Cuventul, noiembrie 1932 (Anul 8, nr. 2705-2734)
1932-11-06 / nr. 2710
Duminică 6 Noemvrie 1932 cuvântul artei, literaturii, teatrului Să vorbim de rău romanul ! Anul trecut, când un editor parizian anunţa un războiu în toată regula împotriva romanului, căruia promitea «să-i frângă mijlocul» (je vais lui casser Ies reins), toate cercurile literare europene s’au speriat. A fost însă o simplă glumă şi: «De fericirea tuturor, romanul a rămas sănătos tun, să domine literatura de pretutindeni. E un gen triumfător. Toată lumea scrie ro .» vazia eseiştilor tineri. Gluma era foarte uşoară dar şi foarte superficială. Căci această abundenţă de esseişti şi critici (de valoare inegală şi desacord efemeră) era simptomatică, pentru preocupările momentului şi pentru caracterul intelectual al noilor contigente de literaţi. Faceţi o uşoară socoteală şi veţi băga de seamă că aproape toţi scriitorii tineri care lucrează astăzi valabil şi circulă valabil în lumea mare. Toată lumea citeşte romane, cărţilor şi a revistelor, toţi aproa Editorii nu mai publică altceva, iar pe au început prin precizări criticiupă spusa lor, cetitorii nu mai cer altceva. Este o adevărată invazie, în dauna poeziei, a teatrului, a criticei, a esseului şi a nuvelei. Până şi furia vieţilor romanţate şi a documentelor autentice, care a bântuit până deunăzi, a pălit, lăsând în piaţa literară un singur gen unanim recunoscut: romanul. Ce ar fi să-i vorbim puţin de ce, prin revizuiri, de valori, prin efortul de a-şi defini o poziţie personală faţă de aşezările culturii româneşti şi ale momentului istoric actual Din nefericire preferinţele publice sunt potrivnice acestor îndeletniciri. Şi cum editorii nu pot lucra decât sub porunca publicului, ele rămân condamnate să nu-şi găseasă răul Foarte puţin, căci în realitate că niciodată vehiculul necesar: cartea. Romanul acaparând toate debuşeurile comerţului de cărţi, împiedică orice altfel de manifestare. Poezie nu se mai poate tipări decât cu sacrificii sângeroase, iar critică nu se mai poate tipări deloc. Ce este mai grav e că acest şomaj forţat, impune scriitorilor o evadare silită spre roman. Toţi criticii noştri au anunţat câte unul. Coincidenţă! Nu cred. Mai degrabă, suggestia inconştientă a moromanul ne este un gen drag şi îi ghicim în viitor infinite posibilităţi. Suplu cum este, putând să adăpostească un material de viaţă cât mai vast, capabil de orice schimbare tehnică, mergând de la Poezie până la gândire, romanul este într’adevăr destinat să fie instrumentul artistic cel mai de seamă al veacului nostru literar După cum tragedia a fost genul sec. al XVII-lea, după cum memoriile şi scrierile de filozofie socială au fost genul secolului al XVIII-lea, după cum podei. Suggestie, căreia nici un om ezia la început şi drama la sfârşit, au fost genurile celui de al XIX-lea. Nu este vorba deci să denigrăm romanul ca gen în sine. Ci să observăm doar că excesul său de preferinţă publică este dăunător şi, în bună măsură, necultural, dacă nu dea dreptul anticultural. Nu e simptomatic bunăoară că generaţiile de scriitori da după războia în Franţa, au dat foarte mulţi romancieri de mâna întâia, dar nici un critic şi niciun moralist! Paul Morand şi Jean Giraudoux dintre cei mai vechi. Jean Giono şi Pierre Bost dintre cei mai recenţi, nu au echivalent în critică. Şi asta, într’o ţară unde criticii şi