Cuventul, aprilie 1931 (Anul 7, nr. 2135-2162)

1931-04-01 / nr. 2135

AN lit. AL VlMea.—No. aass. RIDACŢIA Ş! ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. I 170/10 REDALŢIA auLiitors . 378/9 administraţia Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURNIE Şl PUBUCATIIIE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA ­in politit­pe celibatari La Cameră a a depus din iniţiati­vă parlamentară un proect de lege prin care se institue un, impozit a­­supra celibatarilor. In chipul aces­ta deputaţii încearcă să se reabili­teze. Căci acuzaţi de un ministru că votează fără să-şi dea osteneala unei cercetări a legilor, ei vor să ne dovedească, desigur, că sunt în stare să propună un proect. Sau poate guvernul a voit să recurgă la calea inițiativei parlamentare pentru o lege al cărei mobil verita­bil, odată aflat, nu este de natură a spori simpatiile în juru-i. . Principial, evident, o lege care tinde să înlesnească şi să încuraje­ze creiarea familiei, nu poate fi pri­vit decât ca un postulat al unei bine-înţelese politici naţionale. Fa­milia constituind baza structurală a societăţii noastre, orice măsură prin care ea este promovată şi for­tificată se cuvine călduros aproba­tă. Aşa se şi explică faptul că ori­unde oamenii de stat au fost puşi în faţa unui început de carenţă a a­­cestei realităţi sociale d­e temelie, s’au străduit să împiedice procesul de dezagregare a familiei. In Franţa, unde ravagile individualismului au periclitat familia, mijloc al pere­nităţii unei naţii, guvernele au luat nenumărate măsuri, au instituit o seamă de protecţii şi au desvoltat o destul de vie acţiune pentru a creia condiţiuni mai prielnice con­stituirii familiei, sporirii şi traiu­lui ei. Vertiginoasa scădere a nata­lităţii în Franţa, ameninţând exis­tenţa de viitor a ţării, a sgâlţâit pu­ţin democraţia, care ocupată să-şi contemple înminunăţită buricul, de­venise străină de realităţile esenţia­­le ale naţiei. Succesul acestor efor­­turi considerabile sub raportul legi­ferării şi chiar al asistenţii sociale, este totuşi până acum aproape nul. Trebuie să recunoaştem că sporin­­du-se mijloacele de asistenţă medi­cală şi acordându-se înlesniri bă­neşti familiei, mortalitatea infanti­lă a descrescut într-o oarecare mă­sură. Dar în mijlocul unei socie­tăţi trăind sub semnul individualis­mului democratic, familia nu-şi poate rostui condiţiunile necesare existenţei şi fortificării ei. Din a­­ceastă pricină toate măsurile luate aşa zicând, în interesul familiei, n’au putut da roade. Adevărul acesta se verifică şi în alte ţări. Căci pretu­tindeni unde a răzbătut o demo­craţie întemeiată pe aceleaşi re­voluţionare drepturi ale omului, fa­milia a suferit în fiinţa şi în pu­terea ei. Lucru firesc. Fiindcă pe democrat nu-l interesează familia, ci individul. Acesta îi dă doară vo­tul. La noi individualismul democra­tic n’a izbutit încă să clintească de­cât într’o mică măsură familia, şi aceasta mai mult la oraşe. Naţia re­zistă încă tenace, la sate cu deose­bire, împotriva asaltului viclean, şi pieziş al acestui spirit. Natalitatea mai cu seamă în lumea rurală se menţine puternică. Ea este chiar mai mare la români decât la mi­noritari. Totuși s’a socotit necesar să se a­ducă un proect de lege care stabi­lind un impozit asupra celibatari­lor, ar fi să aducă prin ricoșa, o în­mulțire a căsătoriilor, deci o forti­­ficare a ideii de familie. Dar, dacă acesta ar fi