Cuventul, aprilie 1931 (Anul 7, nr. 2135-2162)
1931-04-01 / nr. 2135
AN lit. AL VlMea.—No. aass. RIDACŢIA Ş! ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. I 170/10 REDALŢIA auLiitors . 378/9 administraţia Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURNIE Şl PUBUCATIIIE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA in polititpe celibatari La Cameră a a depus din iniţiativă parlamentară un proect de lege prin care se institue un, impozit asupra celibatarilor. In chipul acesta deputaţii încearcă să se reabiliteze. Căci acuzaţi de un ministru că votează fără să-şi dea osteneala unei cercetări a legilor, ei vor să ne dovedească, desigur, că sunt în stare să propună un proect. Sau poate guvernul a voit să recurgă la calea inițiativei parlamentare pentru o lege al cărei mobil veritabil, odată aflat, nu este de natură a spori simpatiile în juru-i. . Principial, evident, o lege care tinde să înlesnească şi să încurajeze creiarea familiei, nu poate fi privit decât ca un postulat al unei bine-înţelese politici naţionale. Familia constituind baza structurală a societăţii noastre, orice măsură prin care ea este promovată şi fortificată se cuvine călduros aprobată. Aşa se şi explică faptul că oriunde oamenii de stat au fost puşi în faţa unui început de carenţă a acestei realităţi sociale de temelie, s’au străduit să împiedice procesul de dezagregare a familiei. In Franţa, unde ravagile individualismului au periclitat familia, mijloc al perenităţii unei naţii, guvernele au luat nenumărate măsuri, au instituit o seamă de protecţii şi au desvoltat o destul de vie acţiune pentru a creia condiţiuni mai prielnice constituirii familiei, sporirii şi traiului ei. Vertiginoasa scădere a natalităţii în Franţa, ameninţând existenţa de viitor a ţării, a sgâlţâit puţin democraţia, care ocupată să-şi contemple înminunăţită buricul, devenise străină de realităţile esenţiale ale naţiei. Succesul acestor eforturi considerabile sub raportul legiferării şi chiar al asistenţii sociale, este totuşi până acum aproape nul. Trebuie să recunoaştem că sporindu-se mijloacele de asistenţă medicală şi acordându-se înlesniri băneşti familiei, mortalitatea infantilă a descrescut într-o oarecare măsură. Dar în mijlocul unei societăţi trăind sub semnul individualismului democratic, familia nu-şi poate rostui condiţiunile necesare existenţei şi fortificării ei. Din această pricină toate măsurile luate aşa zicând, în interesul familiei, n’au putut da roade. Adevărul acesta se verifică şi în alte ţări. Căci pretutindeni unde a răzbătut o democraţie întemeiată pe aceleaşi revoluţionare drepturi ale omului, familia a suferit în fiinţa şi în puterea ei. Lucru firesc. Fiindcă pe democrat nu-l interesează familia, ci individul. Acesta îi dă doară votul. La noi individualismul democratic n’a izbutit încă să clintească decât într’o mică măsură familia, şi aceasta mai mult la oraşe. Naţia rezistă încă tenace, la sate cu deosebire, împotriva asaltului viclean, şi pieziş al acestui spirit. Natalitatea mai cu seamă în lumea rurală se menţine puternică. Ea este chiar mai mare la români decât la minoritari. Totuși s’a socotit necesar să se aducă un proect de lege care stabilind un impozit asupra celibatarilor, ar fi să aducă prin ricoșa, o înmulțire a căsătoriilor, deci o fortificare a ideii de familie. Dar, dacă acesta ar fi scopul înalt al legii, el n’ar putea fi realizat pe calea acum aleasă. Este familia primejduită la noi? Poate că da. Ameninţările vin însă din atâtea părţi, încât nu o biată lege ca aceia pe care un grup de deputaţi o propun Camerei ar fi în stare să le spulbere şi să asigure familiei persistenţa şi prosperitatea. Pentru aceasta ar fi necesară o temeinică şi vastă politică naţională care s’ar realiza printr’o serie întreagă de măsuri. O atare acţiune nu este de aşteptat dela actualul