Cuventul, august 1932 (Anul 8, nr. 2613-2643)

1932-08-29 / nr. 2641

LUNI 29 AUGUST 1932 A XVIII Biennală din Veneţia PAUL A. MOLNÁR (Ungaria) Naşterea lui Is­is Cântă normaliştii Adeseori când se lasă­­amurgul peste oraş şi când răsare luna din­spre câmpuri. Intuminată de pro­cesiunea ■ mintelor aplicate ca niş­te braţe în rugăciune, ieşim în curte să ne înfrăţim cu calmul ui­­turei. După ce vorbim o bucată de timp, cineva îngână o frântură de cântec. Pe nesimţite, melodia a­­ceasta care corespunde stărilor noastre sufleteşti începe să ne fure şi începem cu toţii să cântăm. Di­rijorul e înăşi luna care urcă pe scările văzduhului. Sp­ălătoresele şi bucătăresele a­­ferase de vraja cântecului ies în prag să ne a­sculte, iar lumea care trece pe stradă se opreşte mirată în dreptul şcolii. Ce e asta? se întreabă unii. — Cântă normaliştii ! Şi cântecul urcă în liniştea nop­ţii, se împreună cu şoaptele serii şi devine însăşi sufletul dumne­­zeierii care se revarsă în cascadă peste oraş. Cântăm cântece de­ ţară tărăgănate, hore şi doine, aşa cum le cântă flăcăii şi fetele când vin de la muncă.. Stăm aşa până în mijlocul nop­ţii sub mângâierea lunei. Cei de la infirmerie, uitând prescripţiile me­dicului, ies în balcon numai în ha­late şi se asociază muzicei pe care o cunosc aşa de bine. Clădirea cu două rânduri a inter­natului stă dreaptă în faţă, lumi­nată toată cu electricitate. E o clă­dire cât o cazarmă­ înaltă, cu aco­perişuri roşii şi frontoane masive. Pe laturile ei se află sufrageria, bucătăria şi spălătoria, un fel de magazii dreptunghiulare din scân­dură. In fund pe zidul de piatră peste care evadăm în oraş. Dincolo de zid e un maidan edilitar pen­tru aruncatul gunoaielor, unde mor şi se descompun câinii otrăviţi şi pisicile fără stăpân. Zgomotul ora­şului ajunge cu greu până aici, deşi internatul se află la doi paşi de centru. In clădirea din faţa sea peste stradă, trăeşte un bătrân ma­niac care iubeşte mult florile. II vedem de la etaj cum se agită în curte cu o stropitoare în mână şi cu fes de culoare albastră pe cap. Asta se repetă în fiecare zi, la ace­leaşi ore matinale sau de seară. Are un aer ursuz şi tăcut. Intr’o zi vedem că se arborează doliu la poartă. Bătrânul a murit. Se duce parcă şi ceva din viaţa noastră. Ne obişnuisem să-l vedem în fiecare zi, cu înfăţişarea lui meschină şi inu­til gospodărească. Câţiva colegi răutăcioşi se distrează pe seama bietului moşneag a cărui viaţă a fost cândva, desigur, tot aşa de en­tuziastă. De la etaj, priveliştea se lărgeşte până la poalele munţilor, unde lu­crurile apar infinit de mici şi to­tuşi clare, luminate de o lumină vie. Oraşul îşi înalţă ca o procesiune, spre cer, acoperişurile roşii. Pe li­nia ferată, dincolo de apa râului, coboară un tren jucărie, cu patru vagoane. Râul, o cureluşă de argint, se prelinge dintre munţi spre şes într’un chenar de verdeaţă. I-atât de mică, încât abea o zăreşti. Ai zi­ce că e un fir de aţă sau de paing agăţat între zări. Pe încetul se înoptează. Zările se apropie pe toboganiul crepuscu­lar de parcă ar vrea să strivească oraşul. Prin înoptare străbate abia lumina de vis a becurilor în proce­siune geometrică şi sfâşiere vre­unei sirene. Cobor în curte. Acum e mai mul­tă viaţă la ora asta din amurg. De la