Cuventul, noiembrie 1932 (Anul 8, nr. 2705-2734)

1932-11-12 / nr. 2716

A ív LaL AL ViJI-£e«i.— «o. 271©. m———* r­edacj­a şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 45, etajul l (Intrarea prin Pasagiu­ Imobiliara) 312/46 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administra/ia Fondator: Director * TU^ENAGOViC1 NAE ION­ESC ^ MIINCillISIlt $1 PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CI­VANTULIH“ și prin toate agențiile de publicitate Taxa de francare plătită in numerar conform aprobara. Dir. Gen. P. T. I. No. 69.196/932 TELEFON­­ Se primesc la 8 PACSINI 3 LEI C. Cr n nț C S* ***•* *** *^r ? "" i C\ „Lefuri puţine şi mici“ ate­s­te D. prof. Iorga are o formulă pe care o pune la dispoziţia d-lui Mad­­gearu întru echilibrarea bugetului; formula e sugestivă: lefuri puţine şi mici. Faţă de practica de până acum a statului nostru, formula d-lui profesor Iorga reprezintă de­sigur un pro­gres, nu însă unul su­ficient. Lefuri mici, am avut slavă Dom­nului, şi până acuma. Şi nu era ne­­voe de nici un îndemn nou pentru asta. Că doară la atâta se reduce dibăcia vistiernicilor noştri de o bucată de vreme: cum nu se ajung banii — se reduc lefurile. Regimul curbelor. Şi încă mai adesea un re­gim lipsit de inteligenţă. D. Profesor spune însă şi altceva lefuri puţine. Da. Va să zică, redu­cerea numărului funcţionarilor. Ş asta e cunoscut. Guvernul a insti­tuit, chiar, o comisie care să revi­zuiască toate numirile de funcţio­nari făcute de la 1928 încoace, şi să propună spre revocare pe cei nu­miţi ilegal. Ceea ce însemnează că guvernul se gândeşte şi el la redu­cerea numărului funcţionarilor. Aşa cum o cerea, de altfel, chiar d-lui Iorga, d. Rist. Ne închipuim, însă, că d- profesor Iorga se gândeşte la altceva decât la ceea ce se gândea d. Rist şi e pe drum să realizeze comisiunea de re­vizuire a d-lui Madgearu. Căci nu­m­ărul funcţionarilor se poate re­duce în două feluri: sau plecând dela necesitatea adaptării sumei globale a salariilor la capacitatea de plată, prezumată, a statului; — sau plecând dela constituirea unui alt aparat de stat, mai economicos, deci mai redus, dar pentru aceasta totus nu mai puţin unitar, an­o­­nios, organic şi eficace, întrebarea pe, care din aceste două criterii tre­­bue ales. Concepția care domină în înjghe­barea aparatului nostru de stat ac­tualmente este deadreptul catastro­fală. Funcţionarul a încetat a fi un om care prestează un serviciu pre­cis necesar statului, ci este pur şi simplu un cetăţean întreţinut de stat. Convingerea aceasta e aşa de înrădăcinată, încât mai acum vre­o doi ani, când iarăş era vorba de re­ducerea numărului funcţionarilor, guvernul a intrat la tocmeală cu lefegiii lui; ce vreţi,­­ să reducem 15% din numărul fu­ncţ­iona­­ri­lor sau să lăsăm pe toată lumea în slujbă, reducând însă lefurile cu 15%. Iar funcţionaarii au răspuns: să redu­ceţi lefurile. Şi aşa a fost. Ce do­vedeşte, însă, asta? Că statul nu era interesat dacă aparatul de stat func­ţionează sau nu, ei dacă poate a­­coperi sau nu bugetul lefurilor. Credem că doar la Botoeuzi se mai petrec lucrurile aşa. Căci în orice ţară gospodărită de oameni cu capul pe umeri prima întrebare care se pune este: leafa pe care o primeşte slujbaşul meu e ea