nostru personal politic, fiindcă majoritatea lui s’a adăpat dela isvoarele, nici acelea bine înţelese, ale spiritului individualist şi ale ideologiei democrate. Legea care se propune acum nu face parte dintr’un astfel de program. Ea nu se integrează în nici un fel într’o acţiune de politică naţională şi socială. Legea n’are decât un caracter de fiscalitate. Incapacitatea guvernanţilor noştri post-belici a găsit expedient pentru rezolvarea tuturor problemelor de stat în ordinea economică tot ca şi în ordinea socială în fiscalitate. Asta a fost tot ceea ce au putut imagina şi realiza. De ce să-şi mai muncească meningele, când cu un proect de lege fiscal se puteau aduce în cassa publică banii necesari unei precare existenţe a statului şi necesari mai ales îmbuibării clientelei electorale? Acelaş lucru urmăreşte şi legea de faţă. Să mai creeze o sursă de venituri. Cât despre economia proectului, se poate spune că îndrăzneşte cu o brutalitate fără seamăn să izbească în sentimente din totdeauna respectate. Dispoziţiunea prin care — ca să nu dăm decât o pildă — sunt obligaţi văduvii sau văduvele să se recăsătorească în termen de doi ani, constitue un adevărat atentat moral, fiindcă încearcă o violentare a ceia ce este mai intim în om. Niciodată noi nu vom pune individul mai presus de colectivitate. Căci libertatea fiecăruia este hotărnicită de interesul societăţii. Dar când e vorba de ingerinţe în domeniul celei mai stricte intimităţi, lucrul se cade făcut cu o excesivă delicateţă şi numai sub imperiul unei categorice şi recunoscute necesităţi colective. Violenţările pornite dintr’un spirit de inchiziţie fiscală sunt însă inadmisibile şi odioase- E ceea ce se întâmplă cu proectul de faţă. Vladimir Ionescu Culbiţol D. cornel Gabriel Mannescu, prefectul poliţiei Capitalei, este un om serviabil. Extrem de serviabil. Chiar atunci când locul pe care-l ocupă îi dă dreptul şi datoria de a fi altfel de cum îl cunoaşte lumea, prefectul poliţiei uzează de o manieră din care duhul blăndeţei nu lipseşte. In ciuda unei false faime create de răuvoitori, prefectul poliţiei nu este un om care împinge autoritatea instituţiei sale, dincolo de marginile permise.. I s’a imputat, că a înfiinţat brigăzile de gardişti cu bastoane de cauciuc, brigăzi ce au desfiinţat spectacolele degroidante ale jandarmilor hărşiţi pe străzi, în decursul diferitelor manifestaţii. Au uitat însă, sau nu au avut cunoştinţă cei ce au imputat prefectului Bucureştilor, că pretutindeni în străinătate, şi marile metropole de unde copiem totul, instituţia pusă să menţină ordinea uzează de un mod mult mai,, energic. (Ca să nu spunem altfel!). Dar toate acestea nu au de scop nici să apere, nici să aducă vreo imputare actualului prefect. Pe ziua de eri însă, d. col. Marinescu a fost solicitat să dea concurs nelimitat instituţiei parlamentarismului român. Şi, cum prefectul esteim om serviabil, sa executat. Ruga, anume, biroul Adunărei de■ putaţilor, ca onorata poliţie a Capitalei, să se ia măsuri şi să scoată din Pământ din iarbă verde, pe mandatarii naţiunei oploşiţi pe undeva pe la ministere ori adormiţi în hoteluri, şi să-i trimeată de urgenţă la Cameră. Fiindcă altfel nu se putea deschide şedinţa. Au plecat echipe de poliţişti (bineînţeles, fără bastoane de cauciuc!) prin toată Capitala ca să caute deputaţii cărora să li se atragă atenţia, că se apropie amiaza, şi şedinţa din Dealul Patriarhei încă nu s a putut deschide Nu ştim dacă echipele de poliţişti au capturat ceva vânat. La drept vorbind, ele nu au nici o vină. S-au executat, făcând un serviciu biroului Camerei. Iar biroul a inovat, apelând la poliţie. Dar mai ştim că, metoda aceasta, de a aduna pe aleşii naţiunei de prin ministere şi hoteluri, se cheamă, pe româneşte: Cu şbilţu! Ca hingherii! Când se vorbeşte şi la noi, şi aiurea, când cu tremolo, când ceva mai