Cuventul, noiembrie 1932 (Anul 8, nr. 2705-2734)

1932-11-13 / nr. 2717

Duminică 13 Stoemb. 1932 Tentativa Metafizică de PAUL STER­IAN Am urmărit în­deaproape artico­lele scrise despre bărbatul care ser­bează azi un vrednic jubileu. Insă, cu durere am constatat că toate e­­logiile erau «elogioase», nici o pană critică nu voia să contribuie băr­­băteşte la sărbătorirea gânditoru­lui. Pătimaşul vir probus nu a gă­sit pe nimeni care să se împiedice de realitatea gândului său. Dar pro­fesorul Motru este un gânditor, a­­dică un om care îndrăsneşte să lup­te cu ideile, cu tot riscul pe care a­­ceastă luptă îl comportă, luptă din­­nainte sortită inegală şi din care e preferabil să ieşi înfrânt decât tri­umfător. Calea gândului e o cale de sacrificiu. Este profesorul Rădulescu-Motru un metafizician ? A dorit-o, însă nu a stat nici în natura sa nici în cir­cumstanţele vremii ca să fie unul. El rămâne, însă, un creator de me­tafizicieni. Părinte al unor copii care îi sunt protivnici, pe care cu mirare şi oarecare desnădejde îi ve­de dincolo ori dincoace de gândul său, pe care uneori se repede să-i «bată». (Profesorul Motru este pă­timaş când gândeşte, cu toată înţe­lepciunea pe care o afectează) dar care nu sunt mai puţin filiaţi de d-sa, în linia cea mai legitimă. Profesorul Motru­nu este un me­tafizician. Distincţia între savant, filosof şi metafizician ne este dată de poziţia diferenţială pe care aces­te diverse tipuri de gânditori o au faţă de idee. Savantul consideră i­­deea ca o forţă magică, cu puteri catalitice asupra discontinuului rea­lităţii. Filosoful îmbrăţişază ideea ca pe o sublimă treaptă a concen­trării pluralităţii lumii într-o quin­­tesenţă de o maximă concentrare. Metafizicianul acceptă ideea ca o durere, ca o mare povară, ca un bis­turiu pentru cangrena care încearcă să-i cuprindă sufletul. Savantul e un preparator de suculente feluri, filosoful un droghist, iar metafizi­cianul un crucificat, un stigmati­zat. Teorema și sistemul sunt apa­­nagiul primilor doui, asceza al ul­timului. Desigur că Profesorul Rădulescu Motru face parte din primele două categorii. Om de ştiinţă, probă Psi­hologia sa, care, ca tratat sintetic şi modern al acestei discipline, nu are concurent în literatura ştiinţi­fică europeană ori americană. Ceea ce Profesorul Dumas a încercat să constitue cu ajutorul a vrednice co­laborări, Psihologul Rădulescu Mo­tru a isbutit cu puterile unuia sin­gur. Deasemeni, Filosof, astfel cum îl atestă lucrările sale despre Vocaţie şi Personalismul Energetic. Insă, Metafizician, hotărât nu. Dar dom­nul profesor Rădulescu-Motru a do­rit foarte mult să fie metafizician In 1912, d-sa publica «Elementele de Metafizică pe baza filosofiei Kan­tiene» şi, în prefaţă scria: «Prezint publicului românesc o carte îndrăs­­neaţă, atât prin cuprinsul ei, cât şi prin metoda cu care e­a este scri­să... Reputaţia metafizicei... este foar­te zdruncinată în opinia multor ca­pete din elita europeană. Ea, desi­gur, sta încă şi mai rău în capetele din elita Ţărei noastre, căci, altfel nu s’ar explica absenţa ei totală din variatele preocupări ale neamului românesc. Cartea de faţă îndrăs­neşte să se opună acestei păreri». Deci, este clar, cel care, în ino­vator revoluţionar, de care junimiş­tii, de­sigur râdeau cu milă, plan­tează preocupările metafizice în cultura românească, este, după pro­prii mărturisiri, d. Profesor Rădu­lescu-Motru. Fapt care merită sub­liniat şi care cere tot elogiul sincer al metafizicienilor pe care, azi, d. Motru îi respinge şi care nu mai puţin contestă pe Profesorul lor. Insă, dacă actul său are, istori­ceşte, o mare importanţă pentru me­tafizica românească, strict metafi­­ziceşte nu are nici una. Căci «Ele­mentele de metafizică» nu consti­­tue numai o metafizică ratată, ei o interpretare