Cuventul, iunie 1931 (Anul 7, nr. 2194-2223)

1931-06-01 / nr. 2194

ANUL AL VlMea» — No. 2194* REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const­an­te (Sărindar), 14 Etajul IIL VUTwnm I 378/10 REDACŢIA ZTiLK­FON I 378/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU__________ ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 3 LEI Din câte lucruri sunt deplora­bile în politica românească, — înce­pând cu ea însăşi în total, — totuşi cel mai deplorabil lucru e lipsa de fantasie a oamenilor. Să fie aşa de stors geniul rasei, aşa de epuizat românul politic încât să nu mai poată produce nimic noul De câte ori cade un guvern, se declară o victimă a nedreptăţii Co­roanei; de câte ori vine un guvern se intitulează un «nou regim». Cel plecat sare din fi­te­ ce fleac în apăra­rea drepturilor sfinte consacrate de Constituţia care mai poartă încă ur­mele violului său din ajun; cel ve­­nit verifică gestiunea celuilalt ca­re e totdeauna dezastruoasă şi a­­nunţă sancţiuni exemplare, adică repetă vorba mereu de spirit «h­o­­ţii la puşcărie» în larma căreia oa­menii săi ocupă neobservaţi locuri­le abia părăsite de cei ce nu vor merge la puşcărie şi, la rândul lor, închiriază «safe»-uri pentru durata guvernării... Divertismentul cel mai gustat al acestei proaste comedii, mereu ju­cată cu succes, este aşa numita con­troversă asupra bugetului. Guvernul cel nou anunţă — poate că şi descoperă—un deficit care, cu cât e mai mare cu atât stârneşte m­ai multă veselie şi mai mare bu­curie în rândurile descoperitorilor; şi fireşte, mai multă revoltă şi mai îndărătnică contestaţie din partea retorilor lui. O inovaţie, totuşi, este în această insolubilă controversă: toată lumea e de acord că există deficit şi nu­mai asupra quantumului deficitului nu se poate ajunge la înţelegere. Excedent, însă, a deficitului, ni­meni nu-i mai spune ca pe­­vremu­rile răposatului Vintilă Brătianu... Zece miliarde cum spune d. Arge­­toianu, douăsprezece cum i-a anun­ţat d. Mihai Popovici d-lui Iorga şi­­contesta d. Madgearu sub cuvânt că chiar dacă ar fi acest deficit un d. Mihai Popovici îl putea mărturisi pentru convingătorul motiv că bu­nul ministru de finanţe nu putea şti ce e în buget ci numai că trebuesc împrumuturi, multe împrumuturi, mari — mici, cum se găsea. ...Dar mâine — poimâine sunt ale­gerile,—şi deficitul nu va mai avea nici o importanţă, parcă o să-şi piardă miniştrii şi foştii miniştri vremea cu astfel de contestaţii e­­lectorale şi parcă are cineva de câş­tigat ceva de pe urma unui defi­cit!.­. Nu e standardizabil. — ca ouăle d-lui Madgearu, nu e comer­cializabil, nu e nici măcar pensio­­n­abil, că ungurii d-lui Boilă. A­­tunci. Ce atâta interes pentru eli... 3* Alegerile, — aceasta este proble­ma ceasului de fată. Libertate de propagandă, — şi libertate de vot, ^ asta vrea «adevărata tară» adi­că opoziţia; căci guvernul spre deo­sebire de opoziţie, e numai «tara». Iată altă chestiune etern contro­versată, a libertăţii propagandei electorale. Toţi candidaţii opozanţi protestează cu aceleaş proteste pe care le cunoaştem pe dinafară din toate alegerile anterioare — şi chiar am putea zice, şi din cele care vor urma, toţi prefecţii protestea­ză contra protestelor, şi dreptate au şi-., n’au amândoi. Căci, când candi­datul fără noroc inventează mor­mane de morţi ca d. Pompiliu Ioni­­ţescu — cari nu sunt decât un mo­dest bătut, prefectul are dreptate să spună în raportul său că a pro­cedat «cu mijloace destul de civi­lizate». Iar când fiecare can­didat pune pe afiş fotografia M. S. Regelui şi-şi face reclamă ca şi cum el ar fi «singurul reprezentant au­torizat», guvernul, care, el, este al M. S. Regelui — dar nici mai mult nici mai puţin decât ar fi orice gu­vern — are datoria să intervină contra excrocheriei, — sau, dacă preferaţi, contra «libertăţii de pro­pagandă»... şi. Indiferenţa alegătorului, care pre­­ţueşte votul atât cât face, nu exas­perează — lucru curios — decât pe aceia cari, dacă tot alegătorul ar vota, ar profita mai puţin. De aci şi teoria scoasă de la recuzita parti­dului democratic de către d. Ma­­niu: «se vor fura voturile». Se vor fura voturile! Şi, dintre toate fur­turile, d. Maniu pe­ acesta nu-l în­­gădue nici în ruptul capului. Pen­­tru că, vedeţi, voturile sunt, toate, dinainte, ale d-lui Maniu şi ale d-lui Boilă ! Şi, n’are decât guver­nul să fure dela cine vrea, — dela ţară, e dreptul lui că de-aia e gu­vern! dar dela d. Maniu şi dela d. Boilă, ce crimă odioasă contra de­mocraţiei! Titu Devechi Dumin­ica «Nu vezi că nu moare niciunul! l-a uitat Dumnezeu, iar Celălalt n’are ce face cu ei, dincolo. Se duc preoţi vrednici şi tineri, se prăpă­desc oameni de ştiinţă, se săvâr­şesc plugari harnici şi cinstiţi; mor tot felul de oameni cari au un rost în viaţă, — cari fac ceva pentru binele societăţii omeneşti; iar episcopii de acum ai bisericii— cei mai inutili oameni din Romă­­nia-Mare — trăesc ani mulţi pe pământ, sufocând, prin ticăloşirea şi inconştienţa lor totală, viaţa vie a bisericii lui Hristos. Este atâta ne­­voe de aer proaspăt,­de primenire în biserică, dar prin... nemurirea lor, ferestrele instituţiei rămân în­cinse hermetic şi viaţa ei boleşte». Aşa îmi vorbeşte scrisoarea unui bun prieten, cleric. Nelucrând nimic şi neavând roa­de — decât roadele ticăloşiei — e­­piscopii nu mai trebue să zăbo­vească în trup, mai scrie prietenul. Prietenul meu are perfectă drep­tate. După socotinţa noastră, ac­tualii episcopi, — aceşti beşlegi ai bisericii, n’ar mai trebui să tră­iască. Atât de nefolositori, de vă­tămători sunt. Cu excepţia a doi, trei, din ei, aceşti oameni nu tră­esc decât pentru mângâierea foa­­lelor. Pe obrazul lor nu găseşti cută; urmă de lacrimă nu se dove­deşte. Niciodată n'au ştiut ce’s la­crimile; nicicând n’au fost chinuiţi de întrebări; în viaţa lor n’au ştiut ce-i lipsa pâinii şi de aceia n'au putut înţelege suferinţa săracului, a văduvei şi a orfanului; vărsatul zorilor nu i-a apucat niciodată cu Biblia pe genunchi şi cu sfărşirea ’n suflet. Nu. Grija lor a fost doar una: să strângă cât mai mulţi ar­ginţi şi să-şi mângâie, cu tot ce se poate el mângâia, trupid strică­­cios. Grija aceasta i-a făcut să re­nunţe la orice urmă de demnitate omenească. Tremură în faţa celui din urmă dintre puternicii pămân­tului. Dar... bate din picior celor mai mici în treaptă. Cu aceştia e tiran şi câine; n’au ce-i face. Prietenul meu crede că din cau­za bunului trai episcopii fiu mai mor; «în eparhii stau ca în nişte vaste sanatorii». El e îngrijorat că zăbovind ei prea mult pe aici, se întârzie opera de primenire. Eu cred că de nu mor e că nu-i iartă Dumnezeu. Se vor bolnăvi şi ei; şi Dumnezeu le va lungi boala; iar după moarte, pentru câte au făcut, ori n’au făcut în viaţă, nu le vor putrezi oasele. Aşa cred. Cât despre zăbava lor,„ mai ştiu câte ceva: ori de trăesc, ori de mor, primenirea se va face. Eu cred că o simt şi ei.