moraliştii au avut în toate veacurile precădere. Ceva dacă se pot înnumăra câţiva Polemişti (nu gânditori) în jurul revistei Europe şi dacă se pot cita doi critici literari la N. R. F. Situaţia părea să fie din fericire alta la noi, unde în generaţiile literare ce au urmat războiului, se găsiau câteva condeie puternice dedicate criticii şi eseului. Ba, dacă ar trebui să-i găsim scriitorului român de după război, o caracteristică ce să-l deosebească de scriitorul dinainte, ar fi probabil tocmai faptul că el se interesează de problemele de cultură şi de gândire şi că nu se socoteşte izolat în artă, de viaţa ideilor şi a valorilor. Acum vreo doi ani, în «Adevărul literar», cineva (nu cumva a fost d. Philipide ?) râdea de inprudent şi cu tact ca d. E. Lovinescu nu i-a scăpat. Lucrul e profund regretabil. Oricare ar fi raţiunile editorilor, oricât ar fi de bănoasă industria romanului, această avalanşe de romane nu poate produce decât o profundă confuzie de valori literare şi o stupidă pierdere de calităţi prost întrebuinţate. Un moment cultural nu se precizează publicându se 389 de romane într’o lună. Iar scheletul unei vieţi literare, liniile ei directoare, scara ei de valori, intră în domeniul gândirii şi al criticii, nu al «literaturii active», (ca să-i zicem aşa). Din punctul ăsta de vedere, astăzi, în 1932, suntem într’un enorm regres faţă de 1921 Acum zece ani se putea publica în România, o carte ca «Imagini şi cârţi din Franţa» a d-lui B. Fundoianu. Nu ştiu dacă volumul acela s’a vândut sau nu, dar ştiu că influenţa lui asupra cetitorilor de literatură a fost dintre cele mai fericite, căci se discutau acolo cu vioiciune, cu ascuţime şi uneori cu superficialitate, opere, nume, idei, care aveau să pătrundă cu mult mai târziu în conştiinţa publică. In seama cui rămâne astăzi acest oficiu de informare proaspătă, de revizuire îndrăzneaţă, de interpretare noua? Nu băgaţi de seamă că în ultimii ani nu s’a publicat la noi nici-o carte de criticat (Critică actuală, aplicată fenomenului literar imediat, nu critică teoretică şi generală ca a d-lui Lovinescu din ultimele sale volume) De unde să se informeze cetitorul? După ce criterii? In virtutea căror cercetări serios și documentat făcute? Lucrul este cu atât mai absurd, cu cât dispunem de o echipă de critici, care s’ar putea măsura violent și edificator cu imensele confuzii literare, care umblă pe stradă încurcându-i pe cititori, editori şi academicieni, de nu-şi mai găsesc bieţii oameni drumul, printre vrafurile de cărţi şi glorii ce se îndeasă an cu an. Vinovaţi sunt mulţi. Dar între ei, trebue să socotim în primul rând romanul, care a ocupat excesiv librăria şi o înăbuşe astăzi spre paguba tuturor şi a lui însuşi. Deci, jos romanul. Pentru prima oară îmi descopăr porniri vindicative. Mihail Sebastian Plastica italiană contemporană din debut: fântânăra Intr’o seară din iarna trecută, cineva îmi prezintă un tânăr pe nume Constantin Fântâneru, adăugând: «Domnule romancier». Mă uit şi eu mai bine; tânărul agoniza sub privirile mele (cari nu erau deloc cercetătoare); nuşi găsea locul, nu ştia ce să facă cu mâinile; timid până la terpidanţă, încerca să fie bine crescut şi apoi — de teamă să nu se considere o laudă interesată spusele lui (cari nu aveau nimic extraordinar) — pronunţa rezerve cu un ton impertinent, chinuindu-se să prindă expresia