bucătărie vin mirosuri culinare. La sunetul clopoţelului, acest regu­lator al vieţii de internat, elevii se aşează în coloană sub supraveghe­rea inutilă a şefilor de plasă. Peste tot ordine şi dezordine. In seara asta n’am poftă să stau la meditaţie. E prea frumoasă noap­tea oraşului, cu luminile şi recla­mele luminoase, cu parfumurile şi muzicile exuberante. Mă duc în o­­raş, dar e prea devreme să dau prin centru, unde mi s’ar întâmpla surprize întâlnirei cu vreun pro­fesor, sau chiar cu Directorul. O iau spre mahalale. Hamalii din ga­ră chefuiesc într’o atmosferă de proletariat desăvârşit. Unii din ei, turmentaţi de băutură, se îndreap­tă spre casă, dar cad imediat pe u­­liţă şi nimeni nu-i ridică. Intr’o seară, întârziind mai mult de cât trebuie prin aceste suburbii cu bande de ar­aşi şi cheflii am fost acostat de trei indivizi cari, sub motivul stabilirei unei identităţi de prisos, căutau scandal. Am scă­pat de ei datorită unei sugestii, a­­meninţându-i cu tabacherea impro­vizată în revolver, aşa cum vitea­zul din poveste a ucis un lup nu­mai cu coada biciuştei. In atitudi­nea celui mai energic om din lume, cu o voce calmă și sacramentală, le am ordonat: — Sus mâinile ! Văzând «revolverul» sclipind în bătaia felinarului, scandalagii au rupt-o la fugă, cu riscul de a fi îm­puşcaţi din urmă. Zâmbind m­i-am­ pus revolverul la buzunar, după ce am scos o ţigară şi mi-am văzut de dr­um­. In seara asta vreau să mă duc pe la Ioana. E o fată înaltă, oache­şă, cu trupul flasc, care ţine prie­tenie cu toţi normaliştii. Le dă ca­fea şi le caută în cărţi, iar ei îi cântă pe viori dezacordate roman­ţe exasperante. Ioana e o prietenă bună. Când primeşte vizita mai multor normalişti, ea aduce şi alte fete din mahala, durdulii şi senti­mentale, cu vorba siropoasă şi mu­zicală. Se petrece bine cu vin, ca­fele şi ţigări, într’o atmosferă olim­pică. Cei cari dispun de un buget mai sigur, aduc aici prăjituri şi fondante. Valentin, singurul care execută bine la­ vioară valsuri şi hore, distrează societatea. Se dan­sează mult şi cu patimă, dar eu în­că nu îndrăznesc să-mi hazardez paşii într-o coreografie problema­tică. Unii dintre colegi afirmă că au intr­at mai mult decât se permite în intimitatea Ioanei şi a prietenelor sa­le. După felul cum povestesc şi du­pă amănuntele cari le dau, eşti si­lit să-i crezi cel puţin trei sferturi, pentru că minciuna şi sinceritatea duse până la exces, sunt cei doi por­intre cari oscilează viaţa de inter­nat. Am ajuns lângă casa Ioanei. M’a­­propii de geam şi disting o voce de bărbat. E vocea lui Valentin. Ii spune galanterii, apoi s’aud foşni­­turi şi sărutări. înţeleg cât sunt de inoportun şi plec spre oraş. E ora când în centru lumea se răreşte. Mă opresc la vitrine şi sorb odată cu lumina, toată bogăţia dinăuntru. La intrarea cinematografelor se aud sonerii. Aşi vrea să intru şi eu, dar un elev de internat este aşa de sărac, încât nu-şi poate îngădui lu­xul unui spectacol de teatru sau cinematograf. Boala aceasta a să­răciei s’a permanentizat la mine şi nu cred că voiu scăpa aşa uşor de ea. Cu toate acestea e mai bine aşa, pentru că n’aşi şti cum să între­buinţez banii. I-aşi asvârli pe fleacuri. Acum de curând Direcţia a venit în ajutorul elevilor săraci cu câte o infimă sumă de