Cuventul, februarie 1932 (Anul 8, nr. 2435-2463)

1932-02-01 / nr. 2435

LUNI­I FEBRUARIE 1932 mm*­: VJMSWM Epistola deschisa 0-101 Liviu Bebreanu Mi-ar fi plăcut, scumpe domnule preşedinte, să-ţi comunic între patru ochi cele câteva gânduri, vechi de-o vârstă de altminteri, pe cari le în­credinţez tiparului, astăzi. Dar iată mai bine de un an de când n’am mai avut plăcerea să ne întâlnim la a­­cele şedinţe de comitet ale societă­ţii noastre, unde cafeaua nu era mai neagră, ca perspectivele S. S. R.-u­­lui, iar conversaţia singurul capitol bugetar, cu acoperire. Silnicia unor ocupaţiuni pur alimentare m’a smuls însă agreabilei companii a­­colegilor noştri din comitet şi dacă n’am mai fost cu trupul, am fost în schimb, cum spune textul, cu suf­letul în mijlocul d-voastră. Vam ur­mărit din umbră desnădejdea, v’am văzut întrebând viitorul şi nepri­mind nici un răspuns, silindu-vă să plătiţi infimele pensii de 600 şi 1200 lei, ale celor câteva văduve de scrii­tori sau contribuind pentru petiţia unui tânăr confrate adăstând pe sălile sediului, ca în ultimile lui zile, nefericitul Vasile Pop. Era, scumpe domnule preşedinte o mediocră misiune aceia de a fi membru în comitetul S. S. R.-ului dar o misiune amărâtă de toate mo­tivele de deznădejde ale ambianţei, şi dacă ani dearândul atâţia dintre noi te-am asistat în dezinteresata şi generoasa d-tale râvnă, totul se da­­toreşte acelei simpatii rare ce exem­plul d-tale de muncă, de idealism şi de camaraderie l-a comunicat tutu­ror cari au avut bucuria să te apro­pie. Ai aşteptat, domnule preşedinte şi ai şi lucrat la împlinirea altor vremuri pentru destinele literatu­rii şi ucenicilor ei şi dacă n’ai iz­butit, martoră stă cronica ultimilor ani că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă să grăbeşti acea zodie ome­nească pentru scrisul românesc şi slujitorii săi. In faţa neînţelegerii n’ai dat înapoi, şicanele nu te-au dezarmat şi în seninul ochilor d-tale ai păstrat totdeauna ceva din seni­nul sufletului d-tale şi din seninul nădejdilor d-tale. Dar situaţia societăţii şi breslei scriitorilor nu putea ca să nu se re­simtă de vitregia zilelor de astăzi. Statul cultural a încetat de mult să însemne o aşezare cât de sumară în harta noastră contemporană. Dacă, ici şi colo, se mai repetă câte ceva din vechile formule ale decalogului cultural, totul nu-i decât obişnuinţă şi sunet gol. O delăsare dureroasă şi o abdicare ca în epocile de tiranie au pus stăpânire pe suflete. Nu se mai aud, nu îndemnuri, dar nici cel puţin murmure şi nu mai pică din­­tr’o mână de semănător, semânţa nici unei discuţii, necum a unei re­volte. Or, domnule preşedinte, singură revolta ne mai poate smulge aces­tei adormir­i în massă, către care ne îndreptăm cu toţii. Condiţiile de lu­cru artistic au devenit nu foarte grele dar drea dreptul penibile. Gri­ja de urmaşii scriitorilor răposaţi se pierde, din nefericire, în mijlo­cul alarmelor continui. Editură, manifestaţiuni colective, asistenţă şi stimuli tot atâtea noţiuni peri­mate dintr’o epocă în care şi visul hrănia. Dacă ar învia Gârleanu, el care a trudit şi a întemeiat aso­­ciaţia de astăzi a scriitorilor ar ră­mânea uimit de ruina moştenirii lui. Dar şi mai mult l’ar durea că nimeni nu se mai urneşte, nimeni nu trâmbiţează, că scriitorii îşi pleacă cerbicia in timp ce istoria noastră co­ntemporană se împăunea­ză culturală şi decoraţii în speţă se adaogă pe perniţa cu care vor fi însoţiţi la groapă. Dacă mă adre­sez d-tale, d-le preşedinte, acum în preajma adunării generale este pen­tru că ai stat tot timpul din urmă în fruntea iniţiativelor profesiona­le scriitoriceşti şi pentru că epoca de