scopul înalt al legii, el n’ar putea fi realizat pe calea acum aleasă. Este familia primejdui­tă la noi? Poate că da. Ameninţă­rile vin însă din atâtea părţi, încât nu o biată lege ca aceia pe care un grup de deputaţi o propun Camerei ar fi în stare să le spulbere şi să asigure familiei persistenţa şi pros­peritatea. Pentru aceasta ar fi ne­­cesară o temeinică şi vastă politică naţională care s’ar realiza printr’o serie întreagă de măsuri. O atare acţiune nu este de aşteptat dela ac­tualul nostru personal politic, fiind­că majoritatea lui s’a adăpat dela isvoarele, nici acelea bine înţelese, ale spiritului individualist şi ale i­deologiei democrate. Legea care se propune acum nu face parte dintr’un astfel de pro­gram. Ea nu se integrează în nici un fel într’o acţiune de politică na­ţională şi socială. Legea n’are decât un caracter de fiscalitate. Incapaci­tatea guvernanţilor noştri post-be­lici a găsit expedient pentru rezol­varea tuturor problemelor de stat în ordinea economică tot ca şi în ordinea socială în fiscalitate. Asta a fost tot ceea ce au putut i­­magina şi realiza. De ce să-şi mai muncească meningele, când cu un proect de lege fiscal se puteau a­­duce în cassa publică banii necesari unei precare existenţe a statului şi necesari mai ales îmbuibării clien­telei electorale? Acelaş lucru urmă­reşte şi legea de faţă. Să mai cree­ze o sursă de venituri. Cât despre economia proectului, se poate spune că îndrăzneşte cu o brutalitate fără seamăn să izbească în sentimente din totdeauna respectate. Dispozi­­ţiunea prin care — ca să nu dăm decât o pildă — sunt obligaţi vădu­vii sau văduvele să se recăsătoreas­că în termen d­e doi ani, constitue un adevărat atentat moral, fiindcă încearcă o violentare a ceia ce este mai intim în om. Niciodată noi nu vom pune indi­vidul mai presus de colectivitate. Căci libertatea fiecăruia este hotăr­nicită de interesul societăţii. Dar când e vorba de ingerinţe în dome­niul celei mai stricte intimităţi, lu­crul se cade făcut cu o excesivă de­­licateţă şi numai sub imperiul unei categorice şi recunoscute necesităţi colective. Violenţările pornite din­­tr’un spirit d­e inchiziţie fiscală sunt însă inadmisibile şi odioase- E ceea ce se întâmplă cu proectul de faţă. Vladimir Ion­escu Culbiţol D. cornel Gabriel Manne­scu, pre­fectul poliţiei Capitalei, este un om serviabil. Extrem de serviabil. Chiar atunci când locul pe care-l ocupă îi dă dreptul şi datoria de a fi alt­fel de cum îl cunoaşte lumea, prefectul poliţiei uzează de o ma­nieră din care duhul blăndeţei nu lipseşte. In ciuda unei false faime create de răuvoitori, prefectul po­liţiei nu este un om care împinge autoritatea instituţiei sale, dincolo de marginile permise.. I s’a imputat, că a înfiinţat brigă­zile de gardişti cu bastoane de cau­ciuc,­ brigăzi ce au desfiinţat spec­tacolele degroidante ale jandarmilor hărşiţi pe străzi, în decursul dife­ritelor manifestaţii. Au uitat însă, sau nu au avut cunoştinţă cei ce au imputat prefectului Bucureşti­lor, că pretutindeni în străinătate, şi marile metropole de unde copiem totul, instituţia pusă să menţină or­dinea uzează de un mod mult mai,, energic. (Ca să nu spunem altfel!). Dar toate acestea nu au de scop nici să apere, nici să aducă vreo imputare actualului prefect. Pe ziua de eri însă, d. col. Mari­­nescu a fost solicitat să dea concurs nelimitat instituţiei parlamentaris­mului român. Şi, cum prefectul este­im