Cuventul, noiembrie 1932 (Anul 8, nr. 2705-2734)

1932-11-06 / nr. 2710

Duminică 6 Noemvrie 1932 cuvântul artei, literaturii, teatrului Să vorbim de rău romanul ! Anul trecut, când un editor pari­zian anunţa un războiu în toată regula împotriva romanului, căru­­ia promitea «să-i frângă mijlocul» (je vais lui casser Ies reins), toate cercurile literare europene s’au spe­riat. A fost însă o simplă glumă şi: «D­e fericirea tuturor, romanul a rămas sănătos tun, să domine lite­ratura de pretutindeni. E un gen triumfător. Toată lumea scrie ro­ .»­ vazia eseiştilor tineri. Gluma era foarte uşoară dar şi foarte super­ficială. Căci această abundenţă de esseişti şi critici (de valoare ine­gală şi desacord efemeră) era simp­tomatică, pentru preocupările mo­mentului şi pentru caracterul inte­lectual al noilor contigente de lite­raţi. Faceţi o uşoară socoteală şi veţi băga de seamă că aproape toţi scriitorii tineri care lucrează astăzi valabil şi circulă valabil în lumea mare. Toată lumea citeşte romane, cărţilor şi a revistelor, toţi aproa Editorii nu mai publică altceva, iar pe au început prin precizări criti­ciupă spusa lor, cetitorii nu mai cer altceva. Este o adevărată inva­zie, în dauna poeziei, a teatrului, a criticei, a esseului şi a nuvelei. Pâ­nă şi furia vieţilor romanţate şi a documentelor autentice, care a bân­tuit pân­ă deunăzi, a pălit, lăsând în piaţa literară un singur gen u­­nanim recunoscut: romanul. Ce ar fi să-i vorbim puţin de ce, prin revizuiri, de valori, prin e­­fortul de a-şi defini o poziţie per­sonală faţă de aşezările culturii ro­mâneşti şi ale momentului istoric actual Din nefericire preferinţele publi­ce sunt potrivnice acestor îndelet­niciri. Şi cum editorii nu pot lucra decât sub porunca publicului, ele rămân condamnate să nu-şi găseasă răul Foarte puţin, căci în realitate­ că niciodată vehiculul necesar: car­tea. Romanul acaparând toate de­­buşeurile comerţului de cărţi, îm­piedică orice altfel de manifesta­re. Poezie nu se mai poate tipări decât cu sacrificii sângeroase, iar critică nu se mai poate tipări de­loc. Ce este mai grav e că acest şomaj forţat, impune scriitorilor o eva­dare silită spre roman. Toţi criti­cii noştri au anunţat câte unul. Coincidenţă! Nu cred. Mai de­gra­bă, suggestia inconştientă a mo­romanul ne este un gen drag şi îi ghicim în viitor infinite posibili­tăţi. Suplu cum este, putând să adă­postească un material de viaţă cât mai vast, capabil de orice schimba­re tehnică, mergând de la Poezie pâ­nă la gândire, romanul este într’a­­devăr destinat să fie instrumentul artistic cel mai de seamă al veacu­lui nostru literar După cum trage­dia a fost genul sec. al XVII-lea, după cum memoriile şi scrierile de filozofie socială au fost genul se­colului al XVIII-lea, după cum po­­dei. Suggestie, căreia nici un om ezia la început şi drama la sfârşit, au fost genurile celui de al XIX-lea. Nu este vorba deci să denigrăm romanul ca gen în sine. Ci să ob­servăm doar că excesul său de pre­ferinţă publică este dăunător şi, în bună măsură, necultural, dacă nu dea drept­ul anticultural. Nu e simptomatic bunăoară că generaţiile de scriitori da după răz­boia în Franţa, au dat foarte mulţi romancieri de mâna întâia, dar nici un critic şi niciun moralist! Paul Morand şi Jean Giraudoux dintre cei mai vechi. Jean Giono şi Pierre Bost dintre cei mai recenţi, nu au echivalent în critică. Şi asta, într’o ţară unde criticii