astăzi cere o astfel de iniţiati­vă energică. Dacă preoţii Ardealului s’au gân­dit să proteste depunând icoanele ei cari au purtat crucea dealungul veacurilor şi is­triei noastre na­ţionale, nu credeţi că şi sacerdoţii literelor ar trebui să-i urmeze, fâcând să se audă cât mai tare şi cât mai departe, vitregia societăţii contem­porane şi mistificarea reprobabilă că, totuşi, trăim într’un stat cultu­ral. De aici, socot, dela dărâmarea acestei false legende cred, că trebue să se pornească. Un regim de cărţi date pe faţă va folosi cu mult mai mult decât acesta de măsluire, şi celor de azi şi celor ce se ridică, pentru care travaliul artistic e deo­potrivă de dureros, fie că se exer­cită, fie că se amână. Dar poate, iubite d-le preşedinte, că d-voastră aţi şi luat această ini­ţiativă şi că iminenta adunare gene­rală va însemna, pentru asociaţia şi breasla noastră, o zi de renaşte­re şi nu una de prohod. Perpessicius A trecut mai mult de un an de când d-ra Nutzi Aconi ne-a prezen­tat pentru întâia oară într-o expo­ziţie personală acuarelele sale. Pic­tura luminoasă şi aerată, a d-rei Acont pătrunsă de un suflu friged şi regenerator, a fost acceptată cu toată simpatia cuvenită de public şi de critică. Remarcam cu acel prilej, înscrie­rea originală a motivului, peisaj sau natură moartă, în câmpul ta­bloului, deosebita grijă a pictorului în alegerea şi construcţia elemente­lor după o viziune plastică, spontan şi sincer, totalmente lipsite de pe­danterie. Luna aceasta d-ra Aconi a des­chis tot la librăria Hase­fer cea de a doua a sa expoziţie. Viziunea plastică de astădată este şi mai clară, elementele tehnice de care uzează sunt mai simplificate. In­­tr'un Cuvânt, arta d-rei Nutzi A­­coni este în plin progres. Alături de acuarelă, d-ra Aconf expune pri­mele sale picturi în ulei. Influenţată mai întâi de tehnica acuarelei, uleiul d-sale se regăseşte într-o realizare specială extrem de interesantă, însă mult mai nimerit temperei. Dacă artista ar realiza compozi­ţiile sale de suprafaţă în tehnica temperei, rezultatul ar fi neincio­ios superior, iar calitatea coloritu­lui s’ar menţine mai bine. Aşa cum se prezintă, expoziţia d-rei Nutzi Acont este una din fru­moasele nădejdi ale plasticei ro­mâneşti. Mac Constantinescu Natură moartă (aquarelă) CRAI NOU" de ION CALUGARU ...Când a dat să se desprimăvereze şi, au început a se umfla pâraele, a ploua cu negură şi a musit târgul, a intrat în ceainăria, unde se adu­nau de obicei negustorii de vite, un străin. O pălăriuţă rotundă, verde, îi ascundea creştetul pleşuv; nasul, cum îl au urangutanii — cărnos şi lung — se întinsese pe jumătate o­­braz, perechea de buze groase, în­condeiate cu mustăţi şi cu muscă, se întindeau pe cealaltă jumătate, iar hainele de catifea, cu pantalonii băgaţi în cizme, îi întregiau chipul de vânător straniu. Potrivit de stat era străinul, dar cizmele îi retezau par’­­că genunchii iar cordonul hainei îi tăia mijlocul. Din care pricină pă-1) Din «CACEABULE». (1921). rea plăsmuit din bucăţi, din ce a rămas dela alţi oameni. Ceru o porţie de ceai. Toată lu­mea îl, privi; el s a prefăcut că nu vede pe nimeni dar sfrunta lumea cu ochişorii săi crucişi. După ce-şi bău ceaiul, ieşi din cafenea fără a da bineţe cuiva. Şi-au dat păre­rea. Unul, că trebue să fie spion turc, fiindcă seamănă a armean; altul, că poate să fie moşier venit să tocmească oameni la munca câmpului; altul, că e negustor de vite; alţii, că mutra străinului le pare cunoscută şi că nu se poate să nu fie de pe aici. Străinul se plimba pe străzi, cu mâinele la spate. Când avea chef venia la cafenea şi juca cărţi cu cafegiul, pe o porţie de ceai. Dacă