Cuventul, octombrie 1932 (Anul 8, nr. 2674-2704)
1932-10-30 / nr. 2703
Duminică 39 Octomb. 1932 de Vitrina consacrată de «Cartea Românească» albumului d-lui Al. Bădăuță «Priveliști Românești», recent apărut în librării. AGNES GRAZ de MIHAIL SEBASTIAN Intr’adevar Gelu îi fusese prezentat lui Vioriu, întâmplător, în casa unor prieteni comuni. Ferdinand Graz, un mecanician neamț meloman, care îi era coleg la un curs de maematici, îl invitase pe Gelu înt’o seară să asculte un concert de familie. El cânta la flaut, iar nevastă sa — săsoaică blondă dint’un burg transilvănean — la vioară. — Vino. O să încercăm un fragment din al doilea concert brand burghez. Și pe urmă, știi, avem un pianist celebru. Nu-ți spun cine Vino și ai să vezi. Pianistul celebru era Cello Viorin. Gelu îl găsi instalat într’un fotoliu lângă sobă, săltând pe amânii ei genunchii odraslele gazdei. *) Fragment din romanul «Oraşul cu salcâmi», un băiat şi o fetiţă care se jucau intre timp cu tabachera, nasturii şi urechile lui. — Iartă-mă, domnule, că nu-ţi pot întinde cum trebue mâna, dar uite, nu mă lasă plozii ăştia. Avea un zâmbet mare, deschis, care îi lumina toată faţa. Gelu îi spuse câteva vorbe respectuoase despre admiraţia, ce o purta muzicii lui şi despre plăcerea de a-i face personal cunoştinţa. Vioriu râse cum simplicitate: se bucura poate de acele cuvinte amabile, dar le primia cu modestie, cu oarecare scepticism. Seara trecu uşor în conversaţie fără importanţă, pe care dealtminteri nevasta gazdei le întrerupea autoritară bătând cu arcuşul în pupitru. Era semnalul de începere şi atunci Vioriu îşi lua locul la pian, Graz îşi pregătia flautul, nevasta lui își proptia de pieptul ei opulent vioara. Gelu asculta cu plăcere, deși acest tablou de familie i se părea puțin naiv în armonia lui. Femeia, o Gretehen îngrășată, bătea tactul cu piciorul (un picior lat, încălțat cu o gheată masivă de box, ce suna tare pe podea) și de la pupitrul ei își controla cu o privire severă partenerii. E drept că dintre toți trei, ea cânta cea mai bine. Bărbatul ei când făcea vreo greșeală, apleca ochii să se ferească de privirea ei răzbunătoare, iar Viorin tremura terorizat. Gelu surâdea distrat de această scenă idilică, dar o felicita în gând pe intransigenta nevastă a lui Ferdinand Graz, căci mulţumită ei asculta în seara aceea un concert de Bach, poate prea masiv şi lipsit de nuanţe, dar limpede şi precis executat. Pe încetul se crease în acea cameră o atmosferă deosebită, în care el se pierdea de bună voie, deşi simţia într’un fel ridiculul nemţesc al situaţiei. Violonista avea mâinile jupuite dela bucătărie: cânta acum o sonată şi un ceas în nainte curăţase poate cartofi. Se făcea târziu şi mica orchestră schimbase de câteva ori o bucată de Bacii pentru una de Beethoven, o bucată de Beethoven pentru una de Bach. — Ce-ar fi să cântaţi Cântecele blondei Agnes, propuse Gelu pentru variaţie. Ferdinand Graz acceptă cu entuziasm şi Viorin încercă primele acorduri. Dar nevasta lui Ferdinand lovi scurt cu arcuşul în pupitru şi spuse retezător: — Nu. Bărbații se uitară unul la altul şi se supuseră. Femeia le deschise fiecăruia în parte un eaetlezart, le indică cu vârful arcuşului pagina aleasă şi dădu semnalul de începere. Nimeni nu crâcni. Şedinţa se sfârşi târziu după miezul nopţii. Viorin îl luă pe Gelu de braţ. Dacă nu