justă, nemulţumindu-i verbul şi suferind cumplit, trosnindu-şi degtele, repetând cuvintele, apoi oprindu-se dintr-odată să te privească, cu bărbia prinsă smucit în palmă sau rozându-şi unghiile. Aveai tot timpul impresia că tânărul acesta umblă după tine ca să-ţi destăinuiască ceva de înmărmuritoare proporţii: o crimă, un viciu, o descoperire genială, ceva care te va incendia sau te va îngheţa. Au trecut câteva săptămâni şi tânărul romancier mă vizitează De astă dată aflu despre ce este vorba: să-i scriu o prefaţă romanului pe care îl va publica. încerc să-i dovedesc că este lucru absurd să prefaţezi un roman, că n’am scris niciodată o Prefaţă şi n’aşi şti ce să spun în ea. Inutil. Tânărul romancier stăruie — şi-mi făgădueşte că va aduce manuscrisul în câteva zile. După ce pleacă, reflectez la năpasta ce-mi căzuse pe cap; ideia de a scrie o prefaţă îmi va rata bucuria de a ceti manuscrisul. Pentru că aşteptam manuscrisul cu nestăvilită bucurie; îmi place să citesc opera — a oricui, şi oricum ar fi ea — înainte de a fi intrat sub teascuri. S-o citesc ca pe o scrisoare, ca pe o taină ce mi-e împărtăşită personal, ca ins, iar nu ca un om din public.» De cum am încheiat prima filă, am uitat şi de prefaţă şi de acel personagiu vibratil şi obositor care mi se prezentase Constantin Fântânaru. înaintea mea stătea acum Călin Adam, frate bun cu autorul, dar mai viu şi mai interiorizat, aşa cum trăieşte el zbătut şi exaltat în acele margeni de suflet şi margeni de oraş ale cărţii. Un zăpăcit şi un om cu desăvârşire ridicul, unul care se entuziasmează de nimicuri, un Don Quichotte solitar şi orgolios, un aventurier fără aventuri, un îndrăgostit al speciilor, al prezenţelor, un halucinat ros de luciditate. II urmăreşti în toată zbaterea lui vie între Pereţii inimei şi ai oraşului. E atâta viaţă în el, atâta elan de dăruire, atâta sete de comunicare, de înfrăţire — şi din toate acestea nu se alege nimic. Spune prostii, vorbeşte uscat oamenilor, efuziunile lui par seci şi comice, întâmplările lui n’au nici un sens, nu duc nicăeri. Din toată cartea nu se desprinde nici un personagiu, nici al lui Călin, numai o inefabilă prezenţă de suflet prins în laţ, de agonie, de foame şi sete neastâmpărată. Habar n’am dacă este sau nu un roman. Dar este o carte pe care ţi-o apropii greu — căci este scrisă cu ciudăţenii, cu multă cenuşă şi multe reminiscenţe — şi o porţi apoi vreme îndelungată în minte, ţi-o aminteşti când treci prin Gişmigiu, ţi o aminteşte de câte ori eşti pus în faţa unei împrejurări fără sens. Cetind, mă opream şi întorceam paginile să-i văd titlul. (E una din acele cărţi care te sâcâie pentru că simţi că nu i se potriveşte titlul). Pe coperta fusese întâi pus: «Apropiatul», apoi «Margeni de Oraş», apoi simplu «Margeni». Romanul va apare, totuşi, cu titlul de «Interior». Poate mă înşel, dar mie unuia titlul ăsta nu-mi place. In cartea lui Fântâneru cerul apusurilor şi sălciile şi străzile şi maidanele sunt prea aproape şi prea vii. Când l-am întâlnit, i-am spus: «Domnule, eu îţi scriu prefaţa, deşi nu ştiu ce-am să scriu în ea. Dar asta nu interesează. Ceia ce interesează e faptul că d-ta eşti scriitor, că ai scris o carte excelentă — cu toate insuficienţele şi negurile ei ■—şi că această carte trebuie publicată neîntârziat». In ceiaee mă priveşte, mi se pare publicarea unei cărţi fapt cu totul