Cuventul, iulie 1932 (Anul 8, nr. 2582-2612)

1932-07-17 / nr. 2598

CUVÂNTULDUMINICA 17 IULIE 1932 Scrisoare deschisă d-nul Profesor­­ Simionescu ----------0000 --­ De foarte multă vreme, domnule Profesor, mă ispiteşte gândul de a vă scrie câteva cuvinte întrebă­toare cu privire la destinul cărţii româneşti. Prezenţa unui cărturar la condu­cerea unei edituri, este un fapt atât de rar şi atât de fericit, încât noi, care am avut dureroase experienţe în lumea negustorilor de cărţi, ce-şi spun de derâdere «editori», socotim acest fapt suficient pentru a răs­cumpăra orice. Sunteţi, domnule Profesor, proba­bil singurul om de cultură de la noi care se mai interesează astăzi de ti­părituri. După experienţa — costi­sitoare desigur, dar cât de instruc­tivă! — a vechei «Culturi Naţiona­le», universitarii, intelectualii şi scriitorii s’au ferit să reînceapă în altă parte, activitatea lor de acolo, lăsând astfel conducerea caselor noastre de editură pe mâna comer­cianţilor, a vânzătorilor de articole sportive şi a dactilografilor. Că un editor trebue să fie un om de gust, un om instruit, un bun ju­decător de valori, o minte îndrăz­neaţă, un spirit tânăr, că profesia lui îi cere şi imaginaţie şi curaj şi generozitate — asta nu era nimeni să o spună celor trei, cinci sau zece inşi, care într’o bună dimineaţă se hotărâseră să vândă cărţi, pentru că, probabil, nu aveau altceva de vândut. Spre norocul celor care iubesc cartea, s’a întâmplat însă ca la con­ducerea celei mai bogate edituri ro­mâneşti să se afle — prin ce mira­col ştie numai Dumnezeu — tocmai cine trebuia. Un profesor, un e­p luminat şi sigur, o inimă înţelegă­toare, un om muncitor. Aveam dreptul să aşteptăm de la această rară coincidenţă (căci coin­cidentă a fost: lucrurile bune nu se fac la noi altfel) cele mai frumoase roade. Refuzam să credem că ser­vită de instinctul dvs. critic, de marea dvs. erudiţie, de caldul dvs. dar de animator, editura «Cartea Românească» ar putea să nu devi­nă, repede şi definitiv, o adevărată instituţie de cultură. Ei bine, ne am înşelat. Ce rău îmi pare, Domnule Profesor, că un om­­­a mine nu se nade să dojeneas­că pe un om ca Dvs.­ Aşi face-o cu entuziasm, cu furie. V’aşi spune că toate răspunderile, toate le purtaţi Dvs. Nici d-l loaniţiu, care nu este — mi-a declarat-o singur, acum ,vre­o trei ani, într'o convorbire — decât un fel de director administra­tiv. Nici tânărul contabil cu favo­riţi, (ştiţ­ î cel din anticamera d-l­ui loaniţiu) care nu este decât ce este- Sunteţi un om ocupat. Ceti­ţi, scrip, ţineţi cursuri, publicaţi ar­ticole de ziar, rostiţi conferinţe, pregătiţi lucrări. Ştiu. Dar toate a­­cestea n’ar fi trebuit să vă împie­dice să aruncaţi din când în când o privire în marea şi leneşa casă de pe Bulevard. S-au publicat ,acolo, cu excepţia câtorva scriitori cu reputaţia de mult făcută, cărţi proaste, cărţi pornografice, cărţi de scandal, aşa zise, «cărţi de succes, tipărituri ob­scure, fără discernământ, fără gust, fără decenţă. Dar nu s’a publicat nici o carte de valoare, nu s’a desco­perit nici un scriitor nou şi auten­tic, nu s’a încurajat nici o energie, nici o chemare, nici o bună voinţă. Ceva mai mult. Nu s’a primit, nu s’a răsfoit nici un manuscris. Por­ţile «Corpi Româneşti» erau în­chise. Iar între timp, în vitrina ei apă­reau coperţi cu femei goale şi au­tori de a opta mână, traduceri