falsă a criticilor Ra­ţiunii pure şi practice ale lui Imma­nuel Kant. Când d. Profesor Rădu­lescu-Motru, în prefaţa ediţiei din 1928, crede că «Elementele de meta­fizică... pot servi şi mai departe ca o scriere de orientare în filosofia kantiană», d-sa se înşeală şi ne ră­tăceşte. Eroarea se poate desluşi tot din prefaţă. «Departe de a considera progresele ştiinţei speciale ca nimi­citoare pentru metafizică, cartea de faţă îşi propune tocmai să arate că progresele ştiinţei şi ale metafizicei sunt condiţionate reciproc şi că re­zultatele ştiinţei speciale găsesc o completare indispensabilă în genera­lizările metafizice». (Prefaţa la edi­ţia I). Se vede net că d. profesor Rădu­lescu-Motru nu este un interpreta­­tor tendenţios al la Kant, ci pur şi simplu în afară de Kant. Fiindcă efortul kantian, relativ la poziţia respectivă a metafizicei faţă de şti­inţă, este un efort prin analogie. Nu însă prin stabilirea unei con­tinuităţi. Celebrele pasagii din cri­tica­ raţiunii pure, în care Kant ad­miră progresele ştiinţei de la New­ton încoace, sunt o parabolă, o sub­tilă comparaţie, însă nu caută de fel să întemeieze metafizica pe re­zultatele ştiinţei. Kant dorea să or­ganizeze efortul metafizic în aşa fel încât acesta să atingă perfecţiunea pe care o atingeau matematicile şi ştiinţele fizice. Să ajungă la o egală structurare, nu însă să le întemeie­ze una prin alta. Punctul de vedere arătat de d. pro­­fensor Motru în fraza citată îi sub­întinde toată «metafizica» sa şi i-o deosibeşte flagrant de metoda atitu­­dinală a lui Kant. D. Rădulescu- Motru vede totul în catalize şi sis­teme. Nu se poate desbrăca de ha­latul magic şi narcotizant al ideii. D. Rădulescu-Motru este un cap limpede, simplificator, bine aşezat pe scaunul solid al înţelepciunii. Me­tafizicianul are gândul şerpuitor, ne­clar, constituit din erupţii dispara­te, din aluviuni de diverse prove-­­nienţe. D. Rădulescu-Motru iubeşte mult organizarea sistematică a obiec­telor. Metafizicianul le utilizează prost, «a sa maniere», fără înţelep­ciune, însă cu riscul de a da de re­alitatea ultimă. Rândurile acestea nu sunt decât o prefaţă la un studiu care trebuie făcut neapărat despre tentativa me­tafizică a marelui gânditor Rădu­lescu-Motru. Acest studiu va trebui să arate, în detaliu, pentru pe d. Rădulescu-Motru temperamental şi, în acelaş timp, social, nu a putut fi metafizician, însă de ce a izbutit să creeze «puii săi de raţă», meta­fizicienii din care, prin dublă filia­ţie, directă şi indirectă (indirectă, adcă prin profesorul Nae Ionescu) face și subscrisul parte. D. prof. C. Rădule­scu-Motru CUVÂNTUL Desenul italian la Muzeul Toma StelianO carte americana despre Romania de azi A apărut de curând «Contempo­rary Roumania and her Problems, Study in modern Nationalism» (România contemporană şi proble­mele ei, studiu de naţionalism mo­dern»), Stanford (California) 1932, de Joseph S. Roucek, profesor de ştiinţe sociale la Centenary Junior College din Hackettstown (New- York). E un volum excelent tipărit, cuprinzând XXV 422 pagini, 34 fo­tografii şi 3 hărţi. E dedicat d-lui prof. N. Iorga. Conţine următoarele capitole: I­­Desvoltarea istorică. II. Viaţa politi­că (bazele şi caracterele politicei ro­mâneşti), politica internă, România şi vecinii săi, Problema minorităţi­lor). III. Sistemul constituţional şi administrativ al României. IV. Ro­manian economică. V. Concluzii. Textul e complectat cu o interesan­tă prefaţă, cu o cronologie istorică, un apendice asupra presei şi învă­­ământului, un indice şi o biblio­grafie bogată. D. Roucek, un cunoscător ocular al României, pe care a vizitat-o în­delung, în două rânduri, tratează cu o scrupuloasă conştiinciozitate problemele importante ale statului nostru. Bazate pe o informaţie is­torică exactă şi controlată, conclu­ziile