„ G. Racoveanu Candidatura noastră lămuriri pentru cititorii „Cuvântului“ Câţiva­­dintre redactorii şi colaboratorii «Cuvântu­lui» se prezintă mâine în faţa corpului electoral ce­­rându-i voturile la alege­rile de deputaţi. Aşa încât alegătorii vor găsi pe lis­tele de candidaţi nume ca­ri până acum nu le întâl­neau decât în coloanele a­­cestei foi. Pornind­ dela oameni cari au evitat în chip statornic în politica românească do­meniul competiţiunilor şi cari s'au îndărătnicit să decline situaţiuni ce re­prezentau uneori un su­­mum pentru ambiţiunea oricărui om politic, gestul acesta al candidaturii ar putea să surprindă, lată de ce suntem datori o lă­murire, nu atât alegători­lor, cărora nu le făgăduim nimic în afară de grija jertfelnică pentru binele public pe care am dove­dit-o până acum, cât mai ales cetitorilor noştri. Nu vrem să minţim pe ni­meni. Noi ne prezintăm în faţa alegătorilor şi nu ce­rem să fim trimişi în Ca­meră, ca «să contribuim la munca constructivă pen­tru ridicarea ţări», aşa cum spun obicinuitele clişee e­­lectorale. Ştim, am spus-o şi nu ne vom desminţi as­tăzi pentru biete nevoi de circumstanţă, că în regi­mul nostru politic aminti­ta «muncă constructivă» n­u se prestează în parla­ment. Iniţiativele stau doară toate la guvern, iar Camerele nu au în fapt de­cât foarte reduse posibili­tăţi de amendare a acestor iniţiative. fie altfel nici nu e asta funcţiunea noastră, deo­camdată. Rosturile noas­tre au fost, şi sunt încă, să desprindem problemele de structură ale vieţii publi­ce româneşte, să indicăm liniile de forţă şi momen­tele esenţiale, să descope­rim sensul general şi sta­tornic în care se mişcă pro­blematica vieţii noastre de stat şi a spiritualităţii ro­mâneşti, şi să promovăm, prin afirmaţia hotărâtă, la adăpost de ori­ce tocmeală, soluţiile lor fireşti. Asta am făcut şapte ani la «Cu­vântul» şi asta trebue să facem, încă, astăzi. Numai că astăzi câmpul de activitate da lărgit. Prin chemarea la condu­cerea treburilor publice a unui guvern în afară de partide, s’a creat posibili­tatea adunării unui parla­mi­­ent cu o configuraţie nouă, nelegat de un partid politic şi putând hotărî în sânul lui, prin grupări şi regrupări, asupra viitoar­ei înfăţişări — NOUI — a vie­ţii noastre publice. Vrem deci să intrăm în parla­ment, pentru a ne lărgi, în chip firesc, cadrul acţiunii de până acum. Redactorii ziarului «Cu­vântul» candidează pe listele Uniunii Naţonale. Asta ar însemna că , păs­­trându-şi desăvârşita liber­tate de a judeca şi hotărî asupra situaţiilor viitoare, ei cred astăzi în guvernul actual. Ceeace e drept- Pentrucă guvernul actual nu emană dintr’un partid şi o clientelă politică, ci dintr'o încercată şi mişcă­toare dorinţă de a face bi­nele chiar cu preţul jert­fei personale; pentrucă în conducerea lui precumpănesc cele ale sufletului şi — mai bine încă — ale sufletului şi re­alităţilor roomâneşti, pentru că — de la marea deziluzie naţional-ţărănis­tă — guvernul actual e sin­gurul care prin închegarea lui mai poate da garanţii de vioire a vieţii noastre publice. lată ce am avut de de­clarat. . . J®' «CUVÂNTUL» INVENTATORUL ROMÂNIEI D. Iuliu Maniu şi-a