pierdea, scotea un portofel umplut cu bumăşti, care semănau a bani austriaci şi muscăleşti; dacă, se în­tâmpla să câştige, spunea — Am o porţie de ceai la d-ta ! — şi pleca. S’a răspândit un svon că este un bo­gătaş din America, venit să-şi caute rudele. După câteva zile însă s’a a­­flat că-şi caută de lucru pe la scor­­ţari, pe la boiangii şi că-l cheamă Caceabule. Numele suna straniu, că pufnuiau în râs târgoveţii şi rimau Caceabule cu handrabule, scule şi alte năsbâtii. Cum era văzut cobo­rând pe uliţele povârnite, se ară­tau feţe pe la ferestrele dughenilor, pe după perdelele locuinţelor. El, trecea solemn ca un vlădică, ca un comandant de pompieri şi în urma lui se hliziau comisii de băcănii, băeţii d­in cârciume, jupanii şi ne­vestele... Teivel l'a văzut că iese din casa unei femei numită Ruhţea, Ruhţea era o mueruşcă care creş­tea o capră, hrănia un bărbat băr­bos, bolnav de ochi şi câţiva băeţi urîţi, chiori sau bolnavi de picioare Nimeni nu i-a văzut Ruliţei obra­zul, nimeni nu i-a văzut picioarele. Se spunea că e ruşinoasă din prea multă cucernicie; se mai spunea că s’a umplut de guturai dela caprele ei, că are picioarele strâmbe şi dea­­ceia le ascunde iar obrazul, fiindcă poartă urme de arsuri. Oricum ar fi fost, Ruhţe era de râsul lumei. Când se sfădia cu veci­nele, glasul ei ascuţit, semăna cu be­hăitul ţapului şi se supăra ea mai mult decât vrăjmaşa, care petrecea strâmbându-se după dânsa. Teivel şi-a zis: — «Dacă boierul cu h­aine de ca­tifea calcă pragul Ruhţei înseamnă că-i este frate sau nepot. Fiind fra­tele sau nepotul Ruliţei, dacă nu este însurat şi are de gând să se în­soare, poate s’o ia şi pe şchioapa lui Ioisip cojocarul. Un cojocar nu se poate încuscri cu un negustor, de bună seamă. Căci, oamenii sunt de mai multe feluri boeri: doctorii şi marii marchitari, sunt boeri faţă de meşteşugari, meşteşugarii, faţă de co­tgari sau socagii, coti­gării şi sa­cagii faţă de cerşetori sau de acei cari n’au nici un fel de meşteşug. Un frate de cotigar, de pildă, sau un fiu de cârpaciu numai, după ce a învăţat în şcoli înalte şi-a mobilat casa, ca boerii, şi-a luat nevastă dintre bogătaşi, scapă de blestem , se schimbă la faţă şi ajunge şi el un fel de boer,a socotit însă, cărăbuş care face pe răndaşca, fiindcă ori­când îi se poate aminti d­e unde vine... Ioisip este un fel de boer. Dar nu­mai faţă de acei ce nu-l cunosc, faţă de acei ce nu ştiu că fata lui e şchioapă, slujeşte la stăpân şi mai este boer, când îl asemeni cu ţiganii din mahalaua lui­..».­­ După ce’şi făcu socotelile, fără a­­ se mai codi, Teivel s’a dus la Ruhţe. A început a o iscodi. Intrebând-o cine este străinul care a fost în casa ei, Ruhţea, a înţeles că de multă cin­ste s’a bucurat şi a mărturisit fudulă că străinul este fratele ei Cacealn­­ie; că a lucrat douăzeci de ani la Brăila, un fel de oraş mare, împără­tesc, aşezat pe Dunăre şi că murin­­du-i nevasta, care i-a lăsat două fete astăzi internate în orfelinat, el s’a întors în târg să-şi caute altă nevastă... Atât şi i-a fost destul. Teivel s’a pus să-l pândească pe Caceabule. Cum l’a zărit ieşind din­tr’o cârciumă (unde Caceabule se ospătase cu mititei, şi s’a cinstit cu vin) şi-a zis: — E şi beţiv, după ce că e de neam prost. Cu atât mai bi­ne. Fata lui Ioisip poate să se ducă, la urma urmei, şi după beţiv. Că treaz fiind, n’ar lua-o nici diavo­lul... — Domnule, vă rog, l’a întâmpi­nat Teivel vorbindu-i pe româneşte (că aşa se cuvine: să vorbeşti pe ro­mâneşte unui domn bine îmbrăcat) n’aveţi cumva o priză de tabac ! — N’am tabac ! i-o tăie scurt ce­­lălalt. — Dacă nu vă place tabacul, nu se poate să nu vă placă a­sta un ceas la taifas cu Tievel, care ceteşte în inimi ca în palmă... — Adicătelea ! — Eu v’aş spune atunci că trebue să vă Însuraţi şi că numai eu ştiu fată să se potrivească cu d-ta. Şi dacă aţi merge cu mine la ceaină­rie, la un pahar de ceai, v’aș spune mai multe... Caceabule se înduplecă. — Mă duc dacă știi să joci cărți. — Omul e dator să încerce: știu și eu un 14­31... S au retras într’un ungher și au început a sporovăi. CUVÂNTAU­L PICTURA FLAMANDA PIETER BRUEGHEL.