Cuventul, iulie 1932 (Anul 8, nr. 2582-2612)
1932-07-17 / nr. 2598
CUVÂNTULDUMINICA 17 IULIE 1932 Scrisoare deschisă d-nul Profesor Simionescu ----------0000 -- De foarte multă vreme, domnule Profesor, mă ispiteşte gândul de a vă scrie câteva cuvinte întrebătoare cu privire la destinul cărţii româneşti. Prezenţa unui cărturar la conducerea unei edituri, este un fapt atât de rar şi atât de fericit, încât noi, care am avut dureroase experienţe în lumea negustorilor de cărţi, ce-şi spun de derâdere «editori», socotim acest fapt suficient pentru a răscumpăra orice. Sunteţi, domnule Profesor, probabil singurul om de cultură de la noi care se mai interesează astăzi de tipărituri. După experienţa — costisitoare desigur, dar cât de instructivă! — a vechei «Culturi Naţionale», universitarii, intelectualii şi scriitorii s’au ferit să reînceapă în altă parte, activitatea lor de acolo, lăsând astfel conducerea caselor noastre de editură pe mâna comercianţilor, a vânzătorilor de articole sportive şi a dactilografilor. Că un editor trebue să fie un om de gust, un om instruit, un bun judecător de valori, o minte îndrăzneaţă, un spirit tânăr, că profesia lui îi cere şi imaginaţie şi curaj şi generozitate — asta nu era nimeni să o spună celor trei, cinci sau zece inşi, care într’o bună dimineaţă se hotărâseră să vândă cărţi, pentru că, probabil, nu aveau altceva de vândut. Spre norocul celor care iubesc cartea, s’a întâmplat însă ca la conducerea celei mai bogate edituri româneşti să se afle — prin ce miracol ştie numai Dumnezeu — tocmai cine trebuia. Un profesor, un ep luminat şi sigur, o inimă înţelegătoare, un om muncitor. Aveam dreptul să aşteptăm de la această rară coincidenţă (căci coincidentă a fost: lucrurile bune nu se fac la noi altfel) cele mai frumoase roade. Refuzam să credem că servită de instinctul dvs. critic, de marea dvs. erudiţie, de caldul dvs. dar de animator, editura «Cartea Românească» ar putea să nu devină, repede şi definitiv, o adevărată instituţie de cultură. Ei bine, ne am înşelat. Ce rău îmi pare, Domnule Profesor, că un oma mine nu se nade să dojenească pe un om ca Dvs. Aşi face-o cu entuziasm, cu furie. V’aşi spune că toate răspunderile, toate le purtaţi Dvs. Nici d-l loaniţiu, care nu este — mi-a declarat-o singur, acum ,vreo trei ani, într'o convorbire — decât un fel de director administrativ. Nici tânărul contabil cu favoriţi, (ştiţ î cel din anticamera d-lui loaniţiu) care nu este decât ce este- Sunteţi un om ocupat. Cetiţi, scrip, ţineţi cursuri, publicaţi articole de ziar, rostiţi conferinţe, pregătiţi lucrări. Ştiu. Dar toate acestea n’ar fi trebuit să vă împiedice să aruncaţi din când în când o privire în marea şi leneşa casă de pe Bulevard. S-au publicat ,acolo, cu excepţia câtorva scriitori cu reputaţia de mult făcută, cărţi proaste, cărţi pornografice, cărţi de scandal, aşa zise, «cărţi de succes, tipărituri obscure, fără discernământ, fără gust, fără decenţă. Dar nu s’a publicat nici o carte de valoare, nu s’a descoperit nici un scriitor nou şi autentic, nu s’a încurajat nici o energie, nici o chemare, nici o bună voinţă. Ceva mai mult. Nu s’a primit, nu s’a răsfoit nici un manuscris. Porţile «Corpi Româneşti» erau închise. Iar între timp, în vitrina ei apăreau coperţi cu femei goale şi autori de a opta mână, traduceri