reeditat în a­­j­un­ul alegerilor manifestul de mai acum vre­o două săptămâni, adre­sat, fireşte, tatei. Era, de­sigur, momentul ca şeful naţional-ţără­­niştilor să explice ceva din activi­tatea fecundă pentru partizanii dom­niei sale a partidului cu care a cîrmuit aproape doi ani de zile destinele bugetului şi ale tezauru­lui românesc. Ştiam până acum că România începea odată cu partidul liberal. Era o vechie deprindere a acestui partid de a se confunda necontenit cu ţara şi cu poporul din a căruia trudă a huzurit vreme de aproape trei sferturi de veac. In deprinde­­rea aceasta intra fireşte şi impo­stura explicabilă dorinţei de a-şi anexa rând pe rând fie­care din marele acte istorice ale evoluţiei noastre. Pe temeiul acestei violen­tări a realităţei, liberalii, zăpăcind bună credinţa unei lumi întregi, îşi menţineau un prestigiu factice, cu care, paralel, schimbau în bunu­ri mai solide şi cu circulaţie reală pe piaţă, gloria de a se confunda cu însăşi istoria ţarei. D. Iuliu Maniu a izbutit în ma­nifestul domniei sale, să depăşească talentul liberal de a-şi lăuda cio­canul. Psihologia izvorâtă din vremuri­le de sportivitate actuale pare că a cuprins astfel şi pe d. Iuliu Ma­niu. Este vorba, astfel, de mania recordurilor. Un biciclist de­­pildă vrea să parcurgă, fie o distanţă mai mare, fie cu o iuţeală mai gro­zavă, aceiaşi rută pe care predece­sorul lui a izbutit la un moment dat să găsească o glorie şi să stâr­nească aplaude. Pe calea aceasta unii se antren' T'A* ca boxeuri, o vieaţă întreagă, cultivându-şi însu­şirea de a mânca pumni peste nas şi de a primi picioare în... cap, din dorul de a răpune pe cine ştie ce necunoscut in al cărui nume şi-a a­­les un adversar. Şi tot aşa, ca îno­tători, ca fugari, ca mai ştim noi ce de la încercările eroice ale cine ştie cărei îndrăzneţe şi riscate experi­enţe, şi până la dorinţa de a fi pro­clamată «Miss Rădăcini», la nevoie, o, lume întreagă aleargă nebuneşte după înregistrarea şi afişarea mai ales a unui record. D. Iuliu Maniu nu a putut scăpa acestei psicologii. Blériot a inven­tat aeroplanul, Edison fonograful et Cia., Lindberg a trecut oceanul iar profesorul Picard a deschis drumul misterios al stratosferei. D. Iuliu Maniu s-a mulţumit cu ceva, în aparentă mai modest, dar, nouă mult mai folositor. Seful partidului national-tărănesc a in­ventat România. Lucrul acesta ni-i spune domnia sa foarte serios în manifestul partidului national-tără­nesc, pe care îl semnează cu nume­le, dar și cu portretul său, ceea ce echivalează cu un fel de semnătură prin punere de deget Căci să­­vedeţi!" d. Iuliu Maniu este un om metodic. Domnia sa în­cepe prin a înşirui chiar de la înce­put ceea ce lipsea, sau ceea ce, totu­şi, fiinţând, fiinţa atât de prost şi de bolnav, încât echivala cu mai rău de­cât o lipsă, până la venirea domniei sale la putere. Şi aflăm astfel că ne lipsea, rând pe rând: «administraţia, care...; «jandarme­ria şi poliţia, care....; «magistratu­ra însăşi, care...; «armata­...»; «fi­nanţele statului, care... «Banca Naţională, care... etc». Punctele de suspensiune reprezintă criticile pe care d. Iuliu Maniu le aduce insti­tuţiilor mai sus enumărate. Domnia sa ,fireşte, s’a aşezat, la­­venirea la cârmă, ca un ciasornicar dublat de un solomonar, la m­assa de lucru, şi a început să demonteze toată această maşinărie stricată, rotită cu