bani. Mi-am cumpărat un chipiu cu fire­turi galbene, încât seara când ies în oraş cu chipiul, multă lume in­experimentată în ierarhia gradelor şi calitatea lor de lână sau de fir, mă crede militar, poliţaiu, sau ceva asemănător, pentru că sunt salutat cu un respect care oscilează, după împrejurări, de la admiraţie până la disciplină severă. Dar cât de vi­ , estetic trebuie să-mi stea acest chi­piu impunător, când pantalonii au găuri cusute cu aţă albă şi imită rotunzimea burlanului. N’avem voie să ne ducem la teatru, dar când vi­­ri trupa dela Cărăbuş, ne înfiinţăm cu toţii la galerii, travestiţi cu că­ciuli şi mantale fără număr la mâ­necă. Prima dată când am văzut tru­pa dela Cărăbuş ,coincidea cu pri­ma mea ieşire în lumea teatrului. N’aveam suma necesară pentru bi­let, dar venisem să privesc şi să admir de la dhitanţă ,ascuns printre sutele de curioşi de pe trotuar. Por­tarii, cu fireturi, în atitudinea lor severă şi protocolară, păreau nişte generali pensionari. O domnişoară tânără şi elegantă, remarcându-mă printre grupuri şi apucată de un acces de subită filantropie, se apro­pie râzând de mine, cu toată jena mea încrustată în timp cu doi paşi îndărăt. — Vreţi să intraţi, domnule ? Această intervenţie m-a decon­certat mult, fapt care i-a întărit domnişoare­i convingerea că nu vor­beşte cu un adept al străzii. I-am răspuns înjumătăţind cuvintele şi tonul. (Continuarea în pagina IV a) CUVÂNTUL 3 cuvântul artei, literaturii, teatrului Unită comemorarea lui Haldeu nă, documentat şi amănunţit, cum spune d-sa toate mărunţişurile. Dar pentru numele lui Dumnezeu, Hajdeu nu e genial prin calambu­rurile şi răutăţile lui. Nu ne inte­­­ resează cum l-a păcălit pe Maio­rescu şi cum s’a apărat împotriva lui Bacalbaşa. «Spirite» de acestea poate face orice român dela 1900. Le cunoaştem cu prea bine. Alt­ceva voim noi să aflăm despre Hajdeu, gândirea lui, geniul său paradoxal şi anticipator, puterea lui de sinteză, implicaţiile orgo­liului său. Bărbatul acesta care aplica me­tode revoluţionare în istoriogra­fia îmbâcsită de la 1860; care a în­fruntat şcoala latinistă prin valo­rificarea elementului dac în for­marea poporului românesc; car­e a avut curajul să gândească istoria şi să încerce — cu ori­câte riscuri — o organizare a fazelor ei; omul acesta care singur poate sta ală­turi de Cantemir, prin universa­litatea şi adâncimea minţii lui — ne e prezentat ca un poligraf ţâf­nos şi totdeauna pornit pe ceartă, ca un epigramist mediocru şi or­golios, ca un spiritist calamburist cu decor de tinichea şi un maniac pe jumătate nebun. Tot ce e exte­rior şi pitoresc, omagial şi «inte­resant», exotic şi scrântit în per­sonalitatea aceasta formidabilă — se cunoaşte, se spune şi se scrie. Ca şi cum Hajdeu ar fi fost un Nicu Metz sau o Madam Smara. Dar acum, după un sfert de veac de la moartea lui, tot nu ne-am plictisit cu mizeriile anecdotice? Putem păstra încă unghiul de ve­dere al unui perfect român din 1900? Tot Bacalbaşa şi dr. Ureche să ne dea lecţii pentru înţelegerea lui Hajdeu? Cine şi cum a vrut, şi-a găsit în Hajdeu o carte de vi­zită şi o instanţă supremă. Anti­semiţii şi-l revendică, după cum şi-l revendică şi spiritiştii. Asupra acesto­r două măreţe pro­bleme, ştim tot. Cât am dori să ştim tot atât de