ruşinoase şi opuri «speciale». Aţi cetit, domnule profesor, ultima carte pe care s-a învrednicit să ne-o dea «Cartea Românească«. Ii spune Triunghiul adulterului şi este de un italian, pe nume Kiribiri. Deschideţi, vă rog, acest volum, pe care îl prezidează simbolic o femeie în pielea goală şi cetiţi-l până la urma. Pentru deplina noastră răzbunare, atâta lucru va fi deajuns. Domnule Profesor, vă scriu în numele unei generaţii de scriitori, care are împotriva ei tinereţea, dar, de partea ei, curajul şi îndârjirea de a lucra. Poate că vorba asta «generaţie» este prea pretenţioasă. Să spun mai bine, că vă scriu în numele a 10 sau 20 sau 30 de camarazi de breaslă scriitoricească. Toţi, pentru cine ştie să vadă, au dovedit prin munca lor de până acum o chemare şi o conştiinţă după care cred că e uşor să cunoşti un creator. Nu spun că au realizat lucruri definitive. Afirm însă că nici o altă generaţie intelectuală nu şi-a făcut la noi, de multă vreme încoace, debuturi mai pasionate, mai pline de căutare şi de nelinişte. In orice caz, între aceşti tineri se dezbate astăzi procesul de început al vieţii noastre culturale pe vreo 30 de ani de aici încolo. Şi din mijlocul lor se va alege individualitatea puternică a zilei de mâine. Ce a făcut cea mai mare editură românească pentru ei. Pe care din ei i-a chemat, căruia din ei i-a cerut un manuscris, căruia i-a dat posibilitatea de a lucra, de a tipări, de a împlini ceva ! După câte ştim, unuia singur: Kiribiri. Domnule profesor, când ai lucrat câţiva ani în şir, când sertarele îţi sunt pline de manuscrise, când pe masă stau, în curs de a fi lucrate, nenumărate hârtii, când în cap duci nesfârşite proecte şi nădejdi, când în sfârşit ai conştiinţa că din munca ta, de bine de rău, se vor alege într’o zi un sens, un îndreptar, un semn adăugat culturii acestei ţări, este puţin trist, este descurajator, este revoltător să afli că, peste toate acestea, a călcat norocos şi orb ca o labă de bivol, domnul Kiribiri. înţelegeţi desigur, domnule Profesor. Trebue să înţelegeţi. Nu pledez un proces al meu. Ştiu că pentru a fi scris aceste cuvinte tari, nu mi se va tipări nicio carte, nici unde şi nici când. (Ameninţări precise mi-au fost trimise). Dar asta nu are importanţă. Am să-mi tipăresc manuscrisele singur, când voi avea bani, dacă voi ava. Şi dacă nu.. Dintre toţi tovarăşii mei de vârstă şi muncă, cel care vă scrie aceste rânduri este cel de pe urmă. Asuprirea unuia sau altuia nu are aici o importanţă. Dar asuprirea sistematică, intenţionată şi globală a unei întregi generaţii poate fi o nefericire. Dvs., care sunteţi profesori care îi cunoaşteţi şi îi iubiţi pe tineri, ştiţi acest lucru. II ştiţi atât de bine, încât sunt sigur că acest apel va trezi în inima dvs. mânia şi hotărârea ce trebue. Fără această certitudine n’aşi fi cutezat niciodată să vă scriu. Mihail Sebastian Să scoţi un ziar, mai ales în provincie, e o adevărată pedeapsă; trăeşti cavai de capul tău, n’ai colaboratori, iar dacă-i ai, sunt nişte beţivi. Dealtfel nici n’ai mare nevoe de ei, findcă de obicei nu prea se întâmplă să fie în fiecare zi evenimente în oraş. Şi toţi te pisează să scrii ceva despre viaţa locală. Soţia secretarului de redacţie era bolnavă, reporterul beat, trenul cu ziarele înzăpezit pe undeva în drum, iar telegramele intarziasera. Stau în redacţie singur cuc, culegătorii aşteaptă, nici un fel de material pentru gazetă, îmi venea sămi iau lumea în cap. Deodată uşa se deschise, şi un tânăr, ceva între un pungaş de tripou şi un orator de profesie, şapcă americană cu borduri largi, fular la gât, iar în mână, deşi iarna, un bastonaş cu vârf de os, năvăli în cabinetul meu. — Desigur, gândesc eu, e din capitală. Se prezintă: — Baikalski... Foiletonist. 