ru­şinoase şi opuri «speciale». Aţi ce­tit, domnule profesor, ultima carte pe care s-a învrednicit să ne-o dea «Cartea Românească«. Ii spune Triunghiul adulterului şi este de un italian, pe nume Kiri­­biri. Deschideţi, vă rog, acest vo­lum, pe care îl prezidează simbolic o femeie în pielea goală şi cetiţi-l până la urma. Pentru deplina noastră răzbuna­re, atâta lucru va fi deajuns. Domnule Profesor, vă scriu în numele unei generaţii de scriitori, care are împotriva ei tinereţea, dar, de partea ei, curajul şi îndâr­jirea de a lucra. Poate că vorba as­ta «generaţie» este prea pretenţio­a­­să. Să spun mai bine, că vă scriu în numele a 10 sau 20 sau 30 de ca­marazi de breaslă scriitoricească. Toţi, pentru cine ştie să vadă, au do­vedit prin munca lor de până acum o chemare şi o conştiinţă după ca­re cred că e uşor să cunoşti un creator. Nu spun că au realizat lu­cruri definitive. Afirm însă că nici o altă generaţie intelectuală nu şi-a făcut la noi, de multă vreme încoace, debuturi mai pasionate, mai pline de căutare şi de nelinişte. In orice caz, între aceşti tineri se dezbate astăzi procesul de început al vieţii noastre culturale pe vreo 30 de ani de aici încolo. Şi din mij­locul lor se va alege individualita­tea puternică a zilei de mâine. Ce a făcut cea mai mare editură românească pentru ei. Pe care din ei i-a chemat, căruia din ei i-a cerut un manuscris, căruia i-a dat posibi­litatea de a lucra, de a tipări, de a împlini ceva ! După câte ştim, unuia singur: Ki­­ribiri. Domnule profesor, când ai lucrat câţiva ani în şir, când sertarele îţi sunt pline de manuscrise, când pe masă stau, în curs de a fi lucrate, nenumărate hârtii, când în cap duci nesfârşite proecte şi nădejdi, când în sfârşit ai conştiinţa că din mun­ca ta, de bine de rău, se vor alege într’o zi un sens, un îndreptar, un semn adăugat culturii acestei ţări, este puţin trist, este descurajator, este revoltător să afli că, peste toate acestea, a călcat norocos şi orb ca o labă de bivol, domnul Kiribiri. înţelegeţi desigur, domnule Pro­fesor. Trebue să înţelegeţi. Nu ple­dez un proces al meu. Ştiu că pen­tru a fi scris aceste cuvinte tari, nu mi se va tipări nicio carte, nici un­de şi nici când. (Ameninţări precise mi-au fost trimise). Dar asta nu are importanţă. Am să-mi tipăresc manuscrisele singur, când voi avea bani, dacă voi ava. Şi dacă nu.. Dintre toţi tovarăşii mei de vârstă şi muncă, cel care vă scrie aceste rânduri este cel de pe urmă. Asu­prirea unuia sau altuia nu are aici o importanţă. Dar asuprirea siste­matică, intenţionată şi globală a unei întregi generaţii poate fi o nefericire. Dvs., care sunteţi profe­sori care îi cunoaşteţi şi îi iubiţi pe tineri, ştiţi acest lucru. II ştiţi atât de bine, încât sunt sigur că a­­cest apel va trezi în inima dvs. mâ­nia şi hotărârea ce trebue. Fără această certitudine n’aşi fi cutezat niciodată să vă scriu. Mihail Sebastian Să scoţi un ziar, mai ales în pro­vincie, e o adevărată pedeapsă; trăeşti ca­­vai de capul tău, n’ai co­laboratori, iar dacă-i ai, sunt nişte beţivi. Dealtfel nici n’ai mare ne­­­voe de ei, findcă de obicei nu prea se întâmplă să fie în fiecare zi e­­venimente în oraş. Şi toţi te pisea­ză să scrii ceva despre viaţa locală. Soţia secretarului de redacţie era bolnavă, reporterul beat, trenul cu ziarele înzăpezit pe undeva în drum, iar telegramele intarziasera. Stau în redacţie singur cuc, cule­gătorii aşteaptă, nici un fel de ma­terial pentru gazetă, îmi venea să­­mi iau lumea în cap. Deodată uşa se deschise, şi un tânăr, ceva între un pungaş de tripou şi un orator de profesie, şapcă americană cu borduri largi, fular la gât, iar în mână, deşi iarna, un bastonaş cu vârf de os, năvăli în cabinetul meu. — Desigur, gândesc eu, e din ca­pitală. Se prezintă: — Baikalski... Foile­tonist. 