaţiune politică viitoare. D. I. G. Duca D. Vaida mai vine In Bucureşti şi pentru o altă chestiune, D-sa vrea să-l vadă pe d. I. G. Duca Se ştie că unii prieteni comuni ai celor doi oameni politici au adus unele propuneri de la Cluj la Bucureşti în vederea unui acord de opoziţie. Tratativele au ajuns la un punct mort. Dacă d. I. G. Duca sar fi dus la Cluj şi l-ar fi văzut pe d Vaida, s’ar fi făcut un prea mare sgomot în această chestiune. D. Alex. Vaida venind la Bucureşti, va putea să-l vadă mai uşor pe d. Duca şi să intrige împreună-Ambii oameni politici sânt pentru formarea unui front comun al partidelor, crezând că pot să-şi salveze siuaţiuiile ce le au. Partidul şi d. Alex. Vaida D. Alex. Vaida nu este urmat pe calea pe care a apucat-o de partizani, cari sunt foarte nemulţumiţi de d-sa şi de d. Maniu. De d-sa fiindcă a stat la Cluj şi a intrigat împotriva guvernului şi pe d. Iuliu Maniu pentru că nu se întoarce în ţară şi i-a părăsit in zilele acestea atât de grele. Fostul ministru de interne nu se mai bucură de simpatiile de odinioară din partid fiindcă greşelile ce le-a făcut ca ministru se resfrâng şi astăzi asupra partidului în mod dureros. Preşedenţia Camerei Amicii d-lui Vaida ar vrea să-i ofere preşedinţia Camerei. Ei susţin că e necesar să i se încredinţeze această demnitate fiindcă în cazul unei crize de guvern ar putea să apere mai bine şi, cu mai multă autoritate interesele partidului naţional-ţărănesc decât dl. Ciceo Pop. Actualul preşedinte al Camerei nu se va lăsa aşa de uşor debarcat D. Alex. Vaida în loc să aducă linişte va provoca noi frământări în partidul naţional-ţărănesc B. ANCHETE POLITICE 1 Revenirea d-lui Alex. Vaida ---------- I mim -9 .B—----------------, fostul ministru de Interne va fi preşedinte al Camerei ? Viena - Bucureşti -------------------♦ * » Q1 ------------------------------ O dimineaţă de Februarie la Viena — a ains toată noaptea şi acum străbat parcul palatului Belvedere îngropat sub zăpada de un metru. Este o tăcere planetară şi sus, încoronând cu masa lui cenuşie desfăşurarea armonioasă a teraselor, reşedinţa arhiducelui Francisc Ferdinand de Austria, moştenitor al coroanei milenare a Habsburgilor, pare locuinţa Frumoasei din pădurea adormită, o Frumoasă spoită cu sânge pe obraji, pe pieptul ei, strâmt, pe podurile palmelor diaffane. De aci, într’o dimineaţă de iunie, arhiducele şi soţia lui au plecat la Serajevo, trimeşi la moarte de camarila reacţionară a Hofburgului, de clica apostolică şi romană, cari hotărâseră peirca acestui viitor stăpânitor al imperiului, care după ce înfrânse legile de fier ale casei sale, căsătorindu-se cu o femice de origină modestă, conspira în tovărăşia lui Andrei Popovici desrobirea naţionalităţilor din imperiu şi mărturisea pretutindeni planurile sale de viitor: libertate, toleranţă, colaborare pe bază de noui pacte cu toate popoarele conlocuitoare. Turlele de aramă verde ale pavilioanelor ce termină corpul principal al edificiului arhiducal purtau înalte căciuli de zăpadă şi la nivelul ultimei terase o Diană de marmură îşi apăsa sânii goi cu braţele, încercând parcă să înlăture o iremediabilă congestie pulmonară. Un mirt pitic străpungea cu frunzuliţele-i lucii, de un verde scânteietor monotonia albă şi totul era aerian, plutitor, călător într’o instantanee imaterializare, spre zarea cenuşie, cu uşoare retuşa trandafirii, străpunsă la orizont de turla domului Sfântului Ştefan dantelată şi ajurată ca un stilet de tăiat hârtie. Auzii