50 de ruble avans. Se cunoaşte că e din capitală. — Şezi o clipă, tovarăşe. Iţi dau, poate, şi o sută. Şi-i explicai situaţia. El aruncă fularul, scoase şi paltonul şi se aşeză la masă. — Am fost şi în situaţii mai grele. Aranjăm noi totul îndată. Unde-i ziarul de ieri? Ii dau ziarul şi mă uit: să vedem ce vrea să facă? El luă foarfecă şi tăie din ziar articolul de fond. — Poftiţi articolul de fond.. — A doua oară! — Ei, şi? Dacă te temi, să-l mai schimbăm. Uite, aici la sfârşitul articolului scrie : «Să ştie capitalul international că...» Punem asta la început şi începem cu sfârşitul: «Duşmanii noştri trebuie să lepede visurile de triumf». Iar mijlocul. — O să se observe! Ce facem? — Aş! Parcă citeşte cineva ar-ticolul de fond. Şi pe urmă, dacă vreţi, putem să mai schimbăm câte ceva. Aici ai scris despre Anglia. O să punem Italia în loc de Anglia, și gata... Dă mi un creion. Prins de însuflețirea lui, îi dădui creionul. — Vezi, e un articol cu totul nou. Chiar dacă se va găsi cineva să-l citească, n’are să observe nimic. A cu telegramele. Alunecând cu ochii nopi peste gazeta de ieri, scoase cu foarfecile vreo zece telegrame. — Vom face aşa: «Trădarea şefilor socialişti» o vom trece din Germania în Belgia.. «Greva industriei metalurgice» o mutăm în Germania. In Franţa o să punem un viscol. — Dă mi voie.. — Ce voie? Nu cumva crezi că ziarul d-tale se va citi şi în Franţa! Poftim pagina I-a. Jos punem foiletonul. II scriu imediat. Dar ce nevoie să-l mai scriu. Am vreo zece ’n buzunar... E vorba, ce-i drept, de piaţa din oraşul Tuia, dar nici la noi piaţa nu-i altfel. Şedeam uluit şi ie încuviinţam pe toate. Pe pagina doua am vârît un discurs veciou al lui Molotov, pe pagina treia — darea de seamă laMWWMEWMMWM—— despre o adunare generală din anul trecut. Ajutorul meu spunea că lucrurile din anul trecut sunt întotdeauna mai proaspete. — Acum viaţa locală! — zisei eu maliţios. — Viaţa locală?. E cel mai uşor lucru... Ai o carte de telefon? I-am dat-o. El o răsfoi repede, oprindu-se la adresele uzinelor, fabricilor și atelierelor. — Spălătoria lui Zavitușkin — scrie, am să-i dictez: «Până când patronii au să mai exploateze sudoarea şi sângele masselor muncitoreşti? Ne pun să lucrăm câte şasesprezece ore pe zi, iar la reclamatele noastre răspund: «Vă zvârl pe stradă — să ştiţi». Semnătura: «Spălătoreasă Kuzmina» sau mai bine — «O muncitoare». — Dă-mi voie — obiectai eu, — dacă... — Ce dacă? Crezi că Zavituşkin e aşa de perfect de să nu i exploateze pe lucrători.. Să înveţe minte... Fabrica de cit cu numele tovarăşului Kalinin... Titlul: «Când se vor repara ventilatoarele? La cutare secţie» — lasă loc pentru secţie. Ne vom interesa pe urmă. — «Muncitori se sufocă de praf.. Unde trebuie reparat ventilatorul mai înainte? La cutare secţie, sau în capul maestrului-şef? Vezi, o notiţă cu umor muncitoresc. — Şi dacă la ei? — încercai să