Cuventul, februarie 1932 (Anul 8, nr. 2435-2463)
1932-02-01 / nr. 2435
LUNII FEBRUARIE 1932 mm*: VJMSWM Epistola deschisa 0-101 Liviu Bebreanu Mi-ar fi plăcut, scumpe domnule preşedinte, să-ţi comunic între patru ochi cele câteva gânduri, vechi de-o vârstă de altminteri, pe cari le încredinţez tiparului, astăzi. Dar iată mai bine de un an de când n’am mai avut plăcerea să ne întâlnim la acele şedinţe de comitet ale societăţii noastre, unde cafeaua nu era mai neagră, ca perspectivele S. S. R.-ului, iar conversaţia singurul capitol bugetar, cu acoperire. Silnicia unor ocupaţiuni pur alimentare m’a smuls însă agreabilei companii acolegilor noştri din comitet şi dacă n’am mai fost cu trupul, am fost în schimb, cum spune textul, cu sufletul în mijlocul d-voastră. Vam urmărit din umbră desnădejdea, v’am văzut întrebând viitorul şi neprimind nici un răspuns, silindu-vă să plătiţi infimele pensii de 600 şi 1200 lei, ale celor câteva văduve de scriitori sau contribuind pentru petiţia unui tânăr confrate adăstând pe sălile sediului, ca în ultimile lui zile, nefericitul Vasile Pop. Era, scumpe domnule preşedinte o mediocră misiune aceia de a fi membru în comitetul S. S. R.-ului dar o misiune amărâtă de toate motivele de deznădejde ale ambianţei, şi dacă ani dearândul atâţia dintre noi te-am asistat în dezinteresata şi generoasa d-tale râvnă, totul se datoreşte acelei simpatii rare ce exemplul d-tale de muncă, de idealism şi de camaraderie l-a comunicat tuturor cari au avut bucuria să te apropie. Ai aşteptat, domnule preşedinte şi ai şi lucrat la împlinirea altor vremuri pentru destinele literaturii şi ucenicilor ei şi dacă n’ai izbutit, martoră stă cronica ultimilor ani că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă să grăbeşti acea zodie omenească pentru scrisul românesc şi slujitorii săi. In faţa neînţelegerii n’ai dat înapoi, şicanele nu te-au dezarmat şi în seninul ochilor d-tale ai păstrat totdeauna ceva din seninul sufletului d-tale şi din seninul nădejdilor d-tale. Dar situaţia societăţii şi breslei scriitorilor nu putea ca să nu se resimtă de vitregia zilelor de astăzi. Statul cultural a încetat de mult să însemne o aşezare cât de sumară în harta noastră contemporană. Dacă, ici şi colo, se mai repetă câte ceva din vechile formule ale decalogului cultural, totul nu-i decât obişnuinţă şi sunet gol. O delăsare dureroasă şi o abdicare ca în epocile de tiranie au pus stăpânire pe suflete. Nu se mai aud, nu îndemnuri, dar nici cel puţin murmure şi nu mai pică dintr’o mână de semănător, semânţa nici unei discuţii, necum a unei revolte. Or, domnule preşedinte, singură revolta ne mai poate smulge acestei adormiri în massă, către care ne îndreptăm cu toţii. Condiţiile de lucru artistic au devenit nu foarte grele dar drea dreptul penibile. Grija de urmaşii scriitorilor răposaţi se pierde, din nefericire, în mijlocul alarmelor continui. Editură, manifestaţiuni colective, asistenţă şi stimuli tot atâtea noţiuni perimate dintr’o epocă în care şi visul hrănia. Dacă ar învia Gârleanu, el care a trudit şi a întemeiat asociaţia de astăzi a scriitorilor ar rămânea uimit de ruina moştenirii lui. Dar şi mai mult l’ar durea că nimeni nu se mai urneşte, nimeni nu trâmbiţează, că scriitorii îşi pleacă cerbicia in timp ce istoria noastră contemporană se împăunează culturală şi decoraţii în speţă se adaogă pe perniţa cu care vor fi însoţiţi la groapă. Dacă mă adresez d-tale, d-le preşedinte, acum în preajma adunării generale este pentru că ai stat tot timpul din urmă în fruntea iniţiativelor profesionale scriitoriceşti şi pentru că epoca de astăzi