sufi­cientă pentru a-i asigura randa­mentul necesar sau nu? Şi a doua: numărul meu de funcţionari e mai mic sau mai mare decât cel necesar pentru a asigura buna funcţiune a statului? Lucrează astăzi o comisie la re­vizuirea numirilor de funcţionari. Bine! Să presupunem că toţi cei nelegal numiţi vor fi secşi. Ei, şi? S’a rezolvat cu asta problema func­ţionarilor? Nu. S’a rezolvat, în ca­zul cel mai bun — cu totul nepro­babil —, problema volumului buge­tului funcţionăresc. Ceea ce însă nu e suficient. Căci problema aparatului func­ţionăresc e dublă: costă prea mult,­­ şi nu funcţionează. Am redus numărul prin anularea numirilor ilegale şi mai reducem şi lefurile. Să zicem. Am rezolvat-o? Adapta­rea bugetului personalului la ca­pacitatea de plată a statului. Am rezolvat însă şi problema funcţio­nării aparatului de stat? Nu. Şi asta e prost, pentru că această a doua latură a problemei e mai însemnată decât cea dintâi: o înglobează. Aparatul nostru de stat e prea mare. E şi lipsit de eficacitate. Cu lipsuri grele atât în calitatea func­ţionarului cât şi în încadrarea lui­ Sunt unele funcţiuni inutile, dar sunt altele insuficiente sau chiar inexistente. Ceea ce însemnează că aparatul trebue refăcut. Din nou. L-a refăcut trecuta guvernare na­ţional-ţărănistă? Da, dar nu aşa cum trebuia. A fost o refacere de cabinet, cu grijă mai mult pentru logică şi simetrie, decât pentru rea­lităţi. Artificial, şi ca atare sterp. Altceva trebue. O viziune clară şi ta decât din simplificarea pe bază de nouă sistematizare a întregului aparat de stat. Aşa se poate ajunge cu folios la recomandaţia d-lui N. Iorga: le­furi puţine. Puţine — şi mici? A, nu! Asta nu. Căci dacă cea ce in­teresează în primul rând este rod­nica funcţionare a aparatului de stat, apoi leafa nu mai poate fi nici mică, nici mare, ci leafă. Adică a­­sigurarea deplină a vieţii slujbaşu­lui — singura posibilitate de a asi­gura rendementul. Altfel, ne învâr­tim într’un cerc viţios- Cercul în care reducerea bugetului nu poate avea decât un rezultat: o not­ă re­ducere a bugetului la anul viitor. Ce Dumnezeu, nu facem experienţa asta de trei ani? Prin urmare, nu lefuri puţine şi mici, ei LEFURI PUŢINE ŞI SUFICIENT DE MARI ! Teorie? Mai puţin decât s’ar crede ! Na­e I­olie­scu Citesc cu mirare: «Uniunea Naţională a Studenţilor creş­tini Români, protestează cu toată ener­gia împotriva societăţii «Cryterion», care prin programul ce desfăşoară la Fundaţia regele Carol I creiată în alt scop pentru studenţi, depăşeşte cadrul de activitate impus acestei instituţii. Ridicând acest protest, ţinem de a noastră datorie de a ruga respectuos organele în drept să împiedice desfă­şurarea anarhiei în acest locaş de cul­tură. Nu înţelegem ca piaţa P Patatului Regal şi în faţa lui, să fie locul de în­tâlnire a celor ce sunt străini de sen­timentele acestei naţiuni. Acesta este primul şi ultimul avertis­ment, după care studenţimea română din întreaga ţară, înţelegând să-şi fa­că datoria îşi va lua libertatea de ac­ţiune. Preşedinte C.