ţi-e somn, vino cu mine să ne plimbăm. Iţi place să umbli ! Eram amândoi puţin ameţiţi de muzică şi ezitau în poartă neştiind încotro s’o ia, ca şi cum ar fi ieşit de la un dineu cu femei frumoase şi şampanie bună. Merseră o bucată de drum, fără să schimbe vreun cuvânt. — Trebue să mă ierți, mi-ai cerut adineauri să cânt la pian Cântecele blondei Agnes şi te-am refuzat. E o muzică de care mă feresc. Deşi e a mea şi deşi e atâta vreme de când am scris-o, nu o pot asculta fără o adâncă emoţie. Gelu voia să-i răspundă că nu el era vinovat de acel refuz, ci teribila doamnă Graz, care îl oprise, dar — văzându-l pe Viorin melancolic şi neatent — renunţă să mai facă această observaţie de detaliu: — Da, domnule, e curios şi poate greu de crezut, dar Cântecele acestea ale lui Agnes sunt cea mai grea durere a mea. Dumneata şi alţii ca dumneata nu vedeţi în ele decât o bucată de muzică, frumoasă sau urâtă. Pentru mine însă asta nu are nici o importanţă. Căci Agnes a existat. Te-ai gândit dumneata, care spui că-mi admiri cântecele, te-ai gândit vreodată că ele ascund un om care a trăit în realitate ca dumneata şi ca mine? Gelu fu cuprins de acest brusc ten de confidentă. — Mărturisesc că nu. — Ei vezi? Dumneata le asculţi pentru plăcerea divinitale de meloman. Hm ! Ca şi cum pentru plăce-rea d-tale de meloman a murit Agnes. Fiindcă, mă înțelegi? Agnes a murit, a murit deadevăratele, a murit cum mor oamenii și cum mor câinii. Gelu îl privi speriat, neştiind dacă Viorin în violenţa cu care vorbia, nu-şi pierduse minţile. I se părea ciudat omul acesta, pe care abia îl cunoscuse şi care acum, din senin, se pornise să strige pe stradă, ca şi cum s’ar fi luptat cu cineva. Omul merse iar o bună bucată în tăcere și pe urmă vorbi pailm, cu resemnare. — Uite, cum a fost. Agnes trecea în fiecare dimineață în fata casei mele. Era o fată blondă, înaltă, mirraculos de frumoasă. O cunoscusem intr’un salon monden și nu o luasem în seamă. Credeam și amtrezut până la moartea ei, că era o domnișoară frivolă, căreia îi place să flirteze cu oamenii celebrii. Mi-a spus de câteva ori că mă iubește. N’am crezut-o. Mi-a scris lung, scrisori disperate, prin care îmi cerea numai să mă vadă. Mi-a jurat că ar fi fericită doar cu o privire blândă, doar cu o mână întinsă pe care să mi-o sărute. Am râs. Mi-a spus că are să se omoare. Am râs iar. Până când într-o zi de toamnă, pe terasa casei mele, am găsit-o cu buzele încleştate pe pragii ușii, cu ochii sticloși, cu părul ei blond desfăcut, Gelu asculta bănuitor. Faptul era desigur adevărat, căci glasul lui Vioriu tremura şi ochii îi lucrau înlăcrimaţi, dar i se părea cu totul neverosimilă această confesie neec(Continuare în pag. la) ! CUVÂNTUL cuvântul artei, literaturii, teatrului Despre moarte istoric literară Am recitit ele curând unul dintre cele mai frumoase și mai personale esseuri ale lui Samuel Butler, «Cum să realizezi o viață perfectă» (traducere aproximativă; originalul e How to make the best of life). Butler se scuză de la început că i s-a cerut să vorbească despre o temă atât de dificilă, căci el însuşi nu e deloc sigur că a realizat tot ce a putut mai bun din viaţa pe care a trăit-o. «Viaţa e asemenea unuia care cântă solo la vioară în public, dar fără să ştiee să cânte, ci învăţând atunci, în faţa publicului». Totuşi, în cele din urmă ne spune