şi moraliştii au avut în toate veacurile precădere. Ceva dacă se pot înnumăra câţiva Polemişti (nu gânditori) în jurul revistei Europe şi dacă se pot cita doi critici literari la N. R. F. Situaţia părea să fie din fericire alta la noi, unde în generaţiile li­terare ce au urmat războiului, se găsiau câteva condeie puternice de­dicate criticii şi eseului. Ba, dacă ar trebui să-i găsim scriitorului român de după război, o caracte­ristică ce să-l deosebească de scrii­torul dinainte, ar fi probabil toc­mai faptul că el se interesează de problemele de cultură şi de gândi­re şi că nu se socoteşte izolat în ar­tă, de viaţa ideilor şi a valorilor. Acum vre­o doi ani, în «Adevă­rul literar», cineva (nu cumva a fost d. Philipide ?) râdea de in­prudent şi cu tact ca d. E. Lovi­­nescu nu i-a scăpat. Lucrul e profund regretabil. Ori­care ar fi raţiunile editorilor, ori­cât ar fi de bănoasă industria ro­manului, această avalanşe de roma­ne­ nu poate produce decât o pro­fundă confuzie de valori literare şi o stupidă pierdere de calităţi prost întrebuinţate. Un moment cultural nu se preci­zează publicându se 389 de romane într’o lună. Iar scheletul unei vieţi literare, liniile ei directoare, scara ei de valori, intră în domeniul gân­dirii şi al criticii, nu al «literaturii active», (ca să-i zicem aşa). Din punctul ăsta de vedere, as­tăzi, în 1932, suntem într’un enorm regres faţă de 1921 Acum zece ani se putea publica în România, o carte ca «Imagini şi cârţi din Franţa» a d-lui B. Fundo­­ianu. Nu ştiu dacă volumul acela s’a vândut sau nu, dar ştiu că in­fluenţa lui asupra cetitorilor de literatură a fost dintre cele mai fericite, căci se discutau acolo cu vioiciune, cu ascuţime şi uneori cu superficialitate, opere, nume, idei, care aveau să pătrundă cu mult mai târziu în conştiinţa publică. In seama cui rămâne astăzi acest ofi­ciu de informare proaspătă, de re­vizuire îndrăzneaţă, de interpreta­re noua? Nu băgaţi de seamă că în ultimii ani nu s’a publicat la noi nici-o car­te de criticat (Critică actuală, apli­cată fenomenului literar imediat, nu critică teoretică şi generală ca a d-lui Lovinescu din ultimele sa­le volume) De unde să se in­formeze cetitorul? După ce criterii? In virtutea căror cercetări serios și documentat făcute? Lucrul este cu atât mai absurd, cu cât dispunem de o echipă de cri­tici, care s’ar putea măsura violent și edificator cu imensele confuzii literare, care umblă pe stradă în­­curcându-i pe cititori, editori şi a­­cademicieni, de nu-şi mai găsesc bieţii oameni drumul, printre vra­furile de cărţi şi glorii ce se în­deasă an cu an. Vinovaţi sunt mulţi. Dar între ei, trebue să socotim în primul rând romanul, care a ocupat excesiv li­brăria şi o înăbuşe astăzi spre pa­guba tuturor şi a lui însuşi. Deci, jos romanul. Pentru prima oară îm­i descopăr porniri vindicative. Mihail Sebastian Plastica italiană contemporană din debut: fântânăra Intr’o seară din iarna trecută, ci­neva îmi prezintă un tânăr pe nu­me Constantin Fântâneru, adău­­gând: «Domnul­e romancier». Mă uit şi eu mai bine; tânărul agoniza sub privirile mele (cari nu erau deloc cercetătoare); nu­şi găsea lo­cul, nu ştia ce să facă cu mâinile; timid până la terpidanţă, încerca să fie bine crescut şi apoi — de tea­mă să nu se considere o laudă in­teresată spusele lui (cari nu aveau nimic extraordinar) — pronunţa rezerve cu un ton impertinent, chi­­nuindu-se să prindă