sale judicioase ne sunt foarte favorabile. Singura pasiune a auto­rului e aceea de a fi informat în chip just şi precis şi de a utiliza ce­le mai bune isvoare. In interpretarea faptelor e animat de o insistentă bunăvoinţă de a fi imparţial şi de a prezenta cititoru­lui realitatea cea mai obiectvă. A­­ceasta se vede mai ales în capito­lul care tratează chestiunea com­plexă şi delicată a minorităţilor. Problema evreească de pildă, atât de pasional şi de fals judecată de obiceiu de cărţile străine privitoare la ţara noastră e considerată de d. Roucek ca exclusiv economică şi so­cială , nu e o problemă de rasă şi nici una religioasă. In concluzii d. Roucek recomandă minorităţilor de a nu opune majori­tăţii naţiunii plângeri exagerate şi iritante şi cereri de privilegii spe­ciale. Un echilibru perfect între tendinţele statului şi ale minorită­ţilor nu poate fi găsit decât cu tim­pul şi numai în limitele unui­­statu quo. Vorbind de unele manifestaţii an­tisemite din România le consideră ca evenimente rari, independente de majoritatea naţiei, care e tolerată. Nu se dă la o parte să citeze, o a­­firmaţie a unui învăţat român, cu care e de acord, că asemenea mani­festaţii sunt departe de a reprezenta gravitatea exceselor din Statele U­­nite, cu frecvenţa lansărilor şi cu ac­tivitatea organizaţiei Ku Klux Klan. Recomandă cititorilor ca în judecarea atitudinea Românilor faţă de minoritari să nu se ia după re­­portagii senzaţionale şi după isvoa­re scrise fără răspundere. In examinarea celorlalte diverse probleme ale României actuale, cu mult mai uşor accesibile unei critici obiective, d. Roucek observă o tot atât de conştiincioasă grijă de exac­­tiate şi de adevăr. Concluziile d-sale denotă o serioasă şi profundă iden­tificare cu problemele discutate. Ca­racterizările d sale sunt de o exac­titate rareori întâlnită la autorii streini, cari s’au ocupat de ţara noa­stră. Pentru d. Roucek istoria Ro­mâniei, de pildă este «intens dra­matică, cu elemente deopotrivă de tragedie şi de glorie». «Contemporary Roumania» e de­parte de a fi o carte scrisă cu ten­dinţe. Nu se observă nicăeri infil­traţia vreunui punct de vedere ostil nouă, şi, de asemeni, nicăeri nu se poate constata, în cele peste 423 pagini, vreun indiciu de părtinire interesată a ţării noastre. E una din acele cărţi, care de la primele pa­gini inspiră încredere cititorului şi sfârşeşte prin a-l informa complect şi just. E cartea unui strein onest, înzestrat cu un spirit crescut în disciplina ştiinţei, avid de adevăr şi robit de grija exactitudinii. Dacă ne este favorabilă, cu atât mai bu­curoşi trebue să fim de rolul pe care aceată carte îl va juca în formarea unei judicioase opinii publice a lu­mii anglo-saxone despre noi. Recu­noştinţa noastră se cuvine a se în­drepta nu spre sentimentele auto­rului, pe care cuprinsul obiectiv al cărţii nu ne permite a le cunoaşte, ci spre excelenta lui atitudine de imparţialitate şi de cercetare scrupu­loasă- Radu Vulpe . Andrea del Sarto (Uffizi) Tintoretto (Uffizi>T«iano (atribuit lui) (Col. Prof- G. Oprescu) PANOPTICUM MUZEUL Toma Stelian a inaugurat în cursul acestei săptămâni o expoziţie a desenului italian din sectele al XIX-lea După expoziţia desenului francez, orga­­nizată anul trecut, ansamblul actual este al doilea din ciclul muzeistic intenţionat de d-l­ George Oprescu, directorul mu­zeului. Dată fiind calitatea desenelor de maeştri, puse la dispoziţia de cele mai importante galerii şi colecţii italiene, cu înaltul concurs al Direcţiunii Artelor Frumoase din Italia şi al Comisiunei na­ţionale Italiene de cooperaţie intelectu­­ală, precum şi al câtorva colecţiuni par­ticulare din ţară. Expoziţia desenului Italian deţine, în acest început de an plastic, cel mai necontestat succes. CHINESE POEMS IN ENGLISCH RHYME se