care ar fi, după el secretul vieţii perfecte, pline şi rodnice: acela de a trăi după moarte, în dragostea prietenilor, a elevilor, a urmaşilor. «Moartea dă unor oameni o viaţă faţă de eara existenţa lor pământească e o simplă umbră. Am pomenit de acest esseu al lui Butler pentru că, deşi fără aparenţă legătură cu cele ce voi spune mai la vale, el este o admirabilă introducere în discuţia rolului unui gânditor sau scriitor care merge împotriva timpului său. Adică unul care trece peste timp, însuşi Butler a fost unul dintre aceştia. Cea mai bună carte a sa n’a publicat-o în timpul vieţii; şi de fapt tot ce-a publicat în timpul vieţii a trecut neluai în seamă. Nu numai că na fost remarcat de public. Asta n’ar fi înseminat prea mult. Dar n'a fost remarcat nici de critică, nici de elită, nici de prieteni. Toţi au văzut în el un om ciudat, şi s’au oprit la ciudăţeniile lui. Au trebuit să treacă douăzeci de ani ca să înceapă să fie cercetat şi tradus. Vor mai trece încă cincizeci până va ajunge popular. Până ce va obţine acea «viaţă» faţă de care existenţa lui pământească va fi o simplă umbră». In tot ce am spus până acum este vorba despre moarte, şi aceasta este o problemă care mă depăşeşte şi care, se mărturisesc, nu mă interesează. Dar mi se pare că există şi alte specii de moarte. O moarte care se confundă în bună parte cu istoria oricărui om. Fiecare dintre noi am lăsat în urmă câteva morţi, pentru că fiecare am început de mai multe ori o altă viaţă. Sunt lucruri pe care eşti chemat o singură dată să le faci sau să le spui — şi după aceia tiu te mai interesează, le-ai uitat, au trecut în istoria ta, în moartea ta. Şi se întâmplă ca tocmai aceste lucruri — cari pentru tine au murit de mult — să fie prilejuitoare de viaţă, să provoace gândirea altora, să le deştepte curiozitatea, furia sau dragostea. Mă gândeam la soarta acelor reviste bune despre care se află că sunt bune numai un sfert de veac de la dispariţia lor. Mai toate curentele literare s’au născut şi au fost alimentate de asemenea reviste, cari au circulat un număr de ani încercări foarte închise şi numai întâmplător (cum e cazul lui Nouvelle Revue Frangaise) au ajuns populare şi puternice. La noi, o seamă de reviste de scurtă şi nervoasă apariţie represintă aproape tot ce a fost mai bun în literatură şi gândire de la războiu încoace. Nu ştiu ce va cerceta istoricul literar al viitorului din rafturile bibliotecii Academiei. Dar sunt sigur că la zece ani odată se vor găsi o duzină de tineri cari să caute, să savureze, să scoată note din Cetatea Literară, de pildă. Morţile acestea pun capăt efemerului, drurnului, transierorităţii , ca să facă loc unei adevărate vieţi, pe care autorul nici nu a bănuit-o, sau pe care, în cel mai bun caz, a uitat-o. Sunt sigur că «Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici» se va bucura în cincizeci de ani de o atenţie pe care scrierile d-lui Camil Petrescu nu a obţinut-o niciodată până acum şi pe care, foarte probabil, nu o va obţine nici de acum înainte. E surprinzător cum lucrurile cele mai putui însemnate, cele mai puţin solemne şi cele cari evită cât mai net eternitatea — au şanse să trăiască cel mai mult. Cazul jurnalelor intime, pomelnic de morţi, de fapte moarte, de gânduri moarte. Nimic mai viu şi mai fascinant, totuşi decât cimitirile acestea. Autorii lor au ştiut