Cuventul, decembrie 1932 (Anul 8, nr. 2735-2762)

1932-12-25 / nr. 2759

PRODUSELE VIGHY-ETAT SAREA VICHY-ETAT Sare naturală extrasă din Ape pentru a face o apă alcalină PASTILE VICHY-ETAT SA COMPRIMATE VICHY-ETAT gestivă gazoasă A se feri de contrafaceri şi substituţiuni EXECUTĂ­ ORICE FEL DE ÎNCĂLŢĂMINTE CIVILĂ, MILITARĂ ŞI PENTRU DAUNE DE CO­­MANDĂ IN CONDIŢIUNI IREPROŞABILE DIN CEL MAI FIN MATERIAL „ Vizitat) originala fRIJCT&M ISTAMBUL“ COSTICA ALECU Vis-a-vis de lACEUL LAZAR fructele cele mai delicioase cu preturile cele mai EFTINE Bulevardul Elisabieta No. 41 CADOURI FRUMOASE ŞI EFTINE cumpăraţi cu­m­ numai la Ceasornicăria Colţei, Mo. SI DOAMNELOR, „ . . . Vizitafi grandioasele saloane de coafura „MARCELLA" BULEV. CAROL 40, (colţ cu CALEA MOŞILOR şi MANTULEASĂ) care sunt unicele în România. Veţi afla Lux, Artă, Higiena SERVICIUL 25 LEI - ONDULAŢIUNI PERMANENTE 225 LEI — BACŞIŞUL SUPRIMAT ELEGANŢA TINERETULUI Se remarcă prin noile şi admirabilele forme de pălării cari se obţin numai la MAGAZINUL SPECIAL I. TorcătoTU'ŢIcu vJU RICHIE TEC ADOVERI, BIJUTERII, CEASOMIUiCifi, PENDULE, ARGINTA MII, CANDELE, icoane eşaN­, Brezoianu, 12 MARd ASORTIMENT de OCHELARI Calea Văcăreşti No. 14 VINDE TOT MAI EFTIN Str. Doamnei 7 (colţ Academiei)M Lei Ceasornice de buzunar Ceasornice de masă Ceasornice de perete Ceasornice de mână Ceas blindat Cronometru «El» Cronometru «Tellus» Deşteptător C. F. R. Lanţuri de ceas nichel Portmoneuri piele Portvizite piele Toc-Rezervor peniţă placaj Toc-Rezervor peniţă de aur Creioane automate Aparate de Ras Pensule de bărbierit fine Bntoni de manşetă perechea Bricege începând de la Etuits Ţigarete alpaca Etuits Ţigarete email YO-YO Foarfeci manicure şi de lucru, vase japoneze şi figuri porţelan. Articole de surpriză variate. Jucării mecanice interesante. Articole de fumat. Optică după reţetă medicală. Reparaţiuni de ceasornice şi Tocuri- Rezervor de orice marcă. Lame de ras «Toledo» şi «Saxonia» Lei 2.50 bucata. VINDE TOT MAI EFTIN «EL» ? 5 » 55 » 125 » 130 » 375 » 650 » 650 » 105 15 15 75 35 99 20 20 30 10 5 125 30 4 BUTUR«!) RĂGUŞAU T­U ŞI se vindecă radical şi IEFTIN cu pastilele suedeze superactive La farmacii şi drognerii sau la depozitul general. Farmacia „Dr. Al. Iteanu“ Bucureşti, Victoriei 82 TIMPUL ESTE BANI! Nu-l pier­deţi zadarnic. ASIGURAŢI-VA E­­XISTENŢA! Numai în patru săp­tămâni absolut orice persoană, in­diferent de vârstă sau cultură, poa­te învăţa «Stenodactylografia», co­respondenţă comercială şi lucrările de birou obţinând certificat de ab­solvire, «Şcoala Centrală», Biserica Enei 10, înscrierile zilnic. Cereţi astăzi prospectul gratuit. Pantolorea M. JANDESCU Str. Nic. Bălcescu No. 18 Aduce la cunoştinţa onoratei clientele că efectuează încălţăminte irepro­şabilă cu preţuri moderate Cinematograf­ie Reale Rea ---------------rSSSSSu. (Continuarea din pag. 3-a) nuau să iubească şi să încerce, fie­care de partea lui. Amândoi mi-au făcut prieteneşte confindenţe. Aşa cum se puteau face unei fetiţe re­pede crescută şi care nu-i plictisea cu nimic. Am învăţat de la ei tot ce ştiu, cred că uneori am isbutit să le dau în schimb sfaturi utile. Tatei, când îi trebuia o cravată nouă, la un început de amor. Mamei, când viața i se părea sfârșită, din cauza unui dobitoc care o lăsa. — Ești un băiat, Odette. — Dacă