un sgomot surd, o cadenţă ritmică — aproape în faţa mea cel puţin douăzeci de bărbaţi şi de femei râneau zăpadă. Bărbaţii purtau paltoane cu gulere de blană, pălării tari, în picioare şoşoni şi apucau coada lopeţii cu mâinele înmănuşate Câteva femei aveau jachete de astrachan. Erau persoane din buna societate a Vienei, pentru cari zăpada căzută peste noapte însemna o binefacere a cerului. La prânz, când clopotele bisericilor, mănăstirilor, contopindu-se cu sirenele din Neu-Stadt vor vesti încetarea lucrului, înşiraţi pe două rânduri la ghişeul sectorului municipal cel mai apropiat, rânitorii de zăpadă burghezi vor primi câţiva shillingi de la funcţionarul socialist şi spaima şi foamea şi frigul vor fi cel puţin pentru ziua aceia înlăturată. La Bucureşti, alaltăeri seară, în sala de mâncare a unor prieteni. Sorbiserăm bulionul în ceaşcă, servit cu sare-uri şi acum feciorul ne apleca sub bărbie homarul cu vinegretă. Eram la al treilea pahar de viu, care părea aur topit în cupa de cristal cu faţete... — Ferice de d-ta că poţi trece graniţa. Dar noi ce ne facem? Ne prinde aici ca într’o cursă de șoareci... . — Cine, doamnă? — Revoluţia, domnule! — Ce revo....? ^ Mi se oprise îmbucătura în gât Şi tăbărâră toţi pe mine. In câteva minute Tron, armată, administraţie, săriră în aer într’o răbufneală de prevestiri sinistre, într’o învălmăşeală de .,să-ţi spun eu ce-am auzit”, — „stai, că asta am văzut cu ochii mei” — „ai citit ieri în gazete ?” — „Ce gazete, eu ştiu ce ştiu, nu mă iau după ce scriu gazetarii — eu controlez singur!” —„In Martie e revoluţie”». Gazdit, o fermecătoare persoană, întinse un braţ alb şi întrerupse vaticinaţiunile. — ,,Ţi-am făcut faţă cu castraveţi — ştiu că n’ai mâncat pe acolo. Şi întinse, intr’un gest de benedicţiune, iluminat de scânteierea briliantelor din degete, braţul înspre o imensă farfurie, plină cu Vârf de felul anunţat. Acum conversaţiunea încetă, fiindcă toată lumea mastica cu voluptate. Friptura trecu în aceiaşi tăcere- România mare, instituţiile ei fundamentale, echilibrul ei social şi destinele a optsprezece milioane de cetăţeni mai existară timp de un sfert de ceas. Fiindcă la dessert, totul fu din nou praf şi pulbere... — Pe baricade, domnule, iată singura soluţie!... Şi comunardul nu se spintecă cu lopăţica de argint un savant castel a cărui bază era de cremă de castane, iar la frontispiciul de frişcă, însuşi edificiul statului se spărsese în două şi sub dărâmăturile cosmice, o populaţiune înebunită urla prin norii de fum, de praf, printre uriaşele limbi ale incendiului revoluţionar. Salada de portocale cu kirsch fu consumată într’o panică indescriptibilă şi când trecurăm în salon unde ne aşteptau cafelele, licheururile şi ţigaretele, un duduit departe, pe stradă, ne făcu să ne cutremurăm. — Auziţi? Au început împuşcăturile... Undeva plesnise un pneu de taximetru... Era acum târziu şi somnolent pe un divan, nu mai ascultam decât cu o urechie înfundată cuvintele amfitrionului, care trecuse la consideraţiuni filosofico-economico-financiaro-politico-sociale, spre a acorda dezastrului o justificare teoretică post-festum». Probabil că la un moment dat, de atâta vorbărie i se uscase cerul gurii, fiindcă îl auzii, ca prin vis, adresându-se doamnei: — Sună te rog să ne aducă șampanie.» Alexandru Kirifescu In pagina IV-as BILANTUL MPttrnvniuii MENŢIUNI CRITICE EST. O. IOSIF: „Domniţa mea erai...