atât de bine să moară în fiecare zi... Iată solemele amintiri ale lui D’Annunzio: Le Faville del Maglio, pagini câteodată admirabil scrise — dar uscate, uscate, nu moarte. Şi comparaţi-le cu jurnalul lui Otto Braun, acel tânăr filosof german, care a murit pe front, şi care habar n’avea de comoara pa care o purta în raniţă. Incontestabil, trebuie să ai talent, inteligenţă, geniu. Dar câţi nu au şi talent, şi inteligenţă, şi geniul Asta nu înseamnă aproape nimic, înseamnă că eşti un candidat. Candidat la orişice. Ca să treci mai departe, trebuie să ştii şi altceva : să mori. Şi se pare că ştiinţa aceasta e mai greu de învăţat. Să mori în fiecare zi, cu fiecare operă, cu fixare pagină scrisă. Ceasul acela de viaţă să fie cu desăvârşire ars — ca sa-l poţi uita, să uitţi mai aparţie, să-l laşi în urmă ca pe un cadavru. De aceia cred eu că «jurnalul», însemnările intime, notele fără importanţă — conţin atâta tărie şi atâta sete de veşnicie. Pentru că sunt scrise subit ca şi o moarte, sau agonizează ca şi o moarte, sau dătătoare de seamă ca despre o moarte. Nu au nimic din viul acestei lumi în ele — şi nu sunt «făcute». Sunt aşa cum le vede autorul în clipa când le scrie: prea incendiate, prea chinuitoare, prea unde ea să poată exista mult timp în această lume vie a transierorităţii şi a instantaneului. Şi atunci, ca printr’o taină trec în cealaltă viaţă, a lucrurilor moarte, mari sau mici, dar moarte. Mircea Eliade MARGARETA STERIAN Orășel la Dunăre PANOPTICUM ASTA SEARA la orele D, se repetă la Fundaţia Carol, «symposiom-ul despre Freund, organizat de asociaţia intelectuală «Criterion», «Symposion» care a mai avut loc odată săptămâna trecută, când imensul număr de auditori, a depăşit cu mult numărul de locuri al Fundaţiei. Va prezida d-l profesor Parhon şi vor vorbi dnii Ion Cantacuzino, H. H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade şi Al. Mironescu. O NOUA COLECŢIE de cărţi, căreia îi dorim să ajungă curând o adevărată editură şi-a făcut loc în vitrina librăriei. Este colecţia revistei «Azi», publicaţie care în scurtă vreme şi-a creeat un renume de invidiat. Au apărut deocamdată două volume de versuri: Fum de argint de d-l Petre Dinu şi Sbor alb de d-l Radu Boureanu. Un al treilea volum de poeme va apare, până spre sfârşitul săptămânii viitoare, poemele lui Serghie Essenin în traducerea d-lui Zaharia Stancu. Tot pentru sezonul de iarnă, colecţia Azi anunţă trei cârţi de proză Oameni nuvele de Fulga Apostol, Codane roman de Zaharia Stancu şi Ustine sau colina goală,nuvele de Radu Boureanu. Editurile bătrâne şi cu bani, ce spun? CARTEA ROMANEASCA, somptuoasa librărie cu gramofoane, pare că ar avea intenţia să publice un volum al unui tânăr prozator. Alegerea ar fi asupra «Jurnalului basarabean» al d-lui George Dorul-Dumitrescu. Dacă ştirea se confirmă, Cartea Romănească trebue felicitată. Căci d-l Dorul- Dumitrescu, pe care îl cunoaştem de mult din Universul Literar al d-lui Perpessicius, este int’adevăr un scriitor de talent real, un prozator sobru, precis şi creator de atmosferă personală. Vedeţi, insisenţa cu care am dezbătut aici procesul editurilor, n’a fost totuşi inutil. GEORGES MOORE, scriitor englez, cunoscut cu deosebire în Franţa, unde a scris câteva delicioase volume de cronici pariziene mare romancier însă şi critic de artă, face într’o prefaţă recentă, următoarea constatare melancolică: «Este straniu, dar este aşa; există cărţi pentru astronomi, pentru oameni de ştiinţă, pentru medici, pentru notari, pentru jucători de golf sau de cricket, pentru jucători de şah şi pentru corăbieri- pentru fetele tinere de la li Până la 20 de ani, apare în fiecare an o materie enormă de material imprimat, dar nu există cărţi scrise exclusiv pentru oamenii de litere». 