* Uciderea pruncilor (Gol. ,Yy­leu, Ivaiscrl Gemaeldegale­rie). PANOPTICUM CULTURA NAŢIO­NALA a pus sub ti­par volumul III din opera lui I. L. Cara­­giale — ediţie îngri­jită de d. Paul Zarito­­pol — precum şi volumul de poeme al preţiosului nostru coleg d. Perpessicius, «Itinerar sentimental». RAINER MARIA RILKE, poemii de înaltă inspiraţie apare silele acestea, f» buna traducere românească a d-lui Eu­gen Jebeleanu. «SPRE UN NOU HUMANISM IN AR­TA» este titlul conferinţei pe care o va ţine la Fundaţia Carol d. Aurel D. Broş­­teanu Marţi 2 Februarie ora 9 seara, în ciclul «Explicaţia timpului nostru». D. Broşteanu este un distins osseist şi critic de artă, care a adus de la debut — acum vre­o 3—4 ani — un spirit nou in­format şi curajos într’o ramură de acti­vitate, în care marea incompetenţă şi micul plagiat dominau liniştite. Cronica plastică, pe care d. Aurel D. Broşteanu a semnat-o regulat în felurite reviste, a fost un rar exemplu de pricepere şi bun gust. Conferinţa de Marţi va fi, in acest sens, edificatoare. ŞTEFAN ZWEIG a vorbit revistei pariziene Les Nouvelles litteraires prin clasicul Frédéric Lefèvre («Frederic Malhcureavec» cum spune Leon Dau­det) despre criza mondială şi despre remediile ei eventuale. Pagini naive, confuze, lipsite de simţul realităţii ce­lei mai evidente, pagini cari dovedesc mai ales dezarmarea literatului în faţa vieţii vii. Remediul preconizat de Zweig este... o anchetă europeană printre intelec­tuali. D. LIVIU REBREANU intenţionează să scoată o revistă de literatură, critică şi informaţie, în genul «Mişcării litera­re», condusă de d-sa a­­cum câţiva ani. Noua revistă se va bucura de colaborarea celor mai străluciţi cronicari de artă şi literatură de la noi şi va publica opere inedite, nu­vele şi romane integrale, din autori vechi şi noi. «SECOLUL» — aşa se va numi revista, după cât suntem infor­maţi —este menit să umple un gol de mult simţit în mişcarea culturală româ­nească. . .­I). EUGEN LOVI­­NESCU luptă din răsputeri ca să cree­se o atmosferă — da­că nu favorabilă, măcar de interes — , în jurul celui de al doilea volum de «Me­morii» pe care îl ti­păreşte la «Scrisul românesc». Anecdota se răzbună. Cei mai tineri scriitori, din­tre acei care au frecventat salonul lite­rar al d-lui Lovinescu­ — s’au însărcinat să dovediască: că d. Lovinescu nu este inconsecvent, adică, aşa neavănd păreri personale şi înprumutăndu-le de la alţii, nu poate fi inconsecvent fi că d. Eugen Lovinescu trăieşte (ca critic) din rămă­şiţele altora, adică din anecdotele ce-l la servesc alţii... o actriţă americană de proteic talent, care joacă singură la un teatru new­­yorke­, timp de trei ore, o piesă inti­tulată:­ «Nevestele lui Henric al VIII- lea». îndureratele, svăpătatele, naivele, cinicele neveste ale regelui Barbă Al­bastră sunt jucate cu măestrie, rând pe rând, de Cornelia Skinner, care cu o forţă de sugestie dintre cele mai rare, creiază în acelaş timp atmosfera şi Per­­sonagiile invizibile ale piesei­ PANAIT ISTRATI ca­re a trecut prin multe, de când s’a stabilit la Brăila, imitând pilda celor cari au înfiinţat, acum câţiva ani, un fel de partid ţărănesc al armoniei sociale. In­­tenţionează să