obiectez... — Lasă-i. «Uzina metalurgică... cazanul cu apă fiartă». — «Ce mai ordinea e şi asta la atelierul mecanic? Instrumentele cumpărate de către Adiie». întrebaţi pe zeţar ce instrumente se pot cumpăra acolo — «căci s’au dovedit uzate, au fost plătite cu preeturi urcate». Cu viata muncitorească am isprăvit. Urmează scurte notiţe sub titlul: «Trei rânduri». Aici merg toate fleacurile: «Când se vor astâmpăra huliganii de pe lângă berăria No. 2»... «Clubul fabricilor merge șchiopătând».. «N’ar fi rău dacă serviciul sanitar ar vizita cantina cutare». Şi văzând că eu clatin din cap cu îndoială, spuse: — Lasă-i să înveţe minte... Poate nu eşti de părere ca serviciul sanitar să viziteze cantina? Nu uita că eşti redactor. Mâine o să fii purtat pe braţe... Vei avea un succes extraordinar. Drept spunând, mă cam temeam de succesul asta extraordinar. Şi tânărul scria mereu. — «Viaţa la tură»... «In timpul sărbătorilor»... Uită-te în calendar... «In districtul nostru au fost înjunghiaţi trei inşi». Peste o jumătate de oră era gata şi pagina 4. N’au fost uitate nici «întâmplările din oraş», pe strada Ochiului a fost călcat un băiat, iar pe strada Proletarilor s’au furat lucrurile dintr’o casă. Apoi publicaţiile, semnătura girantului responsabil — şi ziarul era gata. Ajutorul meu a încasat 50 de ruble şi a dispărut repetând : Lasă-i să înveţe minte.. Noaptea dormii rău. Visai fel de fel de năzbâtii. Ad-ţia fabrice! mă dădea în judecată pentru calomnie prin presă, comitetul pierii, pe care l’am învinuit de neglijenţă în privinţa curăţirii molozului, mă reclama comitetului executiv, huliganii de pe lângă berăria No. 2 stăteau sub ferestrele redacţiei şi mă ameninţau: — Lasă, că te aranjăm noi.. Desdedimineaţă mă repezii la redacţie şi, închis în cabinet, mă sbăteam neliniştit, cu urechea mereu aţintită la telefon. Desigur, o săsune de la comitetul regional pentru discursul din anul trecut al şefului, o să mă sune pentru telegramele din străinătate, şi mai ştiu eu de unde. Ora 9. Abonaţii au primit gazeta.. S’a isprăvit... Ora 10... Sună... Apuc receptorul, gata să ieşin. — Allo. Redacţia.. Aici fabrica de cit. Sunt aproape mort. D’abia mă mai fin picioarele. Directorul fabricei e un comunist cu vază. — Scrieţi, vă rog, nu gazetă, la rubrica «Viaţa muncitorească» că ventilatorul a fost reparat. Slavă Domnului... A trecut... Mai stau şi aştept... Ora 12. Ora 1. Nimeni nu mai sună. La ora 3 vine un cunoscut. — Astăzi ziarul d voastră e foarte interesant. Mai ales viața locală.. Tac d'n gură... Ora 4... S’a terminat — de acum n’o să mai sune nimeni. Și la ora patru fix sosește o comunicare dela miliția locală: — Băiatul n’a fost călcat pe strada Ochiului, ci pe strada Poporului. Traducere din rusește de Stefan Baija Jasski Mihail Kozarev GAZETA ----------0000--------- . ■ r •• " Foto Giacoine.Ui Venezia XVIII ESPOS1ZIONE INTERNA ZION ALE d’ARTE DI VENEZIA THAYAHT ERNESTO: Tripticul amiciţiei (gravură îu aluminiu de motor). PA NOPŢI CU « COLECŢIA «ROSIDOR» care sa bucurat de un mare succes de librărie, ea rămâne şi în toamnă una din colecţiile asupra căreia se va îndrepta deosebita atenţie a editurei «Ciornei». Vor mai apărea o seamă de romane mici inedite, scrise fie de autorii cari au fost editaţi în colecţie, fie de maeştrii scrisului românesc. Este vorba ca