“, roman epistolar, ed. „Universala Alcalay“ ——00 0 00---- Romanul quasi-apocrif — ..Domniţa mea erai...” — apărut sub numele poetului Ştefan O. Iosif şi cuprinzând scrisori de ale acestuia, trimise între 1904 şi 1913 d-nei Natalia Negru, pune o serie de probleme istoricului literar precum şi criticului. De o problemă de principiu, socotesc inutil a mai aminti: tot ceea ce vine să limpeziască puncte obscure de biografie sau să arunce lumini vii peste părţile tăinuite din opera scriitorilor, merită să fie cunoscut, indiferent de susceptibilităţile ce ar putea provoca. Istoria literară este arta de a întreţine candele aprinse la mormintele scriitorilor; de aceia tot ce concură să le întreţie cultul în memoria posterităţii* trebueşte primit cu justificată curiozitate. Aceasta în principiu. După aceia, aici ca şi în orice operă f de creaţie sau de favorizarea creaţiei — am numit istoria literară — se pune, pentru o parte din cetitori şi critică, întrebarea până unde poate să meargă procesul de desvăluire al secretelor şi dacă excesul de sinceritate nu strică uneori creditului, de care se bucură scriitorul răposat, în lumea cetitorilor. Sunt scriitori prin excelenţă temperamentali, la cari orice rând, fie cât de brouillonat, constitue mărturie sufletească, prin chiar aceasta de expresie artistică şi sunt alţii, aşa zicând de a doua zi sau de atelier, la cari fiecare rând se cere trecut prin laminor, topit şi retopit, turnat pentru a nu ştiu câtea oară, migălit, giuvaergit, după cazuri. Sunt şi de aceia în cari se întâlnesc amândouă tendinţele, cazul lui Cicerone, spre pildă, care şi dacă-şi retuşa discursurile, în mai mică măsură negreşit, ca parlamentarii noştri, de astăzi, dorecţia cu imensa şi minunata lui corespondenţă, câtă fantaziie, câtă abatere sufletească, câtă frăgezime şi spontaneitate pitorească sălăşluiau în inima fecundului epistolier. Sunt scriitori, — şi Iosife dintre aceştia — între scrisul public şi particular al cărora, nici o asemănare şi nici o punte de apropiere nu se înfiripă. Care va fi atitudinea istoriografului în cazurile de faţă? Nu cumva publicând paginile de proză şi fără de nici o strălucire ale poetului, ceva din funinginea mediocrităţii prozaice se lasă şi peste aureola lui trecută? Procesul rămâne deschis — noi însă, rămânem la părerea că şi ’n atari cazuri, se pot da tiparului taine, stilistice sau de celelalte, câtă vreme ele aduc o lămurire sau alta la opera poetului şi situaţia ei istorică. Este acesta un principiu liberal şi nu se cade să formulăm şi aici vre-o rezerva? Desigur, un triaj tot trebueşte făcut. Mi-aduue aminte să fi citit pe vremuri nu ştiu ce listă de rufe pe verso-ul unui manuscris eminescian. Trebueşte publicată. E de la Eminescu şi multe vorbeşte. In schimb sunt în scrisorile, din ăst volum, ale lui Iosif, atâtea cari puteau lipsi pentru absoluta lor inexpresivitate, pentru naiva lor prezentare, pentru lipsa lor de poezie, pentru repeţirile lor neelocvente (apropos de repeţirie în nuvela „Mătuşa Matilda”, a d-şoarei Henriette Yvonne Stahl, un admirabil exemplu de suplică pasionată, cu resort de repetiţie, într’una din scrisorile lui Filip) Un triaj se, impunea aşadar, chiar şi pentru alte motive decât filantropice, de protecţie, adică, a faimei lui Iosif. Un motiv de economie şi de proporţionalizare a mediocrului. Pentru că şi ceea ce ar fi rămas n’ar fi fost mai strălucit. Dar de o anume importanţă, fără doar şi poate. Sunt, în aceste scrisori fără de rezonanţă, satisfăcute câteva din problemele legate de epoca şi de opera literară a lui