3 ŞI CU REZEDA 4, romanul d-lui Ion Minulescu, în curs de tipărire la editura «Adevărul», va fi în librării în primele zile ale lunei viitoare. MAXIM GORKI scrie pentru aniversarea celor 15 ani de revoluţie bolşevică, o trilogie dramatică socială. Prima piesă a trilogii acesteia se numeşte Egor Bulicher şi alţii, şi se petrece în Noembrie 1918. A doua se desfăşoară în perioada Nep (1920 23), ulima în timpul planului cincinal. TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE se numeşte un admirabil volum de evocări istorice, apărut de curând în editura «Luceafărul» şi semnat de d. C. Gane, O carte frumoasă şi o operă demnă, asupra căreia trebuie să revenim. SE ATACA actualmente la Paris, prin presă, o instituţie ce se cheamă institutele cooperare intelectuală» şi care posedă un buget, probabil exagerat, pus în sarcina contribuabilului francez. Cu acest prilej, diverşi cronicari nedelicaţi, apreciază dezagreabil activitatea, se vede ,scump plătită, a domnişoarei Elena Vacă res cate cette poétesse quasi frangaise» cum spune fără menajamente un ziar. MINISTERUL UNAR FRUMOASE a hotărât să introducă în şcoli şi mai ales în conservatoare, studiul obligator al dramaturgilor moderni. Nu la noi... ci în Franţa, unde de aici înainte Paul Claudel, Jules Romains şi Jean Girandoux vor fi studiaţi în manuale. Căci, nu-i aşa?, nu stă scris nicăeri, că, pentru a fi descoperit de oficialitate, un scriitor trebue mai întâiu să moară. ANALELE BRĂILEI, eroica revistă a Dunării de jos și-a încheiat și pus la punct colecția anului 1911—912. In primele zile ale lui Noembrie ea apare o nouă fascicolă, ce va inaugura seria pe 1912—911. RĂBOJ, o juvenilă şi bine intenţionată publicaţie literară, a ajuns la No. 8, ceea ce este un mic record. In sumar articole şi versuri semnate: Horia Fulger, Bazil V. Nistor, Silvia Cernea, Mircea Streinul, Aurel Puluceanu, George Dumar, George Şoimu, Ion Roşea, E. Al. Zaharia, Dan Petraşincu şi Gh. Antonopici. I-am dat pe toţi, fără excepţie. IN EDITURA CUGETAREA se va tipări până la 25 Decembrie, volumul Bob de grâu al d-lui Alexandru Calistrat. Cartea aceasta urmează să fie curând, tipărită în traducere germană la Viena. LA 5 NOEMBRIE apare Interior, romanul d-lui Const. Făntăneanu, despre care a fost vorba în repetate rânduri în pagina noastră. Cartea apare a Cultura Naţională, ADRIANO TILGHER, care în cartea sa «La visione greca della vita» a încercat să demonstreze că orice mare civilizaţie se exprimă într’un mit central, ce îi revelează sufletul esenţial şi aspiraţiile, scrie recent despre Eterna reîntoarcere şi izbăvirea («Ricerche Religiose», Novembre 1932). Pentru Tilgher, civilizaţia elenică se descoperă iu mitul Eternei Reîntoarceri, susţinut de toate şcolile filosofice păgâne (cu excepţia atomiştilor şi epicureilor), adică în credinţa că lumea e un tot finit şi limitat, care trece fără încetare prin aceleaşi stări, dividate între ele de