secundar; dar pentru romanul acesta simţeam că tebuie să pun toate stăruinţele ! Din nefericire, trecerea mea nu înseamnă pre mare lucru. Pe d. Ciornei n’am izbutit să-l convingem să citească manuscrisul. Prietenul meu Zaharia Stancu l-a cetit, dar i s'a părut prea prost ca să publice în revista «Azi». Treceau lunile, manuscrisul trecea din mână în mâna, şi Constantin Fântâneru agoniza. Din exasperare, a început să ameninţe. I se părea că publicarea e un drept al lui, că trebuie să găsească editor, că se sufocă dacă nu publică, şi câte altele. Emoţiile acestea nu le-am îndurat niciodată, şi mă amuzam. Până ce, într-o bună zi i-am spus să renunţe la suferinţa aceasta imaginară de a nu fi publicat în volum — și să publice fragmente. A cedat. A publicat două fragmente chiar în această pagină a «Cuvântului». D. Alexandru Rosetti le-a remarcat şi i-a cerut manuscrisul, l-a cetit, şi în cinci zile contractul a fost încheiat. E un adevărat record pentru un debutant. In câteva zile Interior, admirabil tipărit de «Cultura Naţională», va întâmpina publicul. Pentru mine, e cea mai mare bucurie a acestei toamne. Mircea Eliade FELICE CASORATI La madre CARLO CARRA Estate Gravură engleză Gravură în lemn pentru carte, de ELISABETH ANSON Se opri şi se uită spre gară, în Partea aceea a oraşului unde An- giolina sta cu umbrelarul. Şi to- tuşi, se gândi, ar fi fost bine dacă ea trecea pe aici; i-aş fi putut spune numai decât că totul s’a sfârşit între noi. M’aş fi putut apoi duce acasă, să mă culc liniştit. Pe aici trebue să treacă! Se rezemă de un parapet şi cu cât aştepta, cu atâta creştea nădejdea lui că o va vedea în aceiaş noapte. Ca să fie gata, se gândi şi la vorbele ce-ar trebui să-i spună. Frumoase? Şi de ce nu? — «Adio, Angelina! Eu voiam să te scap şi tu m’ai luat în râs» Şi-a râs de el, şi-a râs de Balli! O mânie nestăpânită îi umflă Pieptul. In sfârşit, se trezea, acum şi toată furia şi neliniştea nu-1 îndurerau atâta, cât nepăsarea de mai înainte. O încarcerare a propriei lui fiinţe, impusă de Balli.Să spună cuvinte frumoase Angiolinei? Nu! Puţine, şi foarte aspre, şi reci. — «Ştiam dinainte că aşa eşti făcută tu! Nu mă surprinde de loc. Intreabă-1 pe Balli. Adio». Se plimbă, ca să se liniştească, căci gândindu-se la cuvintele acelea reci, se simţea sfârşit. Nu umileau îndeajuns! Cu aceste vorbe nu se umilea decât pe sine însuşi; simţea că-i vine ameţeala. — «Aşa ucizi pe cineva» — gândi — «nu-i vorbeşti». — O teamă mare, de sine însuşi, îl linişti. Ar fi fost, tot aşa, ridicol, s’o ucid, îşi spuse, ca şi când el s’ar fi gândit la un asasinat. Nu se gândise la aşa ceva, dar, liniştindu-se, fu mulţumit când se închipui răsbunat prin moartea Angiolinei. Ar fi fost răsbunarea ce l-ar fi făcut să uite tot răul pricinuit de ea. Pe urmă ar fi regretat-o; nu era mişcat şi lacrimile-i veneau în ochi. Se gândi că ar fi trebuit să urmeze cu Angiolina acelaş sistem întrebuinţat cu Balli. Aceşti doi duşmani ai săi trebuiau să fie trataţi în acelaş chip. Ii va spune că nu-l părăseşte ca să-l înşele, cum îşi spunea ei, ci spre a alege un rival în individul acela murdar. Nu voia s’o mai sărute, acolo unde o sărutase umbrelarul. Cât timp fusese vorba de Balli, de Leardi şi chiar de Sorniani, închisese ochii, dar de umbrelari... In întuneric studie strâmbătura de desgust cu care i-ar spune acest cuvânt Orice vorbă