Iosif şi aceasta e de ajuns ca să justifice tipărirea lor. In primul rând documentele mizeriei vieţii scriitoriceşti, dintre 1906 şi 1913. Pe vremea când, după 1910, noi şi alţi de alde noi, trădeam târcoale Parnasului, Iosif dacă-mi aduc bine aminte, era socotit printre fericiţi. Avea unde tipări, tipăria, producea, şi, cu siguranţă, socotiam noi, trăeşte de pe urma scrisului. Cu toate că-l ştiam funcţionar la Fundaţie, producţia lui abundentă, era sau trebuia să fie, pentru noi, sursa existenţii lui. Scrisorile de azi constituesc de aminţirea cea mai categorică. Toată risipa aceia de energie, de talent, (Citiţi continuarea în pagina II-a), de PERPESSICIUS DUMINICA I MARTIE 1931 Trăim sub semnul logomaniei. Multe epoci au trăit sub acest semn. Insă aceste epoci, cum era veacul Sorbonei, aveau parte de discuţii înnalte, în care un Toma Aquinatul cu împătrita suliţă a glasului său, respingea năvala qudlibeturilor sorbonarzilor, construia meterezele silogismelor în care Dumnezeu, prizonier şi tabu, era cu măiestrie închis. Sau, în veacul galant, în care saloane înflorea comerţul spiritual, marchizele preţioase împărtăşind darul muzelor. Azi, însă, logomania a cuprins un teren care până mai ieri rămăsese virgin discuţiilor, acel al economicului. Astfel, dacă e vorba să ne scurgem cerealele care putrezesc pe câmpii, convocăm nu o conferinţă, ci zece conferinţe pe lună, naţionale şi internaţionale. Dacă ne gândim să contractăm un împrumut, intern sau internaţional, pertractăm, discutăm, delegăm şi conversăm. Dacă e vorba să se împartă furnitura la căile ferate, între diversele mine, comisii lungesc boala, în dauna minelor şi minerilor şi mai ales a Căilor Ferate. Nu v-aţi plictisit, să vedeţi la ordinea zilei, de 500 de zile încoace, chestiunea valorificării cerealelor, a creditului agricol, a împrumutului stabilizării, a furniturii căilor ferate ? Nu vi se pare ciudat ca să se ascundă sub o clae de vorbe o inacţiune voită ori o acţiune stearpă ! Se anunţă planuri, măsuri, se fac studii şi contra studii, dar nu se rezolvă nimic. De ce ! Iată chestiunea cărbunilor. Calea Ferată vede la 1 Octombrie 1930 luând sfârşit contractul de furnitură de cărbuni încheiate cu diversele societăţi miniere. De atunci, timp de şase luni de zile, se discută în comisii, între diverşi furnizori, Calea Ferată şi departamentele interesate. Chestiunea este simplă, reducânduse la două probleme de gospodărie: procurarea de combustibil ieftin, şi echilibrarea zonelor de aprovizionare, astfel ca între mine să se facă o justă repartiţie. Probleme care nu pun deloc chestiunea împăcării caprei cu varza. Care însă, prin anumite sisteme de manevră, duc la o situaţie inextricabilă. Fiindcă grupul important minier, cel al Văii Jiului, învăţat de pe vremea liberalilor şi a lui Vidrighin să impue furnitura pe care o credea favorabilă lui şi defavorabilă Statului, nu se poate desbăra de ideea că faimoasele zile dela Aranjuez s’au sfârşit. Rămăşiţe ale vechei conduceri, trebuie scoase, una câte una, ca măsele stricate, cum de exemplu, acordarea unui tarif preferenţial de lungă distanţă, cărbunilor Văii Jiului, în aşa fel, încât să poată concura cu succes minele care se află la o distanţă mai mică. Şi câte altele. Insă, se discută. Teoretic. Se calculează puterea de vaporizare în laborator, se cercetează ştiinţificeşte chestiunea şi se pierde vremea. Există un sistem mai bătrânesc, care ar trebuit aplicat spre a se curma cearta între furnizorii