mult asupra ade­văratului Hajdeu­ Acum­ cinci ani, scriind tot în a­­ceastă foaie câteva articole asupra lui Hajdeu, ne mărturiseam nerăb­darea de a vedea o monografie cri­tică, lucrată de un tânăr cu altă pregătire decât bibliografii noştri şi apologeţii cu mentalitate 1909. Am aşteptat’o cinci ani. Nu s'a ti­părit, după cum nu s’a tipărit încă nici o ediţie critică din Hajdeu. D­l Alex. Rossetti, se zice- pre­găteşte o antologie critică. Dar pe când operile complecte? Doar Haj­deu e din acea rasă de oameni cari nu pot fi înţeleşi decât cetiţi inte­gral. Domnii aceia din Câmpina, toate societăţile cari poartă numele lui B. P. Hajdeu, toţi membrii Aca­demiei şi­­celorlalte asociaţi­­i sa­vante de istorie şi limbă — nime­ni nu are nimic de spus asupra a­­cestei chestiuni de bun simț națio­nal ? Veteria Barover (Murano). Cerbii (plastica sticlei). Lucrurile s’au petrecut întocmai cum era de aşteptat. Implinindu-se 25 de ani dela moartea lui Bogdan Petriceicu Haj­­deu, ziarele şi revistele i-au închi­nat inevitabilele pagini comemora­tive, i-au reprodus inevitabilul por­tret de vizionar senin («Magul de la Câmpina») şi, după ce au rezu­mat cum au putut mai bine viaţa,­­ au ilustrat inteligenţa şi zefle­meaua prin demult şi bine cunos­cute anecdote. Toate erau de aştep­tat, şi lumea se mulţumeşte că s’a făcut chiar atât, că i s’a mai po­menit numele şi i s'a mai popu­larizat portretul. Dealtfel, cam aşa se comemorează la noi, unui pro­fesor universitar de filosofie, a­­cum câţiva ani, i se oferea un ban­chet ca să sărbătorească nu ştiu câte decenii de muncă în Univer­sitate. Au trebuit să treacă încă cinci şease ani ca să i se tipăreas­că şi un volum omagial.­. Totuşi, începe să ajungă întristă­toare superficialitatea aceasta în judecarea şi preţuirea celui mai vast geniu al veacului trecut. Oare aceasta e calea pentru restaurarea adevăratelor semnificaţii pe care le-a avut contribuţiile lui Hajdeu la cultura românească? Numai bio­grafii romanţate, anecdote, elergii goale de sens, repetiri inutile a u­­nor epitete şi valorificări cari a­parţin epocii dela 1900 şi poartă pecetia marei ei superficialităţi şi bagatelizări? Nu s’a făcut absolut nici un pas înainte pentru cunoaş­terea acestui bărbat care a scris mai mult şi mai bine decât mulţi dintre iluştrii decedaţi cari se bu­cură de monografii critice încă din viaţă şi de ediţii complete du­pă moarte. Nu s’a reeditat lucră­rile lui epuizate; nu s’au publicat postumele; nu s’au adunat studiile risipite prin reviste şi nu s’a în­cercat o înţelegere a felului în ca­re făcea Hajdeu istorie (surprin­zător prin previziunile lui; înce­putul volumului al II-lea din is­­toria critică face un salt de cel puţin cinzeci de ani peste concep­ţiile istoriografiei de atunci)­ Se ştie că Hajdeu refăcea imediat orice lucrare a lui, chiar după ce apărea tipărită, în broşură sau în periodice. Unde simnt corecturile a­­celea? De ce nu tipăreşte nimeni Pefil sau Dacii ? cu adăogirile suc­cesive, făcute ani după ani? De manuscrisele lui nu ştie ni­meni nimic. D-l Iuliu Dragomires­­cu — cari le avea într’o vreme şi anunţase o mare monografie asu­pra lui Hajdeu — a tăcut şi s’a dat la fund. Şi totuşi poligraful acesta de geniu a lăsat, se spune, dăsagi întregi de manuscrise. Am