expresia justă, nemulţumindu-i verbul şi suferind cumplit, trosnindu-şi degtele, repe­tând cuvintele, apoi oprindu-se din­­tr-odată să te privească, cu bărbia prinsă smucit în palmă sau rozân­­du-şi unghiile. Aveai tot timpul im­presia că tânărul acesta umblă du­pă tine ca să-ţi destăinuiască ceva de înmărmuritoare proporţii: o cri­mă, un viciu, o descoperire genia­lă, ceva care te va incendia sau te va îngheţa. Au trecut câteva săptămâni şi tâ­nărul romancier mă vizitează De astă dată aflu despre ce este vorba: să-i scriu o prefaţă romanului pe ca­re îl va publica. încerc să-i dovedesc că este lucru absurd să prefaţezi un roman, că n’am scris niciodată o Prefaţă şi n’aşi şti ce să spun în ea. Inutil. Tânărul romancier stă­ruie — şi-mi făgădueşte că va a­­duce manuscrisul în câteva zile. După ce pleacă, reflectez la năpas­ta ce-mi căzuse pe cap; ideia de a scrie o prefaţă îmi va rata bucuria de a ceti manuscrisul. Pentru că aş­teptam manuscrisul cu nestăvilită bucurie; îmi place să citesc opera — a oricui, şi oricum ar fi ea — înainte de a fi intrat sub teascuri. S-o citesc ca pe o scrisoare, ca pe o taină ce mi-e împărtăşită perso­nal, ca ins, iar nu ca un om din public.» De cum am încheiat prima filă, am uitat şi de prefaţă şi de acel personagiu vibratil şi obositor ca­re mi se prezentase Constantin Fântânaru. înaintea mea stătea a­­cum Călin Adam, frate bun cu au­torul, dar mai viu şi mai interio­rizat, aşa cum trăieşte el zbătut şi exaltat în acele margeni de suflet şi margeni de oraş ale cărţii. Un zăpăcit şi un om cu desăvârşire ri­­dicul, unul care se entuziasmează de nimicuri, un Don Quichotte soli­tar şi orgolios, un aventurier fără aventuri, un îndrăgostit al specii­lor, al prezenţelor, un halucinat ros de luciditate. II urmăreşti în toa­­tă zbaterea lui vie între Pereţii i­­nimei şi ai oraşului. E atâta viaţă în el, atâta elan de dăruire, atâta sete de comunicare, de înfrăţire — şi din toate acestea nu se alege ni­mic. Spune prostii, vorbeşte uscat oamenilor, efuziunile lui par seci şi comice, întâmplările lui n’au nici un sens, nu duc nicăeri. Din toată cartea nu se desprinde nici un personagiu, nici al lui Călin, nu­mai o inefabilă prezenţă de suflet prins în laţ, de agonie, de foame şi sete neastâmpărată. Habar n’am dacă este sau nu un roman. Dar es­te o carte pe care ţi-o apropii greu — căci este scrisă cu ciudăţenii, cu multă cenuşă şi multe reminiscen­ţe — şi o porţi apoi vreme îndelun­gată în minte, ţi-o aminteşti când treci prin Gişmigiu, ţi o aminteşte de câte ori eşti pus în faţa unei îm­prejurări fără sens. Cetind, mă opream şi întorceam paginile să-i văd titlul. (E una din acele cărţi care te sâcâie pentru că simţi că nu i­ se potriveşte titlul). Pe coperta fusese întâi pus: «A­­propiatul», apoi «Margeni de O­­raş», apoi simplu «Margeni». Ro­manul va apare, totuşi, cu titlul de «Interior». Poate mă înşel, dar mie unuia titlul ăsta nu-mi place. In cartea lui Fântâneru cerul apusu­rilor şi sălciile şi străzile şi mai­­danele sunt prea aproape şi prea vii. Când l-am întâlnit, i-am spus: «Domnule, eu îţi scriu prefaţa, de­şi nu ştiu ce-am să scriu în ea. Dar asta nu interesează. Ceia ce intere­sează e faptul că d-ta eşti scriitor, că ai scris o carte excelentă — cu toate insuficienţele şi negurile ei ■—şi că această carte trebuie publi­cată neîntârziat». In ceiaee mă pri­veşte, mi se pare publicarea unei cărţi fapt cu totul