vrei D-ta... — Un băiat cu bască albastră, cu rochii albe, cu sandale de lemn, cu părul blond, cu pumni mici şi cu ochii vineţi. Dă-mi mâna şi lasă-mă să ţi-o scutur băieţeşte. Puţin mai urâtă să fi fost, ţi-aş fi dat o pere­che de bocanci să-i încalţi, te-aş fi învăţat să fumezi pipă şi am fi ple­cat pe munţi, să dormim noaptea în cabane, pe câte un pat de lemn tare, departe de amor, de leşinuri şi de complicaţii psihologice. Renée Rey e bolnavă. Storurile ferestrelor ei au rămas toată ziua trase în jos. La prânz a lipsit, iar domnul Rey care a coborât numai cu Nicolle, a dejunat sumbru şi cu poftă. — E un călău a spus cineva, o cucoană din pensiune. — E un om simplu, a gândit O­­dette. Pe seară a venit doctorul, pe care Renée n’a vrut să-l primească, dar pe care bărbatul ei l-a introdus au­toritar în casă. — Trebue să știu ce are. «Nu are nimic» a fost răspunsul doctorului la plecare și asta aproa­pe l-a înfuriat pe d. Rey, care se plimba întunecat și cu pași mari în curte. — Dar de vreme ce nu are nimic, n’ar trebui să-ți faci atâta sânge rău, a observat cu inocență Odette­— Nu are nimic dar e palidă, nu are nimic dar nu mănâncă, nu are nimic dar leşină. Pentru o nevasta de fermier, este o boală prea sub­tilă, Domnişoară. Noi acolo, suntem sănătoşi sau zăcem, ne ţinem pe pi­cioare sau cădem. Suntem zdraveni deabinelea sau bolnavi deabinelea. Puţin după plecarea doctorului, în timp ce Odette asculta pe terasă explicaţiile d-lui Rey, o servitoare îl căută pe Ştefan Valeriu. — Doamna Rey vă roagă să ve­niți neapărat sus. A găsit-o goală, trântită de p­­curmezișul celor două paturi conju­gale, foarte palidă dar cu ochii stră­lucind de febră. Lumina de amurg, mai scăzută din cauza perdelelor grele, ce acopereau complect feres­trele, îi mărea paloarea și arunca pe perne mari pete de umbră. — Eşti bolnavă! — Nu, te iubesc. — Dragă Renée, e foarte frumos, dar este acuma timpul să mi-o spui! Acum când bărbatul tău, alarmat, poate veni din moment în moment sus! Când toată pensiunea are ochii aţintiţi spre ferestrele tale de pa­cientă! — N-ai să înţelegi nici­odată ni­mic. Pune mâna pe mine şi vezi cât ard. Sărută-mă şi vezi cum te-am aşteptat. Bărbatul meu... lumea... Tu rămâi aici. Avea o înclinare rugătoare a tru­pului, care îl deschidea până în cele mai obscure intimităţi, până în cele mai surde rădăcini de viaţă. Dacă s’ar fi apropiat de ea, el avea sentimentul că i-ar fi simţit nu bu­zele arse, nu pulpele lucioase de a­rabă, ci aorta svâcnind de prea mult sânge, vinele deschise să-l primea­scă, inima ca o rană. Ezită un sfert de secundă şi în tumultul care îi târa spre femeia dinaintea lui, gândul că în clipa a­­ceia se decidea ceva definitiv, se ri­dică în el ca un strigăt şi îl făcu să se întoarcă subit, să deschidă uşa să o trântească după el şi să alerge pe scări eliberat. Mihail Sebastian Confesiunile unui tânăr al secolului (Continuarea din pag. 3-a) Dă aminte, şi casa d-nei Giurgea mi-o evoca neîncetat. Eu, care nu rabd să mi se vorbească despre «Bucu­reştii ce se duc», despre tramvaiul cu cai, despre Târgul Moşilor, de­spre Podul de Pământ, despre che­iul gârlit — de mine care mă duce înapoi, la începuturile moderne şi civile ale acestei Capitale. Tot com­­fortul şi nostalgia de dinainte de războiu­l Bucureştilor — mi se pa­re