vrea încai o listă analitică a lor. Băiatul care la 14 ani scria un studiu în franzeşte asupra existen­ţii lui Dumnezeu — a continuat să scrie până la moarte. Dar noi nu ştim nimic. Ştim numai anecdotele şi epi­gramele lui Hajdeu­ D. Barbu Lă­zăreanu a avut grijă să ni le spu­ Mircea Eliade PANOPTICUM MARELE nostru scriitor, d. Tu­dor Arghezi prepară un nou volum de proză care va apare în toamnă. SE PARE că revista «Bluze albastre» a răposat. E păcat că o publicaţie de felul acesta cu toate scăderile ei­­ nu poate apărea. LE TOUR DU MONDE D’UN SCEPTIQUE e titlul sub care a apă­rut în limba franceza mult discutatul jurnal de călătorie al lui Aldous Hux­ley, Jesting Pilate. E poate cea mai savuroasă carte pe care un nefericit care înconjoară lumea a putut so scrie. D. MIHAIL POLIHRONIADE pre­găteşte o carte asupra fascismului, în­temeiată pe documente şi statistice re­cente, care va fi publicată la toamnă în editura «Cartea Românească», co­lecţia Gândirea. LEXIQUE DES HOMONYMES FRAN­­ÇA­IS este a 26-a carte didactică a emi­nentului profesor, d. Leo Lévéque, ofiţer al academiei franceze. D-sa a colabort la circa 20 ziare din Franţa, Belgia şi Bucureşti, printre care putem cita: «Journal de Bucarest» (1875), «Peuple Roumain» de Blaremberg (1870), «Românul», «Timpul», „Indépendance Roumaine” (fondată de d. Léo Lévêque și J. Galli), «Revue du Pétrole», «Echo des Balkans», «Dimineața», «Adevărul» şi «La Roumanie» ale lui Take Ionescu, amicul şi protectorul d-lui Lévéque, după dispariția căruia acesta din urmă s’a retras din viața gazetărească. L. Lévéque a fost profesor la un mare număr de pensioane şi licee de fete şi băeţ­i, printre cari: liceele Mihaiu Bravu, Lazăr, Sf. Sava, Matei Basarab, Cante­mir, Seminarul Nifon, etc., şi a fost de­corat cu Răsplata Muncii cie I-a pen­tru învăţământ. Parte din cărţile­­ sale didactice au obţinut medalia de argint la Expoziţia Universală de la Paris în 1889, iar toa­te sunt recomandate de către ministe­rul instrucţiunei publice din Franţa, spre a servi de pildă învăţământului limbei franceze în străinătate. Credem că facem un real serviciu publicului şi elevilor, doritori de a în­văţa bine limba franceză, recomandân­­du-se Lexique des homonymes fran­­caise, care umple un gol de care s-a resimţit adeseori biblioteca lor. Se găseşte de vânzare la Tipografiile Române Unite din calea Rahovei No. 42 şi la toate librăriile din ţară. REVISTA ISTORICA ROMANA îşi con­tinuă studiile documentare şi responsabile cu cari ne-a obicinuit de la întâiul număr. Fascicula apărută (An. II, No. 2—3) are proporţiile unui adevărat volum. Informaţiile bibliografice şi critice sunt distribuite admirabil şi semnate de tineri istorici specialişti. Când alte reviste ştiinţifice şi filosofice de la noi lasă recenziile pe mâna începătorilor şi recompensează o muncă de ani cu laude sau injuria unui tânăr oarecare , ati­tudinea Revistei Istorice Române tre­buie relevată. MIRON­­, PATRIARH ŞI REGENT este intitulat volumul pe care îl pre­găteşte d. G. NUCET. AZI va apărea la începutul lunei Octombrie. Va avea specialişti care să urmărească fiecare literatură. FEMEI, e titlul volumului de nuve­le al d­-lui Mihail Sebastian (24 de ani). BARBATI (Sex-Appeal) e un vo­lum de nuvele pe care îl va tipări