om serviabil, sa executat. Ruga, anume, biroul Adunărei de■ putaţilor, ca onorata poliţie a Capi­talei, să se ia măsuri şi să scoată din Pământ din iarbă verde, pe manda­­tarii naţiunei oploşiţi pe undeva pe la ministere ori adormiţi în hote­luri, şi să-i trimeată de urgenţă la Cameră. Fiindcă altfel nu se putea deschide şedinţa. Au plecat echipe de poliţişti (bineînţeles, fără bastoa­ne de cauciuc!) prin toată Capitala ca să caute deputaţii cărora să li se atragă atenţia, că se apropie amia­za, şi şedinţa din Dealul Patriar­hei încă nu s a putut deschide Nu ştim dacă echipele de poliţişti au capturat ceva vânat. La drept vorbind, ele nu au nici o vină. S-au executat, făcând un serviciu birou­lui Camerei. Iar biroul a inovat, a­­pelând la poliţie. Dar mai ştim că, metoda aceasta, de a aduna pe ale­şii naţiunei de prin ministere şi hoteluri, se cheamă, pe româneşte: Cu şbilţu! Ca hingherii! Când se vorbeşte şi la noi, şi aiu­rea, când cu tremolo, când ceva mai fortissimo, despre instituţia par­­lamentarismului, despre necesitatea şi binefacerile ei, vânătoarea de eri, cu şbilţu, este, credem, un capitol edificator... Pinguin Ziarele au publicat acum câteva zile, o ştire care merită luarea a­­m­inte. Este vorba despre reforma învăţământului superior. Ceia ce mă interesează însă, din această ches­tiune, e o propoziţiune ce se referă la anul preparator, proec­at până acum — după cum se ştie — de lân­gă Universitate. Acest faimos an preparator, se vede că n’a încetat să dea de furcă, celor ce l-au inven­tat. Era de prevăzut. Pentrucă, cel puţin până acum, el este o ficţiune a elementelor ce compun osatura re­formei prin care s’a ciuntit liceul, la 7 clase. Şi pentrucă însăşi ele­mentele aceseti reforme nu ţâşnesc din realităţile organice ale învăţă­mântului românesc; căile preconi­zate prin ea, pentru realizarea di­dactică, perimează vitalitatea func­­ţională a acestui învăţământ. De aceia, anul preparator a apărut în­totdeauna sub aspectele unei for­mule fără nici un conţinut. Proba acestor aserţiuni respectiv confir­marea lor, consistă tocmai în ştirea amintită la începutul acestor rân­duri. Din partea Ministerului, proble­ma e pusă în felul următor: pen­tru că anul preparator n’a putut fi realizat pe lângă Universitate, va trece la liceu, sub numele de «clasa de bacalaureat». Şi acum să ne re­amintim următoarele: Anul prepa­rator a fost considerat ca făcând parte din cadrul învăţământului su­perior. El a fost însumat Universi­tăţii, pentru a face puntea de tre­cere, între ea şi liceu. Operaţia a căzut în sarcina Universităţii , pe motivul că Universitatea e mai che­mată pentru împlinirea acestui de­­siderat. Deci rolul Rosului se termi­na la bariera bacalaureatului. Fap­tul că anul preparator n’a fost ală­turat liceului, îşi are explicarea în miezul reformei, el nefiind altceva, decât o consecinţă logică a concep­­ţiei fundamentele, ce se desprinde din complexul acestei reforme. Prin prisma acestor afirmaţii, ho­tărârea Ministerului apare foarte surprinzătoare. Cum adecă? Toate principiile lan­sa­te cu atâta autori­tate, nu mai au nici o valoare? E suficient un an de zile, pentru dărâ­marea unei concepţii? Se spunea — par’că — despre necapabilitatea li­ceului de-a pregăti elemente, cari să intre cu succes în Universitate! (Altfel ce rost ar fi avut anul pre­parator?) Sau ne place nouă să ne jucăm de-a reformele, pentru a a­­plica în, fiecare an, învăţământului