Cuventul, octombrie 1932 (Anul 8, nr. 2674-2704)

1932-10-30 / nr. 2703

Duminică 39 Octomb. 1932 ­de Vitrina consacrată de «Cartea Românească» albumului d-lui Al. Bă­­dăuță «Priveliști Românești», recent apărut în librării. AGNES GRAZ de MIHAIL SEBASTIAN Intr’adevar Gelu îi fusese pre­zentat lui Vioriu, întâmplător, în casa unor prieteni comuni. Ferdi­nand Graz, un mecanician neamț meloman, care îi era coleg la un curs de maematici, îl invitase pe Gelu înt’o seară să asculte un con­cert de familie. El cânta la flaut, iar nevastă sa — săsoaică blondă dint’un burg transilvănean — la vioară. — Vino. O să încercăm un frag­ment din al doilea concert brand burghez. Și pe urmă, știi, avem un pianist celebru. Nu-ți spun cine Vino și ai să vezi. Pianistul celebru era Cello Vio­­rin. Gelu îl găsi instalat într’un fotoliu lângă sobă, săltând pe a­mânii ei genunchii odraslele gazdei. *) Fragment din romanul «Oraşul cu salcâmi», un băiat şi o fetiţă care se jucau­­ intre timp cu tabachera, nasturii şi urechile lui. — Iartă-mă, domnule, că nu-ţi pot întinde cum trebue mâna, dar uite, nu mă lasă plozii ăştia. Avea un zâmbet mare, deschis, care îi lumina toată faţa. Gelu îi spuse câteva vorbe respectuoase despre admiraţia, ce o purta mu­zicii lui şi despre plăcerea de a-i face personal cunoştinţa. Vioriu râ­se cum simplicitate: se bucura poa­te de acele cuvinte amabile, dar le primia cu modestie, cu oarecare scepticism. Seara trecu uşor în conversaţie fără importanţă, pe care dealtmin­­teri nevasta gazdei le întrerupea autoritară bătând cu arcuşul în pu­pitru. Era semnalul de începere şi a­­tunci Vioriu îşi lua locul la pian, Graz îşi pregătia flautul, nevasta lui își proptia de pieptul ei opu­lent vioara. Gelu asculta cu plăce­re, deși acest tablou de familie i se părea puțin naiv în armonia lui. Femeia, o Gretehen îngrășată, bă­­tea tactul cu piciorul (un picior lat, încălțat cu o gheată masivă de box, ce suna tare pe podea) și de la pupitrul ei își controla cu o privi­re severă partenerii. E drept că dintre toți trei, ea cânta cea mai bine. Bărbatul ei când făcea vreo greșeală, apleca ochii să se fereas­că de privirea ei răzbunătoare, iar Viorin tremura terorizat. Gelu surâdea distrat de această scenă idilică, dar o felicita în gând pe intransigenta­ nevastă a lui Fer­dinand Graz, căci mulţumită ei as­culta în seara aceea un concert de Bach, poate prea masiv şi lipsit de nuanţe, dar limpede şi precis exe­cutat. Pe încetul se crease în acea cameră o atmosferă deosebită, în care el se pierdea de bună voie, deşi simţia într’un fel ridiculul nemţesc al situaţiei. Violonista a­vea mâinile jupuite dela bucătărie: cânta acum o sonată şi un ceas în nainte curăţase poate cartofi. Se făcea târziu şi mica orches­tră schimbase de câteva ori o buca­tă de Bacii pentru una de Beetho­ven, o bucată de Beethoven pentru una de Bach. — Ce-ar fi să cântaţi Cântecele blondei Agnes, propuse Gelu pen­tru variaţie. Ferdinand Graz acceptă cu entu­ziasm şi Viorin încercă primele a­­corduri. Dar nevasta lui Ferdinand lovi scurt cu arcuşul în pupitru şi spuse retezător: — Nu. Bărbații se uitară unul la altul şi se supuseră. Femeia le deschise fiecăruia în parte un eaet­­le­zart, le indică cu vârful arcuşului pagina aleasă şi dădu semnalul de începere. Nimeni nu crâcni. Şedinţa se sfârşi târziu după mie­zul nopţii. Viorin îl luă pe Gelu de braţ. Dacă nu ţi-e somn, vino cu mi­ne să ne­­ plimbăm.