Cuventul, noiembrie 1932 (Anul 8, nr. 2705-2734)
1932-11-12 / nr. 2716
A ív LaL AL ViJI-£e«i.— «o. 271©. m———* redacja şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 45, etajul l (Intrarea prin Pasagiu Imobiliara) 312/46 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administra/ia Fondator: Director * TU^ENAGOViC1 NAE IONESC ^ MIINCillISIlt $1 PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CIVANTULIH“ și prin toate agențiile de publicitate Taxa de francare plătită in numerar conform aprobara. Dir. Gen. P. T. I. No. 69.196/932 TELEFON Se primesc la 8 PACSINI 3 LEI C. Cr n nț C S* ***•* *** *^r ? "" i C\ „Lefuri puţine şi mici“ ateste D. prof. Iorga are o formulă pe care o pune la dispoziţia d-lui Madgearu întru echilibrarea bugetului; formula e sugestivă: lefuri puţine şi mici. Faţă de practica de până acum a statului nostru, formula d-lui profesor Iorga reprezintă desigur un progres, nu însă unul suficient. Lefuri mici, am avut slavă Domnului, şi până acuma. Şi nu era nevoe de nici un îndemn nou pentru asta. Că doară la atâta se reduce dibăcia vistiernicilor noştri de o bucată de vreme: cum nu se ajung banii — se reduc lefurile. Regimul curbelor. Şi încă mai adesea un regim lipsit de inteligenţă. D. Profesor spune însă şi altceva lefuri puţine. Da. Va să zică, reducerea numărului funcţionarilor. Ş asta e cunoscut. Guvernul a instituit, chiar, o comisie care să revizuiască toate numirile de funcţionari făcute de la 1928 încoace, şi să propună spre revocare pe cei numiţi ilegal. Ceea ce însemnează că guvernul se gândeşte şi el la reducerea numărului funcţionarilor. Aşa cum o cerea, de altfel, chiar d-lui Iorga, d. Rist. Ne închipuim, însă, că d- profesor Iorga se gândeşte la altceva decât la ceea ce se gândea d. Rist şi e pe drum să realizeze comisiunea de revizuire a d-lui Madgearu. Căci numărul funcţionarilor se poate reduce în două feluri: sau plecând dela necesitatea adaptării sumei globale a salariilor la capacitatea de plată, prezumată, a statului; — sau plecând dela constituirea unui alt aparat de stat, mai economicos, deci mai redus, dar pentru aceasta totus nu mai puţin unitar, anonios, organic şi eficace, întrebarea pe, care din aceste două criterii trebue ales. Concepția care domină în înjghebarea aparatului nostru de stat actualmente este deadreptul catastrofală. Funcţionarul a încetat a fi un om care prestează un serviciu precis necesar statului, ci este pur şi simplu un cetăţean întreţinut de stat. Convingerea aceasta e aşa de înrădăcinată, încât mai acum vreo doi ani, când iarăş era vorba de reducerea numărului funcţionarilor, guvernul a intrat la tocmeală cu lefegiii lui; ce vreţi, să reducem 15% din numărul funcţionarilor sau să lăsăm pe toată lumea în slujbă, reducând însă lefurile cu 15%. Iar funcţionaarii au răspuns: să reduceţi lefurile. Şi aşa a fost. Ce dovedeşte, însă, asta? Că statul nu era interesat dacă aparatul de stat funcţionează sau nu, ei dacă poate acoperi sau nu bugetul lefurilor. Credem că doar la Botoeuzi se mai petrec lucrurile aşa. Căci în orice ţară gospodărită de oameni cu capul pe umeri prima întrebare care se pune este: leafa pe care o primeşte slujbaşul meu e ea suficientă pentru a-i asigura randamentul necesar sau nu? Şi a doua: numărul meu de funcţionari e mai mic sau mai mare decât cel necesar pentru a asigura buna funcţiune a statului? Lucrează astăzi o comisie la revizuirea numirilor de funcţionari. Bine! Să presupunem că toţi cei nelegal numiţi vor fi secşi. Ei, şi? S’a rezolvat cu asta problema funcţionarilor? Nu. S’a rezolvat, în cazul cel mai bun — cu totul neprobabil —, problema volumului bugetului