cere o astfel de iniţiativă energică. Dacă preoţii Ardealului s’au gândit să proteste depunând icoanele ei cari au purtat crucea dealungul veacurilor şi istriei noastre naţionale, nu credeţi că şi sacerdoţii literelor ar trebui să-i urmeze, fâcând să se audă cât mai tare şi cât mai departe, vitregia societăţii contemporane şi mistificarea reprobabilă că, totuşi, trăim într’un stat cultural. De aici, socot, dela dărâmarea acestei false legende cred, că trebue să se pornească. Un regim de cărţi date pe faţă va folosi cu mult mai mult decât acesta de măsluire, şi celor de azi şi celor ce se ridică, pentru care travaliul artistic e deopotrivă de dureros, fie că se exercită, fie că se amână. Dar poate, iubite d-le preşedinte, că d-voastră aţi şi luat această iniţiativă şi că iminenta adunare generală va însemna, pentru asociaţia şi breasla noastră, o zi de renaştere şi nu una de prohod. Perpessicius A trecut mai mult de un an de când d-ra Nutzi Aconi ne-a prezentat pentru întâia oară într-o expoziţie personală acuarelele sale. Pictura luminoasă şi aerată, a d-rei Acont pătrunsă de un suflu friged şi regenerator, a fost acceptată cu toată simpatia cuvenită de public şi de critică. Remarcam cu acel prilej, înscrierea originală a motivului, peisaj sau natură moartă, în câmpul tabloului, deosebita grijă a pictorului în alegerea şi construcţia elementelor după o viziune plastică, spontan şi sincer, totalmente lipsite de pedanterie. Luna aceasta d-ra Aconi a deschis tot la librăria Hasefer cea de a doua a sa expoziţie. Viziunea plastică de astădată este şi mai clară, elementele tehnice de care uzează sunt mai simplificate. Intr'un Cuvânt, arta d-rei Nutzi Aconi este în plin progres. Alături de acuarelă, d-ra Aconf expune primele sale picturi în ulei. Influenţată mai întâi de tehnica acuarelei, uleiul d-sale se regăseşte într-o realizare specială extrem de interesantă, însă mult mai nimerit temperei. Dacă artista ar realiza compoziţiile sale de suprafaţă în tehnica temperei, rezultatul ar fi neincioios superior, iar calitatea coloritului s’ar menţine mai bine. Aşa cum se prezintă, expoziţia d-rei Nutzi Acont este una din frumoasele nădejdi ale plasticei româneşti. Mac Constantinescu Natură moartă (aquarelă) CRAI NOU" de ION CALUGARU ...Când a dat să se desprimăvereze şi, au început a se umfla pâraele, a ploua cu negură şi a musit târgul, a intrat în ceainăria, unde se adunau de obicei negustorii de vite, un străin. O pălăriuţă rotundă, verde, îi ascundea creştetul pleşuv; nasul, cum îl au urangutanii — cărnos şi lung — se întinsese pe jumătate obraz, perechea de buze groase, încondeiate cu mustăţi şi cu muscă, se întindeau pe cealaltă jumătate, iar hainele de catifea, cu pantalonii băgaţi în cizme, îi întregiau chipul de vânător straniu. Potrivit de stat era străinul, dar cizmele îi retezau par’că genunchii iar cordonul hainei îi tăia mijlocul. Din care pricină pă-1) Din «CACEABULE». (1921). rea plăsmuit din bucăţi, din ce a rămas dela alţi oameni. Ceru o porţie de ceai. Toată lumea îl, privi; el s a prefăcut că nu vede pe nimeni dar sfrunta lumea cu ochişorii săi crucişi. După ce-şi bău ceaiul, ieşi din cafenea fără a da bineţe cuiva. Şi-au dat părerea. Unul, că trebue să fie spion turc, fiindcă seamănă a armean; altul, că poate să fie moşier venit să tocmească oameni la munca câmpului; altul, că e negustor de vite; alţii, că mutra străinului le pare cunoscută şi că nu se poate să nu fie de pe aici. Străinul se plimba pe străzi, cu mâinele la spate. Când avea chef venia la cafenea şi juca cărţi cu cafegiul, pe o porţie de ceai. Dacă