secundar; dar pentru romanul acesta simţeam că tebuie să pun toate stăruinţele ! Din nefericire, trecerea mea nu în­­­­seamnă pre mare lucru. Pe d. Cior­nei n’am izbutit să-l convingem să citească manuscrisul. Prietenul meu Zaharia Stancu l-a cetit, dar i s'a părut prea prost ca să­­ publice în revista «Azi». Treceau lunile, ma­nuscrisul trecea din mână în mâna, şi Constantin Fântâneru agoniza. Din exasperare, a început să ame­ninţe. I se părea că publicarea e un drept al lui, că trebuie să gă­sească editor, că se sufocă dacă nu publică, şi câte altele. Emoţiile a­­cestea nu le-am îndurat niciodată, şi mă amuzam. Până ce, într-o bună zi i-am spus să renunţe la sufe­rinţa aceasta imaginară de a nu fi publicat în volum — și să publice fragmente. A cedat. A publicat două frag­­mente chiar în această pagină a «Cuvântului». D. Alexandru Ro­set­­ti le-a remarcat şi i-a cerut manu­scrisul, l-a cetit, şi în cinci zile contractul a fost încheiat. E un a­­devărat record pentru un debutant. In câteva zile Interior, admirabil tipărit de «Cultura Naţională», va întâmpina publicul. Pentru mine, e cea mai mare bucurie a acestei toamne. Mircea Eliade­ ­ FELICE CASORATI La madre CARLO CARRA Estate Gravură engleză Gravură în lemn pentru carte, de ELISABETH ANSON Se opri şi se uită spre gară, în Partea aceea a oraşului unde An-­ giolina sta cu umbrelarul. Şi to-­ tuşi, se gândi, ar fi fost bine dacă ea trecea pe aici; i-aş fi putut spu­ne numai decât că totul s’a sfâr­şit între noi. M’aş fi putut apoi du­ce acasă, să mă culc liniştit. Pe aici trebue să treacă! Se rezemă de un parapet şi cu cât aştepta, cu atâta creştea nădej­dea lui că o va vedea în aceiaş noapte. Ca să fie gata, se gândi şi la vor­bele ce-ar trebui să-i spună. Fru­moase? Şi de ce nu? — «Adio, An­gelina! Eu voiam să te scap şi tu m’ai luat în râs» Şi-a râs de el, şi-a râs de Balli! O mânie nestăpâ­nită îi umflă Pieptul. In sfârşit, se trezea, acum şi toa­tă furia şi neliniştea nu-1 îndure­rau atâta, cât nepăsarea de mai îna­inte. O încarcerare a propriei lui fiinţe, impusă de Balli.­­Să spună cuvinte frumoase Angiolinei? Nu! Puţine, şi foarte aspre, şi reci. — «Ştiam dinainte că aşa eşti făcută­­ tu! Nu mă surprinde de loc. Intrea­­­­bă-1 pe Balli. Adio». Se plimbă, ca să se liniştească, căci gândindu-se la cuvintele ace­lea reci, se simţea sfârşit. Nu umi­leau îndeajuns! Cu aceste vorbe nu se umilea decât pe sine însuşi; sim­ţea că-i vine ameţeala. — «Aşa u­­cizi pe cineva» — gândi — «nu-i vorbeşti». — O teamă mare, de sine însuşi, îl linişti. Ar fi fost, tot aşa, ridicol, s’o ucid, îşi spuse, ca şi când el s’ar fi gândit la un asasi­nat. Nu se gândise la aşa ceva, dar, liniştindu-se, fu mulţumit când se închipui răsbunat prin moartea Angiolinei. Ar fi fost răsbunarea ce l-ar fi făcut să uite tot răul pri­cinuit de ea. Pe urmă ar fi regre­tat-o; nu era mişcat şi lacrimile-i veneau în ochi. Se gândi că ar fi trebuit să ur­meze cu Angiolina acelaş sistem întrebuinţat cu Balli. Aceşti doi duşmani ai săi trebuiau să fie tra­taţi în acelaş chip. Ii va spune că nu-l părăseşte ca să-l înşele, cum îşi spunea ei, ci spre a alege un ri­val în individul acela murdar. Nu voia s’o mai sărute, acolo unde o sărutase umbrelarul. Cât timp fu­sese vorba de Balli, de Leardi şi chiar de Sorniani, închisese ochii, dar de umbrelari... In întuneric studie strâmbătura de desgust cu care i-ar spune acest cuvânt