funcţionăresc. Ceea ce însă nu e suficient. Căci problema aparatului funcţionăresc e dublă: costă prea mult, şi nu funcţionează. Am redus numărul prin anularea numirilor ilegale şi mai reducem şi lefurile. Să zicem. Am rezolvat-o? Adaptarea bugetului personalului la capacitatea de plată a statului. Am rezolvat însă şi problema funcţionării aparatului de stat? Nu. Şi asta e prost, pentru că această a doua latură a problemei e mai însemnată decât cea dintâi: o înglobează. Aparatul nostru de stat e prea mare. E şi lipsit de eficacitate. Cu lipsuri grele atât în calitatea funcţionarului cât şi în încadrarea lui Sunt unele funcţiuni inutile, dar sunt altele insuficiente sau chiar inexistente. Ceea ce însemnează că aparatul trebue refăcut. Din nou. L-a refăcut trecuta guvernare naţional-ţărănistă? Da, dar nu aşa cum trebuia. A fost o refacere de cabinet, cu grijă mai mult pentru logică şi simetrie, decât pentru realităţi. Artificial, şi ca atare sterp. Altceva trebue. O viziune clară şi ta decât din simplificarea pe bază de nouă sistematizare a întregului aparat de stat. Aşa se poate ajunge cu folios la recomandaţia d-lui N. Iorga: lefuri puţine. Puţine — şi mici? A, nu! Asta nu. Căci dacă cea ce interesează în primul rând este rodnica funcţionare a aparatului de stat, apoi leafa nu mai poate fi nici mică, nici mare, ci leafă. Adică asigurarea deplină a vieţii slujbaşului — singura posibilitate de a asigura rendementul. Altfel, ne învârtim într’un cerc viţios- Cercul în care reducerea bugetului nu poate avea decât un rezultat: o notă reducere a bugetului la anul viitor. Ce Dumnezeu, nu facem experienţa asta de trei ani? Prin urmare, nu lefuri puţine şi mici, ei LEFURI PUŢINE ŞI SUFICIENT DE MARI ! Teorie? Mai puţin decât s’ar crede ! Nae Ioliescu Citesc cu mirare: «Uniunea Naţională a Studenţilor creştini Români, protestează cu toată energia împotriva societăţii «Cryterion», care prin programul ce desfăşoară la Fundaţia regele Carol I creiată în alt scop pentru studenţi, depăşeşte cadrul de activitate impus acestei instituţii. Ridicând acest protest, ţinem de a noastră datorie de a ruga respectuos organele în drept să împiedice desfăşurarea anarhiei în acest locaş de cultură. Nu înţelegem ca piaţa P Patatului Regal şi în faţa lui, să fie locul de întâlnire a celor ce sunt străini de sentimentele acestei naţiuni. Acesta este primul şi ultimul avertisment, după care studenţimea română din întreaga ţară, înţelegând să-şi facă datoria îşi va lua libertatea de acţiune. Preşedinte C.L TANASESCU" Da, o bună parte din noi, de la «Cuvântul», cari punem tot sufletul în această mişcare de tineri intelectuali români (şi desfidem pe oricine să ne cafteşte această calitate patriotică, care ne este cea mai scumpă) suntem «avertisaţi», o primă şi ultimă oară. Băefil Pentru ce, înainte de a cunoaşte miezul lucrurilor, porniţi indignarea voastră tinerească, sinceră, curată, asupra unor oameni cari v-au fost şi vă vor fi întotdeauna prieteni. Nu am să uzez de alt argument. Nu am să mă justific, nici pe mine, nici pe prietenii mei cari activăm la «Criterion», în fața voastră, cum nu am făcut-o nici în fața ministrului de interne. Căci acei cari sunt bine informaţi, ştiu că o bună parte din noi, «Criterioniştii», credem pe viaţă» şi pe moarte în temeiul tradiţional şi religios ortodox al culturii româneşti. Singurul meu argument, pe baza căruia neîncrederea trebuie să se preschimbe în încredere, dacă studenţii români au inimă şi cap (şi le au pe amândouă) este că înţelegem să fim prieteni studenţilor. De ne vor aplauda, huidui, sau chiar bate cu hârtii, ori cu pietre, suntem şi rămânem prieteni