abjectă. Iubesc atât de mult a­­cest oraş al meu, încât l-aşi vrea ras dela pământ într’o singură noapte, şi clădit a doua zi din nou — un Bucureşti tânăr, pietros, fără isto­rie, fără monumente, fără mocirlă. Aţi vrea să înceteze istoria — să lăsăm viaţa s’o ia de la început, să creieze liberă, fără superstiţii. Şi nimic nu mă deprimă mai mult de­cât superstiţia trecutului, a moaş­telor, a cultului eroilor. Mi se pare ca nimic nu merită să zic evocat, la noi, înafară de Carpaţi ... In acel an, însă, eram atât de să­rac încât chiar odaia d-nei Giurgea mi se părea scumpă. Lecţiile nu-mi aduceau mai nimic, în acest car­tier de măcelari şi brutari. Tre­buia să dau şii lecţii de pan­ă şi cele dintâi eleve ale mele au fost dom­nişoarele Zisu. De atunci le-am urât şi mai mult. Văzuseră nu ştiu ce piesă la «Teatrul Mic», cu un pia­nist îndrăgostit, şi a trebuit să rabi nenumărate insinuări, nenumărate atingeri de genunchi şi plicticoase zâmbete — tot timpul câ le-am fost profesor. Nu aveam nimic care să-mi placă, cea mare mai ales, care se coafa ca o japoneză pentru că a­­vea ochi strâmbi. ...Totuși n’am spart nimic, am mulțumit d-nei Giurgea pentru co­livă, și am rugat-o să-mi facă trei cafele, pe cari le va trece la cont. — Ah! nu, domnule Tuliu, azi e pomană pentru răposatul, să nu vorbiţi de cont... A trebuit să primesc şi să mulţu­mesc, aşa cum mulţumesc când nu pot face altceva; înjurând în gând Doamna Giurgea m-a desvăţat de mulţumiri, căci am aflat că eu mulţumesc numai atunci când nu pot jicni. întâmplarea aceasta a gonit din mine amintirea apăsătoare a con­versaţiilor şi rupturii cu Francisc. Mi-a dat o dispoziţie de obceia stre­ină minţii mele, o dispoziţie ironi­că şi paradoxală, o luciditate din aceia pe care fără îndoială că o avea Socrate după o ceartă cu Xantippe. Şi de câte ori mă apro­pii de Socrate, mă înstrăinez. Am intrat în odaie neştiind încă precis cine sunt domnii. Şi am găsit pe Andrei şi pe Pârvulescu, acesta din urmă sfiindu-se puţin că intrase a­­colo pentru întâia oară, şi încă în lipsa mea. Le spun direct, îndată ce le strâng mâna, că m’am certat cu Francisc — şi mă amuz câteva cli­pe privindu-le feţele, cari încercau în zadar sa exprime surprinderea sinceră dinlăuntrul lor, şi atunci se schimonoseau ca să arate o sur­prindere grandioasă, înebunită. Ce pot înţelege ei, gândeam, din du­rerea mea, din singurătatea mea deacum ! Şi ce pot înţelege eu din sufletele lor . Nimic. Suntem stre­ini, rămânem streini, şi toată căl­dura noastră nu poate topi cercul de fier care ne leagă fiecare dintre noi de destinul nostru. Ar trebui ardere la alb, pasiune, desperare — şi atunci, poate, destinul unuia ar putea fi desbătut de al celuilalt. Dar cine arde, printre noi toţi, ci­ne e gata de moarte, din fiecare ceas ! Andrei începe să vorbească, zi, păcit. — Bine, dar societatea noastră! — Puţin îmi pasă de toate socie­tăţile din lume, şi de voi, şi de Francisc. Vreau să fiu liber, vreau sa rămân singur. Am suferit dea­­juns dându-m­ă în fiecare parte, fie­cărui om care îmi ieşea în cale, fie­cărui prieten care-mi întindea mâ­na. Vreau s’o iau de la început, a­­cum, singur. — Bine, dar asta e nebunie cu­rată, dragă Tuliu. Uiţi pe munci­tori, uiţi tot idealul nostru, şi ga­zeta şi celelalte... — Ţi-am spus ,că nu-mi pasă de nimic, că m’am