numeşte cartea admiralului Ts’ai T’ing-Kang, cuprinzând traduce­rea adustată, cu textul chinez pe verse, a 122 de poeme (Chambridge University Press, 20 sh.). MOARTEA lui Laberthoniere, moder­nistul care făcuse atâta vâlvă prin 1906 (când opera sa «Filosofia religioasă» fu pusă la «Index»), a trecut aproape ne­observată. Ultimii ani din viaţă, La­berthoniere și-i închinase pedagogiei. Şi «Teoria educaţiei» rămâne, poate, cea mai bună carte a sa. ADMIRATORII LUI GOETHE au or­ganizat, la muzeul naţional din Praga, o expoziţie a celor mai bune ediţii din operele autorului lui Faust. Sunt repre­zentate exact 100 de Case de editură din marile oraşe ale Europei şi Americei. Monumental şi artistic executat e Faust în traducerea prof. O. Fischer, cu de­­sene de Jan Karupek şi caractere de Method Kaleb, din Praga.­­ Din Româ­nia sunt expuse: o pagină din «Prolog im Ilimmels­, tipărit la Sibiu, Kraft­et Drotleff şi balada «Pescarul», la Impri­meria naţională din Bucureşti. ERASMUS a ajuns din nou la modă. Damaso Alonso publică, sub auspiciile cunoscutului «Centro de Estudios Histo­­ricos», două ediţii critice ale ilustrului umanist: «Enqueridion sau manualul ca­valerului creştin» şi «Paraclasi sau in­­vitaţie la studiul scripturilor», în tradu­cere spaniolă. In acelaş timp, Eugene Baye îl cercetează magnific pe Erasmus în recent apăruta sa carte- Le siecle des gueux, histoire de la sensibilité fla­mande sous la Renaissance. Cu prilejul acestei cărţi,, Eduard Herriot şi-a re­petat interesanta sa comparaţie între Voltaire şi Erasmus. ZIARISTICA ROMANA CONTEMPO­RANA este titlul conferinţei pe care d. Mircea Grigorescu o ţine astă seară, la 9, la Fundaţia Carol I. Face parte din ciclul «Cultura română modernă», orga­nizat de Societatea «Criterion». A APARUT «Stânga», revistă de preo­cupări actuale, cu colaborarea multor tineri valoroşi. Alături­ de «Axa», re­vistă tot de preocupări actuale, ea va solariză tineretul intelectual dornic de o orientare sigură în problemele zilei. Aşteptăm cu bucurie cea dintâi răfuială doctrinară între aceste două proaspete reviste. Tinerii au dovedit, în ultimul timp, că ştiu să discute­­ în vorbă. Suntem nerăbdători vedem discu­tând şi în scris. RAYMOND LULL, «Doctorul Ilumi­nat», va fi din nou cercetat şi editat cu prilejul celui de al şeaptelea centenar al naşterii. Se pregătește o reviziuire a lui Lull filosof, cu un criteriu rigu­ros istoric, pe baza manuscriselor ră­mase nepublicate. Printre altele, pre­zintă un deosebit interes «Arta de a găsi adevărul,,, existent în Biblioteca de la Munich, care a fost incert editat în pri­­mul volum al operelor complecte, apă­rute la Madrid, Logica nova, cu desă­vârşire inedită, şi existentă actualmente la Halte, va lămuri ultima fază a ma­relui iluminat din Majorca. BENEDETTO CROCE a publicat seria III şi IV din «Conversazioni critiche». N’A APARUT încă nici o carte de succes. In schimb, o jumătate duzină de volume de poezii. Cea mai bogată toamnă poetică din câte a cunoscut literatura ro­mână în ultimii ani. «Zbor Alb», volu­mul de poeme al d.lui Radu Boureanu cunoaşte un frumos succes de librărie, «AZI», pe are o cunoaştem până acum ca cea mai bună revistă critică şi lite­ratură, a inaugurat şi o editură proprie dedicată exclusiv tipăririi tinerilor au­tori români, pe cari editurile oficiale nici nu vor să-i citească. După cele două volume de versuri publicate, noua edi­tură va scoate un volum de d. Zaharia Stancu. SUB AUSPICIILE INSTITUTULUI pentru cultura limbii din Leningrad a­pare o admirabilă publicaţie, ştiinţifică intitulată «Limbă şi literatură». Ultimul tom a allI-lea, apărut acum de curând şi cuprinde două studii inte­resante datorite cunoscuţilor savanţi ruşi M. Azadovski şi V. Jirmunski. Cel din,­tăi se ocupă de «povestitorii şi cartea», iar