Orice vorbă îi pregătea, mereu era cuprins de un râs nervos. Ar fi urmat oare să vorbească aşa toată noaptea? Era nevoe oare să-i spună numai­decât? îşi aminti că era cu putinţă ca Angiolina să treacă prin strada Romagna, cu paşii lui repezi ar fi putut încă s-o ajungă. Nu sfârşise încă de gândit toate aces­tea, şi, bucuros că putuse lua o ho­tărâre care să-i înlăture îndoiala ce-i înceţoşa mintea, începu să fu­gă. Mişcarea îl făcu întâi să mai răsufle puţin. Pe urmă încetini pa­sul cuprins de un alt gând. Dacă ei o luau pe acolo, n’ar fi fost mai si­gur, ca să-i găsească, să urce spre strada şi să coboare, venindu-le în întâmpinare pe strada R­omangnă ? Fuga nu-i înspăimânta şi ar fi în­treprins acel ocol mare, dar i se păru atunci că zăreşte, prin faţa cafenelei Fabris pe Angiolina care trecea, însoţită de Giulia şi de unu­ bărbat, ce trebuia să fie umbrela­­rul. De la o depărtare­ aşa de mare, recunoscu pe fată, sărind graţios, aşa cum făcea altădată, ca să-i pla­că lui, înceta de a mai alerga, căci avea tot timpul să-i ajungă. Se pu­tea gândi, în linişte, la cuvintele ce i le va spune întâi. De ce să mai înconjoare aventura aceasta cu a­­tâtea cuvinte şi gânduri ciudate? Era o aventură obişnuită, şi peste câteva minute se va sfârşi în chi­pul cel mai simplu. Ajuns în partea din vale a stră­zii Romagna, nu mai văzu pe ce­le trei persoane, care trebue să fi trecut pe acolo, mai înainte. Merse mai repede, cuprins de o îndoială, care-l obosea tot cât urcuşul. Şi dacă nu era Angiolina? Cum să lupte oare împotriva neliniştei sa­le, care creştea mereu, toată noap­tea? Deşi acum se aflau la câţiva i­aşi de el, tot mai credea că cele trei chipuri din întuneric erau cele pe care le căuta. De aceea avu o clipă de linişte. Era atât de uşor să se liniştească, când putea porni iute la o acţiune! Grupul acela îi amintea de cel pe care i-l descrisese Balli. Un bărbat gras şi bondoc mergea între două­­ femei, dând braţul aceleia, pe care el o socotise Angiolina, şi care a­­cum n’avea nimic deosebit în felul ei de a se mişca. O privi în faţă, cu liniştea şi ironia, pregătite cu atâta trudă. Fu foarte surprins când văzu o faţă necunoscută, de bătrână. O dezamăgire dureroasă. In do­rinţa de a nu lăsa grupul acela, de care legase atâta nădejde, avu ideia să întrebe pe oamenii aceia dacă nu văzuseră cumva pe Angiolina, şi se gândea acum la chipul cum le-ar descrie-o. Se simţi ruşinat! Un cuvânt numai de l-ai spune, şi ar ghici totul, îşi văzu de drum, cu paşi repezi, până ce începu să fu­gă cu adevărat. In faţă vedea şo­seaua albă, lungă, şi-şi aduse amin­te că dacă ar fi ocolit, întâlnea o alta, tot atât de lungă, şi pe urmă o alta. Până la nesfârşit! Dar tre­buia să scape de îndoială, şi în a­­cea clipă îndoiala era Angiolina: se afla pe strada aceia sau altunde? încă odată se gândi la frazele ce i-ar fi spus în noaptea aceea sau în dimineaţa următoare. Foarte frumos (cu cât creştea agitaţia lui, cu atât mai liniştit se socotea el), foarte frumos îi va spune că pen­tru a scăpa de el, era de ajuns să-i fi spus un cuvânt, un singur cu­vânt. Nu era nevoe să-l fi făcut de râs. — M’aş fi retras numai­de­cât. Nu trebuia să fiu alungat, de la locul meu, de un umbrelar. — Repetă de mai multe ori, această frază, schimbând fiecare cuvânt şi căutând să perfecţioneze şi sunetul glasului care devenea mereu tot mai ironic şi mai tăios. Înoată doar când observă că, de