secundar, câte-o lovitură de măciu­că!? Nu vreau să spun că, ceea ce se pregăteşte acum, e un rău pentru învăţământ. Din contră. Înfiinţarea clasei de bacalaureat, constitue pri­mul indiciu că începem politica rea­lităţilor şcolare, că, prin urmare, avem dreptul să ne bucurăm de perspectivele rodniciei intrării în normal. Dar nu de asta este vorba, ci de funestele consecinţe brăzdate de tărâmul învăţământului secun­dar, prin uşurinţa cu care s’a legi­ferat până acum. Mă întreb într’a­­devăr: câţi­­dintre reformişti şi-au plecat urechea, la palpitările şi flu­xul vieţii didactice, pentru a le sin­tetiza într’o formă care să permită maximum de rezultat? Până acum, a­­cest criteriu esenţial sau nu s’a luat în considerare, sau, dacă , s’a luat, realităţile didactice n’au fost price­pute. Altfel nu se poate explica fa­limentul unei concepţii, într’un timp aşa de scurt Căci rezultatul a­­nului preparator, e un dublu dezas­tru: Intâiu, discreditarea învăţămân­tului secundar, prin recunoaşterea oficială că liceul nu e în stere să pregătească elemente pentru Uni­versitate. Exista aceasta înainte de reformă? Iată deci postura ce i s’a creiat acestei şcoale, tocmai când refacerea ei era în plină ascensiune. Apoi desinteresarea elevilor — mai ales în ce priveşte studiul ştiin­ţific — prin ciuntirea aproape fără noi o normă, a materiilor câtorva studii principale, fără ca prin aceas­ta programul să fie câtuş de puţin destins. Iată ce se spune în privin­ţa aceasta, în No. din 15 Martie crt. al «Revistei Matematice» din Timi­şoara, cu ocazia împlinirii a zece ani de rodnică activitate: «Corespondenţi de la mai toate liceele din Ţară, au lucrat cu drag şi cu folos la «R. M.» rezolvând probleme propuse, trimiţând note sau articole matematice, familiarizându-se astfel cu spiritul şi atmosfera ştiinţifică, ceia ce se poate vedea oricând, răsfoind cele 10 volume ale «Revistei Matematice» din Timişoara. Relevând apoi admirabilele rezul­tate ce au observat, urmărind evo­luţia acestor «harnici corespondenţi. «R. M. T.» îşi exprimă regretul de­ a se fi micşorat numărul acestor mici colaboratori, tocmai din cauza re­ducerii matematicilor din progra­mele de liceu, suprimându-se cl. VlII-a şi cetim mai departe.­­E drept însă, că de câtva timp, din cauza reducerii matematicilor din pro­gramele de liceu şi, din cauza clasei VIII-a liceale, numărul corespondenţi­lor s’a micşorat, dar avem credinţa că în curând programele de matematici, de la licee, se vor întregi, prin înfiinţa­rea secţiei reale»... Cele relatate de «R. M. T.» sunt re­flexul unui sensibil regres, căruia trebue să i­ se acorde seriozitatea cuvenită. Clasa de bacalaureat, după cum se anunţă, va intra în vigoare nu­mai în Sept. 1932, iar actualii elevi de cl. Vil­a o să beneficieze de a­­vantajele vechei legi. (Citiți continuarea în pag. II-a) DISCUȚII Clasa de bacalaureat SIBüOTEC.4 „ASTRA,, s uf iu MIERCURI I APRILIE 1931 ANCHETE POLITICE ŞI Alegerea care a avut loc la Nă­săud are o deosebită impor­tanţă pentru situaţiunea politică, nu nu­mai din Ardeal dar şi din întreaga ţară. In alegerile parţiale care s’au fă­cut în ultimii doi ani cele mai multe locuri şi voturi le-au luat naţionalii ardeleni. Din această cauză pretenţiunile lor faţă de ţă­rănişti şi de celelalte partide au fost­­într’o continuă creştere. Amieii d-lui Iuliu Maniu arătau că guvernarea lor în Ardeal a mul­ţumit populaţia, în timp ce