pierdea, scotea un portofel umplut cu bumăşti, care semănau a bani austriaci şi muscăleşti; dacă, se întâmpla să câştige, spunea — Am o porţie de ceai la d-ta ! — şi pleca. S’a răspândit un svon că este un bogătaş din America, venit să-şi caute rudele. După câteva zile însă s’a aflat că-şi caută de lucru pe la scorţari, pe la boiangii şi că-l cheamă Caceabule. Numele suna straniu, că pufnuiau în râs târgoveţii şi rimau Caceabule cu handrabule, scule şi alte năsbâtii. Cum era văzut coborând pe uliţele povârnite, se arătau feţe pe la ferestrele dughenilor, pe după perdelele locuinţelor. El, trecea solemn ca un vlădică, ca un comandant de pompieri şi în urma lui se hliziau comisii de băcănii, băeţii din cârciume, jupanii şi nevestele... Teivel l'a văzut că iese din casa unei femei numită Ruhţea, Ruhţea era o mueruşcă care creştea o capră, hrănia un bărbat bărbos, bolnav de ochi şi câţiva băeţi urîţi, chiori sau bolnavi de picioare Nimeni nu i-a văzut Ruliţei obrazul, nimeni nu i-a văzut picioarele. Se spunea că e ruşinoasă din prea multă cucernicie; se mai spunea că s’a umplut de guturai dela caprele ei, că are picioarele strâmbe şi deaceia le ascunde iar obrazul, fiindcă poartă urme de arsuri. Oricum ar fi fost, Ruhţe era de râsul lumei. Când se sfădia cu vecinele, glasul ei ascuţit, semăna cu behăitul ţapului şi se supăra ea mai mult decât vrăjmaşa, care petrecea strâmbându-se după dânsa. Teivel şi-a zis: — «Dacă boierul cu haine de catifea calcă pragul Ruhţei înseamnă că-i este frate sau nepot. Fiind fratele sau nepotul Ruliţei, dacă nu este însurat şi are de gând să se însoare, poate s’o ia şi pe şchioapa lui Ioisip cojocarul. Un cojocar nu se poate încuscri cu un negustor, de bună seamă. Căci, oamenii sunt de mai multe feluri boeri: doctorii şi marii marchitari, sunt boeri faţă de meşteşugari, meşteşugarii, faţă de cotgari sau socagii, cotigării şi sacagii faţă de cerşetori sau de acei cari n’au nici un fel de meşteşug. Un frate de cotigar, de pildă, sau un fiu de cârpaciu numai, după ce a învăţat în şcoli înalte şi-a mobilat casa, ca boerii, şi-a luat nevastă dintre bogătaşi, scapă de blestem , se schimbă la faţă şi ajunge şi el un fel de boer,a socotit însă, cărăbuş care face pe răndaşca, fiindcă oricând îi se poate aminti de unde vine... Ioisip este un fel de boer. Dar numai faţă de acei ce nu-l cunosc, faţă de acei ce nu ştiu că fata lui e şchioapă, slujeşte la stăpân şi mai este boer, când îl asemeni cu ţiganii din mahalaua lui..». După ce’şi făcu socotelile, fără a se mai codi, Teivel s’a dus la Ruhţe. A început a o iscodi. Intrebând-o cine este străinul care a fost în casa ei, Ruhţea, a înţeles că de multă cinste s’a bucurat şi a mărturisit fudulă că străinul este fratele ei Cacealnie; că a lucrat douăzeci de ani la Brăila, un fel de oraş mare, împărătesc, aşezat pe Dunăre şi că murindu-i nevasta, care i-a lăsat două fete astăzi internate în orfelinat, el s’a întors în târg să-şi caute altă nevastă... Atât şi i-a fost destul. Teivel s’a pus să-l pândească pe Caceabule. Cum l’a zărit ieşind dintr’o cârciumă (unde Caceabule se ospătase cu mititei, şi s’a cinstit cu vin) şi-a zis: — E şi beţiv, după ce că e de neam prost. Cu atât mai bine. Fata lui Ioisip poate să se ducă, la urma urmei, şi după beţiv. Că treaz fiind, n’ar lua-o nici diavolul... — Domnule, vă rog, l’a întâmpinat Teivel vorbindu-i pe româneşte (că aşa se cuvine: să vorbeşti pe româneşte unui domn bine îmbrăcat) n’aveţi cumva o priză de tabac ! — N’am tabac ! i-o tăie scurt celălalt. — Dacă nu vă place tabacul, nu se poate să nu vă placă asta un ceas la taifas cu Tievel, care ceteşte în inimi ca în palmă... — Adicătelea ! — Eu v’aş spune atunci că trebue să vă Însuraţi şi că numai eu ştiu fată să se potrivească cu d-ta. Şi dacă aţi merge cu mine la ceainărie, la un pahar de ceai, v’aș spune mai multe... Caceabule se înduplecă. — Mă duc dacă știi să joci cărți. — Omul e dator să încerce: știu și eu un 1431... S au retras într’un ungher și au început a sporovăi. CUVÂNTAUL PICTURA FLAMANDA PIETER BRUEGHEL.