50 de ruble avans. Se cunoaşte că e din capitală. — Şezi o clipă, tovarăşe. Iţi dau, poate, şi o sută. Şi-i explicai situaţia. El aruncă fularul, scoase şi pal­tonul­ şi se aşeză la masă. — Am fost şi în situaţii mai gre­le. Aranjăm noi totul îndată. Un­­de-i ziarul de ieri? Ii dau ziarul şi mă uit: să vedem ce vrea să facă? El luă foarfecă şi tăie din ziar articolul de fond. — Poftiţi articolul de fond­.. — A doua oară! — Ei, şi? Dacă te temi, să-l mai schimbăm. Uite, aici la sfârşitul articolului scrie : «Să ştie capitalul internatio­nal că...» Punem asta la început şi începem cu sfârşitul: «Duşmanii noştri trebuie să lepede visurile de triumf». Iar mijlocul. — O să se observe! Ce facem? — Aş! Parcă citeşte cineva ar-­­­ticolul de fond. Şi pe urmă, dacă vreţi, putem să mai schimbăm câte ceva. Aici ai scris despre Anglia. O să punem Italia în loc de Anglia, și gata... Dă mi un creion. Prins de însuflețirea lui, îi dădui creionul. — Vezi, e un articol cu totul nou. Chiar dacă se va găsi cineva să-l citească, n’are să observe nimic. A­ cu telegramele. Alunecând cu ochii n­opi peste gazeta de ieri, scoase cu foarfecile vreo zece telegrame. — Vom face aşa: «Trădarea şefi­lor socialişti» o vom trece din Ger­mania în Belgia­.­. «Greva industriei metalurgice» o mutăm în Germania. In Franţa o să punem un viscol. — Dă m­i voie.­. — Ce voie? Nu cumva crezi că ziarul d-tale se va citi şi în Fran­ţa! Poftim pagina I-a. Jos punem foiletonul. II scriu imediat. Dar ce nevoie să-l mai scriu. Am vre­o ze­ce ’n buzunar... E vorba, ce-i drept, de piaţa din oraşul Tuia, dar nici la noi piaţa nu-i altfel. Şedeam uluit şi ie încuviinţam pe toate. Pe pagina doua am vârît un discurs veciou al lui Molotov, pe pagina treia — darea de seamă­ ­ laMWWMEWMMWM­—— despre o adunare generală din anul trecut. Ajutorul meu spunea că lu­crurile din anul trecut sunt întot­deauna mai proaspete. — Acum viaţa locală! — zisei eu maliţios. — Viaţa locală?. E cel mai uşor lucru... Ai o carte de telefon? I-am dat-o. El o răsfoi reped­e, oprindu-se la adresele uzinelor, fa­bricilor și atelierelor. — Spălătoria lui Zavitușkin — scrie, am să-i­ dictez: «Până când patronii au să mai exploateze sudoarea şi sângele mas­­selor muncitoreşti? Ne pun să lu­crăm câte şasesprezece ore pe zi, iar la reclamatele noastre răspund: «Vă zvârl pe stradă — să ştiţi». Semnătura: «Spălătoreasă Kuzmi­na» sau mai bine — «O munci­toare». — Dă-mi voie — obiectai eu, — dacă... — Ce dacă? Crezi că Zavituşkin e aşa de perfect de să nu i exploa­teze pe lucrători.