fortissimo, despre instituţia parlamentarismului, despre necesitatea şi binefacerile ei, vânătoarea de eri, cu şbilţu, este, credem, un capitol edificator... Pinguin Ziarele au publicat acum câteva zile, o ştire care merită luarea aminte. Este vorba despre reforma învăţământului superior. Ceia ce mă interesează însă, din această chestiune, e o propoziţiune ce se referă la anul preparator, proecat până acum — după cum se ştie — de lângă Universitate. Acest faimos an preparator, se vede că n’a încetat să dea de furcă, celor ce l-au inventat. Era de prevăzut. Pentrucă, cel puţin până acum, el este o ficţiune a elementelor ce compun osatura reformei prin care s’a ciuntit liceul, la 7 clase. Şi pentrucă însăşi elementele aceseti reforme nu ţâşnesc din realităţile organice ale învăţământului românesc; căile preconizate prin ea, pentru realizarea didactică, perimează vitalitatea funcţională a acestui învăţământ. De aceia, anul preparator a apărut întotdeauna sub aspectele unei formule fără nici un conţinut. Proba acestor aserţiuni respectiv confirmarea lor, consistă tocmai în ştirea amintită la începutul acestor rânduri. Din partea Ministerului, problema e pusă în felul următor: pentru că anul preparator n’a putut fi realizat pe lângă Universitate, va trece la liceu, sub numele de «clasa de bacalaureat». Şi acum să ne reamintim următoarele: Anul preparator a fost considerat ca făcând parte din cadrul învăţământului superior. El a fost însumat Universităţii, pentru a face puntea de trecere, între ea şi liceu. Operaţia a căzut în sarcina Universităţii , pe motivul că Universitatea e mai chemată pentru împlinirea acestui desiderat. Deci rolul Rosului se termina la bariera bacalaureatului. Faptul că anul preparator n’a fost alăturat liceului, îşi are explicarea în miezul reformei, el nefiind altceva, decât o consecinţă logică a concepţiei fundamentele, ce se desprinde din complexul acestei reforme. Prin prisma acestor afirmaţii, hotărârea Ministerului apare foarte surprinzătoare. Cum adecă? Toate principiile lansate cu atâta autoritate, nu mai au nici o valoare? E suficient un an de zile, pentru dărâmarea unei concepţii? Se spunea — par’că — despre necapabilitatea liceului de-a pregăti elemente, cari să intre cu succes în Universitate! (Altfel ce rost ar fi avut anul preparator?) Sau ne place nouă să ne jucăm de-a reformele, pentru a aplica în, fiecare an, învăţământului secundar, câte-o lovitură de măciucă!? Nu vreau să spun că, ceea ce se pregăteşte acum, e un rău pentru învăţământ. Din contră. Înfiinţarea clasei de bacalaureat, constitue primul indiciu că începem politica realităţilor şcolare, că, prin urmare, avem dreptul să ne bucurăm de perspectivele rodniciei intrării în normal. Dar nu de asta este vorba, ci de funestele consecinţe brăzdate de tărâmul învăţământului secundar, prin uşurinţa cu care s’a legiferat până acum. Mă întreb într’adevăr: câţidintre reformişti şi-au plecat urechea, la palpitările şi fluxul vieţii didactice, pentru a le sintetiza într’o formă care să permită maximum de rezultat? Până acum, acest criteriu esenţial sau nu s’a luat în considerare, sau, dacă , s’a luat, realităţile didactice n’au fost pricepute. Altfel nu se poate explica falimentul unei concepţii, într’un timp aşa de scurt Căci rezultatul anului preparator, e un dublu dezastru: Intâiu, discreditarea învăţământului secundar, prin recunoaşterea oficială că liceul nu e în stere să pregătească elemente pentru Universitate. Exista aceasta înainte de reformă? Iată deci postura ce i s’a creiat acestei şcoale, tocmai când refacerea ei era în plină ascensiune. Apoi desinteresarea elevilor — mai ales în ce priveşte studiul ştiinţific — prin ciuntirea aproape fără noi o normă, a materiilor câtorva studii principale, fără ca prin aceasta programul să fie câtuş de puţin destins. Iată ce se spune în