­L TANASESCU" Da, o bună parte din noi, de la «Cu­vântul», cari punem tot sufletul în a­­ceastă mişcare de tineri intelectuali ro­mâni (şi desfidem pe oricine să ne caf­teşte această calitate patriotică, care ne este cea mai scumpă) suntem «aver­­tisaţi», o primă şi ultimă oară. Băefil Pentru ce, înainte de a cunoaş­te miezul lucrurilor, porniţi indigna­­rea voastră tinerească, sinceră, curată, asupra unor oameni cari v-au fost şi vă vor fi întotdeauna prieteni. Nu am să uzez de alt argument. Nu am să mă justific, nici pe mine, nici pe prietenii mei cari activăm la «Criterion», în fața voastră, cum nu am făcut-o nici în fața ministrului de interne. Căci acei cari sunt bine informaţi, ştiu că o bună parte din noi, «Criterio­­niştii», credem pe viaţă» şi pe moarte în temeiul tradiţional şi religios ortodox al culturii româneşti. Singurul meu argument, pe baza că­­ruia neîncrederea trebuie să se pres­­chimbe în încredere, dacă studenţii ro­mâni au inimă şi cap (şi le au pe a­­mândouă) este că înţelegem să fim prie­teni studenţilor. De ne vor aplauda, huidui, sau chiar bate cu hârtii, ori cu pietre, suntem şi rămânem prieteni studenţilor, cărora ne-am consacrat unii din noi, de alt­minteri, prin funcţiile noastre uni­versitare. Şi, un ultim cuvânt, pentru a lămuri confuzia, «Idolii» înseamnă nu valori propuse, ci pseudovalori pe care Crite­rion înțelege să le dărâme. Iar studenţii, dorind să împiedice a se discuta «Idolii», servesc acestora, ■mai curând decât îi dărâmă. Paul Sterian­ ­­it Toamna, pe Dunăre Foto-Zalensky (Brăila) 99Fărâmiţarea partidelor Tam-nesam s’a pornit din noujcraţîei. Până într’atâta a" fost cu­vorbă despre o pretinsă acţiune de fărâmiţare a partidelor. Nimeni nu spune de unde purcede această te­nebroasă uneltire; nimeni nu ştie unde sălăşlueşte puterea tainică şi diavolească pe care o bănuesc unii şi alţii că urmăreşte perseverent şi cu infernale mijloace o operă de distrugere a partidelor; nimeni nu găseşte cu cale să indice categoric, curajos, făţiş locurile şi îndemnuri­le din care îşi ia obârşia şi instru­mentele acest duh nimicitor care s’a declarat vrăjmaş pe viaţă şi pe moarte al inocentelor noastre gri­­pări politice. Niciodată nu s’a ros­tit un nume, nu s’a arătat o sursă pentru a cunoaşte şi noi omul ori forţa cărora li se atribuie această încercare de asasinare pe îndelete şi în tranşe a organizaţiilor noastre de partid. Cei mai vajnici apărători ai par­­tidelor şi ai democraţiei s’au mul­ţumit să pună în seama unui val pronume impersonal această operă de disolvare. «Se urmăreşte distru­gerea partidelor», «se pune la cale fărâmiţarea liberalilor», «se tinde o dictatură prin înlăturarea şi ni­micirea organizaţiilor politice», a­­cestea şi altele de acelaş soiu au fost formulele uzitate. Dar cine es­te acest innovabil «se», mister. De altfel în limbajul presei şi oameni­lor noştri politici există o nesfâr­şită serie de termeni cari oriunde aiurea decât la noi sunt de nepri­­ceput. Acum, este fapt că un proces de dezagregare a partidelor, un feno­men de scissiparitate s’a petrecut în viaţa noastră publică. întâmpla­rea aceasta a cărei norm­altate este evidentă a avut darul de a allar­­ma în chip ridicul pe campionii de­mocraţiei noastre. Ei au început să fpe că se unelteşte împotriva par­tidelor şi au lansat apeluri dispe­­ate către opinia publică pentru a­­ pune în gardă împotriva acestei diabolice acţiuni de minare a exis­tenţii grupărilor politice şi a domo­prinşi