­. Să înveţe min­te... Fabrica de cit cu numele tovară­şului Kalinin... Titlul: «Când se vor repara ventilatoa­rele? La cutare secţie» — lasă loc pentru secţie. Ne vom interesa pe urmă. — «Muncitori se sufocă de praf.. Unde trebuie reparat venti­latorul mai înainte? La cutare sec­ţie, sau în capul maestrului-şef? Vezi, o notiţă cu umor muncito­resc. — Şi dacă la ei? — încercai să o­­biectez... — Lasă-i. «Uzina metalurgică... cazanul cu apă fiartă». — «Ce mai ordinea e şi asta la atelierul meca­nic? Instrumentele cumpărate de către Adiie». întrebaţi pe zeţar ce instrumente se pot cumpăra acolo — «căci s’au dovedit uzate, au fost plătite cu preeturi urcate». Cu viata muncitorească am ispră­vit. Urmează scurte notiţe sub ti­tlul: «Trei rânduri». Aici merg toa­te fleacurile: «Când se vor astâm­păra huliganii de pe lângă berăria No. 2»... «Clubul fabricilor merge șchiopătând».­. «N’ar fi rău dacă serviciul sanitar ar vizita cantina cutare»­. Şi văzând că eu clatin din cap cu îndoială, spuse: — Lasă-i să înveţe minte... Poate nu eşti de părere ca serviciul sani­tar să viziteze cantina? Nu uita că eşti redactor. Mâine o să fii purtat pe braţe... Vei avea un succes extraordinar. Drept spunând, mă cam temea­m de succesul asta extraordinar. Şi­­ tânărul scria mereu. — «Viaţa la tură»... «In timpul sărbătorilor»... Uită-te în calendar... «In distric­tul nostru au fost înjunghiaţi trei inşi». Peste o jumătate de oră era gata şi pagina 4. N’au fost uitate nici «întâmplă­rile din oraş», pe strada Ochiului a fost călcat un băiat, iar pe strada Proletarilor s’au furat lucrurile dintr’o casă. Apoi publicaţiile, sem­nătura girantului responsabil — şi ziarul era gata. Ajutorul meu a încasat 50 de ru­ble şi a dispărut repetând : Lasă-i să înveţe minte­.. Noaptea dormii rău. Visai fel de fel de năzbâtii. Ad-ţia fabrice! mă dădea în judecată pentru calomnie prin presă, comitetul pierii, pe ca­re l’am învinuit de neglijenţă în privinţa curăţirii molozului, mă reclama comitetului executiv, huli­ganii de pe lângă berăria No. 2 stă­teau sub ferestrele redacţiei şi mă ameninţau: — Lasă, că te aranjăm noi.­. Desdedimineaţă mă repezii la re­dacţie şi, închis în cabinet, mă sbă­­team neliniştit, cu urechea mereu aţintită la telefon. Desigur, o să­­sune de la comitetul regional pen­­tru discursul din anul trecut al şe­fului, o să mă sune pentru tele­gramele din străinătate, şi mai ştiu eu de unde. Ora 9. Abonaţii au primit gaze­ta.­. S’a isprăvit... Ora 10... Sună... Apuc receptorul, gata să ieşin. — Allo. Redacţia­.. Aici fabrica de cit. Sunt aproape mort. D’abia mă mai fin picioarele. Directorul fa­­bricei e un comunist cu vază. — Scrieţi, vă rog, nu gazetă, la rubrica «Viaţa muncitorească» că ventilatorul a fost reparat. Slavă Domnului.­.. A trecut... Mai stau şi aştept... Ora 12. Ora 1. Nimeni nu mai sună. La ora 3 vine un cunoscut. — Astăzi ziarul d­ voastră e foar­te interesant. Mai ales viața lo­cală.­. Tac d'n gură... Ora 4... S’a termi­nat — de acum n’o să mai sune ni­meni. Și la ora patru fix sosește o comunicare dela miliția locală: — Băiatul n’a fost călcat pe stra­da Ochiului, ci pe strada Poporu­lui. Traducere din rusește de Stefan Baija Jas­ski Mihail Kozarev G­AZETA ----------0000---------­ . ■ r •• " Foto Giacoine.Ui Venezia XVIII ESPOS1ZIONE INTERNA ZION ALE d’ARTE DI VENEZIA THAYAHT ERNESTO: Tripticul amiciţiei (gravură îu aluminiu de motor). PA NOPŢI CU « COLECŢIA «ROSIDOR» care sa bucurat de un mare succes de librărie, ea rămâne şi în toamnă una din colec­ţiile asupra căreia se va îndrepta deo­sebita atenţie a editurei «Ciornei». Vor mai apărea o seamă de romane mici inedite, scrise fie de autorii cari au fost editaţi în colecţie, fie de maeştrii scrisului românesc. Este vorba ca