* Uciderea pruncilor (Gol. ,Yyleu, Ivaiscrl Gemaeldegalerie). PANOPTICUM CULTURA NAŢIONALA a pus sub tipar volumul III din opera lui I. L. Caragiale — ediţie îngrijită de d. Paul Zaritopol — precum şi volumul de poeme al preţiosului nostru coleg d. Perpessicius, «Itinerar sentimental». RAINER MARIA RILKE, poemii de înaltă inspiraţie apare silele acestea, f» buna traducere românească a d-lui Eugen Jebeleanu. «SPRE UN NOU HUMANISM IN ARTA» este titlul conferinţei pe care o va ţine la Fundaţia Carol d. Aurel D. Broşteanu Marţi 2 Februarie ora 9 seara, în ciclul «Explicaţia timpului nostru». D. Broşteanu este un distins osseist şi critic de artă, care a adus de la debut — acum vreo 3—4 ani — un spirit nou informat şi curajos într’o ramură de activitate, în care marea incompetenţă şi micul plagiat dominau liniştite. Cronica plastică, pe care d. Aurel D. Broşteanu a semnat-o regulat în felurite reviste, a fost un rar exemplu de pricepere şi bun gust. Conferinţa de Marţi va fi, in acest sens, edificatoare. ŞTEFAN ZWEIG a vorbit revistei pariziene Les Nouvelles litteraires prin clasicul Frédéric Lefèvre («Frederic Malhcureavec» cum spune Leon Daudet) despre criza mondială şi despre remediile ei eventuale. Pagini naive, confuze, lipsite de simţul realităţii celei mai evidente, pagini cari dovedesc mai ales dezarmarea literatului în faţa vieţii vii. Remediul preconizat de Zweig este... o anchetă europeană printre intelectuali. D. LIVIU REBREANU intenţionează să scoată o revistă de literatură, critică şi informaţie, în genul «Mişcării literare», condusă de d-sa acum câţiva ani. Noua revistă se va bucura de colaborarea celor mai străluciţi cronicari de artă şi literatură de la noi şi va publica opere inedite, nuvele şi romane integrale, din autori vechi şi noi. «SECOLUL» — aşa se va numi revista, după cât suntem informaţi —este menit să umple un gol de mult simţit în mişcarea culturală românească. . .I). EUGEN LOVINESCU luptă din răsputeri ca să creese o atmosferă — dacă nu favorabilă, măcar de interes — , în jurul celui de al doilea volum de «Memorii» pe care îl tipăreşte la «Scrisul românesc». Anecdota se răzbună. Cei mai tineri scriitori, dintre acei care au frecventat salonul literar al d-lui Lovinescu — s’au însărcinat să dovediască: că d. Lovinescu nu este inconsecvent, adică, aşa neavănd păreri personale şi înprumutăndu-le de la alţii, nu poate fi inconsecvent fi că d. Eugen Lovinescu trăieşte (ca critic) din rămăşiţele altora, adică din anecdotele ce-l la servesc alţii... o actriţă americană de proteic talent, care joacă singură la un teatru newyorke, timp de trei ore, o piesă intitulată: «Nevestele lui Henric al VIII- lea». îndureratele, svăpătatele, naivele, cinicele neveste ale regelui Barbă Albastră sunt jucate cu măestrie, rând pe rând, de Cornelia Skinner, care cu o forţă de sugestie dintre cele mai rare, creiază în acelaş timp atmosfera şi Personagiile invizibile ale piesei PANAIT ISTRATI care a trecut prin multe, de când s’a stabilit la Brăila, imitând pilda celor cari au înfiinţat, acum câţiva ani, un fel de partid ţărănesc al armoniei sociale. Intenţionează să se asoluţifi