săturat de vorbe şi de societăţi, şi de reforma voastră socială, şi de etica şi de filosofia voastră. Vă rezemaţi unul de altul, să ameţiţi cu vorbe unul pe altul. Nu mai vreau să fac parte din nici o societate. Vreau s’o iau, singur, de la început. Asta i-am spus, dealt­fel, şi lui Francisc. Cui îi place, bine, cui nu — să facă ce-o vrea, să nu mai îmi dea mâna pe stradă, să mă înjure la gazetă, orice. Puţin îmi pasă... Mă înfuriasem din nou, sălbatec, şi toată durerea de dimineaţă mă apăsă­— Eşti egoist şi individualist, spuse Andrei, în timp ce Pârvules­cu se rezemase foarte intimidat de orgă. — Ai să-mi strici orga, d-le Pâr­vulescu, îi ţipai eu odată, scurt. (Bietul om îngălbeni, şi bâlbâi câ­teva scuze). Iar în ceia ce priveşte egoismul meu aşi avea multe de spus, mă adresai lui Andrei, pe care tu, care nu trăieşti nici în viaţă, nici în gând, ci la mijloc, nu le vei putea niciodată înţelege. Mi se pare că încercarea aceasta voastră de reformă e prematură. Altceva e urgent, acum, moartea voastră, definitivă, spontană. Aşi vrea să vă văd murind întâi, şi apoi încercând să modificaţi viaţa. Aşi vrea să desperaţi, să vă apro­piaţi de prag, de nebunie. Restul vine de la sine. Dar cine să înebu­­nească, aici, în Bucureşti ! ! — Pot să intru ? întrebă un glas de fată, în care eu recunoscui pe inevitabila domnişoară Aurelia Zisu­— Bonjour, bonjour, spuse dom­nişoara Zisu, cu cel mai clar glas al ei. Discutați filosofie! Făcui prezentările. — D. Pârvulescu cântă la vioară! întrebă ea, fără să ştiu ce-a făcut-o să creadă asta. Mă aşezai pe pat şi aprinsei o ţi­­gare. Ştiam că nici Francisc nici Ileana nu vor mai călca deacum pragul, nu vor mai sta pe acest pat sărăcăcios. Mă uitam împrejur şi-i văzui pe ei, trei oameni, de ca­ri nu mă leagă nimic — şi eu cari stau totuşi împreună, şi-mi pierd timpul, şi alerg spre moarte ală­turi de ei — iar Francisc şi Ileana, fraţi de suflet, au trecut dincolo. Cred că sufeream prea mult ca să mai fiu trist. Descoperii deodată întreaga sărăcie, şi urâţenie, şi bă­trâneţe a odăii mele. Sării în sus şi punând mâna pe umărul domni­şoarei Zisu, vorbii: — Fata asta e o minune, e here­­siareică, e onomatopeică cistercen­­diană, ologopharică, ahimenopte­­rică, haide, care dă mai mult ! ! Se uitau toţi la mine, împietriţi — domnişoara Zisu roşie, Pârvule­­scu stacojiu, Andrei stânjenit. — Am glumit, le spusei eu deo­dată, trist. Am glumit, numai, cre­­deţi-mă. Am o poftă nebună de glumă. Cine mai ştie vreo glumă, să-mi spună ! Domnişoara Zisu alergă jos. An­drei se apropie de mine. — Ce ţi-a venit! Mă așez pe pat, simplu. — Ţi-e rău ! — Nu, nimic. Sunt sărac, Andrei. Vin cu voi, tot mor eu și-așa. Cel puţin să mor pentru o cauză, să fiu martir.... Mircea Eliad­e -0000- Dragoste lângă pom de Crăciun de EMIL GULIAN Lângă pom cu vedenii din păduri, Înger d­rept ca spada, stâlp de argint curat. Curgea linia ta, ca un fir ce arde, Printre degete de brad înfăşurând trup de flori, Printre lumini aureola şi alţi sori-Revăd, revăd, zâmbetul de-altădată, Zâmbetul tău de la Crăciun. O! aşa, praf de aur în soare... Cu brad, nematerializat, înger bun. Cu aripi, cu trup greu ca neaua... De supranaturalul lor se mirau. Printre lumini aureola şi ochii tăi trişti aşa cum erau. Duminică 2 5 Decem­. 