a ţără­niştilor a provocat nemulţumirea corpului electoral. Alegerea de la Bistriţa Năsăud Până cu prilejul alegerei dela Bistriţa Năsăud situaţiunea a fost favorabilă naţionalilor ardeleni. Astăzi ea s'a modificat în defavoa­rea lor în chip accentuat, în timp ce a ţărăniştilor a rămas aceiaşi. Fiindcă nu se poate spune că situa­ţia ţărăniştilor s’a ameliorat când voturile opoziţiei adunate depăşesc cu mult pe cele obţinute de candida­­tul guvernamental, deşi el a reuşit să f­ie ales. La Bistriţa Năsăud a fost o ale­gere de senator al consiliilor comu­nale. In acest judeţ 110 consilii comu­nale sunt naţional-ţărăniste şi ţi­nut liberal. Avereşcanii nu au nici unul fiindcă nu s’au prezentat în alegeri anul trecut. Membrii acestor consilii comuna­le aparţin partidului naţionl-ţără­­nesc şi partidelor et, care a fost şi cartel în alegeri. Saşii au 280 consi­lieri comunali. Cu prilejul alegerei de la 27 Mar­­tie candidatul naţonal-ardelean a obţinut 620 voturi, D. Valeriu Mol­dovan, candidatul averesean 486 voturi, şi liberalii 128 voturi. Guvernul a fost cartelat şi de data aceasta cu partidul săsesc. F­iindu-se disciplina din rândurile lui e mai mult ca sigur că cei 280 de consilieri au votat pe d. Bu­şi­lă. Dacă se scade voturile saşilor din cele obţinute de guvern aceasta înseamnă că d. Buşilă, candidatul lui, nu a fost votat decât de 310 ale­gători români,­­ în timp ce candi­datul averescan a obţinut 486 de voturi iar cel liberal 128. Semnificaţia rezultatului Acest rezultat este cu atât mai semnificativ, cu cât el a fost obţi­nut de partidele de opoziţie la ale­­gera de senator al consiliilor comu­nale, care este sigur că au fost com­­­puse cu membrii devotaţi partidu­lui naţional ţărănesc. Dacă astăzi nici aceştia nu mai înţeleg să-i dea concurs candidatu­lui lui, asta înseamnă că s’a produs o schimbare de atitudine a alegăto­rilor, care-şi îndreaptă privirile spre d. Octavian Goga. Partidul naţional a început să-şi piardă popularitatea în Ardeal din cauza marilor greşeli comise de d. Iuliu Maniu. — B. — Alegatorii din Ardeal partidul naţional-ardelean Alegerea de la Bistriţa Năsăud Sub masca soidomiai nccanoscnl Intre ciudăţeniile noului regim al presei, la care ne îmbie un regim din ce în ce mai îndrăzneţ, deci mai lip­sit de simţul răspunderii, este una la care mă opresc pentru că rezumă într’ânsa toată falsa economie a nou­lui proect de lege. Stă, anume, scris în articolul 35 al iminentei legi şi la capitolul infracţiunilor in contra intereselor obşteşti că «se va pedep­si cu închisoare corecţională dela 1­­­4 ani şi cu amendă dela 10.000 la 50.000 cel care prin vreunul din mijloacele arătate la art 1 şi 31 din lege: 1. va ataca forma de guvernă­mânt stabilită prin Constituţie; 2. va divulga secrete de ordin militar a căror păstrare priveşte apărarea naţională; 3. va insinta memoria soldatului necunoscut». Desbaterea care a început şi care promite să devie aşa de pasionantă, va da, pe lângă cele de până acum, şi peste alte, din ce în ce mai mul­te şi mai neaşteptate surprize. Va ieşi, în chipul acesta, la iveală, toa­tă monstruozitatea şi tot caracterul hibrid al unei legi care prea mult îmbrăţişează ca să poată strânge cât de puţin, când socoteşte să rezol­ve cu aceiaşi cerneală interesele li­brăriei, ale editurii şi ale presii, şi care amestecă în aceiaşi ciorbă a­­tentatele la moralitatea publică sau la siguranţa naţională cu tot soiul de