d. Petru Comarnescu­, — cunoscut până acum publicului nostru din esseurile publicate. g{ft Şi EU AM IUBIT se numește volu­mul de nuvele pe care îl va lansa la toamnă d. Şerban Ciocultescu, cunos­cutul critic literar. ION PILLAT va tipări, în toamnă, un nou volum de poeme. BUNII NOŞTRI editori nu înţeleg să mai tipărească noutăţi în sesiunea de toamnă. Unii din rătăciţii în comerţul de cărţi, pentru care n’au nici pregă­tire nici înţelegere, se gândesc să lan­­seze pe piaţă mărfuri mucezite din de­pozit. Se pregăteşte pentru la toamnă o campanie de «senzualizare» — dacă se poate spune aşa — a ţării cum nu I s’a mai pomenit. In felul acesta cred I editorii că vor câştiga bani. In faţa ma­nifestării colective a editorilor cari tind să prefacă literatura în bordel şi car­tea în excitant, scriitorii, lectorii şi au­torităţile vor trebui să reacţioneze. D. D. CALINESCU este într’adevăr «omul surprizelor», cum îl numeşte «Ro­­mănia Literară» publicând un fragment din romanul Ursitoarele. D. Călinescu este mai mult decât autorul «Fieţii lui Emi­­nescu» şi ««Perii lui Eminescu», de imi­nentă apariţie. D-sa a publicat în A­­nuarul Şcolii Române de la Roma o mul­ţime de documente de-ale misionarilor italieni in România, a tradus şi pe Sf. Francisc, a scris şi portretele critice a căror republicare în volum e de mult a­­nunţată (cu admirabilul titlu «Ulyse»), şi scrie săptămânal la «Adevărul lite­rar». Nu numai atât, d. Călinescu şi-a făcut şi un auto-portret, atât de cunos­cut şi apreciat prin «România Literară». A XVlll-a BIENNALA DIN VENEŢIA !!Reabilitarea Cârtii Didactice „Carte de cântece“ de G. Breazul şi Sa­bin Dragoş. Desenata de A. Beauau Cele două volume cari au apărut până azi din seria Cărţilor de cân­tece, manualul pentru cl. I şi cel pentru el- II secundară, date la iveală de d-nii profesori G. Breazul (de la Conservatorul de Muzică din Bucureşti) şi Sabin V. Drăgoii (di­rectorul Conservatorului din Timi­şoara), sunt o revelaţie pentru pro­fesor, pentru şcolar, pentru orice om de cultură ! Din toate cărţile didactice, ma­nualele de muzică erau cele mai antipatice. Chiar când erau bine ti­părite, ele aveau în ele un suflet uscat şi prezentau, întotdeauna, în mintea copilului înfricoşat, imagi­nea aridităţii mai mult decât cartea de algebră. Fără desene, fără chenare, fără nici un soiu de podoabă, muzica trebuia să se sprijine pe cârligele şi cârjele anoste ale notelor. Iar când era vorba de text şi de teorie, melodiile cele mai depărtate de su­fletul neamului îşi dădeau mâna cu explicaţiile teoretice cele mai rebarbative. Intr’un cuvânt, tocmai cărţile de muzică erau acelea care stăteau cu totul mute în mâna şcolarului spe­riat. Cărţi de muzică, cărţi mute, cărţi cari nu cântă. Deosebirea dela cărţile la care au ostenit harnicii savanţi muzicieni, când «s’au scoborât» la genul di­dactic, şi până la vechile cărţi de muzică pentru licee, este ca dela cer la pământ. Să spui, citind-o,­­şi răsfoind-o, nu te poţi o­pri să nu cânţi de plă­cere) cântând-o că este, în sfârşit cartea de cântece care ştie să mul­ţumească, pe văzute, sufletul, tot atât de mult ca şi cântecele pe au­zite, nevăzute, nesupuse la tortura tiparului, este prea puţin. Cântecele, alese cu îngrijire, ca să se potrivească sufletului