dleze cu d. Barnowski, tu va crea exploatării «cărvunărismului». Fanait Istrati, eşti un mare povestitor. De ce nu-ţi vezi de poveştile d-tale ia loc să te bălăceşti, cu sadică plăcere, în lăturile propiului d-tale pamflet, care nu interesează pe nimeni» EDITURA CUGETAREA va tipări, în primăvară, câteva cărţi de literatură românească. SCRISORILE D-NEI T. se numeşte volumul de nuvele, pentru care d-l Căriil Petrescu a semnat un contract cu editura «Cartea Românească». PIETER BRUEGHEL (1525—1569), pictor flamand, supranumit şi «pictorul ţăranilor» este cel mai bătrân, dar şi cel mai celebru dintr-o dinastie de artişti. După o călătorie în Italia, se instalează şi lucrează la Anvers şi Bruxelles. Ţăranii, studiaţi în ocupaţiile lor zilnice şi obiceiuri, figurează în toate compoziţiile sale picturale. Tablourile «Nunta ţărănească», «întoarcerea turmelor», «Bătaia ţăranilor», «Orbii», «Turnul lui Babel» sunt printre cele mai celebre. Compoziţia religioasă «Uciderea pruncilor», a cărei reproducere o dăm mai sus, prin dinamismul masselor sombre de personagii, tot ţărani flamanzi şi prin contrastantele efecte luminoase ale peisagiului înzăpezit, este dintre cele mai inspirate. M. C. La unele teatre, publicul New-Yorkez iese pe scările exterioare ale clădirii feli coUMiXiA OTIS SK1NJNBR.I * înfăţişarea exterioară tipică a unui teatru «Burlesque» american Câmp leşinat Gimp leşinat, pe cine vrei să chemi 2 .Visule, ce te svîrcoleşti şi gemi ? Aleargă herghelia şi secara, Rămîne’n urmă satul, codrul, sara... Aleargă gerul alb pe sterpe stepe Ferestre sparte, uşi dogite, trepte... Pînă şi soarele-a’ngheţat acum Ca o băltoacă de urină’n drum. Rusie, cine ţi-a mînjit zăpezile ? Cine ţi-a speriat cirezile ! Gîinii flămînzi se’mpleticesc şi fug — Şi marginele zărilor le sug. S’alerg şi eu ? O, nu, rămîn aici Cu huliganii mei calici. Lupoaicei, Dumnezeu i-a dat un pui, Dar Omul i-a ucis puiul vătui. 3 cuvântul artei, literaturii, teatrului Apia Societâţii Scriitorilor SERGHEI ESENIN Rătăcesc pe întâia zâpadâ Rătăcesc pe întîia zăpadă Cu chiote’n inima grea. Seara, cu o luminare albastră, Mi-a luminat drumul ca o stea. In pădure cîntă vîntul sau cocoșul sălbatec £ Nu știu : lumina sau întunericul a venit £ •Poate, în locul iernii, pe câmpuri . Păsări de-argint au poposit. Ce frumoasă eşti albă nesfîrşire. Gerul îmi schimbă sîngele’n foc şi'n şuvoi, îmi vine să string lingă piept .Arborii goi. Minunea pădurilor pure. Bucuria zăpezilor curate, îmi vine să mingii coapsele Sălciilor pe ape plecate. Doamne, azurul... Doamne, azurul fără fund E poate pîntecu-ţi rotund, Şi soarele, buric de aur, Cu care vezi şi munţi şi plaur, Vrei tu ’n cîrlige să ne prinzi, De stele, cînd te uiţi spre noi ! Intr’ale lacului oglinzi Luceferi blonzi desfoi, desfoi. O plasă mică de pescar Nici cînd nu prinde somnul mare, — Tu nu mă vei tîrî 'n năvod Spre casa-ţi nălucită *n zare. Dacă te bizui vino gol, Tulbură apa cu nămol, Şi răsăritul, vise şi smoală, Aruncă-mi-l pe cap din poală. Fă buza focului să ardă Păcatul din lumescu-mi trai Şi-abia atunci, cu ’n vîrf de bardă Dă-mi aripi să mă urc la rai. Doamne, tu oare.. Doamne, nu oare Ai legănat în vis pămîntul ! Pulberea stelelor A scuturat-o în părul meu vîntul. Răsună cedrii cerului Prin broboada luminii. In văile tristeţii Cuvintele se ’nfig ca spinii. Cuvintele, cuvintele cîntă Ţinuturile depărtate Unde gura lunii a muşcat Tufele roşcate. Acolo, în crînguri adinei, Sar veveriţe, iepuri şi grauri, Şi joacă sprintenă şi goală, Ploaia cu genunchii de aur. In româneşte de ZAHARIA STANCU, (Din volumul ESENIN, sub tipar).