9932 19­2­0 (Continuare din pagina 3-a) zice, îi părea rău că i­ărăsise prea aşa i-a poruncit maică-sa doctoriţa de vreme copilăria şi c’ar fi râvnit­­ să mănânce, precum ca să crească. S’au prins că vărul trimite cu dân­sul, la noapte, pe un slujnicar şi Piotr să se strecoare în cimitir, să fure trei cărăbuşi şi în faţa lui vă­­ru’său să-i ronţăie. Pentru ispravă va fi răsplătit cu un cal de lemn şi o evanghelie legată în argint, întovărăşit de slujnicar, Piotr a intrat într’adevăr în cimitir, a adus cei trei cărăbuşi, i-a ronţăit şi a câş­tigat calul de lemn şi evanghelia, dar a zăcut trei luni, din spaima trasă... să rămână toată viaţa copil. Mama lui semăna cu Exaterina cea Mare, deşi era o femeie cu­minte, de timpuriu văduvă. Bo­gată cum era, activă ca moşie­­reasă şi ca doctoriţă, nici nu cu­noştea că lipseşte bărbatul, ştia atât de bine rostul treburilor, ve­dea clar lucrurile, că nu se gândia măcar cineva că făptura asta sdra­­vănă e altceva decât bărbat. Pe Piotr l-a născut şi i-a fost destul să se sature de maternitate. Cu băr­batul, a sfârşit-o în şapte ani. Cu ţăranii se înţelegea fiindcă nu ce-i Doliu după tatăl mort la­veau prea multă trudă iar cu rudele * ' ~ bărbatului se vedea rar ca să se iu­biască sau să stăruiască ură. De bătrânul Vasili Alexeevici Şuba, tat’său, Piotr, nu-şi amintia decât cu aproximaţie, întins fru­mos cum era, în racla de argint, străjuit de sfeşnicare. Asta s’a în­tâmplat pe când avea vreo şase ani. Disdimineaţa, când auzi cocoşeiul , prin a-l ironiza faţă de camarazi, vânătoare de tigri... Fiind student la Kiev, s’a îndră­gostit, după cum se şi cuvine de o colegă. Era pe atunci Piotr, un tâ­năr bălan, uscat şi irascibil, cu ochii aprinşi de o flacă­re violetă, şi cu o poftă deviată, de mânz. Colega nu-i suferi multă vreme. După ce-i ară­tase o deosebită simpatie, purcese alb, cântând răguşit la fereastră, în­cepu să sburde în pătuc şi să ţipe întâi, e modovan şi are creer de mă­măligă. Al doilea: e mai bădăran ca de bucurie. — Va­rvaro, Varvaro, un caţap, deşi se crede de neam dă-i cocoşului lapte că iar a răgu-­j și intelectual. Colega era pentru a­­std­... Mama îmbrăcată în negru, a­­­mor platonic, iar Piotr era foarte intrat în cameră, în vârful picioa­relor, a pus un deget la gură zi­când : — Sst! sst! Nu mai glumi Vasilesa, că e păcat... A murit tata!... A isbucnit în plâns, cum nu obiş­nuia, l-a pupat pe cârlionţă bălai şi l-a mângâiat lung’ ca nici­­­­odaia. — Mamă, tu eşti copil că plângi! Mie mi-ai spus că’s băet mare şi numai copiii de ţâţă plâng... — Plâng — pentrucă a murit taică­­tău. Şi nu-l mai vedem niciodată... Asta n’o pricepu. Când dădu să iasă în curte la ar­gați, îl zări pe taică’său întins în raclă, cu mustăţile lungi şi favoriţii sbârliţi, palid, galben şi plini de flori. La fost frică să se uite prea mult; par’că era schimbat omil care, de­­abia aseară îl mângâiase, după ce îl înjurase. S’a dus la cuhnie și vesel s’a lăudat bucătăresei: — Ştii că eu sunt orfan!