­ Iţi place să umbli ! Eram­ amândoi puţin ameţiţi de muzică şi ezitau în poartă neştiind încotro s’o ia, ca şi cum a­r fi ieşit de la un dineu cu femei frumoase şi şampanie bună. Merseră o buca­tă de drum, fără să schimbe vreun cuvânt. — Trebue să mă ierți, mi-ai ce­rut adineauri să cânt la pian Cân­tecele blondei Agnes şi te-am re­fuzat. E o muzică de care mă fe­resc. Deşi e a mea şi deşi e atâta vreme de când am scris-o, nu o pot asculta fără o adâncă emoţie. Gelu voia să-i răspundă că nu el era vinovat de acel refuz, ci teribi­la doamnă Graz, care îl oprise, dar — văzându-l pe Viorin melancolic şi neatent — renunţă să mai facă această observaţie de detaliu: — Da, domnule, e curios şi poate greu de crezut, dar Cântecele a­­cestea ale lui Agnes sunt cea mai grea durere a mea. Dumneata şi alţi­i ca dumneata nu vedeţi în ele decât o bucată de muzică, frumoa­să sau urâtă. Pentru mine însă asta nu are nici o importanţă. Căci Agnes a existat. Te-ai gândit dum­neata, care spui că-mi admiri cân­tecele, te-ai gândit vreodată că ele ascund un om care a trăit în rea­litate ca dumneata şi ca mine? Gelu fu cuprins de acest brusc ten de confidentă. — Mărturisesc că nu. — Ei vezi? Dumneata le asculţi pentru plăcerea divinitale de melo­man. Hm ! Ca şi cum pentru plă­­ce-rea d-tale de meloman a murit Agnes. Fiindcă, mă înțelegi? Agnes a murit, a murit deadevăratele, a murit cum mor oamenii și cum mor câinii. Gelu îl privi speriat, neştiind da­că Viorin în violenţa cu care vor­­bia, nu-şi pierduse minţile. I se pă­rea ciudat omul acesta, pe care a­­bia îl cunoscuse şi care acum, din senin, se pornise să strige pe stra­dă, ca şi cum s’ar fi luptat cu cine­va. Omul merse iar o bună bucată în tăcere și pe urmă vorbi pailm, cu resemnare. — Uite, cum a fost. Agnes trecea în fiecare dimineață în fata casei mele. Era o fată blondă, înaltă, mir­raculos de frumoasă. O cunoscusem intr’un salon monden și nu o lua­sem în seamă. Credeam și am­­tre­­zut până la moartea ei, că era o domnișoară frivolă, căreia îi place să flirteze cu oamenii celebrii. Mi-a spus de câteva o­ri că mă iubește. N’am crezut-o. Mi-a scris lung, scrisori disperate, prin care îmi ce­rea numai să mă vadă. Mi-a jurat că ar fi fericită doar cu o privire blândă, doar cu o mână întinsă pe care să mi-o sărute. Am râs. Mi-a spus că are să se omoare. Am râs iar. Până când într-o zi de toam­nă, pe terasa casei mele, am gă­sit-o cu buzele încleştate pe pragii ușii, cu ochii sticloși, cu părul ei blond desfăcut, Gelu asculta bănuitor. Faptul era desigur adevărat, căci glasul lui Vioriu tremura şi ochii îi lucrau înlăcrimaţi, dar i se părea cu totul neverosimilă această confesie neec­(Continu­are în pag. l­a) ! CUVÂNTUL cuvântul artei, literaturii, teatrului Despre moarte istoric literară Am recitit ele curând unul dintre cele mai frumoase și mai personale esseuri ale lui Samuel Butler, «Cum să realizezi o viață perfectă» (tra­ducere aproximativă; originalul e How to make the best of life). But­ler se scuză de la început că i s-a cerut să vorbească despre o temă atât de dificilă, căci el însuşi nu e deloc sigur că a realizat tot ce a pu­tut mai bun din viaţa pe care a trăit-o. «Viaţa e asemenea unuia care cântă solo la vioară în public, dar fără să ştiee să cânte, ci învă­ţând atunci, în faţa publicului». To­tuşi, în cele din urmă ne spune