studenţilor, cărora ne-am consacrat unii din noi, de altminteri, prin funcţiile noastre universitare. Şi, un ultim cuvânt, pentru a lămuri confuzia, «Idolii» înseamnă nu valori propuse, ci pseudovalori pe care Criterion înțelege să le dărâme. Iar studenţii, dorind să împiedice a se discuta «Idolii», servesc acestora, ■mai curând decât îi dărâmă. Paul Sterian it Toamna, pe Dunăre Foto-Zalensky (Brăila) 99Fărâmiţarea partidelor Tam-nesam s’a pornit din noujcraţîei. Până într’atâta a" fost cuvorbă despre o pretinsă acţiune de fărâmiţare a partidelor. Nimeni nu spune de unde purcede această tenebroasă uneltire; nimeni nu ştie unde sălăşlueşte puterea tainică şi diavolească pe care o bănuesc unii şi alţii că urmăreşte perseverent şi cu infernale mijloace o operă de distrugere a partidelor; nimeni nu găseşte cu cale să indice categoric, curajos, făţiş locurile şi îndemnurile din care îşi ia obârşia şi instrumentele acest duh nimicitor care s’a declarat vrăjmaş pe viaţă şi pe moarte al inocentelor noastre gripări politice. Niciodată nu s’a rostit un nume, nu s’a arătat o sursă pentru a cunoaşte şi noi omul ori forţa cărora li se atribuie această încercare de asasinare pe îndelete şi în tranşe a organizaţiilor noastre de partid. Cei mai vajnici apărători ai partidelor şi ai democraţiei s’au mulţumit să pună în seama unui val pronume impersonal această operă de disolvare. «Se urmăreşte distrugerea partidelor», «se pune la cale fărâmiţarea liberalilor», «se tinde o dictatură prin înlăturarea şi nimicirea organizaţiilor politice», acestea şi altele de acelaş soiu au fost formulele uzitate. Dar cine este acest innovabil «se», mister. De altfel în limbajul presei şi oamenilor noştri politici există o nesfârşită serie de termeni cari oriunde aiurea decât la noi sunt de nepriceput. Acum, este fapt că un proces de dezagregare a partidelor, un fenomen de scissiparitate s’a petrecut în viaţa noastră publică. întâmplarea aceasta a cărei normaltate este evidentă a avut darul de a allarma în chip ridicul pe campionii democraţiei noastre. Ei au început să fpe că se unelteşte împotriva partidelor şi au lansat apeluri dispeate către opinia publică pentru a pune în gardă împotriva acestei diabolice acţiuni de minare a existenţii grupărilor politice şi a domoprinşi de panică avocaţii partidelor încât au văzut în cele ce se întâmplau cu acestea o încercare de atentat împotriva Constituţiei însăşi. Una din gazetele care a pledat mai călduros şi mai patetic pentru necesitatea menţinerii partidelor merge atât de departe încât nu se sfieşte să avaneze enormităţile cari cel mai firesc bun simţ le respinge. Astfel au pregetă să afirne că un regim constituţional nu poate fi asigurat decât de două sau maximum trei forţe politice. De îndată ce sunt mai multe regimul constituţional este în primejdie. Căci în mod fatal nu s’ar putea avea guverne unitare. Ca şi cum Constituţia ar prevedea că n’are voie să existe decât un anumit număr de partide- Iată l a ce aberaţii a dus panica deslănţuită de prefacerile pe cari le-au încercat grupările noastre politice. Pentru a conjura ceia ce apărătorii partidelor numesc «primejdia fără fiinţării» ei preconizează două soluţii: 1) înlăturarea oricărei încercări de fragmentare a partidelor; 2) regruparea forţelor politice în două-trei partide puternice. Este lesne de văzut ce lipsă de înţelegere a fenomenului politic dovedesc cei cari pot să facă atari afirmaţii şi să trâmbiţeze asemenea soluţii. Ei privesc tocmai pe dos lucrurile. In fragmentarea partidelor în loc să vadă un procese firesc de clarificare, o acţiune comandată de realităţile vieţii noastre publice încăpută pe căile