rotiţă, pentru ca, alături de d-nii Pompilă D. It. Ioaniţescu Virgil Magcaru şi Aurel Dobres­­cu şi Romulus Boilă să dea fiinţă nouă jucăriei pe care pusese, la fi­gurat, mâna. Au trecut doi ani de acest fel de operaţie, şi jandarme­ria , poliţia au devenit, sub mâi­nile de vraci ale acestor domni jandarmerie şi poliţie, armata, ar­mată, finanţele finanţe şi aşa mai departe. Chiar şi, cum zice mani­festul, restauraţia dinastică a fost tot opera d-lui Iuliu Maniu. Or, un stat cu toate aceste aparate ale lui defectuoase, nu poate fi luat drept atare; în schimb, punerea lor în­­funcţie sănătoasă echivalează, în cazul de faţă, cu o operă de ade­vărată invenţie a României. Şi es­te ceia ce a făcut d. Iuliu Maniu. A scos din morţi, cu moarte pre moarte călcând, România la soare fără a mai vorbi şi de alte treburi de natură internaţională, sau de măsurile luate împotriva chiar a dumpingului rusesc. Până acum trebuia, în materie de invenţie, să ne mulţumim cu gloria d lui Niculescu Magnificen­­tius, Imperator al artelor. De a­­cum înainte avem şi pe d.Iuliu Ma­­niu, inventatorul României. . vadim N. Davidescu LUNI­I IUNIE 1931 fronţa Orientului Nici «Belgia Orientului», rămasă de pomină în analele năravurilor noastre occidentalo-balcanice, n’ar fi fost un titlu greşit. El ar fi a­­vut, după aceia, avantajul, să sune foarte familiar unor urechi dedate constituţionalismului pe hârtie şi hrănit cu toate minciunile conven­ţionale. Cum însă, despre noi şi ai noştri Bucureşti, despre ţară şi al său popor, de atâtea ori s’au auzit complimente pe tema duhului ga­lic, bun­e şi acest titlu de Franţă a Orientului, în acest an al centena­rului francezei în şcolile noastre, mai cu seamă. Centenar, în margi­nea căruia d-şoara V. Ghiacioiu, e­­minenta profesoară din Bucureşti a gravat cele mai strălucite epigra­me, din câte se puteau concepe, în conferinţa d-sale din Februar acest an, ţinută la Cercul profesorilor se­cundari din Capitală şi tipărită in extenso în excelenta revistă craio­­veană «Şcoala secundară» (N­. 3. A­­pril 1931). Se aduc în aceste pagini de minu­ţioasă informatie atâtea probe de franceză preistorică, dacă ne e per­mis a spune, că, oricât de dureros, termenul de epigrame nu este nela­locul lui. Cu atât mai mult, cu cât nu e vorba de eşantioane de france­ză primară, cât secundară şi universi­tară, provenind deci de la acele ele­mente ce ele înşile îşi aleg disci­­plina aceasta de carieră în viaţă şi năzuesc, pe deasupra, să o trans­mită, în calitate de dascăli, genera­ţiilor lacome de savoare galică. Când studenta care a uitat să iscă­lească lucrarea, dă fuga după exa­minator ca scuza: je n’ai pas iscalé, când un candidat, dintre cei mulţi, neştiind să utilizeze dicţionarul, traduce: prepeliţă pe brânci ou la caille crésipéle, pentru că alături de brânci vocabularul cuprinde şi pe brâncă sau când majoritatea can­didaţilor valahizează cu furie, de parcă toţi ar imita arta lui Panait Istrati (care, totuşi, artă rămâne) cum dovedesc mostre (mai curând monstre) ca următoarele: oile ap­porté le castron sur la table; le pretre binecuvinta; yoyant la pe­ricol sau le pericle, la durate de la reviste, etc. etc. — când astfel (şi studiul d-şoarei Ghiacioiu aduce o bogată recoltă de astfel de perfor­manţe lexicologice), se prezintă foi­le de observaţie ale învăţământului francezei în ţara