care ar fi, după el secretul vieţii perfecte, pline şi rodnice: acela de a trăi după moarte, în dragostea prietenilor, a elevilor, a urmaşilor. «Moartea dă unor oameni o viaţă faţă de eara existenţa lor pămân­tească e o simplă umbră. Am pomenit de acest esseu al lui Butler pentru că, deşi fără aparenţă legătură cu cele ce voi spune mai la vale, el este o admirabilă intro­ducere în discuţia rolului unui gân­ditor sau scriitor care merge împo­triva timpului său. Adică unul care trece peste timp, însuşi Butler a fost unul dintre a­­ceştia. Cea mai bună carte a sa n’a publicat-o în timpul vieţii; şi de fapt tot ce-a publicat în timpul vie­ţii a trecut neluai în seamă. Nu numai că na fost remarcat de pu­blic. Asta n’ar fi înseminat prea mult. Dar n'a fost remarcat nici de critică, nici de elită, nici de prie­teni. Toţi au văzut în el un om ciudat, şi s’au oprit la ciudăţeniile lui. Au trebuit să treacă douăzeci de ani ca să înceapă să fie cercetat şi tradus. Vor mai trece încă cincizeci până va ajunge popular. Până ce va obţine acea «viaţă» faţă de care existenţa lui pământească va fi o simplă umbră». In tot ce am spus până acum este vorba despre moarte, şi aceasta este o problemă care mă depăşeşte şi care, se mărturisesc, nu mă intere­sează. Dar mi se pare că există şi alte specii de moarte. O moarte care se confundă în bună parte cu isto­ria oricărui om. Fiecare dintre noi am lăsat în urmă câteva morţi, pen­­tru­ că fiecare am început de mai multe ori o altă viaţă. Sunt lucruri pe care eşti chemat o singură dată să le faci sau să le spui — şi după aceia tiu te mai interesează, le-ai uitat, au trecut în istoria ta, în moartea ta. Şi se întâmplă ca toc­mai aceste lucruri — cari pentru tine au murit de mult — să fie prilejuitoare de viaţă, să provoace gândirea altora, să le deştepte curi­ozitatea, furia sau dragostea. Mă gândeam la soarta acelor re­viste bune despre care se află că sunt bune numai un sfert de veac de la dispariţia lor. Mai toate curen­tele literare s’au născut şi au fost alimentate de asem­enea reviste, cari au circulat un număr de ani în­cercări foarte închise şi numai în­tâmplător (cum e cazul lui Nouvelle Revue Frangaise) au ajuns popu­lare şi puternice. La noi, o seamă de reviste de scurtă şi nervoasă apa­riţie represintă aproape tot ce a fost mai bun în literatură şi gân­dire de la războiu încoace. Nu ştiu ce va cerceta istoricul literar al vii­torului din rafturile bibliotecii A­­cademiei. Dar sunt sigur că la zece ani odată se vor găsi o duzină de tineri cari să caute, să savureze, să scoată note din Cetatea Literară, de pildă. Morţile acestea pun capăt e­­femerului, drurnului, transierorită­­ţii , ca să facă loc unei adevărate vieţi, pe care autorul nici nu a bă­nuit-o, sau pe care, în cel mai bun caz, a uitat-o. Sunt sigur că «Fals tratat pentru uzul autorilor drama­tici» se va bucura în cincizeci de ani de o atenţie pe care scrierile d-lui Camil Petre­scu nu a obţinut-o niciodată până acum şi pe care, foarte probabil, nu o va obţine nici de acum înainte. E surprinzător cum lucrurile cele mai putui însemnate, cele mai pu­ţin solemne şi cele cari evită cât mai net eternitatea — au şanse să tră­iască cel mai mult. Cazul jurnalelor intime, pomelnic de morţi, de fapte moarte, de gânduri moarte. Nimic mai viu şi mai fascinant, totuşi de­cât cimitirile acestea. Autorii lor au ştiut atât de bine să