al doilea despre «metodă geografică aplicată la dialectologie şi folklor». Remarcabile sugestii pentru studiile de etnografie şi folklor. B. EICHENBAUM, continuă să se cupe de L. Tolstoi. In 1922 a publicat o monografie despre «Tinereţea lui Tol­stoi», în 1928 o alta, care cuprinde viaţa acestui scriitor dintre 1847—1860, iar a­nul trecut un alt volum închinat ace­luiaş Tolstoi până pe la 1873. Lui Eichenbaum nu-i scap­ nici un amănunt şi comentează la fiecare pas linia vieţii lui Tolstoi, care pare să fie alta decât cea văzută de Jean Casson. JURNALUL UNUI PSEUDO-FILOSOF se numeşte interesantul, deşi diluatul, jurnal intim pe care îl publică în re­­vista «Ullyse», d. Arsavir Acterian, Cal­d­er Plastică in sârmă PLASTICA INDIANN­A Sarada Choraa Ukil «Purdahnashin» (femeie care poartă vălul) a fi complect realizată, vei înţelege că forma pe care o are la maturi­tate se putea ghici din conturul plăntuţei. Acum, când filosofia ro­mânească stă să se înfiripe, este imposibil de spus ce structură va avea ea, cu ce altă filosofie se va asemăna. Asemănările sunt greu de făcut; cine ar spune, dacă nu cu­noaşte biologie, că pisica şi tigrul e din aceiaşi familie? Asemănările se observă numai târziu; Karl Marx se observă hegelian nu mai mult du­pă ce opera lui a fost încheiată şi depăşită. Generaţiile viitoare vor trebui să descopere structura adevărată a fi­losof­iei pe care o facem noi astăzi. O filosofie trăieşte prin ceia ce ins­piră ea în viaţa unui popor: cul­tură, artă, instituţii, referime. Mă îndoiesc, de pildă, dacă spiritul fi­losofiei franceze a influenţat gân­direa românească. Procedăm prea repede cu analogiile. Pentru că se vorbeşte franţuzeşte în câteva sa­loane şi pentru că cetim literatură franceză, iar studenţii noştri învaţă la Paris, credem că datorim şi fi­­losofiei franceze. Nu avem echili­brul şi obiectivitatea francezilor. Despre influenţa kantiană se poate spune că a prins nu pentru că avem gânditori cari se declară influen­ţaţi de Kant, ci mai ales pentru că gândirea opusă lui Kant n’a prins în şcolile şi universităţile noastre. Dealtfel, drept să spun, eu nu cred că există o influenţă apuseană cu adevărat serioasă la noi. Pentru­că nu avem, încă, nici un rezultat serios în această privinţă, nu ne-am manifestat în direcţia culturii apu­sene. De aceia n’avem nici un profit. Se vorbeşte despre influenţa fran­ceză. Dar unde e obiectivismul, u­­niversalitatea, simţul dreptăţii al francezului — în cultura româneas­că? Noi suntem covârşitor de su­biectivi. Priveşte presa, care oglin­deşte perfect publicul, şi îi dă ceia­­ce cere. Noi avem numai o cultură franceză de salon. — Regretaţi vreo lipsă din obiec­tivitatea d-stră. Credeţi că ar fi trebuit să accentuaţi alte aspecte din opera d-stră? — Regret în primul rând că n’am aprofundat mai mult matematicile. In liceu aveam mari aptitudini, dar după Universitate am neglijat ma­tematicile pentru biologie. In ultimul timp, cred că nu m-am ocupat îndeajuns de anumite as­pecte ale culturii românești, expli­cabile prin mentalitate specială a românului. Pentru mine, cultura se desfăşură în două feluri, determi­nată de două mentalităţi, cu două structuri spirituale deosebite: 1) există culturi în care individul pro­­gresează printr-un efort personal; 2) şi există alte culturi în care pro­gresul e colectiv, e o creştere glo­bală. M-am întrebat de ce analfabe­tismul e răspândit la anumite po­poare, sau e organic, cum e la noi? Uite de pildă pasiunea cărţii la Anglo-Saxoni şi Germani, şi com­­parae cu cea de la Italieni, Francezi Români. La Anglo-Saxoni şi Ger­mani, progresul e individual, fie­care lucrează şi se luminează sin­gur, se izolează de societate şi pro­gresează singur. La celelalte po­poare unde iubirea de carte nu este organică, se observă o ridicare