­.. Se mira Piotr de unde ştie cuvân­tul — dar era mândru că e orfan, că­ alţii nu mai sunt ca dânsul... Pen­trucă altora, fie că nu li-au murit părinţii, fie dacă au murit, a tre­cut atâta vreme de atunci, că nu se pot fi socotiţi orfani. . Mândria lui n’a fost însă prea pre­ţuită de bucătăreasa. — Conaşule, lasă-mă să-ţi trag o pamă! — l’a rugat bătrâna bucată­reasa, şi a plâns ca mama, ca toată lumea. Par’că ar fi toţi copii de ţâţă...., Cărăbuşul, ce gogoaşă bună !... La zece ani, Piotr făcu rămăşag cu un văr al său din Chişinău — care avea vreo treisprezec­e că el mă­nâncă trei cărăbuşi aduşi în miez de noapte dela ţintirimi. Se plimbau amândoi prin iarmaroc. S’au oprit la negustorul de gogoaşe, pri­vind cum fierbe în cazanul cu uleiu aluatul, cum se umflă sfârâie şi gâ­dila cu o bună căldură nara. Vărul zise: — Ce aş mai mânca şi eu o go­goaşă !... — Vrei să te otrăveşti! Nu vezi ce negru e uleiul! Şi aluatul se to­peşte în burtă ca cleiul şi-ţi lipeşte maţele... Să-ţi dau eu un fel de mân­care... — de pildă — eu mănânc în fecare seară, vara, până ies strugu­rii, trei cărăbuşi unşi cu uleiu de la maşina de cusut. Dac’ar auzi un prost de una ca asta ar râde dar eu ţi-o spun cu mâna pe cruce că nu este mâncare mai bună decât cără­buşul viu stropit cu ulei. Suedezii numai cu asta îşi hrănesc copiii. De acei­a, au ochi albaştri şi sunt tari... Vărul nu-l crezu. Piotr jură că puţin cucerit de această modă care bântuia în Universitate. Pentru că fusese jignit în mândria lui, Piotr se hotărî să moară. N’a mâncat de fel o săptămână. Credea totuşi că prea dulcea Nina se va milostivi de suferinţa lui şi va veni să-i aducă măcar nişte şun­că, dacă nu fierbintea ei inimă. Ni­­nodlea n’a venit şi­­ a declarat, în auzul tuturor colegilor dela drept, trăsnit, lipsit de omenie. Şi cum tot era scos Piotr din rândul oamenilor a înfrânt greva foamei, s’a dus la tractir să mănânce sdravăn, s’a îm­bătat şi punându-şi doliu la braţ şi s’a dus la Universitate. Compu­­nându-și o mină tragică spuse cui vroia să-l asculte: — Bietul meu tată muri la o vâ­nătoare de tigri în Africa ! Ninocica trecu pe lângă dânsul, se prefăcu că nu-l vede, dar zise des­tul de tare ca s’o audă și el: — S’a îmbătat ca un porc, mămă­­ligarul ! II durea cumplit pe Piotr nesim­ţirea fetei. Dar zicându-şi că e în doliu după sulfetul ei care nu mi­jise măcar, purtă doliul la braţ, timp de o lună... Cu ţarul... Mai târziu, — când moştenise ave­rea mnume-si — se lăuda că treacă în Maroc să mănânce banane ieftine, când el însuşi nu ştia de ce pleacă. Apărea la Paris, la Geneva, la Viena şi în toate metropolele unde existau ruşi. S-a dus să-l cunoască şi pe Lenin Nu-i plăcu fiindcă Lenin îl primi rece şi părea să nu l intereseze toată pălăvrăgeala tânărului care se de­clara cel mai fervent revoluţionar. Dar el spuse mai târziu, că Lenin nu pricepe muzica şi deci nu meri­tă prea multă consideraţie. Teoreticianul social-revoluţiona­­rismului, Mihailovski, îl primi bine­voitor. Ii dărui chiar un portret din care se părea că privirea ascuţită te urmăreşte, de după ochelari. In trecere prin Roma a vizitat şi biserica Sf. Fetru L-a atra­s inscrip­ţia : «Aci s’a rugat ţarul Alexandru al tuturor Ruşilor» şi dedesubt seri­ji­­lit cu un stil «Şi eu deasemeni Ser­­ghei Katenev». Şi într’o clipă când nu-l vedea nimeni scrijili şi el de­­desupt: «Eu nu m’am rugat aici—ca să ştie lumea întreagă că Piotr Va­­silievici Şuba nu se umileşte ca un Alioşa Romanov nici ca un Serghei Katenev»... Astea şi altele povestia Piotr c­u­­noscuţilor. Ca să-şi ascundă viaţa lui adevărată şi să nu se afle nimic despre dânsul.... Ian Călugării (După «Uliu»! Vis de Crăciun

Next