privinţa aceasta, în No. din 15 Martie crt. al «Revistei Matematice» din Timişoara, cu ocazia împlinirii a zece ani de rodnică activitate: «Corespondenţi de la mai toate liceele din Ţară, au lucrat cu drag şi cu folos la «R. M.» rezolvând probleme propuse, trimiţând note sau articole matematice, familiarizându-se astfel cu spiritul şi atmosfera ştiinţifică, ceia ce se poate vedea oricând, răsfoind cele 10 volume ale «Revistei Matematice» din Timişoara. Relevând apoi admirabilele rezultate ce au observat, urmărind evoluţia acestor «harnici corespondenţi. «R. M. T.» îşi exprimă regretul de a se fi micşorat numărul acestor mici colaboratori, tocmai din cauza reducerii matematicilor din programele de liceu, suprimându-se cl. VlII-a şi cetim mai departe.E drept însă, că de câtva timp, din cauza reducerii matematicilor din programele de liceu şi, din cauza clasei VIII-a liceale, numărul corespondenţilor s’a micşorat, dar avem credinţa că în curând programele de matematici, de la licee, se vor întregi, prin înfiinţarea secţiei reale»... Cele relatate de «R. M. T.» sunt reflexul unui sensibil regres, căruia trebue să i se acorde seriozitatea cuvenită. Clasa de bacalaureat, după cum se anunţă, va intra în vigoare numai în Sept. 1932, iar actualii elevi de cl. Vila o să beneficieze de avantajele vechei legi. (Citiți continuarea în pag. II-a) DISCUȚII Clasa de bacalaureat SIBüOTEC.4 „ASTRA,, s uf iu MIERCURI I APRILIE 1931 ANCHETE POLITICE ŞI Alegerea care a avut loc la Năsăud are o deosebită importanţă pentru situaţiunea politică, nu numai din Ardeal dar şi din întreaga ţară. In alegerile parţiale care s’au făcut în ultimii doi ani cele mai multe locuri şi voturi le-au luat naţionalii ardeleni. Din această cauză pretenţiunile lor faţă de ţărănişti şi de celelalte partide au fostîntr’o continuă creştere. Amieii d-lui Iuliu Maniu arătau că guvernarea lor în Ardeal a mulţumit populaţia, în timp ce a ţărăniştilor a provocat nemulţumirea corpului electoral. Alegerea de la Bistriţa Năsăud Până cu prilejul alegerei dela Bistriţa Năsăud situaţiunea a fost favorabilă naţionalilor ardeleni. Astăzi ea s'a modificat în defavoarea lor în chip accentuat, în timp ce a ţărăniştilor a rămas aceiaşi. Fiindcă nu se poate spune că situaţia ţărăniştilor s’a ameliorat când voturile opoziţiei adunate depăşesc cu mult pe cele obţinute de candidatul guvernamental, deşi el a reuşit să fie ales. La Bistriţa Năsăud a fost o alegere de senator al consiliilor comunale. In acest judeţ 110 consilii comunale sunt naţional-ţărăniste şi ţinut liberal. Avereşcanii nu au nici unul fiindcă nu s’au prezentat în alegeri anul trecut. Membrii acestor consilii comunale aparţin partidului naţionl-ţărănesc şi partidelor et, care a fost şi cartel în alegeri. Saşii au 280 consilieri comunali. Cu prilejul alegerei de la 27 Martie candidatul naţonal-ardelean a obţinut 620 voturi, D. Valeriu Moldovan, candidatul averesean 486 voturi, şi liberalii 128 voturi. Guvernul a fost cartelat şi de data aceasta cu partidul săsesc. Fiindu-se disciplina din rândurile lui e mai mult ca sigur că cei 280 de consilieri au votat pe d. Buşilă. Dacă se scade voturile saşilor din cele obţinute de guvern aceasta înseamnă că d. Buşilă, candidatul lui, nu a fost votat decât de 310 alegători români, în timp ce candidatul averescan a obţinut 486 de voturi iar cel liberal 128. Semnificaţia rezultatului Acest rezultat este cu atât mai semnificativ, cu cât el a fost obţinut de partidele de opoziţie la alegera de senator al consiliilor comunale, care este sigur că au fost compuse cu membrii devotaţi partidului naţional ţărănesc. Dacă astăzi nici aceştia nu mai înţeleg să-i dea concurs candidatului lui, asta înseamnă că s’a produs o schimbare de atitudine a alegătorilor, care-şi îndreaptă privirile spre d. Octavian Goga. Partidul naţional a început să-şi