spaime imaginare ale celor mai fipii dintre parveniţii politicei. Universalul proect de lege pentru noul regim al presii, va fi de bună seamă, descusut pe toate feţele şi noi înşine ne rezervăm anumite la­turi absurde, cum sunt acelea cari agravează dispoziţiile vechii legi a exemplarelor obligatorii, impuse li­brăriilor şi editurilor. Cred însă că niciuna nu este mai tipică pentru ha- rul de confuziune care a prezidat la făurirea acestui proect, ca aceia cu­prinsă în al treilea aliniat al artico­­lului 35, reprodus de noi, ceva mai sus. Citeşti şi nu-ţi vine să crezi. Ce rost are, în înşirarea infracţiunilor contra intereselor obşteşti, alături de penalităţile împotriva celor ce di­vulgă secretele al arării naţionale sau atacă forma de guvern stabili­tă de Constituţie, şi reprimarea ace­lora cari ar insul­a memoria «sol­datului necunoscut»! Ce legătură şi ce apropiere se poate face lui a­­ceste trei categorii dintre cari, în­­tâile două sunt V^./gra- „.„„ULă, privesc organizarea societăţii noas­tre colective, au obiective palpabi­le şi pot fi prejudiciate, în timp ce a treia e de natură ideală, aproape himerică, nu poate fi în niciun fel lezată, dovadă că nu i-a trecut nimă­nui prin gând s’o încerce, afară poa­te de autorul sau autorii fantasti­cului proect al legii, cărora le tre­buiau cât mai multe şlagăre, în ma­terie delictuală. E adevărat că în înşirarea delic­telor de calomnie şi insultă sunt ne­numărate cari puteau lipsi, unele pentru că institue protecţii ireveren­ţioase şi altele pentrucă întind pul­pana peste beteşuguri pe cari sin­gură muşamaua le-ar putea acoperi sub uitare. Cu toate acestea, enor­me sau numai omenesc sfioase, cu toatele au o justificare. Se pot în­tâmpla, deci pot alcătui substanţa unei legi de represiune a presii, — această oglindă măritoare şi funciar indiscretă. Dar «soldatul necunos­cut» şi încă cu ghilimete, cum îl bo­tează sus amintitul aliniat? Cui ce i-a făcut, cine ştie ceva despre dân­sul şi când a fost altceva, dein răz­­boiu încoace, decât mitul convenţio­nal, acceptat de toţi, cu atât mai fierbinte cu cât era mai comod. Că totuşi în ultima analiză, ideia e pur şi simplu magnifică, sublimă chiar, nimic mai adevărat. Dar că pe les­pedea acestui nou idol s’au proster­nat atâtea ipocrizii şi că în locul fră­ţiei între cei de pe pământ, cu mult prea mulţi, s’a instituit altarul con­fortabil şi unic al amintirii tuturor morţilor, iată ce este tot pe atâta de adevărat. Insă omul trăeşte în um­­bra morţii şi cunoscut sau necunos­cut, un mort e un frate pe care sin­guri profanatorii de morminte îl mai tulbură şi chiar atunci pentru moti­ve străine de liniştea mormântului Iată pentru ce memoria soldatului necunoscut, cu toate rezervele ce s’ar fi putut formula împotriva proce­durilor, a fost îmbrăţişată fără de opoziţie şi dacă fiecare n mers, în-C' ' Ut", i. .... ...... ii -— iL. • ... , i i Sai, n’a trecut niciodată fără de emoţie pe lângă umbra aceasta enigmatică şi arbitrară, a soldatului necunos­cut. Cum se face, atunci, că noul pro­ect de lege al presii, îl ia şi pe dânsul sub protecţie, alături de forma de gu­vernăm­int şi de apărarea naţiona­­lă? De ce nu, în cazul acesta, memo­ria lui Ştefan cel Mare, a­ lui Mi­­haiu Viteazul, şi a tuturor voevozi­­lor pe care furia retorilor, pe deo­­parte şi inspiraţiile poetice pe de al­ta, îi tulbură de atâtea ori în sarco­­fagiile lor de tihnă şi le profanea­ză aducerea