unor prefaceri radicale, ei descoperă nu ştiu ce complot tenebros, nu ştiu ce uneltire vinovată, nu ştiu ce inavuabil© interese, venite toate din afară. Dar pentru Dumnezeu, dacă unul sau altul dintre partide s’a fragmentat, faptul nu poate fi atribuit unui factor extern, ci unei forţe lăuntrice naturale lucrând în acest sens. A fost o necesitate organică, mai puternică decât orice disciplină, decât orice legături personal Iât orice solidaritate prin deprindere Partidel s’au desfăcut în bucăţi nu pentrucă aşa a vrut ori pentrucă aşa a complotat cutare, ci pentrucă aşa trebuia să se întâmple. O viaţă politică atât de confuză precum a noastră, nu putea stărui la infinit. Din ce era inform şi haotic, se impunea să se desprindă încetul cu încetul contururi şi forme mai limpezi, mai precise, mai fotărit delimitate. Evenimentele prâvăiindu-se în cascadă au accelerat ritmul acestui vast şi profund travaliu de clarificare, de precizare, de cristalizare. El s’a îndeplinit şi se îndeplineşte biruitor înlăuntrul fiecărei partid. Gruparea din jurul d- lui George Brătianu, gruparea d-lui Goga, a d-lui dr. Lupu ca şi a lui Argetoianu nu reprezintă deci creaţiuni personale ale acestora şi ale celor cari sunt presupuşi a se fi ajutat să se înfiripe pentru a lovi în puterea partidelor din sânul cărora s’au desprins. Ele sunt dimpotrivă creaţiuni fireşti ale unui proces de limpezire şi de prefacere. Viaţa politică a unei ţâri nu poate să se închisteze. Ea este dimpotrivă în continuă mişcare. Forme vechi dispar, în clipa când şi au împlinit rosturile pentru că altei© l pui să răsară. E o elaborare necurmată de instrumente prin care colectivitatea îşi satisface idealurile, îşi asigură misiunea, îşi Împlineşte nevoile. Lucrat a cineva să desfiinţeze partidul conservator? Nu. El a dispărut atunci când n’a mai fost în măsură să îndeplinească un rost efectiv în societatea noastră. Tot astfel şi astăzi. Unele partide se fărâmiţează, grupări tinere prind chiar. Mâine poimâine se vor risipi şi ele în neant, pentru ca să facă loc altora nimic mai natural. Şi e un act fie de miopie, fie de înşelăciune, să dai altă interpretare decât aceasta întâmplărilor cari au încercat viaţa noastră politică în vremea din urmă. Vladimir berescu ii Salomon Reinach de MIRCEA ELIADE A murit încă un venerabil. [Alfred Lolay, care credea că ştiinţa de douăzeci de ani încoace îl ci- i poate da oamenilor «un ideal de sorese toţi studenţii şi manualele lui.bcietate bună şi de conştiinţă împă-Minerva şi Orpheus, au iniţiat mii de adolescenţi şi tineri în istoria artelor şi istoria religiilor. Era o figură simpatică şi cuceritoare, acest cată». Orice am gândi despre credinţele lui, oricât am fi de convinşi că sunt astăzi doctrine seci şi de mult depăşite în conştiinţa Europei, trebuie să-i recunoaştem lui Salomon Reinaeh onestitatea şi entuziasmul cu care i- a justificat şi l- a promovat. Avea ceva din spiritul şi verva enciclopediştilor. Când nu izbutea cu argumente, folosea ironia şi predica deghizată. Puţini moderni au urît religiile mai sincer şi mai pe faţă decât el. In deosebi religia şi Biserica creştină, care ţinuse pe Ioc atâtea veacuri civilizaţia şi cultura, împiedecase paradisul laic şi sufocase raţiune. Orie© duşman al raţiunii era duşmanul lui personal. Orice bătrân de neobosită vervă, de sclipitoare inteligenţă, scriind cea mai frumoasă limbă franceză dintre toţi istoricii şi arheologii contemporani, un vrednic urmaş al secolului inteligenţelor, un fanatic al toleranţei sintetică a vieţii colectivităţii roma şi al laicismului, cu universale cuneşti,va trebui să se aplice la delinearea funcţiilor esenţiale ale