de panică avocaţii partidelor încât au văzut în cele ce se întâm­plau cu acestea o încercare de a­tentat împotriva Constituţiei în­săşi. Una din gazetele care a pledat mai călduros şi mai patetic pentru necesitatea menţinerii partidelor merge atât de departe încât nu se sfieşte să avaneze enormităţi­le cari cel mai firesc bun simţ le res­pinge. Astfel au pregetă să afirn­e că un regim constituţional nu poa­te fi asigurat decât de două sau ma­ximum trei forţe politice. De înda­tă ce sunt mai multe regimul con­stituţional este în primejdie. Căci în mod fatal nu s’ar putea avea gu­verne unitare. Ca şi cum Constitu­ţia ar prevedea că n’are voie să existe decât un anumit număr de partide- Iată l a ce aberaţii a dus pa­nica deslănţuită de prefacerile pe cari le-au încercat grupările noas­tre politice. Pentru a conjura ceia ce apărăto­rii partidelor numesc «primejdia fă­ră fiinţării» ei preconizează două soluţii: 1) înlăturarea oricărei în­cercări de fragmentare a partide­lor; 2) regruparea forţelor politice în două-trei partide puternice. Este lesne de văzut ce lipsă de în­ţelegere a fenomenului politic do­vedesc cei cari pot să facă atari a­­firmaţii şi să trâmbiţeze asemenea soluţii. Ei privesc tocmai pe dos lucrurile. In fragmentarea partide­lor în loc să vadă un procese firesc de clarificare, o acţiune comandată de realităţile vieţii noastre publice încăpută pe căile unor prefaceri ra­dicale, ei descoperă nu ştiu ce com­­­plot tenebros, nu ştiu ce uneltire vinovată, nu ştiu ce inavuabil© in­terese, venite toate din afară. Dar pentru Dumnezeu, dacă unul sau al­tul dintre partide s’a fragmentat, faptul nu poate fi atribuit unui factor extern, ci unei forţe lăuntri­ce naturale lucrând în acest sens. A fost o necesitate organică, mai pu­ternică decât orice disciplină, decât orice legături persona­l I­­­ât orice solidaritate prin deprindere Parti­­del s’au desfăcut în bucăţi nu pen­trucă aşa a vrut ori pentrucă aşa a complotat cutare, ci pentrucă aşa trebuia să se întâmple. O viaţă politică atât de confuză precum a noastră, nu putea stărui la infinit. Din ce era inform şi hao­tic, se impunea să se desprindă în­cetul cu încetul contururi şi forme mai limpezi, mai precise, mai f­otă­rit delimitate. Evenimentele prâvă­­iindu-se în cascadă au accelerat rit­mul acestui vast şi profund trava­liu de clarificare, de precizare, de cristalizare. El s’a îndeplinit şi se îndeplineşte biruitor înlăuntrul fie­cărei partid. Gruparea din jurul d- l­ui George Brătianu, gruparea d-lui Goga, a d-lui dr. Lupu ca şi a lui Argetoianu nu reprezintă deci crea­­ţiuni personale ale acestora şi ale celor cari sunt presupuşi a se fi a­­jutat să se înfiripe pentru a lovi în puterea partidelor din sânul că­rora s’au desprins. Ele sunt dimpo­trivă creaţiuni fireşti ale unui pro­ces de limpezire şi de prefacere. Viaţa politică a unei ţâri nu poa­te să se închisteze. Ea este dimpo­trivă în continuă mişcare. Forme vechi dispar, în clipa când şi au îm­plinit rosturile pentru că altei© l pui să răsară. E o elaborare necurmată de instrumente prin care colectivi­tatea îşi satisface idealurile, îşi asigură misiunea, îşi Împlineşte ne­voile. Lucrat a cineva să desfiinţe­ze partidul conservator? Nu. El a dispărut atunci