aminte? Sau, pentru că e vorba de anonimat, de ce nu memo­ria lui Ramses sau şi mai bine a o­­mului din lună? Aceştia tot mai au din când în când să se plângă de mu­ritori şi poate un regim de protec­ţie nu le-ar fi stricat Aliniatul 3 al articolului 35 din viitoarea lege de presă este însăşi i­­magina acestei legi, goală de sens şi căznindu-se să ascundă adevăra­tele ei intenţii sub masca soldatului necunoscut. S-a crezut că vecinităţile iradiază, şi atunci s’a ales printre cele mai de frunte. Memoria solda­tului necunoscut nu putea să lip­sească. Rumânul e sensibil la mituri şi la Sacrosanctitatea lor. Cine e ne­legiuitul care s’a atins de memoria soldatului necunoscut? Nu-i aşa că-i bun de tras în ţeapă? Şi în larma şi în praful acesta svârlit în ochi* prostime! s’au strecurat şi micile vanităţi ale omului politic şi amar­nicele lui spaime. Dar cât de necu­rată trebue să fie conştiinţa care a cutezat să-şi ia asemenea mască! Perpessicius Statul şi partida dublă Ia­şi presa e invers: «Bugetul de ch­eltueli exerc. 1931. La credite acordate». Aici este o chestiune subtilă de in­terpretare, care nu stă la îndemâna oricui, dovadă că se pot încurca în ea chiar şi experţii specialişti. Vom încerca să lămurim lucruri­le acestea într’im articol viitor. O adaptare a normelor de conta­bilitate în partidă dublă pentru so­cotelile statului, este foarte anevo­ioasă. Prin însăşi natura lor, opera­ţiunile de gestionare a banului pu­blic diferă fundamental de gestiu­nile întreprinderilor comerciale, in­dustriale, agricole, etc., cu un cu­vânt de întreprinderile particulare. Diferă şi ca scop şi ca mijloace de realizare. E foarte greu de ad­mis ca două instituţii, cari au ori­gini deosebite, scopuri şi mjioace deosebite, volum şi viaţă cu totul deosebite, să poată folosi aceleaşi formule de conducere. Contabilitatea în partidă dublă îşi găseşte originea în întreprinde­rile particulare, cari au drept «o­­biect, mijloc şi scop, bogăţia şi re­producerea bogăţiei». Ea ajunge în­­tr’un stadiu superior de desvoltare, încă de prin anii 1100—1500, la băn­cile şi întreprinderile comerciale din Florenţa, Veneţia şi Genua. Sunt câteva noţiuni, fără de care nu se concepe partidă dublă, şi a­­nume: inventar, cont de profit şi pierdere, amortizare, etc. In schema făcută de experţii mi­nisterului de finanţe, pare că nici una din aceste noţiuni fundamenta­le nu-şi găseşte aplicaţiune. E o scăpare din vedere, o greşală de concepţie sau o omisiune voită? Ci­ne ştie? Poate să fie mai degrabă o inadaptabilitate technică. In prima formulă, la care se opri­seră experţii, se pleca de la o ficţiu­ne. Şi anume: se instituia Direcţia Contabilităţii, generale a Statului, drept cel mai important Cont­ Credi­­tor, de la care se alimentau vdelalte conturi, iar Bugetul statului, care ~G0ta%**r­rw dunărei pentru a invita pe directe­în realitate este depozitul general, de unde primeşte bani toată lumea, era trecut ca un Cont debitor, către Dir. Contabilităţii. Era o greşală capitală de concepţie, care, dacă nu era împiedecată a se aplica, ar fi putut compromite iremediabil şi sis­temul şi pe iniţiatori. Anumite sugestii (de care n’am fost străin) ale câtorva personagii cu autoritate în materie, nu deter­minat o modificare în bine, dar nu­inat parţial, a primei formule. In adevăr, în formula ultimă, pentru înregistrarea veniturilor, articolele de venituri se operează ca debitoa­re la bugetul