noastră, înţelegem şi surprinderea adnotatorului dar şi îndurerarea lui. Pentru că toate aceste dovezi de flagrantă inasimilare franceză, ori­cât de amuzante ar fi la prima ve­dere, rămân totuşi dureroase semne de întrebare în prezentul şi viitorul oarecum sumbru al învăţământului nostru secundar. Cum bine spune d-şoara V. Ghiacioiu: «expunerea răului nu este un scop în sine. Ea trebue să ne ducă la căutarea mij­loacelor de îndreptare. Aceste con­statări ar rămâne anecdotice dacă nu ne ar servi de îndemn pentru stabilirea sforţărilor de făcut în vederea unei îndreptări». De aceia considerând tot acest material sen­saţional numai drept un argument documentar, d-şoara V. Ghiacioiu schiţează o întreagă reformă pen­tru aerisirea şi aşezarea pe alte te­melii a învăţământului francezei în şcolile secundare. Principiul d-sale, exprimat într’un memoriu încă din 1919, s’ar putea rezuma, în speţă, la predarea limbei franceze nu pe cla­se întregi, ci pe grupe de elevi, 10-15, o clasă putând avea 5-6 grupe după gradul de pregătire şi progres al elevilor. Principiu anexa, învăţă­mântul de bază intuitivă, etc. etc. Dar mai preţios decât toate, pro­blemele pe cari singură o detailare la nivelul şi de importanţa studiu­lui d-şoarei V. Ghiacioiu, le-ar pu­ne în lumină, ni se pare concluzia de axă a studiului d-sale : «mai bune cunoştinţe elementare reale decât cunoştinţe de ordin superior, dar fictive». Iată unde se cunoaşte pedagogul superior. Ei nu pleacă niciodată de la teorie fastuoasă ca să se mulţumiască cu realizări de parodie. El vizează realităţile şi de la ele îşi fixează linia de condui­tă. Ce păcat însă că o concepţie aşa de superioară, prin sănătatea şi practicitatea ei, ca aceia pentru ca­re pledează, cu atât de mult talent şi pregătire d-şoara V. Ghiacioiu, întârzie să-şi facă drum în endo­­derma opacă a forurilor noastre ministeriale. Să sperăm totuşi, că vorbind astfel, glăsuim despre tre­cut. Perpessîcius (Ctiţi continuarea in pag. 1Ia) CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL Opera şi muzica romaneasca După «Filarmonica», iată că-şi trage grăbit obloanele sfârşitului de stagiune şi «Opera Română» din Bucureşti. Scurtă stagiune şi la «Operă», deci, abia de patru luni­­de zile. Stagiune începută târziu, sub greutăţile unei moşteniri difi­cile, sub perspectivele şi condiţiu­­nile unui regim nou, şi, mai ales, sub povara îngrijorătoarelor con­secinţe ce decurg din situaţia eco­nomică ce ne sugrumă. Activitatea acestei stagiuni nu pare totuşi a fi fost stânjenită de lipsa de solici­tudine datorită de stat pentru o in­­stituţiune de teatru muzical. Dim­potrivă, faţă de vremurile prin ca­re trecem, avem motive a socoti că activitatea Operei a fost uşurată şi încă mult, graţie generozităţii cu care punga ţării a fost deschisă pentru concesionarul acestei insti­­tuţiuni. Nu ne încumentăm să facem a­­precieri asupra întregei activităţi a încheiatei stagiuni de operă. Nici să socotim progresele realizate de educaţiunea muzicală românească în acest timp de patru luni, cât a durat stagiunea. Vom renunţa, deo­camdată, şi la înfăţişarea raportu­lui, financiar conceput, dintre ba­nii acordaţi de Stat sub formă de subvenţie pentru susţinerea Operei şi aportul cultural al funcţionării acestei Opere. Nici asupra acestor socoteli nu ne vom opri, deşi ele nu trebuesc înlăturate, mai