moară în fie­care zi... Iată solemele amintiri ale lui D’Annunzio: Le Faville del Ma­­glio, pagini câteodată admirabil scrise — dar uscate, uscate, nu moarte. Şi comparaţi-le cu jurnalul lui Otto Braun, acel tânăr filosof german, care a murit pe front, şi care habar n’avea de comoara pa care o purta în raniţă. Incontestabil, trebuie să ai ta­lent, inteligenţă, geniu. Dar câţi nu au şi talent, şi inteligenţă, şi ge­niul Asta nu înseamnă aproape ni­mic, înseamnă că eşti un candidat. Candidat la orişice. Ca să treci mai departe, trebuie să ştii şi altceva : să mori. Şi se pare că ştiinţa a­­ceasta e mai greu de învăţat. Să mori în fiecare zi, cu fiecare operă, cu fixare pagină scrisă. Ceasul a­­cela de viaţă să fie cu desăvârşire ars — ca sa-l poţi uita, să uit­ţi mai aparţie, să-l laşi în urmă ca pe un cadavru. De aceia cred eu că «jurnalul», însemnările intime, no­tele fără importanţă — conţin atâta tărie şi atâta sete de veşnicie. Pen­tru că sunt scrise subit ca şi o moar­te, sau agonizează ca şi o moarte, sau dătătoare de seamă ca despre o moarte. Nu au nimic din viul aces­tei lumi în ele — şi nu sunt «fă­cute». Sunt aşa cum le vede autorul în clipa când le scrie: prea incen­diate, prea chinuitoare, prea unde ea să poată exista mult timp în această lume vie a transierorităţii şi a instantaneului. Şi atunci, ca printr’o taină trec în cealaltă viaţă, a lucrurilor moarte, mari sau mici, dar moarte. Mir­cea Eliade MARGARETA STERIAN Orășel la Dunăre PANOPTICUM ASTA SEARA la orele D, se repetă la Fundaţia Carol, «symposiom-ul despre Freund, organizat de asociaţia intelec­tuală «Criterion», «Symposion» care a mai avut loc odată săptămâna trecută, când imensul număr de auditori, a de­păşit cu mult numărul de locuri al Fundaţiei. Va prezida d-l profesor Parhon şi vor vorbi d­nii Ion Cantacuzino, H. H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Mircea Eli­­ade şi Al. Mironescu. O NOUA COLECŢIE de cărţi, căreia îi dorim să ajungă curând o adevărată editură şi-a făcut loc în vitrina libră­riei. Este colecţia revistei «Azi», publi­caţie care în scurtă vreme şi-a creeat un renume de invidiat. Au apărut deo­camdată două volume de versuri: Fum de argint de d-l Petre Dinu şi Sbor alb de d-l Radu Boureanu. Un al treilea volum de poeme va apare, până spre sfârşitul săptămânii viitoare, poemele lui Serghie Essenin în traducerea d-lui Zaharia Stancu. Tot pentru sezonul de iarnă, colecţia Azi anunţă trei cârţi de proză Oameni nuvele de Fulga Apostol, Codane roman de Zaharia Stancu şi Ustine sau colina goală,nuvele de Radu Boureanu. Editurile bătrâne şi cu bani, ce spun? CARTEA ROMANEASCA, somptuoa­sa librărie cu gramofoane, pare că ar avea intenţia să publice un volum al unui tânăr prozator. Alegerea ar fi asupra «Jurnalului ba­sarabean» al d-lui George Dorul-Dumi­­trescu.­­ Dacă ştirea se confirmă, Cartea Romă­nească trebue felicitată. Căci d-l Dorul- Dumitrescu, pe care îl cunoaştem de mult din Universul Literar al d-lui Per­­pessicius, este int’adevăr un scriitor de talent real, un prozator sobru, pre­cis şi creator de atmosferă personală. Vedeţi, insisenţa cu care am dezbă­tut aici procesul editurilor, n’a fost totuşi inutil. GEORGES MOORE, scriitor englez, cunoscut cu deosebire în Franţa, unde a scris câteva delicioase volume de cro­nici pariziene mare romancier însă şi critic de artă, face într’o prefaţă re­centă, următoarea constatare melanco­lică: «Este straniu, dar este aşa; există cărţi pentru astronomi, pentru oameni de ştiinţă, pentru medici, pentru notari, pentru jucători de golf sau de cricket, pentru jucători de şah şi pentru coră­­bieri- pentru fetele tinere de la li Până la 20 de ani, apare în fiecare an o ma­terie enormă de material imprimat, dar nu există cărţi scrise exclusiv pentru oamenii de litere». 