piardă popularitatea în Ardeal din cauza marilor greşeli comise de d. Iuliu Maniu. — B. — Alegatorii din Ardeal partidul naţional-ardelean Alegerea de la Bistriţa Năsăud Sub masca soidomiai nccanoscnl Intre ciudăţeniile noului regim al presei, la care ne îmbie un regim din ce în ce mai îndrăzneţ, deci mai lipsit de simţul răspunderii, este una la care mă opresc pentru că rezumă într’ânsa toată falsa economie a noului proect de lege. Stă, anume, scris în articolul 35 al iminentei legi şi la capitolul infracţiunilor in contra intereselor obşteşti că «se va pedepsi cu închisoare corecţională dela 14 ani şi cu amendă dela 10.000 la 50.000 cel care prin vreunul din mijloacele arătate la art 1 şi 31 din lege: 1. va ataca forma de guvernământ stabilită prin Constituţie; 2. va divulga secrete de ordin militar a căror păstrare priveşte apărarea naţională; 3. va insinta memoria soldatului necunoscut». Desbaterea care a început şi care promite să devie aşa de pasionantă, va da, pe lângă cele de până acum, şi peste alte, din ce în ce mai multe şi mai neaşteptate surprize. Va ieşi, în chipul acesta, la iveală, toată monstruozitatea şi tot caracterul hibrid al unei legi care prea mult îmbrăţişează ca să poată strânge cât de puţin, când socoteşte să rezolve cu aceiaşi cerneală interesele librăriei, ale editurii şi ale presii, şi care amestecă în aceiaşi ciorbă atentatele la moralitatea publică sau la siguranţa naţională cu tot soiul de spaime imaginare ale celor mai fipii dintre parveniţii politicei. Universalul proect de lege pentru noul regim al presii, va fi de bună seamă, descusut pe toate feţele şi noi înşine ne rezervăm anumite laturi absurde, cum sunt acelea cari agravează dispoziţiile vechii legi a exemplarelor obligatorii, impuse librăriilor şi editurilor. Cred însă că niciuna nu este mai tipică pentru ha- rul de confuziune care a prezidat la făurirea acestui proect, ca aceia cuprinsă în al treilea aliniat al articolului 35, reprodus de noi, ceva mai sus. Citeşti şi nu-ţi vine să crezi. Ce rost are, în înşirarea infracţiunilor contra intereselor obşteşti, alături de penalităţile împotriva celor ce divulgă secretele al arării naţionale sau atacă forma de guvern stabilită de Constituţie, şi reprimarea acelora cari ar insula memoria «soldatului necunoscut»! Ce legătură şi ce apropiere se poate face lui aceste trei categorii dintre cari, întâile două sunt V^./gra- „.„„ULă, privesc organizarea societăţii noastre colective, au obiective palpabile şi pot fi prejudiciate, în timp ce a treia e de natură ideală, aproape himerică, nu poate fi în niciun fel lezată, dovadă că nu i-a trecut nimănui prin gând s’o încerce, afară poate de autorul sau autorii fantasticului proect al legii, cărora le trebuiau cât mai multe şlagăre, în materie delictuală. E adevărat că în înşirarea delictelor de calomnie şi insultă sunt nenumărate cari puteau lipsi, unele pentru că institue protecţii ireverenţioase şi altele pentrucă întind pulpana peste beteşuguri pe cari singură muşamaua le-ar putea acoperi sub uitare. Cu toate acestea, enorme sau numai omenesc sfioase, cu toatele au o justificare. Se pot întâmpla, deci pot alcătui substanţa unei legi de represiune a presii, — această oglindă măritoare şi funciar indiscretă. Dar «soldatul necunoscut» şi încă cu ghilimete, cum îl botează sus amintitul aliniat? Cui ce i-a făcut, cine ştie ceva despre dânsul şi când a fost altceva, dein războiu încoace, decât mitul convenţional, acceptat de toţi, cu atât mai fierbinte cu cât era mai comod. Că totuşi în ultima analiză, ideia e pur şi simplu magnifică, sublimă chiar, nimic mai adevărat. Dar că pe lespedea acestui nou idol s’au prosternat atâtea ipocrizii şi că în locul frăţiei între cei de pe pământ, cu mult prea mulţi, s’a instituit altarul confortabil şi unic al amintirii tuturor morţilor, iată ce este tot pe