ales astă­zi când se revizuesc toate între­prinderile în care banul Statului este întrebuinţat. Dar este oportun, socotim, să ne oprim cu mai multă atenţiune asupra felului în care o­­pera română a ţinut seama de una din obligaţiunile de căpetenie ca­­re-i revin, nu numai din faptul sub­venţiei primite de la Stat, dar din însăşi existenţa sa ca instituţiune de propagandă culturală româneas­că, în virtutea cărui titlu a pri­mit monopolul şi întreg inventa­rul, întreaga zestre morală şi ma­terială, agonisită de Stat de-a lun­­gul anilor de experienţe şi încer­cări, de la înfiinţarea instituţiei şi până la actualul regim de concesiu­ne. Vrem, anume, să privim întru­cât în stagiunea curentă, s’a ţinut seamă de creaţiunea dramatică mu­zicală românească. Drept din momentul începerei activităţii, adică chiar din momen­tul deschiderei stagiunii, critica muzicală a înregistrat lipsa de a­­tenţiune pe care­ conducerea Ope­rei o manifesta pentru producţia muzicală autohtonă. Intr’adevăr, când chiar în repertoriul curent al Operei, se află înscrisă, studiată şi pusă la punct o lucrare dramatică muzicală de valoarea operei «Nă­pasta» a lui Sabin Drăgoi, nu e ad­misibil ca să deschizi stagiunea cu Boris Godunov. Lipsa de atenţiune pentru producţia originală apărea şi mai evidentă cu atât mai mult, cu cât reprezentanţiei de deschidere i­ s’a afişat caracterul unei repre­­zentaţiuni de gală la care urma să participe Majestatea Sa Regele, corpul diplomatic şi oficialitatea. Ce prilej mai nimerit s’ar fi putut ivi, de cât această reprezentaţie de gală, pentru demonstrarea puteri­lor de creaţiuire dramatică muzi­cală românească, în care, în afară de valoarea strict artistică şi de atmosfera pur românească a lucră­­rii, era de relevat puternica per­sonalitate de interpret a rolului lui »Ion», basul G. Folescu. Ei bine, a­­cesta a fost începutul unui întreg sistem de ignorare a producţiei o­­riginale româneşti, transformat mai apoi în dispreţ. De altfel, chipul în care maestrul George Georgescu Isaw a înţeles să se comporte faţă de compoziţiunea românească nesoco­tind-o cu totul în alcătuirea pro­gramelor «Filarmonicii», a fost a­­doptat de domnia-sa, în calitatea de concesionar şi director general, şi la «Operă». Oricare ar fi fost a­­mărăciunile pe care maestrul Geor­­gescu le-ar fi avut din partea com­pozitorilor români, totuşi, în inte­resul existenţei şi pentru progre­sul instituţiilor muzicale pe care le conduce, atitudinea adoptată nu poate fi nicidecum justificată. Aşa s’a făcut ca opere româneşti înscri­se în repertoriu.—«La şezătoare» de Tiberiu Brediceanu, «Nunta tragi­că» de Alexis Catargi şi «Năpasta» de Sabin V. Drăgoi, — nu au fost reluate. Iar, în afară de aceasta, o­­pere admise de comitetul de lectu­ră încă de anii trecuţi, nici măcar nu au mai fost puse în discuţie de a fi montate pe scena Operei. Ast­fel sunt lucrările lui Sabin V. Dră­goi (Misterul Sf. Dumitru), Mihail Jora, dr. Ion V. Borgovan. Aceasta este situaţia. Nici ope­rile vechi, nici altele noui, n’au fost reprezentate în această stagiu­ne a operei române. Ceea ce dove­deşte dispreţul actualei direcţiuni pentru producţia muzicală autohto­nă. Nu este niciun motiv plauzibil care să poată fi invocat în spriji­nul acestei atitudini de desintere­­sare completă pentru creaţiunea românească. Nici măcar motivul lipsei de valoare