prozatorul moldovean d. Mihail Sadoveanu să publice în această colecţie un scurt roman. Ediţia 11, din tOMUL DE DUPĂ UŞA» de Ion Călugăru şi «EREMLIN» de Cezar Petrescu pot apărea probabil, in cursul lunei octombrie. ADAM este o revistă condusă de d. I. Ludo, un bun scriitor şi un umorist de talent, care şi-a răspândit prea puţin cărţile. Deşi este o revistă naţională evreească, sa bucurat fie colaborarea multor scriitor români. Ultimul număr se bucură de colaborarea d-lor dr. S. Bickel, Eugen Relgis, Gala Galaction, E. Dimo, J. Ludo, etc. BLUZE ALBASTRE revistă care vrea să fie de literatură proletară nu reuşeşte să fie nici revistă intelectuală, de teorie socialistă, nici revistă proletara pentru muncitori. Domneşte cortfuzia. Singurul care ştie ce vrea şi scrie limpede, pe înţeles este profesorul Ilie Cristea. Insă, prea abstract pentru muncitori şi cu prea puţină substanţă pentru oamenii cari au lectură. Informaţie: Ghiţă Ionescu, Tânărul Alex. Sahia nu ştie să scrie şi ceiace mai trist nici să găndiască Prea vioi şi prea repede prins de prima informaţie este Alf. Adania. INCU1PUIŢI-VA că (cacofonia este obligatorie) Copilul cu trei degete de aur romanul d-lui Mihail Dragomirescu a apărut totuşi in editura «Cartea Românească»* Sa crezut că este o simplă ameninţare. Maestru umorului tragic sa ţinut de cuvânt. O ANTOLOGIE de poeţi bulgari va edita în toamnă d. N. Crevedia. CA SA-L compromită definitiv şi să se răzbune pe d. Cezar Petrescu d-na Sarina Cassoan sa decis să-l traducă in limba franceză. Primul volum — text românesc şi franţuzesc — a apărut. D-NA LUCIA MANTU a fost tradusă in italieneşte. E păcat că nimeni nu s’a gândit să-i traducă romanul farsă sinistă care a luat premiul ziarului «Dimineaţa» acum câţiva ani. VECNEA NOASTRA SIMPATIE, d. Mihail Sevastos, paginatorul «Adevărului literar» este furios împotriva politicienilor cari nu înţeleg să-i răsplătiască marile sale merite culturale. Vroia să fie deputat. Ca să aducă un proect de lege din inițiativă parlamentară prin care se interzice scriitorilor de a avea talent sau inteligentă. D. VLADIMIR STREINU își va publica în toamnă volumul său de versuri. RASFAȚATUL scriitor senzual francez Leopold Stern a hotărât să-şi traducă operele şi în româneşte. Secretarul său de la bancă transcrie la maşină, după dieteul patronului. SE ANUNŢA că Salonul de toamnă va fi şi mai sinistru ca Salonul Oficial din primăvară. Tot este pus pe baze pompiereşti. Logic ar fi dat să expună şi pompierii: tulumbe şi scări. Va produce, poate, mai multă emoţie ca pânzele şi ghipsurile fără sens. D. G. CALINESCU care a avut un atât de meritat succes în «Viaţa lui Eminescu» ar putea renunţa la funcţia de barbulăzăreanu pe care şi-a luat-o în ultimul timp. La vârsta d-sale maniile sunt ruşinoase. LA VENEŢIA s-a deschis o expoziţie internaţională de artă modernă. Expun acolo cei mai autorizaţi reprezentanţi ai curentului modernist. Colaboratorul nostru d. Mac Constantinescu, care se află la Roma, pentru studii de arheologie plastică, ne transmite o serie de preţioase informaţii şi aprecieri critice despre această expoziţie , precum şi o seamă de reproduceri din cari redăm o parte în numărul nostru de astăzi. PINGUIN îşi pune la punct volumul său de reportaţii privitoare la cele mai răsunătoare afaceri care au preocupat