încerca să gă­sească expresia, urla. Ca să nu treacă prin noroiul din mijlocul drumului, o luă prin cea­laltă parte, pe pietriş, dar pe pote­­ca nenivelată făcu un pas greşit, aşa că trebui să se reazeme cu mâ­na de zidul aspru. Durerea fizică îl nelinişti, şi-i mări dorinţa de răsbunare. Se simţea mai ridicol ca niciodată, ca şi când şovăiala a­­ceia a sa era tot din vina Angio­linei. In depărtare, i se păru iarăşi că o vede mişcându-se. Un reflex, o umbră, o mişcare, totul le va for­ma şi înfăţişarea fantasmei ce fu­gea de el. începu să alerge, ca s­ă a­­jungă, fără a mai fi liniştit şi pre­gătit de ironie, ca pe colina unde este strada Romagna, şi era hotă­rât îndeajuns să se poarte cu ea u­­rât. Din fericire nu era ea, şi bie­tului om i se păru că toată violen­ţa cu care era pregătit, se îndrep­ta acum asupra sa, şi-i oprea res­piraţia, şi-i rata orice putinţă de a gândi şi a se înfrâna.­­ Era la jumătatea drumului. Casa Angiolinei, mare şi izolată ca o cazarmă, cu faţada luminată de lu­nă, era închisă, cufundată în tăce­re, părea o casă părăsită. Se aşeză pe un zid şi începu să caute argumente spre a se linişti. Dacă l’ai fi văzut în starea aceea, ai fi putut crede că în seara aceas­­ta aflase că era înșelat de o fem®a credincioasă Se uită la mâinile lui rănite. «N’aveam rănile acestea îna­inte», se gândi. In chipul acesta nu se mai purtase ea cu el niciodată- Poate că toată neliniștea și durerea aceea erau preludiul însănătoșirii lui. Dar cugetă cu durere: — «Dacă aș fi avut-o, n’aș suferi atâta ! Da­că ar fi voit el, dacă ar fi voit, cu energie, ar fi fost a sa. In schimb, nu legătura aceea cu ea decât o idealizare care sfârșise așa: îl fă­cuse ridicol chiar și în ochii sai. Se ridică mai calm de pe zidul a­­cela, dar mai obosit decât la înce­put, când se aşezase acolo. Vina era numai a lui. El era omul ciudat, bolnav, nu Angiolina. Şi această în­­cheere, ce-l descuraja, îl însoţi pâ­nă acasă- Din italieneşte de C.­­N. Megoiţâ *TALO SVI&VO Angiolina CUVÂNTUL PANOPTICUM IT­ALO SV EVO, din a cărui nuvelă «Senilitate» publicăm în numărul Pre­zent un fragment, deşi contimporan cu D’Annunzio, a fost descoperit târziu de tot. Acum treizeci de ani a publicat două romane «Conştiinţa lui Zeno» şi «Senilitate» care au trecut însă cu to­tul neobservate, in 1923 o nouă ediţie a lui Zeno avu aceeaş soartă. Doi ani du­pă aceea, Benjamin Cremieux şi Va­ier­­y Larband primesc de la James Joyce celebrul autor al lui Ulise, cartea lui Svevo. După lectura romanului, rămân entuziaşti şi descoperă în scriitorul ita­lian rezonanţe freudiene şi o îndepăr­­tată înrudire cu opera lui Marcel Pro­­ust. , Dar Vale Svevo intrase acum in li­teratura universală. Stilul său este adesea neglijent, ne­corect uneori, romanul este complex şi pare confuz. Dar amănuntele şi digre­siunile se întregesc la sfârşit şi impre­­sia finală este aceea a unei construcţii dure şi desăvârşite. ASTA SEARA are loc la Fundaţia Carol, la orele 9, conferinţa d-lui Ale­xandru Vianu despre «Critică şi Esseu» în ciclul «Cultura Românească actuală» organizat de asociaţia intelectuală Cri­terion. „ Vor ceti d-nii Haig Acterian, Mircea Eliadis şi Petru Comarnescu. SIBERIA se cheamă viitorul volum al d-lui Stere, al patrulea din romanul «In preajma revoluţiei». Se pare că o­­pera aceasta atât de interesantă din punct de vedere literar, devine din pă­cate din ce în ce mai programatică ?