când n’a mai fost în măsură să îndeplinească un rost efectiv în societatea noastră. Tot astfel şi astăzi. Unele parti­de se fărâmiţează, grupări tinere prind chiar. Mâine poimâine se vor risipi şi ele în neant, pentru ca să facă loc altora nimic mai natural. Şi e un act fie de miopie, fie de în­şelăciune, să dai altă interpretare decât aceasta întâmplărilor cari au încercat viaţa noastră politică în vremea din urmă. Vladimir b­erescu ii Salomon Reinach de MIRCEA ELIADE A murit încă un venerabil. [Alfred Lolay, care credea că ştiinţa de douăzeci de ani încoace îl ci- i poate da oamenilor «un ideal de so­rese toţi studenţii şi manualele lui.bcietate bună şi de conştiinţă îm­pă-Miner­va şi Orpheus, au iniţiat mii de adolescenţi şi tineri în istoria ar­telor şi istoria religiilor. Era o fi­gură simpatică şi cuceritoare, acest cată». Orice am gândi despre credinţele lui, oricât am fi de convinşi că sunt astăzi doctrine seci şi de mult de­păşite în conştiinţa Europei, trebuie să-i recunoaştem lui Salomon Rei­­naeh onestitatea şi entuziasmul cu care i- a justificat şi l- a promovat. Avea ceva din spiritul şi verva en­­ciclopediştilor. Când nu izbutea cu argumente, folosea ironia şi predica deghizată. Puţini moderni au urît re­ligiile mai sincer şi mai pe f­aţă de­cât el. In deosebi religia şi Biserica creştină, care ţinuse pe Ioc atâtea veacuri civilizaţia şi cultura, îm­piedecase paradisul laic şi sufocase raţiune. Orie© duşman al raţiunii era duşmanul lui personal. Orice bătrân de neobosită vervă, de scli­pitoare inteligenţă, scriind cea mai frumoasă limbă franceză dintre toţi istoricii şi arheologii contemporani, un vrednic urmaş al secolului inte­ligenţelor, un fanatic al toleranţei sintetică a vieţii colectivităţii roma şi al laicismului, cu universale cu­neşti,va trebui să se aplice la de­­linearea funcţiilor esenţiale ale a­­cestei colectivităţi şi la crearea din nou a aparatului de stat care să înlesnească această viaţă. Reduce-­­ noştinţe, cu nemărginită putere de muncă. A debutat ca un meticulos arheolog şi a sfârşit prin a scrie despre toate. A crezut întotdeuna în civilizaţie, în raţiune, în misiunea rea numărului funcţionarilor nu f iluminantă a savantului modern, îşi este o operaţie aritmetică — ci una­­ însuşise speranţele altui mare laic, organică, pentru că nu poate rezult­­ fostul catolic şi fostul modernist victimă a religiilor găsea în Rei­nach un avocat din oficiu. Orice stavilă sau tulburător al mersului regulat al civilizaţiei—îl întărâta, îl insulta, îl umilea. A tradus acele impresionante opuri ale lui Lea, «Istoria Inchiziţiei în Evul­ Mediu», ca să ştie tot omul ce a fost Cato­licismul şi care sunt vrăşmaşii ra­ţiunii. A descoperit, după Robert­son Smith, origina religiilor semite în totemism, și a căutat, totemuri peste tot. Le-a găsit la Greci, la Cel­­ti, la Germani. Cele cinci tomuri din «Cultes, Mythos, Religions» cu­prind mai toate descoperirile lui în acest domeniu, totemuri de felurite forme, cari n’au convins în ceasul descoperirii şi conving astăzi şi mai puţin. Ingenuitatea lui era nesfârşită în interpretarea amănuntelor arheolo­gice şi comentarea autorilor clasici — ca să ilustreze existenţa totemu­rilor la greco latini. Căutase multă vreme o