pro­zatorul moldovean d. Mihail Sadovea­­nu să publice în această colecţie un scurt roman. Ediţia 11, din tOMUL DE DUPĂ UŞA» de Ion Călugăru şi «EREMLIN» de Cezar Petrescu pot apărea proba­bil, in cursul lunei octombrie. ADAM este o revistă condusă de d. I. Ludo, un bun scriitor şi un umorist de talent, care şi-a răspândit prea pu­ţin cărţile. Deşi este o revistă naţio­­nală­ evreească, sa bucurat fie colabo­rarea multor scriitor români. Ultimul număr se bucură de colaborarea d-lor dr. S. Bickel, Eugen Relgis, Gala Ga­­laction, E. Di­mo, J. Ludo, etc. BLUZE ALBASTRE revistă care vrea să fie de literatură proletară nu reuşeşte să fie nici revistă intelectua­lă, de teorie socialistă, nici revistă pro­letara pentru muncitori. Domneşte cort­fu­zia. Singurul care ştie ce vrea şi scrie limpede, pe înţeles este profeso­rul Ilie Cristea. Insă, prea abstract pentru muncitori şi cu prea puţină sub­stanţă pentru oamenii cari au lectură. In­formaţie: Gh­iţă Ionescu, Tânărul Alex. Sahia nu ştie să scrie şi ceiace mai trist nici să găndiască Prea vioi şi prea repede prins de pri­ma informaţie este Alf. Adania. INCU1PU­IŢI-VA că (cacofonia este obligatorie) Copilul cu trei degete de aur romanul d-lui Mihail Dragomires­­cu a apărut totuşi in editura «Cartea Românească»* Sa crezut că este o simplă ameninţare. Maestru umoru­lui tragic sa ţinut de cuvânt. O ANTOLOGIE de poeţi bulgari va edita în toamnă d. N. Crevedia. CA SA-L compromită definitiv şi să se răzbune pe d. Cezar Petrescu d-na Sarina Cassoan sa decis să-l traducă in limba franceză. Primul volum — text românesc şi franţuzesc — a apă­rut. D-NA LUCIA MANTU a fost tra­dusă in italieneşte. E păcat că nimeni nu s’a gândit să-i traducă romanul farsă sinistă care a luat premiul zia­rului «Dimineaţa» acum câţiva ani. VECN­EA NOASTRA SIMPATIE, d. Mihail Sevastos, paginatorul «Adevă­rului literar» este furios împotriva po­liticienilor cari nu înţeleg să-i răsplă­­tiască marile sale merite culturale. Vroia să fie deputat. Ca să aducă un proect de lege din inițiativă parla­mentară prin care se interzice scriito­rilor de a avea talent sau inteligentă. D. VLADIMIR STREINU își va pu­blica în toamnă volumul său de ver­suri. RASFAȚATUL scriitor senzual fran­cez Leopold Stern a hotărât să-şi tra­ducă operele şi în româneşte. Secreta­rul său de la bancă transcrie la ma­şină, după dieteul patronului. SE ANUNŢA că Salonul de toamnă va fi şi mai sinistru ca Salonul Oficial din primăvară. Tot este pus pe baze pompiereşti. Logic ar fi dat să ex­pună şi pompierii: tulumbe şi scări. Va produce, poate, mai multă emoţie ca pânzele şi ghipsurile fără sens. D. G. CALINESCU care a avut un atât de meritat succes în «Viaţa lui Eminescu» ar putea renunţa la func­ţia de barbulăzăreanu pe care şi-a luat-o în ultimul timp. La vârsta d-sa­­le maniile sunt ruşinoase. LA VENEŢIA s-a deschis o expozi­­ţie internaţională de artă modernă. Expun acolo cei mai autorizaţi repre­zentanţi ai curentului modernist. Cola­boratorul nostru d. Mac Constantines­­cu, care se află la Roma, pentru stu­dii de arheologie plastică, ne trans­mite o serie de preţioase informaţii şi aprecieri critice despre această expozi­ţie , precum şi o seamă de reprodu­ceri din cari redăm o parte în numă­rul nostru de astăzi. PINGUIN îşi pune la punct volu­mul său de reportaţii privitoare la cele mai răsunătoare afaceri care au