acestei colectivităţi şi la crearea din nou a aparatului de stat care să înlesnească această viaţă. Reduce- noştinţe, cu nemărginită putere de muncă. A debutat ca un meticulos arheolog şi a sfârşit prin a scrie despre toate. A crezut întotdeuna în civilizaţie, în raţiune, în misiunea rea numărului funcţionarilor nu f iluminantă a savantului modern, îşi este o operaţie aritmetică — ci una însuşise speranţele altui mare laic, organică, pentru că nu poate rezult fostul catolic şi fostul modernist victimă a religiilor găsea în Reinach un avocat din oficiu. Orice stavilă sau tulburător al mersului regulat al civilizaţiei—îl întărâta, îl insulta, îl umilea. A tradus acele impresionante opuri ale lui Lea, «Istoria Inchiziţiei în Evul Mediu», ca să ştie tot omul ce a fost Catolicismul şi care sunt vrăşmaşii raţiunii. A descoperit, după Robertson Smith, origina religiilor semite în totemism, și a căutat, totemuri peste tot. Le-a găsit la Greci, la Celti, la Germani. Cele cinci tomuri din «Cultes, Mythos, Religions» cuprind mai toate descoperirile lui în acest domeniu, totemuri de felurite forme, cari n’au convins în ceasul descoperirii şi conving astăzi şi mai puţin. Ingenuitatea lui era nesfârşită în interpretarea amănuntelor arheologice şi comentarea autorilor clasici — ca să ilustreze existenţa totemurilor la greco latini. Căutase multă vreme o origină a religiilor care să împace şi obiectivismul său de savant şi credinţele sale de raţionalist. Găsise în totemism şi una şi alta. A folosit o mare putere de muncă şi o universală ştiinţă ca să-l ilustreze. Astăzi, volumele lui sunt deja trecute la bibliografia incertă şi «de consultat cu băgare de seamă», cum spun manualele. Sfârşitul Minervei este deadreptul emoţionant. Reinach vede rolul artistului modern, şi-l spune. E un mesagiu generos, larg, adresându-se direct viitorului. Misiunea socială a artistului, importanţa tot mai mare a artei în educaţie, arta secolului XX va fi «idealistă şi poetică şi în acelaş timp populară». E un întreg sistem social şi filosofie în aceste câteva cuvinte. Le citeşti astăzi cu un fel de strângere de inimă. S-au ofilit ele atât de timpuriu ?... Orpheus, cel puţin pentru mine, este o carte încântătoare, şi o socotesc o previziune a Istoriei lumii a lui Wells. Acelaş spirit anti-religios, aceiaşi credinţă în raţiune, aceiaşi ură împotriva lucrurilor pe cari nu le înţelege, aceiaşi ironie împotriva unor oameni cari nu-i ascultă, aceiaşi laicizare şi demagogie spirituală, acelaş entuziasm occidental (totul pentru Ocidenti), acelaş stil fermecător. Orpheus este o carte pe care fiecare trebuie nu s’o citească — e puţin — ci s’o mediteze, ca să înţeleagă spiritul generaţiilor dintre 1880—1914. Cum judecau ele cultura şi istoria se vede admirabil din împărţirea materiei în Orpheus : 12 rânduri lui Lao-Tse, cel mai mare profet al Asiei după Buddha, care a avut sute de milioane de adepţi şi a influenţat milenii de cultură, şi trei Pagini lui Alfred Dreyfus. E perfect ilustrat aici primatul temporalului, al actualului, al efemerului sclipitor, al senzaţionalului în pofida spiritului istoric, a înţelegerii istorice a civilizaţiei contemporane, care ne impune un punct de vedere calm şi just. In ultimii ani începuse publicarea unei alte serii de volume mari, tinde îşi aduna stadiile de orice fel risipite şi memorii. Amalthéex (ed. Ernest Leroux, Paris). Se găsesc aici pagini admirabile de arheologie, de istoria artelor, a religiilor, a culturii. Studiul, despre Venera din Milo (vol. I), «istoria gesturilor» (vol. I), Leonardo da Vinci (vol II) —sunt pagini care vor rămâne, încă, şi vor mai fi citite mult după