origină a religiilor care să împace şi obiectivismul său de sa­vant şi credinţele sale de raţiona­list. Găsise în totemism şi una şi alta. A folosit o mare putere de muncă şi o universală ştiinţă ca să-l ilustreze. Astăzi, volumele lui sunt deja trecute la bibliografia in­certă şi «de consultat cu băgare de seamă», cum spun manualele. Sfârşitul Minervei este deadreptul emoţionant. Reinach vede rolul ar­tistului modern, şi-l spune. E un mesagiu generos, larg, adresându-se direct viitorului. Misiunea socială a artistului, importanţa tot mai ma­re a artei în educaţie, arta secolu­lui XX va fi «idealistă şi poetică şi în acelaş timp populară». E un în­treg sistem social şi filosofie în a­­ceste câteva cuvinte. Le citeşti as­tăzi cu un fel de strângere de ini­mă. S-au ofilit ele atât de timpu­riu ?... Orpheus, cel puţin pentru mine, este o carte încântătoare, şi o so­cotesc o previziune a Istoriei lumii a lui Wells. Acelaş spirit anti-re­­ligios, aceiaşi credinţă în raţiune, aceiaşi ură împotriva lucrurilor pe cari nu le înţelege, aceiaşi ironie împotriva unor oameni cari nu-i as­cultă, aceiaşi laicizare şi demago­gie spirituală, acelaş entuziasm oc­cidental (totul pentru Ocidenti), a­­celaş stil fermecător. Orpheus este o carte pe care fie­care trebuie nu s’o citească — e pu­ţin — ci s’o mediteze, ca să înţe­leagă spiritul generaţiilor dintre 1880—1914. Cum judecau ele cultura şi istoria se vede admirabil din îm­părţirea materiei în Orpheus : 12 rânduri lui Lao-Tse, cel mai mare profet al Asiei după Buddha, care a avut sute de milioane de adepţi şi a influenţat milenii de cultură, şi trei Pagini lui Alfred Dreyfus. E perfect ilustrat aici primatul tempo­ralului, al actualului, al efemerului sclipitor, al senzaţionalului în pofi­da spiritului istoric, a înţelegerii is­torice a civilizaţiei contemporane, care ne impune un punct de vedere calm şi just. In ultimii ani începuse publicarea unei alte serii de volume mari, tin­­de­ îşi aduna stadiile de orice fel ri­sipite şi memorii. Amalthéex (ed. Ernest Leroux, Paris). Se găsesc aici pagini admirabile de arheolo­gie, de istoria artelor, a religiilor, a culturii. Studiul, despre Venera din Milo (vol. I), «istoria gesturilor» (vol. I), Leonardo da Vinci (vol­ II) —sunt pagini care vor rămâne, încă, şi vor mai fi citite mult după ce teoriile distinsului arheolog se vor uita. Au apărut până acum două volume, şi sunt speranţe că seria nu va fi­­ întreruptă de moartea autorului. Salomon Reinach a fost una din­tre inteligenţele cele mai vii şi mai reprezentative ale epocii sale. Cu păcatele sale, ca orice epocă, dar şi cu înălţimile sale, ca orice om. Un umanist şi un ascet, cu faţa în­toarsă către partea luminată şi car­nală a istoriei — cu gândul dus că­tre ororile cari au întunecat când­va această lumină şi au ars această carne. Mircea Eliade „legătura“ Bol Minai Se ştie, îndeobşte, cam ce este «le­gătura», sau «tocmeala» lui Mihai- Vodă, viteazul. Am spus: «cam ce este», fiindcă asupra ei părerile cer­cetătorilor prea sunt împărţite, spre a-ţi îngădui o comodă certitudine. Căci dacă se ştia că, Mihai-Vodă a poruncit: «cum­ care pe unde va fi, acela să fie rumân veşnic unde se va afla», — apoi încurcătura era de a se şti dacă oamenii aceştia