preocupat opinia publică în ultimii ani. Reportaj assirian Assurbanipal, opalic­onix, Principiu­ al mişcării, Tu, fix, Assurbanipal, cu braţ şi tălpi de cărămidă, Striveşti universul sub coturn Totul, în fața Ta, e carn, Zeul însuş pe brânci se târăşte omidă. Falnică turlă pe două coturni Fugi — ocol pe eliptic rostogol, Nimrud Sin, la pasul Tău superb, Stejarii au inimă de cerb, Arce, suliţi, câini (cu mâini) Neroi şi muşchi în relief Bassorelief. Tauri cu aripi de fluturi Sburând cu burta de pământ, Vavei de sineală şi smalţ, Spirala omenirei spre punctul nescris 'nalţi, Assurbanipal, quintesenţă de luturi La picioarele laie noroadele roade când le scuturi, Assurbanipal, mânie — torent Din vârful turnului dement Mâna Ta de cărămidă Stârpşte lumea ca omidă, Fierea şi aspide îţi sunt aliment. Insă taurii lui Assur au aripi de fluturi Frumuseţea în Chaldeea e'nnălţată pe scuturi; Bărbaţii din Assur au barba frizată’n inele Muerile din Assur au nuri de şearpe, coapse grele, Unghiile lor sunt transparente ca apa pe prund, Ţâţele lor catapulte, sub smalţ albastru se-ascund Ele dorm cu bărbaţii lor pe paturi de cărămidă Carnea lor ca lutul de dragoste acidă Urlă Babeiul când noaptea se-aşează Ei se iubesc ca două coloane care se'mbrăţişează Muerile din Assur sunt electrice ca aspida Buzele lor sărută inelat ca omida, Assurbanipal, barbă ’n cascadă, Plete fâlfâind ca perdea de zăpadă Nas de-un metru înculecănd pe groase buze Ochii Tăi, prăpăstii şi ventuze, Ţintesc cu arcul pe umilul Care ’n genunchi îţi pupă patrafilul. Paul Sterian 3 -=*«==-----­ d­an—a———‘"'r* — Ephemeris Dacoromana -------------DO DO­ P a apărut de curând al cincilea volum din „Ephemeria Dacoro­­mana’’, publicate de Şcoala Româ­nă din Roma. Dacă se vorbeşte de ele în acest ziar, şi de către un necunoscător al preistoriei şi isto­riei antice, faptul se datoreşte va­lorii reprezentative pe care o au aceste publicaţii, în afara valorii lor ştiinţifice. Căci e o dovadă a celor ce se pot face de către tinerii eru­diţi şi cercetători români. E o do­vadă că ilustrele formule cari au circulat cândva, şi mai circulă încă prin anumite cercuri universitare , asupra m­obilităţii creerul­ui româ­nesc, asupra „nerezistenţii celule“, asupra diletantismului organic na­ţiunii noastre — nu sunt decât nişte superstiţii. Dacă ele au fost cândva juste, s-au datorit pur şi simplu împrejurărilor. Dacă mai pot fi ju­ste, se datoreşte unei politici cultu­rale stupide şi criminale. Priviţi acest magnific volum al cincilea din Ephemeris. Răsfoiţi stu­diile atât de migălos alcătuite, cer­cetaţi orientările tinerilor contribu­­tori, controlaţi notele erudite şi puse la punct — şi întrebaţi-vă întru­cât se deosibeşte acest volum de oricare altul publicat în streinătate, apreciat de Academii şi intrat în bibliografii. Vedeţi că se poate face şi la noi ştiinţă. Şi nu ştiinţă de lise, de compilaţie , ci adevărată ştiinţă, contribuţie inedită, orientare sigură, rezultate de cari trebuie să se ţină seama. N’am cetit din acest volum de peste patru sute de pagini inquarto decât studiul Anni protostoriche sulle monete greche de G. Ştefan, şi monografia d-rei Hortensia Du­­mitrescu, L'etă del bronzo nel Pi­­ceno, care putea constitui în ea în­­­căşi o carte. Am cetit numai acestea, pentrucă acestea m’au interesat — dar n’am avut nici o clipă impresia că citesc o carte