3 ŞI CU REZEDA 4, romanul d-lui Ion Minulescu, în curs de tipărire la e­­ditura «Adevărul», va f­i în librării în primele zile ale lunei viitoare. MAXIM GORKI scrie pentru aniver­­sarea celor 15 ani de revoluţie bolşevică, o trilogie dramatică socială. Prima piesă a trilogii acesteia se numeşte Egor Bu­­licher şi alţii, şi se petrece în Noem­­brie 1918. A doua se desfăşoară în peri­oada Nep (1920 23), ulima în timpul planului cincinal. TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE se numeşte un admirabil vo­­lum de evocări istorice, apărut de cu­rând în editura «Luceafărul» şi semnat de­ d. C. Gane, O carte frumoasă şi o o­­peră demnă, asupra căreia trebuie să revenim. SE ATACA actualmente la Paris, prin presă, o instituţie ce se cheamă i­nstitut­ele cooperare intelectuală» şi care posedă un buget, probabil exage­rat, pus în sarcina contribuabilului francez. Cu acest prilej, diverşi cronicari ne­­d­elicaţi, apreciază­ dezagreabil activi­tatea, se vede ,scum­p plătită, a domni­şoarei Elena Vacă res cat­e cette poétesse quasi frangaise» cum spune fără mena­jamente un ziar.­­ MINISTERUL UNA­R FRUMOA­SE a hotărât să introducă în şcoli şi mai ales în conservatoare, studiul obli­gator al dramaturgilor moderni. Nu la noi... ci în Franţa, unde de aici înainte Paul Claudel, Jules Ro­mains şi Jean Girandoux vor fi stu­­diaţi în manuale. Căci, nu-i aşa?, nu stă scris nicăeri, că, pentru a fi desco­perit de oficialitate, un scriitor trebue mai întâiu să moară. ANALELE BRĂILEI, eroica revistă a Dunării de jos și-a încheiat și pus la punct colecția anului 1911—912. In pri­mele zile ale lui Noembrie ea apare o nouă fascicolă, ce va inaugura seria pe 1912—911. RĂBOJ, o juvenilă şi bine intenţio­nată publicaţie literară, a ajuns la No. 8, ceea ce este un mic record. In sumar articole şi versuri semnate: Horia­ Ful­­ger, Bazil V. Nistor, Silvia Cernea, Mircea Streinul, Aurel Puluceanu, George Dumar, George Şoimu, Ion Roşea, E. Al. Zaharia, Dan Petraşincu şi Gh. Antonopici. I-am dat pe toţi, fără excepţie. IN EDITURA CUGETAREA se va tipări până la 25 Decembrie, volumul Bob de grâu al d-lui Alexandru Calis­­trat. Cartea aceasta urmează să fie curând, tipărită în traducere germană la Viena. LA 5 NOEMBRIE apare Interior, romanul d-lui Const. Făntăneanu, des­pre care a fost vorba în repetate rân­duri în pagina noastră. Cartea apare a Cultura Naţională, ADRIANO TILGHER, care în cartea sa «La visione greca della vita» a în­cercat să demonstreze că orice mare civilizaţie se exprimă într’un mit cen­­tral, ce îi revelează sufletul esenţial şi aspiraţiile, scrie recent despre Eterna reîntoarcere şi izbăvirea («Ricerche Religiose», Novembre 1932). Pentru Tilgh­er, civilizaţia elenică se descoperă iu mitul Eternei Reîntoarceri, susţinut de toate şcolile filosofice păgâne (cu excepţia atomiştilor şi epicureilor), a­­dică în credinţa că lumea e un tot fi­nit şi limitat, care trece fără încetare prin aceleaşi stări, dividate între ele de