îi pregătea, mereu era cuprins de un râs nervos. Ar fi urmat oare să vorbească aşa toată noaptea? Era nevoe oare să-i spună numaidecât? îşi aminti că era cu putinţă ca Angiolina să treacă prin strada Romagna, cu paşii lui repezi ar fi putut încă s-o ajungă. Nu sfârşise încă de gândit toate acestea, şi, bucuros că putuse lua o hotărâre care să-i înlăture îndoiala ce-i înceţoşa mintea, începu să fugă. Mişcarea îl făcu întâi să mai răsufle puţin. Pe urmă încetini pasul cuprins de un alt gând. Dacă ei o luau pe acolo, n’ar fi fost mai sigur, ca să-i găsească, să urce spre strada şi să coboare, venindu-le în întâmpinare pe strada Romangnă ? Fuga nu-i înspăimânta şi ar fi întreprins acel ocol mare, dar i se păru atunci că zăreşte, prin faţa cafenelei Fabris pe Angiolina care trecea, însoţită de Giulia şi de unu bărbat, ce trebuia să fie umbrelarul. De la o depărtare aşa de mare, recunoscu pe fată, sărind graţios, aşa cum făcea altădată, ca să-i placă lui, înceta de a mai alerga, căci avea tot timpul să-i ajungă. Se putea gândi, în linişte, la cuvintele ce i le va spune întâi. De ce să mai înconjoare aventura aceasta cu atâtea cuvinte şi gânduri ciudate? Era o aventură obişnuită, şi peste câteva minute se va sfârşi în chipul cel mai simplu. Ajuns în partea din vale a străzii Romagna, nu mai văzu pe cele trei persoane, care trebue să fi trecut pe acolo, mai înainte. Merse mai repede, cuprins de o îndoială, care-l obosea tot cât urcuşul. Şi dacă nu era Angiolina? Cum să lupte oare împotriva neliniştei sale, care creştea mereu, toată noaptea? Deşi acum se aflau la câţiva iaşi de el, tot mai credea că cele trei chipuri din întuneric erau cele pe care le căuta. De aceea avu o clipă de linişte. Era atât de uşor să se liniştească, când putea porni iute la o acţiune! Grupul acela îi amintea de cel pe care i-l descrisese Balli. Un bărbat gras şi bondoc mergea între două femei, dând braţul aceleia, pe care el o socotise Angiolina, şi care acum n’avea nimic deosebit în felul ei de a se mişca. O privi în faţă, cu liniştea şi ironia, pregătite cu atâta trudă. Fu foarte surprins când văzu o faţă necunoscută, de bătrână. O dezamăgire dureroasă. In dorinţa de a nu lăsa grupul acela, de care legase atâta nădejde, avu ideia să întrebe pe oamenii aceia dacă nu văzuseră cumva pe Angiolina, şi se gândea acum la chipul cum le-ar descrie-o. Se simţi ruşinat! Un cuvânt numai de l-ai spune, şi ar ghici totul, îşi văzu de drum, cu paşi repezi, până ce începu să fugă cu adevărat. In faţă vedea şoseaua albă, lungă, şi-şi aduse aminte că dacă ar fi ocolit, întâlnea o alta, tot atât de lungă, şi pe urmă o alta. Până la nesfârşit! Dar trebuia să scape de îndoială, şi în acea clipă îndoiala era Angiolina: se afla pe strada aceia sau altunde? încă odată se gândi la frazele ce i-ar fi spus în noaptea aceea sau în dimineaţa următoare. Foarte frumos (cu cât creştea agitaţia lui, cu atât mai liniştit se socotea el), foarte frumos îi va spune că pentru a scăpa de el, era de ajuns să-i fi spus un cuvânt, un singur cuvânt. Nu era nevoe să-l fi făcut de râs. — M’aş fi retras numaidecât. Nu trebuia să fiu alungat, de la locul meu, de un umbrelar. — Repetă de mai multe ori, această frază, schimbând fiecare cuvânt şi căutând să perfecţioneze şi sunetul glasului care devenea mereu tot mai ironic şi mai tăios. Înoată doar când observă