ce teoriile distinsului arheolog se vor uita. Au apărut până acum două volume, şi sunt speranţe că seria nu va fi întreruptă de moartea autorului. Salomon Reinach a fost una dintre inteligenţele cele mai vii şi mai reprezentative ale epocii sale. Cu păcatele sale, ca orice epocă, dar şi cu înălţimile sale, ca orice om. Un umanist şi un ascet, cu faţa întoarsă către partea luminată şi carnală a istoriei — cu gândul dus către ororile cari au întunecat cândva această lumină şi au ars această carne. Mircea Eliade „legătura“ Bol Minai Se ştie, îndeobşte, cam ce este «legătura», sau «tocmeala» lui Mihai- Vodă, viteazul. Am spus: «cam ce este», fiindcă asupra ei părerile cercetătorilor prea sunt împărţite, spre a-ţi îngădui o comodă certitudine. Căci dacă se ştia că, Mihai-Vodă a poruncit: «cum care pe unde va fi, acela să fie rumân veşnic unde se va afla», — apoi încurcătura era de a se şti dacă oamenii aceştia de cari vorbeşte tocmeala, fuseseră, până aci, liberi, sau tot rumâni. Plecând, dela premisa că în vremea lui Mihai Votan şi înainte de el «nu existau cultivatori liberi pe moşia altuia», C. Giurescu conchide că hotărârea lui Mihai nu putea fi decât cu privire la rumânii fugari şi, prin urmare, nu însemna, în realitate, decât «desfiinţarea dreptului foştilor proprietari, de a mai urmări şi readuce sub stăpânirea lor». (C. Giurescu, Vechima rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul). Sprijinit pe documente, d. I. C. Fitti, ajunge la concluzia că legătura lui Mihaiu nu privea numai pe rumânii fugari. Legătura lui Mihai «rumânia» chiar pe omul liber. D. Filitti, într'un studiu, foarte preţios, publicat, în Revista Istorică Română (1932, vol. II, fas. II-III), sub titlul: Despre «legătura» lui Mihai Viteazul, dovedeşte că dacă tremeala lui Mihai apuca pe cineva om liber, oraşan, pe moşia cuiva, el devenea rumân al stăpânului moşiei, numai prin efectul tocmelii lui Mihai. Lăsând la o parte faptul că hrisovul, din 1613, care vorbeşte de legătura lui Mihai, nu spune: «care rumân pe unde va fi», ci: «care pe unde va fi», d. Filitti arată, în sprijinul concluziunii sale, că, în 1638, Matei Basarab întăreşte mănăstirii Argeşului nişte rumâni al căror tată deşi ,«orăşan din oraş», «când a fost legătura lui Mihai Voevod, l-au fost apucat în satul mănăstirii, în Flămânzeşti». Deci,conchide d. Filitti: «simplul fapt că tatăl lor, orăşan,om liber, se aşezase pe moşia mănăstirii, nu atrăsese rumănirea lui. Această rumănire derivase din legătura lui Mihaiu Voevod. In numele ei îi putea revendica rumâni mănăstirea». In 1694, Constantin Vodă Brâncoveanu apără de rumânie, fată de Tismana, pe nişte oameni cari arată că «nici de tara aceasta nu sunt şi nici la legătura lui Mihai n’au fost aici în tară». Ceia ce însemnează că dac’ar fi fost atunci în ţară, ar fi fotet rumâniţi, oricare ar fi fost situaţia lor anterioară. Aceste documente şi multe altele, asemenea lor, îl fac pe d. Filitti să încline spre părerea că «Mihai Viteazul a extins asupra tuturor cultivatorilor de pe moşia altuia împiedecarea de strămutare, care, până la legătura lui, nu exista decât pentru oamenii în dependenţă personală de stăpânul moşiei, pentru rumâni. Cu alte cuvinte, simpla aşezare pe moşia altuia nu atrăgea până atunci, de drept, rumânirea şi existau până aci şi oameni liberi cultivatori pe moşia altuia». Un argument în favoarea acestei teze scoate d- Filitti şi din tratatul încheiat, în 1595, între delegaţii lui Mihai Viteazul şi reprezentanţii lui Sigismund Báthory. Tratat care vorbeşte de «coloni et iobagiones», cari aveau să fi aduşi înapoi, la locul de unde au plecat, în caz de mutare, pe