de ştiinţă româ­nească. Vreau să spun că n’am sim­ţit acea jenă şi nesiguranţă pe care o am de câte ori deschid o cercetare ştiinţifică lucrată aici, la noi. Unde diletantismul universitar îngăduie orice compilaţie să fie trecută drept lucrare originală; unde sărăcia bi­bliotecilor sileşte pe oricine să im­provizeze, fără să poată fi contro­lat; unde dezinteresarea de ştiinţă de research-work, a ajuns neura­stenizantă. Vasăzică şi tinerii români pot produce contribuţii după canoanele şi etica apuseană. Desigur. Dar nu­mai când lucrează în adevărate in­stitute de cultură, unde oamenii nu sunt zgârciţi la cumpăratul cărţi­lor şi publicul nu se descurajează de „inutilitatea“ subiectelor. Cu oa­recare melancolie gândesc la vii­torul acestor tineri savanţi. Ce vor mai produce ei nou şi cert — după stabilizarea definitivă în ţară? Ce începuturi frumoase se pierd odată cu întoarcerea printre biblioteci să­race şi instituţii zgârcite... Nu ştiu cărei cai:-- să atribui a­­ceastă incoherenţă in înalta noastră politică culturală, că creiăm şcoli româneşti în streinătate, trimitem studenţi ca să muncească şi să a­­jungă savanţi , şi apoi, după câte­va publicaţii de încercare, îi stator­nicim în ţară, fiecare după restul sau norocul lui, fără să încercăm, însă, a creia şi la noi un înalt mediu ştiinţific, ca tinerii să poată conti­nua munca şi producţia. Câţiva ani de studii sunt deajuns numai pen­tru a învăţa metodele. Adevărata muncă şi creaţie tot în ţară va tre­bui împlinită. Dar cum? In ce bi­bliotecă, prin ce instituţii, pe contul cui şi când? Cel care a lucrat când­va în streinătate ştie ce însemnă un an sau doi de toropeală inte­lectuală într’un mediu fără rigori ştiinţifice, fără cărţi şi fără bani de cheltuit pentru cercetări. Un me­diu în care diletantismul şi politica promovează valorile... Fără voie, aceste nostalgice re­flexii mă ispitesc de câte ori citesc lucru bun scris de un român. Poa­te că n’am dreptate întocmai. Poa­te mi se răspunde că a început să să creieze şi la noi institute de cer­cetare şi să se clădească biblioteci. Priviţi-le, însă, ritmul. Cercetaţi-le mai ales, sărăcia. Cunosc două in­stitute ştiinţifice universitare căro­ra li s’au ridicat fondurile după câţi­va ani — din motive bugetare. A­­poi, cu asemenea motive nu se face ştiinţă. Dacă suntem săraci (dar oa­re suntem atât cât spunem?) să n­u mai pretindem colaborări savante, nici titluri academice. Şi mai ales, să nu ne mai lăudăm cu ce n’avem. ...Dar al cincilea volum din Epi­hemeria Daco-romano sta tot atât de îmbietor, de magnific şi de fru­mos în faţă-mi. E, cel puţin, o i­­reductibilă dovadă de ceia ce putem face, când muncim cu sârg şi a­­vem un dascăl sau o tradiţie în Va­sile Pârvan. Mircea Eliade Ludwig fulda Ludwig Fulda (după o pictură de Lenore Stenbocfe) a împlinit dri 70 de ani, eveniment ce a fost serbat în cercurile intelectuale germane. Poet, autor dramatic, romancier şi critic, Fulda este un scriitor cu to­tul depăşit de preocupările şi orien­tările literaturii moderne, ceea ce n'a împiedicat ca la sărbătorirea sa să adere cele mai variate grupări de artă. Sărbătorirea lui are dealtminteri şi un sens politic, căci într'o vreme împărţită între extreme şi violente, bătrânul acesta rămâne un vech­iu şi liniştit democrat. Biennale 1932 —Venezia IMARIO TUZZI : «Donua Mus­ca»­­ (Omagiu lui Claudel)

Next