atâta de adevărat. Insă omul trăeşte în umbra morţii şi cunoscut sau necunoscut, un mort e un frate pe care singuri profanatorii de morminte îl mai tulbură şi chiar atunci pentru motive străine de liniştea mormântului Iată pentru ce memoria soldatului necunoscut, cu toate rezervele ce s’ar fi putut formula împotriva procedurilor, a fost îmbrăţişată fără de opoziţie şi dacă fiecare n mers, în-C' ' Ut", i. .... ...... ii -— iL. • ... , i i Sai, n’a trecut niciodată fără de emoţie pe lângă umbra aceasta enigmatică şi arbitrară, a soldatului necunoscut. Cum se face, atunci, că noul proect de lege al presii, îl ia şi pe dânsul sub protecţie, alături de forma de guvernămint şi de apărarea naţională? De ce nu, în cazul acesta, memoria lui Ştefan cel Mare, a lui Mihaiu Viteazul, şi a tuturor voevozilor pe care furia retorilor, pe deoparte şi inspiraţiile poetice pe de alta, îi tulbură de atâtea ori în sarcofagiile lor de tihnă şi le profanează aducerea aminte? Sau, pentru că e vorba de anonimat, de ce nu memoria lui Ramses sau şi mai bine a omului din lună? Aceştia tot mai au din când în când să se plângă de muritori şi poate un regim de protecţie nu le-ar fi stricat Aliniatul 3 al articolului 35 din viitoarea lege de presă este însăşi imagina acestei legi, goală de sens şi căznindu-se să ascundă adevăratele ei intenţii sub masca soldatului necunoscut. S-a crezut că vecinităţile iradiază, şi atunci s’a ales printre cele mai de frunte. Memoria soldatului necunoscut nu putea să lipsească. Rumânul e sensibil la mituri şi la Sacrosanctitatea lor. Cine e nelegiuitul care s’a atins de memoria soldatului necunoscut? Nu-i aşa că-i bun de tras în ţeapă? Şi în larma şi în praful acesta svârlit în ochi* prostime! s’au strecurat şi micile vanităţi ale omului politic şi amarnicele lui spaime. Dar cât de necurată trebue să fie conştiinţa care a cutezat să-şi ia asemenea mască! Perpessicius Statul şi partida dublă Iaşi presa e invers: «Bugetul de cheltueli exerc. 1931. La credite acordate». Aici este o chestiune subtilă de interpretare, care nu stă la îndemâna oricui, dovadă că se pot încurca în ea chiar şi experţii specialişti. Vom încerca să lămurim lucrurile acestea într’im articol viitor. O adaptare a normelor de contabilitate în partidă dublă pentru socotelile statului, este foarte anevoioasă. Prin însăşi natura lor, operaţiunile de gestionare a banului public diferă fundamental de gestiunile întreprinderilor comerciale, industriale, agricole, etc., cu un cuvânt de întreprinderile particulare. Diferă şi ca scop şi ca mijloace de realizare. E foarte greu de admis ca două instituţii, cari au origini deosebite, scopuri şi mjioace deosebite, volum şi viaţă cu totul deosebite, să poată folosi aceleaşi formule de conducere. Contabilitatea în partidă dublă îşi găseşte originea în întreprinderile particulare, cari au drept «obiect, mijloc şi scop, bogăţia şi reproducerea bogăţiei». Ea ajunge într’un stadiu superior de desvoltare, încă de prin anii 1100—1500, la băncile şi întreprinderile comerciale din Florenţa, Veneţia şi Genua. Sunt câteva noţiuni, fără de care nu se concepe partidă dublă, şi anume: inventar, cont de profit şi pierdere, amortizare, etc. In schema făcută de experţii ministerului de finanţe, pare că nici una din aceste noţiuni fundamentale nu-şi găseşte aplicaţiune. E o scăpare din vedere, o greşală de concepţie sau o omisiune voită? Cine ştie? Poate să fie mai degrabă o inadaptabilitate technică. In prima formulă, la care se opriseră experţii, se pleca de la o ficţiune. Şi anume: se instituia Direcţia Contabilităţii, generale a Statului, drept cel mai important Cont Creditor, de la care se alimentau vdelalte conturi, iar Bugetul statului, care ~G0ta%**rrw dunărei pentru a invita pe directeîn realitate este depozitul general, de unde primeşte bani toată lumea, era trecut ca