intervale periodice de timp. Dim­potrivă, ideia centrală a civilizaţiei creştine e izbăvirea, adică credinţa că omenirea e căzută din perfecţiunea ei primitivă într’un abis de păcate şi du­reri din care nu o poate scoate decât ac­tul întrupării divine. Tilgher analizează toate aspectele acestei credinţe, germi­nată de speranţă şi credinţă, de aştep­tare şi încredere în viitor, convinsă ca viitorul se va deosebi radical de tre­cut. Eterna Reîntoarcere, dimpotrivă, e germinată de o dispoziţie spirituală in­telectuală şi raţională, negând orice credinţă şi speranţă, negând orice deo­sebire între trecut şi viitor, socotind timpul ţesătura tuturor lucrurilor. Im­portanţa lui Celsius stă tocmai în fap­tul că el concretizează incapacitatea u­­nui creer educat elenistic de a-şi apro­pia doctrinele iudeo-creştine, pe care le respinge în bloc, cu o siguranţă impre­sionantă şi fatală, nereuşind să gân­dească lumea sa — a Eternei Reîntoar­ceri — sub categoria izbăvirii. PLASTICA ENGLEZA MARK GERTLER Nud (pastel) Semnalmente pe paşaportul «nu­i vagabond* ...Nu ştiu dacă sunt 15 ani de când cinematograful era încă un gen de petrecere lăsat în seama rândaşilor, jupâneselor şi copiilor. Oamenii serioşi — intelectuali — deci un fel de zeităţi cari au drep­tul să dispreţuiască în virtutea atotştiinţei lor — sau numai oa­meni maturi — adică norocoşii cari au binevoit să-şi prelungiască de­junul pe pământ peste 30 de ani — sau cocoanele subţiri — şi pe vre­mea aceia erau, vai! prea multe co­coane subţiri — evitau contactul cu ecranul. Noi însă, care pe vre­mea aceia nu eram nici oameni se­rioşi, nici cocoane care au confis­cat fineţa şi spiritul pământului, nici intelectuali, ci pur şi simplu co­­piii, nu ne-am permis nici un punct de vedere estetic, ci am cres­cut odată cu filmul şi odată cu dân­sul am străbătut kilometri de aven­turi, ca să ne oprim doar la câteva puncte. Sunt convins că multă lume îşi aminteşte cu duioşie de cinema­tografele de pe strada Doamnei — Venus, Apollo, cinema Doamnei şi mai ales inimitabilul local Terra, — cu înfăţişarea lui de grajd, cu pianul automat, cu casieriţele pis­truiate şi cu clientela alcătuită din viitoare ilustraţiuni ale Acade­miei dela Văcăreşti şi şobolani mari cât pisicile­ De acolo pornia spaima cea mare a ciumei dela Flo­renţa, acolo îşi frângeau gâtul dela 3 p. m. până la miezul nopţii cow­­boyi — defilau stepele Far-Westu­­lui şi se măcelăriau căutătorii de aur, iar galeria, desculţă, închisă ca într’un ţarc pentru viţei, se hli­­zia şi încur­aja pe actor cu un: «So pă el!» « Pup-o mă, nu fii fleţ!» «Lasă fata»... Din massa de aven­turi servită cu kilometrul, ca şi din comediile grăsunului Fatty, ale idiotului fără niciun fel de scuză — Zigotto — s’a desprins o figură de băeţandru cu mustăcioară de craiu, cipici scâlciaţi, bastonaş şi pălărie tare, semnul unei alese ele­gante. Ăsta era Chariot. Şi părea foarte cunoscut clientelei. Par’că era umbra unui spectator din sală aruncată pe ecran. Semăna foarte bine cu un ţigan care şi-ar fi pier­dut instrumentul: fudul însă că este «romun» adică fecior de fe­meie, fudul pe pălăria lui, fudul pe forţa lui de Don Juan. Şi lumea a­­ceasta venită la cinematograf să-i serviască o porţie de eroism, a pă­răsit îndată zona de înaltă tensiune a aventurei ca să se supună farme­cului dulcei tristeţi şi a hazului fără voie a acestui ţigănuş. Şi mi-aş