intervale periodice de timp. Dimpotrivă, ideia centrală a civilizaţiei creştine e izbăvirea, adică credinţa că omenirea e căzută din perfecţiunea ei primitivă într’un abis de păcate şi dureri din care nu o poate scoate decât actul întrupării divine. Tilgher analizează toate aspectele acestei credinţe, germinată de speranţă şi credinţă, de aşteptare şi încredere în viitor, convinsă ca viitorul se va deosebi radical de trecut. Eterna Reîntoarcere, dimpotrivă, e germinată de o dispoziţie spirituală intelectuală şi raţională, negând orice credinţă şi speranţă, negând orice deosebire între trecut şi viitor, socotind timpul ţesătura tuturor lucrurilor. Importanţa lui Celsius stă tocmai în faptul că el concretizează incapacitatea unui creer educat elenistic de a-şi apropia doctrinele iudeo-creştine, pe care le respinge în bloc, cu o siguranţă impresionantă şi fatală, nereuşind să gândească lumea sa — a Eternei Reîntoarceri — sub categoria izbăvirii. PLASTICA ENGLEZA MARK GERTLER Nud (pastel) Semnalmente pe paşaportul «nui vagabond* ...Nu ştiu dacă sunt 15 ani de când cinematograful era încă un gen de petrecere lăsat în seama rândaşilor, jupâneselor şi copiilor. Oamenii serioşi — intelectuali — deci un fel de zeităţi cari au dreptul să dispreţuiască în virtutea atotştiinţei lor — sau numai oameni maturi — adică norocoşii cari au binevoit să-şi prelungiască dejunul pe pământ peste 30 de ani — sau cocoanele subţiri — şi pe vremea aceia erau, vai! prea multe cocoane subţiri — evitau contactul cu ecranul. Noi însă, care pe vremea aceia nu eram nici oameni serioşi, nici cocoane care au confiscat fineţa şi spiritul pământului, nici intelectuali, ci pur şi simplu copiii, nu ne-am permis nici un punct de vedere estetic, ci am crescut odată cu filmul şi odată cu dânsul am străbătut kilometri de aventuri, ca să ne oprim doar la câteva puncte. Sunt convins că multă lume îşi aminteşte cu duioşie de cinematografele de pe strada Doamnei — Venus, Apollo, cinema Doamnei şi mai ales inimitabilul local Terra, — cu înfăţişarea lui de grajd, cu pianul automat, cu casieriţele pistruiate şi cu clientela alcătuită din viitoare ilustraţiuni ale Academiei dela Văcăreşti şi şobolani mari cât pisicile De acolo pornia spaima cea mare a ciumei dela Florenţa, acolo îşi frângeau gâtul dela 3 p. m. până la miezul nopţii cowboyi — defilau stepele Far-Westului şi se măcelăriau căutătorii de aur, iar galeria, desculţă, închisă ca într’un ţarc pentru viţei, se hlizia şi încuraja pe actor cu un: «So pă el!» « Pup-o mă, nu fii fleţ!» «Lasă fata»... Din massa de aventuri servită cu kilometrul, ca şi din comediile grăsunului Fatty, ale idiotului fără niciun fel de scuză — Zigotto — s’a desprins o figură de băeţandru cu mustăcioară de craiu, cipici scâlciaţi, bastonaş şi pălărie tare, semnul unei alese elegante. Ăsta era Chariot. Şi părea foarte cunoscut clientelei. Par’că era umbra unui spectator din sală aruncată pe ecran. Semăna foarte bine cu un ţigan care şi-ar fi pierdut instrumentul: fudul însă că este «romun» adică fecior de femeie, fudul pe pălăria lui, fudul pe forţa lui de Don Juan. Şi lumea aceasta venită la cinematograf să-i serviască o porţie de eroism, a părăsit îndată zona de înaltă tensiune a aventurei ca să se supună farmecului dulcei tristeţi şi a hazului fără voie a acestui ţigănuş. Şi mi-aş îngădui