un Cont debitor, către Dir. Contabilităţii. Era o greşală capitală de concepţie, care, dacă nu era împiedecată a se aplica, ar fi putut compromite iremediabil şi sistemul şi pe iniţiatori. Anumite sugestii (de care n’am fost străin) ale câtorva personagii cu autoritate în materie, nu determinat o modificare în bine, dar nuinat parţial, a primei formule. In adevăr, în formula ultimă, pentru înregistrarea veniturilor, articolele de venituri se operează ca debitoare la bugetul general şi se dă astfel redactarea art de jurnal: «Prevederi bugetare la buget». Este conform cu formula clasicii întrebuinţată în partida dublă şi cu logica bunului simţ. La cheltueli, insă, nu se mai urmează aceeaşi cale, ciar se adoptă greşala din prima formulă şi iar îă vedem bugetul figurând ca debitor, faţă de contul «Credite acordate». Eu cred că trebuia invers. Chiar exemplul dat confirmă aceasta. II reproduc: «Ministerul X are prevăzut în bugetul general al Statului un credit de 10.000 lei». Cum s-ar mai putea spune aceasta: «Ministerul X primește din, bugetul general al Statului un credit de 10.000 lei». Articolul de jurnal trebuia redactat, aşa: Credite acordate ministerului X... La bugetul general, In schema oficială N. Davidescu Gr. B. S’a spus nu odată, că partidul naţional-ţărănesc a fost o invenţie a presei. Lucrul s’a dovedit a fi adevărat. Nu e mai puţin adevărat însă că este cea mai proastă invenţie de până azi a presei. Ziarele sunt unanime în a recunoaşte lucrul acesta. • Naţional-ţărăniştii însă, pregetând să fie de acord şi această privinţă cu autorii zilelor lor, păstrează totuşi memoria faptului brut, şi se orientează ca atare. Socoteala lor de astăzi este, astfel, destul de simplă şi aduce când cu a lui Mohamed care îşi spunea că dacă nu vine muntele la oi, apoi se duce el la munte, când cu a d-lui moldovean care îşi scea, în faţa poporului care îl repudia, că «dacă nu mă vreţi voi pe mine, vă vreau eu de voi!» Naţional-ţărăniştii d-lor Mihalache, Mironescu, Maniu, etc., şi-au dat, astfel, cu ideia că presa, totuşi, e un lucru foarte bun, şi că dacă ea se refuză azi reclamei domniilor lor, apoi nu este un cuvânt ca şi domniile lor să facă la fel. Şi au imaginat ca atare următorul articol 27: «Faptul de a atribui, cu rea credinţă, unui orator, cuvinte pe cari nu le-a rostit, sau de a omite In mod intenţionat părţile importante ale cuvântărilor pe care le-ar ţine anumiţi oratori, dă dreptul acestorapriul sau redactorul responsabil de a publica cuvântarea astfel cum a fost ţinută, fie a notifica singur răspunsul sau rectificarea sa. Invitaţia preşedintelui ţine loc de notificare». Or, parlamentul este plin de microcefalita electorală. Sunt oameni cari ostenesc într’o singură clipă cu toţi strămoşii ,şi cu toţi urmaşii lor dintr’odată, dacă sunt ţinuţi să articuleze o singură frază, nu gramaticală, dar măcar ce relativ înţeles omenesc. Aceştia sunt de obicei tot atât de limbuţi ca şi d-nii Virgil Madgearu sau Pompiliu D. R. Ioaniţescu. Vorbesc în cascadă, şi sunetele gâtlejului lor concurează urletul lupilor, mugetul vântului, sau valurile furioase ale mărci. Evident, dar că nici o gazetă care se respectă nu poate tipări în coloanele ci producţia digestiei acestor, creere la grătar sau pana pe tribuna parlamentară. Or, toţi aceşti domni au dreptul să aprecieze dacă sunt sau nu «anumiţi oratori» cum îi numeşte discret legea, şi dacă, în sfârşit, li «s’a omis părţile importante a cuvântărilor pe cari le-ar ţine». Şi în cazul când aceşti «anumiţi oratori» socotesc că au dreptul să fie auziţi integral de toată suflarea românească, se prezintă unui jelbar de tribunal sau d-lui Cicio Pop care «invită pe directorul sau redactorul responsabil de a publica cuvântarea astfel cum a fost ţinută». Este, în sfârşit, triumful pelticilor. Decât că turcul are o vorbă: «Sictir bre pezevenghi!»