cu massa. Acestea nu apreciază ins­tinctele individuale. Românul pare individualist, dar el e în fond un colectivist. Românului nu-i place să progreseze singur, prin efortul lui, dintr’un instinct individualist. De­­aceia analfabetismul nostru se va înlătura anevoie... Mircea Eliade cuvântul artei, literaturii, teatrului Cu d. profesor Rǎdulescu-Motru, despre festilele inii misii D. prof. C. Rădulescu-Motru a­­răspuns la multe­­interviewuri cu prilejul recentei sale sărbătoriri. Ne-am apropiat cu oarecare sfială de d-sa. Nu ne temeam de un refuz, căci profesorul nu refuză niciodată, ci de o inevitabilă oboseală în dis­cuţie, acum, în chiar săptămâna când d-sa a ascultat cele mai multe discursuri şi cele mai ciudate în­trebări. L-am găsit cum nu se poate mai dispus să asculte problemele pe cari le implicau cele patru între­bări ale noastre. — Ce-aţi fi aşteptat de la noua ge­neraţie şi ce credeţi despre orientă­rile ei actuale ? — Eu nu cred că generaţiile se deosibesc atât de mult între ele, după cum par la prima vedere. Cred, de asemenea, că o generaţie nu activează global şi nu se defineşte pe sine decât întrucât e antrenată de o elită, de anumite spirite origi­nale şi puternice. In sensul acesta, fiecare generaţie îşi are misiunea ei de împlinit, adică instinctele spi­rituale ale poporului cată să se rea­lizeze cât mai mult prin fiecare nouă generaţie, prin elita ei. Sen­timentul religios, care deosibeşte noua generaţie de generaţia noas­tră, e şi el un instinct profund, şi reînsufleţirea lui se datoreşte, du­pă cum se ştie, războiului, întot­deauna, după războaie, se observă o renaştere religioasă. Acum, ce e dreptul, tot războiul poate da naş­tere şi la o renaştere industrială. Aşa că nu se poate spune la ce ne-am fi aşteptat de la generaţia tâ­nără, pentru că aceleaşi împrejurări pot da naştere la fenomene spiri­tuale diverse. — Acceptaţi preocupările politi­ce, şi mai ales de politică extremis­tă, printre tineret ? — Tineretul a fost întotdeauna radical, şi e firesc. Citeam de cu- I rând o carte a lui Wilhelm Sterne­r asupra tineretului german, singurul­ tineret, dealtfel, care acţionează din proprie iniţiativă, şi spre dreapta şi spre stânga. In Franţa şi în ce­lelalte ţări tineretul nu e atât de radical, iar în Italia el este sub in­fluenţa lui Mussolini, deci nu are libertatea de a distinge şi activa. Mă gândesc dacă se poate spune acelaş lucru şi despre alt tineret de­cât cel german. Germanul are în­totdeauna un instinct de a deveni, dar Werden al germanului e un Werden care se schimbă foarte re­pede. La noi, mişcările extremiste sunt mai mult de imitaţie. Şi, dacă s’ar face statistici, cred că s’ar găsi cam aceiaşi proporţie şi la bătrânii extremişti din România, ca şi la tineri. — Există o flosofie românească, astfel ca să se distingă de cele­lalte filosofii europene, cu tendin­ţele ei, cu instrumentele ei de in­vestigaţie şi cu originalitatea ei ne­stingherită de imitaţii ? — Cred că preocuparea aceasta, de a şti dacă avem o filozofie ori­ginală, e oarecum bovarică. Numai după o trecere de câteva sute de ani, numai după ce gândirea ro­mânească se va realiza şi va avea o istorie, se va putea spune ce este filosofia românească şi ce are ea original. Ce-ai fi zis dacă s’ar fi pus întrebarea, pe timpul lui Des­cartes, dacă există ol filosofie fran­ceză1? Problema imitaţiei este foar­te dificilă. E uşor de spus, acum, că cutare autor român e kantian sau hegelian, pentrucă filosofia româ­nească n’a avut încă o istorie, care să lămurească adevăratele forme­ Toate plantele seamănă, când sunt deabia ieşite din germen. Speciile sunt aproape imposibil de deosebit. Trebuie să le laşi să crească, şi de­abia atunci, când dezvoltarea lor va ITALIA Mac Constantinescu Templul Faustinei (foto Gr. Avakian)

Next