general şi se dă ast­fel redactarea art de jurnal: «Pre­vederi bugetare la buget». Este con­form cu formula clasicii întrebuin­ţată în partida dublă şi cu logica bunului simţ. La cheltueli, insă, nu se mai ur­mează aceeaşi cale, ci­­ar se adoptă greşala din prima formulă şi iar îă vedem bugetul figurând ca debitor, faţă de contul «Credite acordate». Eu cred că trebuia invers. Chiar e­­xemplul dat confirmă aceasta. II re­produc: «Ministerul X are prevăzut în bu­getul general al Statului un credit de 10.000 lei». Cum s-ar mai putea spune aceasta: «Ministerul X pri­mește din, bugetul general al Statu­lui un credit de 10.000 lei». Artico­lul de jurnal trebuia redactat, aşa: Credite acordate ministerului X... La bugetul general, In schema oficială N. Davidescu Gr. B. S’a spus nu odată, că partidul na­­ţional-ţărănesc a fost o invenţie a presei. Lucrul s’a dovedit a fi ade­vărat. Nu e mai puţin adevărat însă că este cea mai proastă invenţie de până azi a presei. Ziarele sunt una­nime în a recunoaşte lucrul acesta. • Naţional-ţărăniştii însă, pregetând să fie de acord şi această privinţă cu autorii zilelor lor, păstrează to­tuşi memoria faptului brut, şi se orientează ca atare. Socoteala lor de astăzi este, ast­­fel, destul de simplă şi aduce când cu a lui Mohamed care îşi spunea că dacă nu vine muntele la oi, apoi se duce el la munte, când cu a d-lui moldovean care îşi s­cea, în faţa poporului care îl repudia, că «dacă nu mă vreţi voi pe mine, vă vreau eu de voi!» Naţional-ţărăniştii d-lor Mihalache, Mironescu, Maniu, etc., şi-au dat, astfel, cu ideia că presa, totuşi, e un lucru foarte bun, şi că dacă ea se refuză azi reclamei dom­niilor lor, apoi nu este un cuvânt ca şi domniile lor să facă la fel. Şi au imaginat ca atare următorul ar­ticol 27: «Faptul de a atribui, cu rea cre­dinţă, unui orator, cuvinte pe cari nu le-a rostit, sau de a omite In mod intenţionat părţile importante ale cuvântărilor pe care le-ar ţine anumiţi oratori, dă dreptul acestora­­pr­iul sau redactorul responsabil de a publica cuvântarea astfel cum a fost ţinută, fie a notifica singur răspunsul sau rectificarea sa. Invi­taţia preşedintelui ţine loc de noti­ficare». Or, parlamentul este plin de mi­­crocefalita electorală. Sunt oameni cari ostenesc într’o singură clipă cu toţi strămoşii ,şi cu toţi urmaşii lor dintr’odată, dacă sunt ţinuţi să articuleze o singură frază, nu gra­maticală, dar măcar c­e relativ în­ţeles omenesc. Aceştia sunt de obi­cei tot atât de limbuţi ca şi d-nii Virgil Madgearu sau Pompiliu D. R. Ioaniţescu. Vorbesc în cascadă, şi sunetele gâtlejului lor concurează urletul lupilor, mugetul vântului, sau valurile furioase ale mărci. Evident, dar că nici o gazetă care se respectă nu poate tipări în coloa­nele ci producţia digestiei acestor, creere la grătar sau pana pe tribu­na parlamentară. Or, toţi aceşti domni au dreptul să aprecieze dacă sunt sau nu «anumiţi oratori» cum îi numeşte discret legea, şi dacă, în sfârşit, li «s’a omis părţile impor­tante a cuvântărilor pe cari le-ar ţine». Şi în cazul când aceşti «anu­miţi oratori» socotesc că au dreptul să fie auziţi integral de toată sufla­­rea românească, se prezintă unui jel­­bar de tribunal sau d-lui Cicio Pop care «invită pe directorul sau re­dactorul responsabil de a publica cuvântarea astfel cum a fost ţinută». Este, în sfârşit, triumful pelticilor. Decât că turcul are o vorbă: «­Sic­tir bre pezevenghi!»

Next