opinia publică în ultimii ani. Reportaj assirian Assurbanipal, opaliconix, Principiu al mişcării, Tu, fix, Assurbanipal, cu braţ şi tălpi de cărămidă, Striveşti universul sub coturn Totul, în fața Ta, e carn, Zeul însuş pe brânci se târăşte omidă. Falnică turlă pe două coturni Fugi — ocol pe eliptic rostogol, Nimrud Sin, la pasul Tău superb, Stejarii au inimă de cerb, Arce, suliţi, câini (cu mâini) Neroi şi muşchi în relief Bassorelief. Tauri cu aripi de fluturi Sburând cu burta de pământ, Vavei de sineală şi smalţ, Spirala omenirei spre punctul nescris 'nalţi, Assurbanipal, quintesenţă de luturi La picioarele laie noroadele roade când le scuturi, Assurbanipal, mânie — torent Din vârful turnului dement Mâna Ta de cărămidă Stârpşte lumea ca omidă, Fierea şi aspide îţi sunt aliment. Insă taurii lui Assur au aripi de fluturi Frumuseţea în Chaldeea e'nnălţată pe scuturi; Bărbaţii din Assur au barba frizată’n inele Muerile din Assur au nuri de şearpe, coapse grele, Unghiile lor sunt transparente ca apa pe prund, Ţâţele lor catapulte, sub smalţ albastru se-ascund Ele dorm cu bărbaţii lor pe paturi de cărămidă Carnea lor ca lutul de dragoste acidă Urlă Babeiul când noaptea se-aşează Ei se iubesc ca două coloane care se'mbrăţişează Muerile din Assur sunt electrice ca aspida Buzele lor sărută inelat ca omida, Assurbanipal, barbă ’n cascadă, Plete fâlfâind ca perdea de zăpadă Nas de-un metru înculecănd pe groase buze Ochii Tăi, prăpăstii şi ventuze, Ţintesc cu arcul pe umilul Care ’n genunchi îţi pupă patrafilul. Paul Sterian 3 -=*«==----- dan—a———‘"'r* — Ephemeris Dacoromana -------------DO DO P a apărut de curând al cincilea volum din „Ephemeria Dacoromana’’, publicate de Şcoala Română din Roma. Dacă se vorbeşte de ele în acest ziar, şi de către un necunoscător al preistoriei şi istoriei antice, faptul se datoreşte valorii reprezentative pe care o au aceste publicaţii, în afara valorii lor ştiinţifice. Căci e o dovadă a celor ce se pot face de către tinerii erudiţi şi cercetători români. E o dovadă că ilustrele formule cari au circulat cândva, şi mai circulă încă prin anumite cercuri universitare , asupra mobilităţii creerului românesc, asupra „nerezistenţii celule“, asupra diletantismului organic naţiunii noastre — nu sunt decât nişte superstiţii. Dacă ele au fost cândva juste, s-au datorit pur şi simplu împrejurărilor. Dacă mai pot fi juste, se datoreşte unei politici culturale stupide şi criminale. Priviţi acest magnific volum al cincilea din Ephemeris. Răsfoiţi studiile atât de migălos alcătuite, cercetaţi orientările tinerilor contributori, controlaţi notele erudite şi puse la punct — şi întrebaţi-vă întrucât se deosibeşte acest volum de oricare altul publicat în streinătate, apreciat de Academii şi intrat în bibliografii. Vedeţi că se poate face şi la noi ştiinţă. Şi nu ştiinţă de lise, de compilaţie , ci adevărată ştiinţă, contribuţie inedită, orientare sigură, rezultate de cari trebuie să se ţină seama. N’am cetit din acest volum de peste patru sute de pagini inquarto decât studiul Anni protostoriche sulle monete greche de G. Ştefan, şi monografia d-rei Hortensia Dumitrescu, L'etă del bronzo nel Piceno, care putea constitui în ea încăşi o carte. Am cetit numai acestea, pentrucă acestea m’au interesat — dar n’am avut nici o clipă impresia că citesc