copilului nostru, ca vârstă şi caracter speci­fic naţional, parcă sunt din aer, prin ce vrajă, fixate pe paginile în­florite ca un câmp smălţuit, direct, fără intermediarul tiparului. Un fel de carte în care cântecele sunt desenate, pictate. De aceea autorii au ţinut pentru a reliefa munca lor, secretul lor, ca să fie ilustrată de neîntrecutul Demian.Astfel, în faţa acestor cărţi de cântece, simţi un fel de invidie, de intimă gelozie faţă de nouile gene­­raţii care ar avea fericirea, de aci înainte, să-şi crească sufletul lor printr’o asemenea carte didactică- Căci, în adevăr, cartea didactică a fost reabilitată. Ea nu mai este o compilaţie sterilă de adevăruri comune, mai mult sau mai puţin si­gure, vulgarizate apoi cât mai vul­gar, scoborâte la un nivel care cată să fie al copiilor prin ariditate, in­fatuare şi spirit autoritar. Cartea didactică pe care ne-o prezintă d-nii profesori G. Breazul şi S. Drăgoi şi pictorul A. Demian, este o adevărată elevaţie a autori­lor ei către sufletul curat al copii­lor, o operă de purificare şi spiri­tualizare de mare anvergură, un act de creaţie. Genul didactic vine, astfel, să se alăture iarăş, de cele­lalte genuri ale creaţiei spirituale, pe picior egal. Gen didactic, tot a­­tât de creator şi de înalt, ca genul epic, liric, teatral. Nu ne permite spaţiul să intrăm în analiza amănunţită a acestor ad­mirabile cărţi de cântece. Nu pu­tem însă, să nu insistăm asupra metodelor de explicare, asupra ge­niului pedagogic al celor doi autori muzicieni. Textul teoretic este atât de pe înţelesul copiilo­r, atât de an­trenant, ca un joc nevinovat, de pa­sionant ca o povestire cu eroi, păs­trând însă un duh de autoritate care nu supără, ci dă tot presti­giul ştiinţific cărţilor. Vor şti să imite editorii şi auto­rii cărţilor didactice, de aci înainte, exemplul acestor doi mari muzi­cieni ? Vor înţelege profesorii uni­versitari, personalităţile de înaltă cultură, că a se dedica renovării artei didactice, cum au făcut-o pro­fesorii G. Breazul şi S. Drăgoi, nu este o scădere ci o contribuţie crea­toare de artă ? Academia Română, la iniţitiva d-lor Bianu şi Ţiţeica, a premiat Cartea de Cântece. Ceea ce face o­­noare Academiei şi dovedeşte că, cel puţin din când în când, distinge actul creator de cel pur și simplu maculator. Paul Sterian Biennale 1932—Veneţia­ ­ J. E. LABOURER (gravură) ) Din „Poemele lui Child Eve“ da MARGARETA STERIAN transiţie Pe terasă stăteau oamenii Si 'n fata l°r se aşterneă grădina. Pentru fiecare rocking-chair O movilită de flori In dreptul doamnelor betuniile albe Si ’n dreptul bărbaţilor cele albastre. Eră o petrecere ca ’n pantomimă Pe terasă zumzet de ibric electric Şi ’n grădină cadril de par­fumuri. Dinspre radio svonea o hawaiană fără paraziţi Briza flutură perdelele de muselină Toată bună starea de pe pământ. In grădină, f­rontur­e ca morminte domestice TOURNANT DANGEREUX A murit conştiinţa mea Şi plutesc fără cârmă pe ape reci şi dure. Senzaţională scenă de balet pe creastă de val Cât vei mai fine ? Ca un copil jonglând cu o minge de foc Ce dacă isbeşte ’ndărăt pe trup de bronz cade, aşa sunt. Ce important părea trecutul Cât de bogat în suferinţe fără de rost. Am ajuns acum plutitor şi sărac Plutitor de ușor Nemilos de sărac, așteptau.

Next