îngădui să afirm că pre­tutindeni, în toate sălile de cinema de pe cele cinci continente, apari­*) Din conferinţa «Chariot outsider social», ţinută­­la fundaţia Carol I. Şia comedianului Chaplin a trezit acelaş sentiment, părea cunoscut. Acest băiat fără educaţie şi fără ţintă, ghinionist şi încurcă lume, a purces să circule pe ecran fiară să se fi înarmat măcar cu un paşa­port Nansen, ca un imigrant care n’are dreptul să intre în continen­tul vieţii, fiindcă intră în cota pre­văzută. Dar toată clientela care venia la ospătăria eroismului, ca măcar pentru câteva ceasuri să co­­linde ţări pe cari nu le va vedea niciodată aevea şi, să trăiască pe socoteala ei, isprăvile supraome­neşti — a dat mărturie pentru dân­sul declarându-i, camaradul ei, ge­niul ei. Eroul ăsta avea o calitate pe care n’o aveau nici eroii groazei, nici acei ai vitejiei fără seamăn: întâi îţi dădea voie să râzi de dânsul; apoi îţi dădea voie să-ţi fie milă de el şi după aceia să-l şi protegueşti. Pe vremea aceia, filmul lui Char­iot, scurt, concentrat şi direct în mijloace era adorabil ca o fotogra­fie confecţionată pe cheiul gârlei sau ca o mascaradă de circ, iar Chariot era lichea, ca un câine care se gudură, un bieişnic în stare să se declanşeze şi, din greşală, aşa cum se întâmplă întotdeauna, să comită cine ştie ce vitejie. De acolo însă, de la Terra — şi când zic Terra înțeleg toată lumea de orăşeni proaspăt orăşeniţi, rupţi de tradiţiile religioase, morale şi disciplinare după cari s’a condus societatea — Chariot a evadat spre Brodway, spre lumea bine, care a început să-l placă, să-l admită, să-l admire şi să-l încadreze în princi­pii estetice. (Fiindcă, precum ştiţ, lumea bine admiră şi nu iubeşte, place şi nu se bucură, judecă şi nu simte). Şi pe Brodway, Chariot a ră­mas acelaşi ca aparenţe. Doar s’a disciplinat, şi-a intensificat respi­raţia, şi­ a sporit debitul de ges­turi. Pe măsură ce lumea bine, de intelectuali, oameni serioşi şi co­coane împrumută ceva din amara lui tristeţă, Chariot devenia mai is­cusit, mai sprinten, mai ameţit — mai departe de tema pe care o măr­­turisia cândva că «bogaţii cumpăr­ă sgomot» şi mai îndemânate e ca meşteşugul său. Chariot oferia lu­­mei eroism după o­'reţetă, dacă nu inventată pe deantregul de el, dar pusă în circulaţie numai de dânsul. Nu ştiu dacă este un mare tech­nician — fiindcă el n’a dus mult mai departe technica învăţată dela alţii — nu ştiu dacă este un mare actor — fiindcă sunt alţii cari sunt mai integrali actor­ ca dânsul — nu ştiu dacă este un inovator scena­rist, dar ştiu că el a adus şi a im­pus în cinema, o MASCA. O mască în sensul teatrului antic şi al Co­mediei deli Arte... Ion Călugăru­ Amiaz Acuma, glasurile vieţii ca nişte zorele au prins încet să-şi răsucească goarnele şi umbrele albastre de la pomi se strâng în ele, precum la melci se strâng în ele însăşi coarnele. Aici este tăcere şi tristeţe ca în valea plângerii şi soarele, de crucea cerului şi-a spânzurat frumosul cap de aur. Eu cred că ’n valea asta umblă noaptea îngerii. Aici chiar vorbele ca nişte mâini pot să trezească, amiaza — care goală ’n lanul verde de porumb s’a tolănit să aţipească. Acum aşi vrea să-ţi prind în palme sânul alb şi mic, sânul rotund unde bătăi de inimă svăcnesc, ca svârcolirea unui vierme, ascuns în miezul unui măr domnesc, Radu Boureanu . * Din volumul «obor alb», recent apărut. -000»­

Next