o carte de ştiinţă românească. Vreau să spun că n’am simţit acea jenă şi nesiguranţă pe care o am de câte ori deschid o cercetare ştiinţifică lucrată aici, la noi. Unde diletantismul universitar îngăduie orice compilaţie să fie trecută drept lucrare originală; unde sărăcia bibliotecilor sileşte pe oricine să improvizeze, fără să poată fi controlat; unde dezinteresarea de ştiinţă de research-work, a ajuns neurastenizantă. Vasăzică şi tinerii români pot produce contribuţii după canoanele şi etica apuseană. Desigur. Dar numai când lucrează în adevărate institute de cultură, unde oamenii nu sunt zgârciţi la cumpăratul cărţilor şi publicul nu se descurajează de „inutilitatea“ subiectelor. Cu oarecare melancolie gândesc la viitorul acestor tineri savanţi. Ce vor mai produce ei nou şi cert — după stabilizarea definitivă în ţară? Ce începuturi frumoase se pierd odată cu întoarcerea printre biblioteci sărace şi instituţii zgârcite... Nu ştiu cărei cai:-- să atribui această incoherenţă in înalta noastră politică culturală, că creiăm şcoli româneşti în streinătate, trimitem studenţi ca să muncească şi să ajungă savanţi , şi apoi, după câteva publicaţii de încercare, îi statornicim în ţară, fiecare după restul sau norocul lui, fără să încercăm, însă, a creia şi la noi un înalt mediu ştiinţific, ca tinerii să poată continua munca şi producţia. Câţiva ani de studii sunt deajuns numai pentru a învăţa metodele. Adevărata muncă şi creaţie tot în ţară va trebui împlinită. Dar cum? In ce bibliotecă, prin ce instituţii, pe contul cui şi când? Cel care a lucrat cândva în streinătate ştie ce însemnă un an sau doi de toropeală intelectuală într’un mediu fără rigori ştiinţifice, fără cărţi şi fără bani de cheltuit pentru cercetări. Un mediu în care diletantismul şi politica promovează valorile... Fără voie, aceste nostalgice reflexii mă ispitesc de câte ori citesc lucru bun scris de un român. Poate că n’am dreptate întocmai. Poate mi se răspunde că a început să să creieze şi la noi institute de cercetare şi să se clădească biblioteci. Priviţi-le, însă, ritmul. Cercetaţi-le mai ales, sărăcia. Cunosc două institute ştiinţifice universitare cărora li s’au ridicat fondurile după câţiva ani — din motive bugetare. Apoi, cu asemenea motive nu se face ştiinţă. Dacă suntem săraci (dar oare suntem atât cât spunem?) să nu mai pretindem colaborări savante, nici titluri academice. Şi mai ales, să nu ne mai lăudăm cu ce n’avem. ...Dar al cincilea volum din Epihemeria Daco-romano sta tot atât de îmbietor, de magnific şi de frumos în faţă-mi. E, cel puţin, o ireductibilă dovadă de ceia ce putem face, când muncim cu sârg şi avem un dascăl sau o tradiţie în Vasile Pârvan. Mircea Eliade Ludwig fulda Ludwig Fulda (după o pictură de Lenore Stenbocfe) a împlinit dri 70 de ani, eveniment ce a fost serbat în cercurile intelectuale germane. Poet, autor dramatic, romancier şi critic, Fulda este un scriitor cu totul depăşit de preocupările şi orientările literaturii moderne, ceea ce n'a împiedicat ca la sărbătorirea sa să adere cele mai variate grupări de artă. Sărbătorirea lui are dealtminteri şi un sens politic, căci într'o vreme împărţită între extreme şi violente, bătrânul acesta rămâne un vechiu şi liniştit democrat. Biennale 1932 —Venezia IMARIO TUZZI : «Donua Musca» (Omagiu lui Claudel)