diverşi, cari pretind că au cărbuni mai buni decât alţii, pe încercate, la locomotivă. Proba practică, proba focului, în concret, nu în laborator, iată ce trebuie să se facă. In ultima şedinţă, reprezentantul căilor ferte a cerut să se pună concluzii scrise. Fiecare să-şi arate pretenţiile. Ce se va întâmpla, însă, după aceasta? Nu suntem profeţi, dar putem indica ceea ce trebue să se întâmple: Calea Ferată să ia o decizie promptă. Să termine chesti economică unea într’un fel sau altul. Şi, mai ales, să-şi aibă în vedere propriile interese, , cmitafonii Mărturisesc că este uimitoare facultatea pe care o posedă presa maghiară din Ardeal de a se indigna în fiece clipă şi a se ţine perpetuu la un diapason protestatar. Iată astfel de vreo şeapte zile toate ziarele ungureşti din Ardeal, acompaniate cu brio de gazetele de la Pesta, au încălecat un nou cal da bătaie: prigoana limbei maghiare de către statul nostru. E vorba de o recentă dispoziţie a direcţiei căilor ferate române, dispoziţie prin care se opreşte întrebuinţarea limbei ungureşti în lucrările de birou ale instituţiei. Se ştie că invers decât se petreceau lucrurile pe vremea stăpănirei maghiare când un român în slujba căilor ferate era o raritate, statul român a păstrat foarte mulţi funcţionari unguri la drumul de fier ca şi în alte instituţii publice. Aceştia s’au bucurat şi se bucură de exact aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii ca şi colegii lor români. Intre altele ei erau datori să înveţe românteşte. Şi li s’au dat termene peste termene în acest scop. Cei mai mulţi au ajuns să deprindă vorbirea limbei oficiale a statului. Dar toleranţa noastră, alunecosul deseori până la o inadmisibilă slăbiciune a obişnuit funcţionărimea maghiară din serviciul căilor ferate române să continue a utiliza chiar în orele de prestare a oficiului lor limba strămoşilor din pustă. Noi, cari am suferit atât amar de vreme ca să ne păstrăm limba şi fiinţa etnică, înţelegem mai bine decât alte naţii mai fericite în cursul istoriei ataşamentul oricărui popor pentru graiul lui. De aceea şi larga libertate pe care am hărăzi-o minorităţilor de la noi în această privinţă. Dar când se încearcă stăruitor să se facă din acest drept o provocaţiune, apoi şi reacţiunea noastră trebue socotită ca foarte firească. Nimeni nu obligă pe vreun funcţionar ungur od în afară de serviciu să vorbească în Umba lui. Câtă vreme însă el îşi îndeplineşte slujba şi biuroul statului, acolo, este obligat să vorbească româneşte. Asupra acestor îndatoriri elementare cred că nu încape nici o discuţie. Asta şi explică îndemnul din care a isvorât hotărârea recentă a direcţiei căilor ferate. Pentru ce deci se sbârleşte şi cu acest prilej presa ungurească ? Că să ne dovedească încă odată că nu voeşte să înceteze în ruptul capului acţiunea de sabotare a statului românesc? Ca să ne dea mereu pilde de rea credinţă ? Dar păcătuind astfel perseverent faţă de ţară, presa maghiară păcălieşte în acelaş timp şi faţă de poporul unguresc din Ardeal. Căci misiunea ei ar fi să înlesnească şi să creeze o stare de spirit prielnică unei apropieri româno-maghiare. Apropiere care ar putea să aibă mai cu seamă asupra minorităţii ungureşti rezultate fericite. Stăruind în atitudinea sa până acum categoric protivnică acestei misiuni esenţiale, presa maghiară boicotează de fapt tocmai interesele şi nevoile pe care ar fi logic să le susţină şi să le promoveze. Şi faptul este în adevăr cel purţin ciudat. V. I. Paul Sterian