artistică a lucră­rilor admise deja de comitetul de lectură. Bună, rea, o lucrare de­ o­­peră a unui compozitor român tre­bue să fie reprezentată. Suportul material oferit de stat pentru sus­ţinerea operei, nu-şi află în altfel rostul, decât sprijinind asemenea încercări. Dealtminteri, educa­ţiu­­nea muzicală a poporului şi stimu­larea forţelor creatoare româneşti sunt singurele motive în virtutea cărora­­ actuala direcţiune a ope­rei române a putut prelua o zestre impresionantă de recuzită şi ma­ Cunoaşteţi păţania ăluia de s'a împrumutat cu o pereche de ciu­bote dela un vecin ! Sunt aproape încredinţat că nu, pentru că, după cât se svoneşte, întâmplarea s'a petrecut cam de mult, într’un ju­deţ; nu ştiu care şi cam — ca să fiu precis — pe vremea lui Vlad Ţepeş cel adevărat. Şi chiar de aţi cunoaşte-o, nu văd nici o piedică s’o repet pentru acei ce n’au au­zit-o. Povestea sună cam aşa: cică un rumân vrând să iasă şi el — ca o­­mul şi ca creştinul — la horă, şi neavând ciubote s’a căciulit pe la vecini, până s’a găsit o inimă mi­lostivă de l’a împrumutat. Dumi­neca, a ieşit dar rumânul nostru la horă, fudul şi voios, juca fetele şi bătea din călcâie, ca din castag­­nete (ştiţi că dansatoarele spanio­le au deobicei mult temperament îri castagnete). Văzându-l pre el prea vesel, creditorul strigă: — Nu mai bate atâta din călcâie, măi fărtate, că-mi strici ciubotele! Du­pă aceste zise, rumânul nostru s’a întristat foarte și a plecat ruşinat acasă. Cum veni însă altă sărbă­toare şi sărman tot sărman răma­se, fără embote, fără ciubote dea­­șijderi rumânul, și îl îmbla inima să se ducă la horă, porni să colin­de iar satul. — Uite, mă vere, împru­mutai de la ăla ciubotele şi tocmai la horă îşi găsi nătărăul să-mi a­­tragă luarea aminte să nu-i dau gata ciubotele! înduioşat de suferinţele acestui tânăr Werther rural şi fără încăl­ţăminte, un om milostiv îi împru­mută ciubotele trebuincioase făgă­­duindu-i să nu-l mai dea de ruşine. Şi iar s’a veselit rumânul şi iar s’a dus la horă şi iar a jucat fetele şi bătea tactul fără milă de ciubota o­­mului. Iar cel de i le-a împrumutat văzându-l cât se bucură, s’a bucu­rat deasemeni şi nu l-a răbdat ini­ma să nu-i strige flăcăului: — Joa­că mă, cât vrei, că eu nu sunt ca ăla de l-a împrumutat deunăzi ciu­botele, că crăpa fierea într’însul să nu i le prăpădeşti. Eu nu-ţi spun că’s ciubotele mele... Păţania mi-am amintit-o cetind foaia partidului naţional-ţărănesc din Cluj. Oameni subţiri şi nu mai puţini subtili acei cari stau în do­sul unor confraţi, prea puţin res­ponsabili de scrisul lor — se dau la «democraţii» bucureşteni tova­răşi de până mai ieri. Este drept că ei nu spun nici: — Mă nu-mi strica ciubotele! — nici: — Joacă, mă, că eu nu spun că ciubotele nu’s ale tele! ci: Cât îţi dădu, bă, cioco­iul de Argetoianu ca să-i susţii dic­tatura, că mie mi-ai păscut şi pă­rul de subsuori! Nu este mai puţin adevărat că în lupta aceasta de principii dintre­­democraţi noi nu ţinem să ne a­­mestecăm. Se cunosc între ei, se preţuesc cum se cuvine. Este treaba lor. Dar ca spectatori dezinteresaţi, n’am­ putut trece cu vederea faptul că harta dintre democraţi, din cea­sul de faţă, se aseamănă cu po­vestea ăluia de şi-a împrumutat ciubote la vecin. In pagina IV-a: Apusul unui mit D. Maniu e primit pretutindeni cu indiferență ori chiar cu ostilitate

Next