că, de încerca să găsească expresia, urla. Ca să nu treacă prin noroiul din mijlocul drumului, o luă prin cealaltă parte, pe pietriş, dar pe poteca nenivelată făcu un pas greşit, aşa că trebui să se reazeme cu mâna de zidul aspru. Durerea fizică îl nelinişti, şi-i mări dorinţa de răsbunare. Se simţea mai ridicol ca niciodată, ca şi când şovăiala aceia a sa era tot din vina Angiolinei. In depărtare, i se păru iarăşi că o vede mişcându-se. Un reflex, o umbră, o mişcare, totul le va forma şi înfăţişarea fantasmei ce fugea de el. începu să alerge, ca să ajungă, fără a mai fi liniştit şi pregătit de ironie, ca pe colina unde este strada Romagna, şi era hotărât îndeajuns să se poarte cu ea urât. Din fericire nu era ea, şi bietului om i se păru că toată violenţa cu care era pregătit, se îndrepta acum asupra sa, şi-i oprea respiraţia, şi-i rata orice putinţă de a gândi şi a se înfrâna. Era la jumătatea drumului. Casa Angiolinei, mare şi izolată ca o cazarmă, cu faţada luminată de lună, era închisă, cufundată în tăcere, părea o casă părăsită. Se aşeză pe un zid şi începu să caute argumente spre a se linişti. Dacă l’ai fi văzut în starea aceea, ai fi putut crede că în seara aceasta aflase că era înșelat de o fem®a credincioasă Se uită la mâinile lui rănite. «N’aveam rănile acestea înainte», se gândi. In chipul acesta nu se mai purtase ea cu el niciodată- Poate că toată neliniștea și durerea aceea erau preludiul însănătoșirii lui. Dar cugetă cu durere: — «Dacă aș fi avut-o, n’aș suferi atâta ! Dacă ar fi voit el, dacă ar fi voit, cu energie, ar fi fost a sa. In schimb, nu legătura aceea cu ea decât o idealizare care sfârșise așa: îl făcuse ridicol chiar și în ochii sai. Se ridică mai calm de pe zidul acela, dar mai obosit decât la început, când se aşezase acolo. Vina era numai a lui. El era omul ciudat, bolnav, nu Angiolina. Şi această încheere, ce-l descuraja, îl însoţi până acasă- Din italieneşte de C.N. Megoiţâ *TALO SVI&VO Angiolina CUVÂNTUL PANOPTICUM ITALO SV EVO, din a cărui nuvelă «Senilitate» publicăm în numărul Prezent un fragment, deşi contimporan cu D’Annunzio, a fost descoperit târziu de tot. Acum treizeci de ani a publicat două romane «Conştiinţa lui Zeno» şi «Senilitate» care au trecut însă cu totul neobservate, in 1923 o nouă ediţie a lui Zeno avu aceeaş soartă. Doi ani după aceea, Benjamin Cremieux şi Vaiery Larband primesc de la James Joyce celebrul autor al lui Ulise, cartea lui Svevo. După lectura romanului, rămân entuziaşti şi descoperă în scriitorul italian rezonanţe freudiene şi o îndepărtată înrudire cu opera lui Marcel Proust. , Dar Vale Svevo intrase acum in literatura universală. Stilul său este adesea neglijent, necorect uneori, romanul este complex şi pare confuz. Dar amănuntele şi digresiunile se întregesc la sfârşit şi impresia finală este aceea a unei construcţii dure şi desăvârşite. ASTA SEARA are loc la Fundaţia Carol, la orele 9, conferinţa d-lui Alexandru Vianu despre «Critică şi Esseu» în ciclul «Cultura Românească actuală» organizat de asociaţia intelectuală Criterion. „ Vor ceti d-nii Haig Acterian, Mircea Eliadis şi Petru Comarnescu. SIBERIA se cheamă viitorul volum al d-lui Stere, al patrulea din romanul «In preajma revoluţiei». Se pare că opera aceasta atât de interesantă din punct de vedere literar, devine din păcate din ce în ce mai programatică ?