de cari vorbeşte tocmeala, fuseseră, pâ­nă aci, liberi, sau tot rumâni. Ple­când, dela premisa că în vremea lui Mihai­­ Votan şi înainte de el «nu existau cultivatori liberi pe moşia altuia», C. Giurescu conchide că hotărârea lui Mihai nu putea fi decât cu privire la rumânii fugari şi, prin urmare, nu însemna, în realitate, decât «desfiinţarea drep­­tului foştilor proprietari, de a­­ mai urmări şi readuce sub stăpâni­rea lor». (C. Giurescu, Vechim­a ru­mâniei în Ţara Românească şi le­­gătura lui Mihai­ Viteazul). Sprijinit pe documente, d. I. C. F­itti, ajunge la concluzia că legă­tura lui Mihaiu nu privea numai pe rumânii fugari. Legătura lui Mihai «rumânia» chiar pe omul liber. D. Filitti, într'un studiu, foarte pre­ţios, publicat, în Revista Istorică Română (1932, vol. II, fas. II-III), sub titlul: Despre «legătura» lui Mihai Viteazul, dovedeşte că dacă tr­emeala lui Mihai apuca pe cineva om liber, oraşan, pe moşia cuiva, el devenea rumân al stăpânului mo­şiei, numai prin efectul tocmelii lui Mihai. Lăsând la o parte faptul că hrisovul, din 1613, care vorbeşte d­e legătura lui Mihai, nu spune: «ca­re rumân pe unde va fi», ci: «care pe unde va fi», d. Filitti arată, în sprijinul concluziunii sale, că, în 1638, Matei Basarab întăreşte mă­năstirii Argeşului nişte rumâni al căror tată deşi ,«orăşan din oraş», «când a fost legătura lui Mihai­ Voe­vod, l-au fost apucat în satul mă­năstirii, în Flămânzeşti». Deci,con­­chide d. Filitti: «simplul fapt că tatăl lor, orăşan,­­om liber, se aşeza­se pe moşia mănăstirii, nu atră­sese rumănirea lui. Această rumă­­nire derivase din legătura lui Mi­haiu Voevod. In numele ei îi pu­tea revendica rumâni mănăstirea». In 1694, Constantin Vodă Brânc­o­­veanu apără de rumânie, fată de Tismana, pe nişte oameni cari a­­rată că «nici de tara aceasta nu sunt şi nici la legătura lui Mihai n’au fost aici în tară». Ceia ce în­semnează că dac’ar fi fost atunci în ţară, ar fi fotet rumâniţi, orica­re ar fi fost situaţia lo­r anterioară. Aceste documente şi multe altele, asemenea lor, îl fac pe d. Filitti să încline spre părerea că «Mihai Vi­teazul a extins asupra tuturor cul­tivatorilor de pe moşia altuia îm­piedecarea de strămutare, care, până la legătura lui, nu exista de­cât pentru oamenii în dependenţă personală de stăpânul moşiei, pen­tru rumâni. Cu alte cuvinte, simpla aşezare pe moşia altuia nu atrăgea până atunci, de drept, rumânirea şi existau până aci şi oameni liberi cultivatori pe moşia altuia». Un argument în favoarea acestei teze scoate d- Filitti şi din tratatul încheiat, în 1595, între delegaţii lui Mihai Viteazul şi reprezentanţii lui Sigismund Báthory. Tratat care vor­beşte de «coloni et iobagiones», cari aveau să fi aduşi înapoi, la locul de unde au plecat, în caz de mutare, pe ascuns, de pe proprietăţile unora. Pe moşiile altora «Coloni» erau pe acea vreme, în Ardeal, cultivatorii liberi, iar «iobagiones» se­bi, legaţi de glie. Explicaţia firească a clauzei acesteia, nu poate fi, după d. Filitti, alta decât dorinţa boerilor «de a ex­tinde şi asupra cultivatorilor liberi regula în vigoare până atunci nu­mai pentru rimâni». Trebue observat însă — spune d. Filitti, că Mihai­ Viteazul n’a şorbit, n’a rumânit, decât pe cultivatorii liberi