se aso­luţi­fi dleze cu d. Barnowski, tu v­­a crea exploatării «cărvunărismu­­lui». Fanait Istrati, eşti un mare poves­titor. De ce nu-ţi vezi de poveştile d-tale ia loc să te bălăceşti, cu sadică plăcere, în lăturile propiului d-tale pamflet, care nu interesează pe nimeni» EDITURA CUGETAREA va tipări, în primăvară, câteva cărţi de literatură ro­mânească. SCRISORILE D-NEI T. se numeşte volumul de nuvele, pentru care d-l Că­riil Petrescu a semnat un contract cu e­­ditura «Cartea Românească». PIETER BRUEGHEL (1525—1569), pic­tor flamand, supranumit şi «pictorul ţăranilor» este cel mai bătrân, dar şi cel mai celebru dintr-o dinastie de ar­tişti. După o călătorie în Italia, se in­stalează şi lucrează la Anvers şi Bruxel­les. Ţăranii, studiaţi în ocupaţiile lor zilnice şi obiceiuri, figurează în toate compoziţiile sale picturale. Tablourile «Nunta ţărănească», «întoarcerea turme­lor», «Bătaia ţăranilor», «Orbii», «Turnul lui Babel» sunt printre cele mai celebre. Compoziţia religioasă «Uciderea prun­­cilor», a cărei reproducere o dăm mai sus, prin dinamismul masselor sombre de personagii, tot ţărani flamanzi şi prin contrastantele efecte luminoase ale peisagiului înzăpezit, este dintre cele mai inspirate. M. C. La unele teatre, publicul New-Yor­­kez iese pe scările exterioare ale clădirii feli­ ­coUMiXiA OTIS SK1NJNBR.I * înfăţişarea exterioară tipică a unui teatru «Burlesque» american Câmp leşinat Gimp leşinat, pe cine vrei să chemi 2 .Visule, ce te svîrcoleşti şi gemi ? Aleargă herghelia şi secara, Rămîne’n urmă satul, codrul, sara... Aleargă gerul alb pe sterpe stepe Ferestre sparte, uşi dogite, trepte... Pînă şi soarele-a’ngheţat acum Ca o băltoacă de urină’n drum. Rusie, cine ţi-a mînjit zăpezile ? Cine ţi-a speriat cirezile ! Gîinii flămînzi se’mpleticesc şi fug — Şi marginele zărilor le sug. S’alerg şi eu ? O, nu, rămîn aici Cu huliganii mei calici. Lupoaicei, Dumnezeu i-a dat un pui, Dar Omul i-a ucis puiul vătui. 3 cuvântul artei, literaturii, teatrului Apia Societâţii Scriitorilor SERGHEI ESENIN Rătăcesc pe întâia zâpadâ Rătăcesc pe întîia zăpadă Cu chiote’n inima grea. Seara, cu o luminare albastră, Mi-a luminat drumul ca o stea. In pădure cîntă vîntul sau cocoșul sălbatec £ Nu știu : lumina sau întunericul a venit £ •Poate, în locul iernii, pe câmpuri . Păsări de-argint au poposit. Ce frumoasă eşti albă nesfî­rşire. Gerul îmi schimbă sîngele’n foc şi'n şuvoi, îmi vine să string lingă piept .Arborii goi. Minune­a pădurilor pure. Bucuria zăpezilor curate, îmi vine să mingii coapsele Sălciilor pe ape plecate. Doamne, azurul... Doamne, azurul fără fund E poate pîntecu-ţi rotund, Şi soarele, buric de aur, Cu care vezi şi munţi şi plaur, Vrei tu ’n cîrlige să ne prinzi, De stele, cînd te uiţi spre noi ! Intr’ale lacului oglinzi Luceferi blonzi desfoi, desfoi. O plasă mică de pescar Nici cînd nu prinde somnul mare, — Tu nu mă vei tîrî 'n năvod Spre casa-ţi nălucită *n zare. Dacă te bizui vino gol, Tulbură apa cu nămol, Şi răsăritul, vise şi smoală, Aruncă-mi-l pe cap din poală. Fă buza focului să ardă Păcatul din lumescu-mi trai Şi-abia atunci, cu ’n vîrf de bardă Dă-mi aripi să mă urc la rai. Doamne, tu oare.. Doamne, nu oare Ai legănat în vis pămîntul ! Pulberea stelelor A scuturat-o în părul meu vîntul. Răsună cedrii cerului Prin broboada luminii. In văile tristeţii Cuvintele se ’nfig ca spinii. Cuvintele, cuvintele cîntă Ţinuturile depărtate Unde gura lunii a muşcat Tufele roşcate. Acolo, în crînguri adinei, Sar veveriţe, iepuri şi grauri, Şi joacă sprintenă şi goală, Ploaia cu genunchii de aur. In româneşte de ZAHARIA STANCU, (Din volumul ESENIN, sub tipar).

Next