* mai tendenţios politică. RELIEF se numeşte un elegant volum de versuri tipărit de d-l Ion Pogan la Cartea Românească. Autorul al unui volum anterior de poeme (Linişti şi comori) şi fost colaborator asiduu al d-lui Argezi, d-l Ion Pogan este un nume cunoscut iubitorilor de poezie. Pentru frumoasa ţinută a versurilor prezente şi pentru emoţia lor conţinută, următoarele două strofe, sunt edificatoare N’am simţit nevoia de miracol Niciodată ca'ntro veche primăvară ^ Când stătea lumina, bunăoară Nedecisă’n crăngi ca uniracol N’am simfit nici lunga aşteptare Mai apăsătoare ’ntr ’o ’nflorire ca atunci, Când in fiecare pură înserare O durere eveai în Palmă să aruncă. DUPĂ BIZU d-l Lovinescu e proba- bil că nu se va mai aventura în roman. Tot critica este mai sigură şi, esteticeşte vorbind, mai puţin riscată_ PROZA este reprezintată în numărul curent al revistei AZI prin d-1 Anton Heiban (o nuvelă din «Halucinaţii») d-1 Mircea Eliade (un fragment din romanul Victorii) şi d 1 Mihail Sebastian (jurnalul critic al romanului «Oraşul cu salcâmi»). , Plastică indiană CLIŞEELE paginii de faţă sunt reproduse dintr’un album închinat artei italiene la deceniul fascist. Valoarea lor artistică este vădită. Dar unde este semnificaţia fascistă! LA LONDRA în editura Maggs a apărut un imens catalog in trei volume al biblioteca fostului rege Manuel al Portugaliei. , Cuprinzând o vastă bibliografie de la 1489 până la 1600, acest catalog este prima încercare de istorie literară iberica pentru această îndepărtată pocă. SINGURELE EDITURI cari lucrează efectiv sunt deocamdată Naționala Cioraci şi Adevărul. Celelalte continuă somnul din vară. Nici o carte nouă Nici o achiziţie. Nici o promisiune mă car, S’AU DESCOPERIT la Bremen în biblioteca statului 140 de scrisori inedite ale lui Groethe, toate adresate fostului său bibliotecar şi secretar Johann Farben. Ele conţin o seamă de detalii asupra metodelor de lucru Goetheană, PREMIUL «EUROPE NOUVELLE», care se acordă la Paris celei mai bune lucrări scrise pentru consolidarea spiritului european a fost acordat anul acesta lui Charles Audler pentru opera sa «La vie de Lucien Herr». Se ştie că Lucien Herr, profesor la şcoala normală din Paris, a fost unul din teoreticienii şi părinţii spirituali ai radicalismului francez, întregul cenaclul R. F, reclamând, cel puţin în privinţa orientării politice, ascendenţa sa. In ce priveşte Charles Aud’,er, el este un istoric şi emerit alsacian, autor al mai multor opere despre Bismarck, despre desvolarea social-democratiei şi de asemeni autorul unui studiu critic in volume asupra lui Nietzsche. LA MUZEUL TOMA STELIAN se deschide Luni, la orele 12, o extrem de interesantă expoziţie a desenului italian în secolele 14 — 19. NEPOATA HATMANULUI TOMA de d-l Cezar Petrescu, apărută în colecţia Rosidor-Ciornei, este un reportaj roman, tat al rivalităţii dintre Realitatea ilustrată şi Ilustraţia română şi o şarjă concursurilor de frumuşele Carte facilă, care nu aveau probabil mare succes de public. SECŢIA PLASTICA a grupării intelectuale Criterion îşi organizează prima expoziţie colectivă pentru luna Ianuarie. Detalii vom da la timp. Bibliografie engleză Copertă litografiată de MARGARET SUMMERFIELD fdin Liver, pool School of Art). SARADA CHARAN UKIL Krishna cântând de fluer 3 Plastică engleză HUBERT STO WITTS Femeie musulmană din Jaipur, la roata de tors.