de pe moşia altuia din mo­mentul când a făcut legătura. N’a dispus şi pentru viitor. Oamenii liberi, cari s’au aşezat, cultivatori, pe moşii, după legătură, au rămas liberi. O observaţie preţioasă a autoru­lui studiului numit, este şi aceia că legătura lui Mihai corespunde CU dispoziţia luată, în 1592 în Rusia, — dispoziţie prin care, pentru a se curma mutările cultivatorilor de pe o moşie pe alta, s’a hotărât că tot omul liber, care se afla atunci aşe­zat de 6 luni pe o moşie, va rămânea de ea, cu familia lui, pentru totdea­una şi va putea fi readus, de fuge, întocmai ca şi oameni dependenţi. Motivele care l-au determinat pe Mihai să hotărască ce a hotărât ? In niciun caz, nu sunt cele pe care ni le arătau unii dintre profesorii noş­tri de Istoria Românilor». G. Racoveanu Legea trusturilor Se anunţă că ministrul de indus­trie şi comerţ, d. I. Lugojanu, pre­găteşte o lege prin care să se pre­cizeze normele de înfiinţare şi func­ţionare ale trusturilor. Unii confraţi se bucură, în sfârşit se vor toci pu­ţin — spun aceşti confraţi — ghia­­rele hrăpăreţilor speculatori. Ca li­­­teratură, ca mijloc şi formulă de a impresiona massele este din aceiaş familie cu «otrăvitorii din Chicago» sau «Misterele nocturne ale Parisu­lui». Şi dacă nu este formula, de cea mai bună calitate şi de cel mai ales gust, este însă magică. Numai că bucuria aceasta merită puțin risi­pită. De bună seamă că o lege de regle­mentare a trusturilor este absolut necesară. Ideia sindicalizării indus­triilor lansată acum vreo doi ani de d. Mihail Manoilescu era întoc­mită tocmai în vederea unei bune şi oneste funcţionări a trusturilor. Ideia nu s’a putut realiza. Singura industrie care s’a sindicalizat a fost­., a cerşetorilor din Ardeal. Cea mai mare parte dintre indus­triaşi era însă pentru sindicalizarea obligatorie: în felul acesta se raţio­naliza producţia, se economiseau cheltuelile de transport şi se distri­buiau în mod raţional, pieţele de des­facere între fabrici. Ideia nu s’a pu­tut totuşi înfăptui din pricina acelor industriaşi cari vedeau în sindica­lizare un primejdios control al afa­cerilor lor. Astăzi, întreaga indus­trie românească se află in situaţia de a primi cu inima deschisă sin­dicalizarea obligatorie. Mai ales a­­cea industrie care ar vrea să ma­nevreze pentru a-şi asigura privile­giile de până acum. In sensul că ar dori să nu se mai înfiinţeze alte fabrici cari să producă acelaş arti­col, mai ieftin şi mai bun. Tocmai acei ce au fost în trecut împotriva sindicalizării sunt astăzi pentru sin­dicalizarea obligatorie şi pentru aşa zisa lege de control a industriilor. Este doar o manevră abilă pe care o încearcă pentru acapararea inte­grală a pieţei. Aşa că legea menită să exercite un control asupra pre­ţurilor poate deveni o lege de mas­care a speculei. De aceia, noi vedem deocamdată, doar o posibilitate pen­tru anumite industrii de a-și con­­tinua specula, la adăpostul legei cu nume atât de frumos și democratic. Nu se poate însă ca până la urmă, legea controlului trush­urilor să nu iasă, după studiul diverselor comi­si­­uni de specialişti şi discuţiile din parlament o lege bună, menită să asigure grupurilor industriale o fi­rească funcţionare, dar şi consumu­lui, anumite avantagii. C.

Next