ascuns, de pe proprietăţile unora. Pe moşiile altora «Coloni» erau pe acea vreme, în Ardeal, cultivatorii liberi, iar «iobagiones» sebi, legaţi de glie. Explicaţia firească a clauzei acesteia, nu poate fi, după d. Filitti, alta decât dorinţa boerilor «de a extinde şi asupra cultivatorilor liberi regula în vigoare până atunci numai pentru rimâni». Trebue observat însă — spune d. Filitti, că Mihai Viteazul n’a şorbit, n’a rumânit, decât pe cultivatorii liberi de pe moşia altuia din momentul când a făcut legătura. N’a dispus şi pentru viitor. Oamenii liberi, cari s’au aşezat, cultivatori, pe moşii, după legătură, au rămas liberi. O observaţie preţioasă a autorului studiului numit, este şi aceia că legătura lui Mihai corespunde CU dispoziţia luată, în 1592 în Rusia, — dispoziţie prin care, pentru a se curma mutările cultivatorilor de pe o moşie pe alta, s’a hotărât că tot omul liber, care se afla atunci aşezat de 6 luni pe o moşie, va rămânea de ea, cu familia lui, pentru totdeauna şi va putea fi readus, de fuge, întocmai ca şi oameni dependenţi. Motivele care l-au determinat pe Mihai să hotărască ce a hotărât ? In niciun caz, nu sunt cele pe care ni le arătau unii dintre profesorii noştri de Istoria Românilor». G. Racoveanu Legea trusturilor Se anunţă că ministrul de industrie şi comerţ, d. I. Lugojanu, pregăteşte o lege prin care să se precizeze normele de înfiinţare şi funcţionare ale trusturilor. Unii confraţi se bucură, în sfârşit se vor toci puţin — spun aceşti confraţi — ghiarele hrăpăreţilor speculatori. Ca literatură, ca mijloc şi formulă de a impresiona massele este din aceiaş familie cu «otrăvitorii din Chicago» sau «Misterele nocturne ale Parisului». Şi dacă nu este formula, de cea mai bună calitate şi de cel mai ales gust, este însă magică. Numai că bucuria aceasta merită puțin risipită. De bună seamă că o lege de reglementare a trusturilor este absolut necesară. Ideia sindicalizării industriilor lansată acum vreo doi ani de d. Mihail Manoilescu era întocmită tocmai în vederea unei bune şi oneste funcţionări a trusturilor. Ideia nu s’a putut realiza. Singura industrie care s’a sindicalizat a fost., a cerşetorilor din Ardeal. Cea mai mare parte dintre industriaşi era însă pentru sindicalizarea obligatorie: în felul acesta se raţionaliza producţia, se economiseau cheltuelile de transport şi se distribuiau în mod raţional, pieţele de desfacere între fabrici. Ideia nu s’a putut totuşi înfăptui din pricina acelor industriaşi cari vedeau în sindicalizare un primejdios control al afacerilor lor. Astăzi, întreaga industrie românească se află in situaţia de a primi cu inima deschisă sindicalizarea obligatorie. Mai ales acea industrie care ar vrea să manevreze pentru a-şi asigura privilegiile de până acum. In sensul că ar dori să nu se mai înfiinţeze alte fabrici cari să producă acelaş articol, mai ieftin şi mai bun. Tocmai acei ce au fost în trecut împotriva sindicalizării sunt astăzi pentru sindicalizarea obligatorie şi pentru aşa zisa lege de control a industriilor. Este doar o manevră abilă pe care o încearcă pentru acapararea integrală a pieţei. Aşa că legea menită să exercite un control asupra preţurilor poate deveni o lege de mascare a speculei. De aceia, noi vedem deocamdată, doar o posibilitate pentru anumite industrii de a-și continua specula, la adăpostul legei cu nume atât de frumos și democratic. Nu se poate însă ca până la urmă, legea controlului trushurilor să nu iasă, după studiul diverselor comisiuni de specialişti şi discuţiile din parlament o lege bună, menită să asigure grupurilor industriale o firească funcţionare, dar şi consumului, anumite avantagii. C.