să afirm că pretutindeni, în toate sălile de cinema de pe cele cinci continente, apari*) Din conferinţa «Chariot outsider social», ţinutăla fundaţia Carol I. Şia comedianului Chaplin a trezit acelaş sentiment, părea cunoscut. Acest băiat fără educaţie şi fără ţintă, ghinionist şi încurcă lume, a purces să circule pe ecran fiară să se fi înarmat măcar cu un paşaport Nansen, ca un imigrant care n’are dreptul să intre în continentul vieţii, fiindcă intră în cota prevăzută. Dar toată clientela care venia la ospătăria eroismului, ca măcar pentru câteva ceasuri să colinde ţări pe cari nu le va vedea niciodată aevea şi, să trăiască pe socoteala ei, isprăvile supraomeneşti — a dat mărturie pentru dânsul declarându-i, camaradul ei, geniul ei. Eroul ăsta avea o calitate pe care n’o aveau nici eroii groazei, nici acei ai vitejiei fără seamăn: întâi îţi dădea voie să râzi de dânsul; apoi îţi dădea voie să-ţi fie milă de el şi după aceia să-l şi protegueşti. Pe vremea aceia, filmul lui Chariot, scurt, concentrat şi direct în mijloace era adorabil ca o fotografie confecţionată pe cheiul gârlei sau ca o mascaradă de circ, iar Chariot era lichea, ca un câine care se gudură, un bieişnic în stare să se declanşeze şi, din greşală, aşa cum se întâmplă întotdeauna, să comită cine ştie ce vitejie. De acolo însă, de la Terra — şi când zic Terra înțeleg toată lumea de orăşeni proaspăt orăşeniţi, rupţi de tradiţiile religioase, morale şi disciplinare după cari s’a condus societatea — Chariot a evadat spre Brodway, spre lumea bine, care a început să-l placă, să-l admită, să-l admire şi să-l încadreze în principii estetice. (Fiindcă, precum ştiţ, lumea bine admiră şi nu iubeşte, place şi nu se bucură, judecă şi nu simte). Şi pe Brodway, Chariot a rămas acelaşi ca aparenţe. Doar s’a disciplinat, şi-a intensificat respiraţia, şi a sporit debitul de gesturi. Pe măsură ce lumea bine, de intelectuali, oameni serioşi şi cocoane împrumută ceva din amara lui tristeţă, Chariot devenia mai iscusit, mai sprinten, mai ameţit — mai departe de tema pe care o mărturisia cândva că «bogaţii cumpără sgomot» şi mai îndemânate e ca meşteşugul său. Chariot oferia lumei eroism după o'reţetă, dacă nu inventată pe deantregul de el, dar pusă în circulaţie numai de dânsul. Nu ştiu dacă este un mare technician — fiindcă el n’a dus mult mai departe technica învăţată dela alţii — nu ştiu dacă este un mare actor — fiindcă sunt alţii cari sunt mai integrali actor ca dânsul — nu ştiu dacă este un inovator scenarist, dar ştiu că el a adus şi a impus în cinema, o MASCA. O mască în sensul teatrului antic şi al Comediei deli Arte... Ion Călugăru Amiaz Acuma, glasurile vieţii ca nişte zorele au prins încet să-şi răsucească goarnele şi umbrele albastre de la pomi se strâng în ele, precum la melci se strâng în ele însăşi coarnele. Aici este tăcere şi tristeţe ca în valea plângerii şi soarele, de crucea cerului şi-a spânzurat frumosul cap de aur. Eu cred că ’n valea asta umblă noaptea îngerii. Aici chiar vorbele ca nişte mâini pot să trezească, amiaza — care goală ’n lanul verde de porumb s’a tolănit să aţipească. Acum aşi vrea să-ţi prind în palme sânul alb şi mic, sânul rotund unde bătăi de inimă svăcnesc, ca svârcolirea unui vierme, ascuns în miezul unui măr domnesc, Radu Boureanu . * Din volumul «obor alb», recent apărut. -000»