* mai tendenţios politică. RELIEF se numeşte un elegant volum de versuri tipărit de d-l Ion Pogan la Cartea Românească. Autorul al unui volum anterior de poeme (Linişti şi co­mori) şi fost colaborator asiduu al d-lui Argezi, d-l Ion Pogan este un nume cunoscut iubitorilor de poezie. Pentru frumoasa ţinută a versurilor prezente şi pentru emoţia lor conţinută, următoarele două strofe, sunt edifica­toare N’am simţit nevoia de miracol Niciodată ca'ntro veche primăvară ^ Când stătea lumina, bunăoară Nedecisă’n crăngi ca un­iracol N’am simfit nici lunga aşteptare Mai apăsătoare ’ntr ’o ’n­florire ca a­­tunci, Când in fiecare pură înserare O durere eveai în Palmă să aruncă. DUPĂ BIZU d-l Lovinescu e proba-­ bil că nu se va mai aventura în roman. Tot critica este mai sigură şi, esteti­­ceşte vorbind, mai puţin risca­tă_ PROZA este reprezintată în numărul curent al revistei AZI prin d-1 Anton Heiban (o nuvelă din «Halucinaţii») d-1 Mircea Eliade (un fragment din ro­manul Victorii) şi d 1 Mihail Sebastian (jurnalul critic al romanului «Oraşul cu salcâmi»). , Plastică indiană CLIŞEELE paginii de faţă sunt re­produse dintr’un album închinat artei italiene la deceniul fascist. Valoarea lor artistică este vădită. Dar unde este semnificaţia fascistă! LA LONDRA în editura Maggs a a­părut un imens catalog in trei volume al biblioteca fostului rege Manuel al Portugaliei. , Cuprinzând o vastă bibliografie de la 1489 până la 1600, acest catalog este prima încercare de istorie literară iberica pentru această îndepărtată pocă. SINGURELE EDITURI cari lucrează efectiv sunt deocamdată Naționala­ Cio­­raci şi Adevărul. Celelalte continuă somnul din vară. Nici o carte nouă Nici o achiziţie. Nici o promisiune mă­­ car,­­ S’AU DESCOPERIT la Bremen în bib­­lioteca statului 140 de scrisori inedite ale lui Groethe, toate adresate fostului său bibliotecar şi secretar Johann Far­ben. Ele conţin o seamă de detalii a­­supra metodelor de lucru Goetheană, PREMIUL «EUROPE NOUVELLE», care se acordă la Paris celei mai bune lucrări scrise pentru consolidarea spi­ritului european a fost acordat anul a­­cesta lui Charles Audler pentru opera sa «La vie de Lucien Herr». Se ştie că Lucien Herr, profesor la şcoala normală din Paris, a fost unul din teoreticienii şi părinţii spirituali ai radicalismului francez, întregul cenaclu­l R. F, re­clamând, cel puţin în privinţa orientării politice, ascendenţa sa. In ce priveşte Charles Aud’,er, el este un istoric şi emerit alsacian, autor al mai multor opere despre Bismarck, des­pre desvolarea social-democratiei şi de asemeni autorul unui studiu critic in volume asupra lui Nietzsche. LA MUZEUL TOMA STELIAN se deschide Luni, la orele 12, o extrem de interesantă expoziţie a desenului italian în secolele 14 — 19. NEPOATA HATMANULUI TOMA de d-l Cezar Petrescu, apărută în colecţia Rosidor-Ciornei, este un reportaj roman, tat al rivalităţii dintre Realitatea ilus­trată şi Ilustraţia română şi o şarjă concursurilor de frumuşele Carte facilă, care nu aveau probabil mare succes de public. SECŢIA PLASTICA a grupării inte­lectuale Criterion îşi organizează pri­ma expoziţie colectivă pentru luna Ia­nuarie. Detalii vom da la timp. Bibliografie engleză Copertă litografiată de MARGA­RET SUMMERFIELD fdin Liver, pool School of Art). SARADA CHARAN UKIL Krishna cântând de fluer 3 Plastică engleză HUBERT STO WITTS Femeie musulmană din Jaipur, la roata de tors.

Next