Cuventul, decembrie 1932 (Anul 8, nr. 2735-2762)
1932-12-25 / nr. 2759
PRODUSELE VIGHY-ETAT SAREA VICHY-ETAT Sare naturală extrasă din Ape pentru a face o apă alcalină PASTILE VICHY-ETAT SA COMPRIMATE VICHY-ETAT gestivă gazoasă A se feri de contrafaceri şi substituţiuni EXECUTĂ ORICE FEL DE ÎNCĂLŢĂMINTE CIVILĂ, MILITARĂ ŞI PENTRU DAUNE DE COMANDĂ IN CONDIŢIUNI IREPROŞABILE DIN CEL MAI FIN MATERIAL „ Vizitat) originala fRIJCT&M ISTAMBUL“ COSTICA ALECU Vis-a-vis de lACEUL LAZAR fructele cele mai delicioase cu preturile cele mai EFTINE Bulevardul Elisabieta No. 41 CADOURI FRUMOASE ŞI EFTINE cumpăraţi cum numai la Ceasornicăria Colţei, Mo. SI DOAMNELOR, „ . . . Vizitafi grandioasele saloane de coafura „MARCELLA" BULEV. CAROL 40, (colţ cu CALEA MOŞILOR şi MANTULEASĂ) care sunt unicele în România. Veţi afla Lux, Artă, Higiena SERVICIUL 25 LEI - ONDULAŢIUNI PERMANENTE 225 LEI — BACŞIŞUL SUPRIMAT ELEGANŢA TINERETULUI Se remarcă prin noile şi admirabilele forme de pălării cari se obţin numai la MAGAZINUL SPECIAL I. TorcătoTU'ŢIcu vJU RICHIE TEC ADOVERI, BIJUTERII, CEASOMIUiCifi, PENDULE, ARGINTA MII, CANDELE, icoane eşaN, Brezoianu, 12 MARd ASORTIMENT de OCHELARI Calea Văcăreşti No. 14 VINDE TOT MAI EFTIN Str. Doamnei 7 (colţ Academiei)M Lei Ceasornice de buzunar Ceasornice de masă Ceasornice de perete Ceasornice de mână Ceas blindat Cronometru «El» Cronometru «Tellus» Deşteptător C. F. R. Lanţuri de ceas nichel Portmoneuri piele Portvizite piele Toc-Rezervor peniţă placaj Toc-Rezervor peniţă de aur Creioane automate Aparate de Ras Pensule de bărbierit fine Bntoni de manşetă perechea Bricege începând de la Etuits Ţigarete alpaca Etuits Ţigarete email YO-YO Foarfeci manicure şi de lucru, vase japoneze şi figuri porţelan. Articole de surpriză variate. Jucării mecanice interesante. Articole de fumat. Optică după reţetă medicală. Reparaţiuni de ceasornice şi Tocuri- Rezervor de orice marcă. Lame de ras «Toledo» şi «Saxonia» Lei 2.50 bucata. VINDE TOT MAI EFTIN «EL» ? 5 » 55 » 125 » 130 » 375 » 650 » 650 » 105 15 15 75 35 99 20 20 30 10 5 125 30 4 BUTUR«!) RĂGUŞAU TU ŞI se vindecă radical şi IEFTIN cu pastilele suedeze superactive La farmacii şi drognerii sau la depozitul general. Farmacia „Dr. Al. Iteanu“ Bucureşti, Victoriei 82 TIMPUL ESTE BANI! Nu-l pierdeţi zadarnic. ASIGURAŢI-VA EXISTENŢA! Numai în patru săptămâni absolut orice persoană, indiferent de vârstă sau cultură, poate învăţa «Stenodactylografia», corespondenţă comercială şi lucrările de birou obţinând certificat de absolvire, «Şcoala Centrală», Biserica Enei 10, înscrierile zilnic. Cereţi astăzi prospectul gratuit. Pantolorea M. JANDESCU Str. Nic. Bălcescu No. 18 Aduce la cunoştinţa onoratei clientele că efectuează încălţăminte ireproşabilă cu preţuri moderate Cinematografie Reale Rea ---------------rSSSSSu. (Continuarea din pag. 3-a) nuau să iubească şi să încerce, fiecare de partea lui. Amândoi mi-au făcut prieteneşte confindenţe. Aşa cum se puteau face unei fetiţe repede crescută şi care nu-i plictisea cu nimic. Am învăţat de la ei tot ce ştiu, cred că uneori am isbutit să le dau în schimb sfaturi utile. Tatei, când îi trebuia o cravată nouă, la un început de amor. Mamei, când viața i se părea sfârșită, din cauza unui dobitoc care o lăsa. — Ești un băiat, Odette. — Dacă vrei D-ta... — Un băiat cu bască albastră, cu rochii albe, cu sandale de lemn, cu părul blond, cu pumni mici şi cu ochii vineţi. Dă-mi mâna şi lasă-mă să ţi-o scutur băieţeşte. Puţin mai urâtă să fi fost, ţi-aş fi dat o pereche de bocanci să-i încalţi, te-aş fi învăţat să fumezi pipă şi am fi plecat pe munţi, să dormim noaptea în cabane, pe câte un pat de lemn tare, departe de amor, de leşinuri şi de complicaţii psihologice. Renée Rey e bolnavă. Storurile ferestrelor ei au rămas toată ziua trase în jos. La prânz a lipsit, iar domnul Rey care a coborât numai cu Nicolle, a dejunat sumbru şi cu poftă. — E un călău a spus cineva, o cucoană din pensiune. — E un om simplu, a gândit Odette. Pe seară a venit doctorul, pe care Renée n’a vrut să-l primească, dar pe care bărbatul ei l-a introdus autoritar în casă. — Trebue să știu ce are. «Nu are nimic» a fost răspunsul doctorului la plecare și asta aproape l-a înfuriat pe d. Rey, care se plimba întunecat și cu pași mari în curte. — Dar de vreme ce nu are nimic, n’ar trebui să-ți faci atâta sânge rău, a observat cu inocență Odette— Nu are nimic dar e palidă, nu are nimic dar nu mănâncă, nu are nimic dar leşină. Pentru o nevasta de fermier, este o boală prea subtilă, Domnişoară. Noi acolo, suntem sănătoşi sau zăcem, ne ţinem pe picioare sau cădem. Suntem zdraveni deabinelea sau bolnavi deabinelea. Puţin după plecarea doctorului, în timp ce Odette asculta pe terasă explicaţiile d-lui Rey, o servitoare îl căută pe Ştefan Valeriu. — Doamna Rey vă roagă să veniți neapărat sus. A găsit-o goală, trântită de pcurmezișul celor două paturi conjugale, foarte palidă dar cu ochii strălucind de febră. Lumina de amurg, mai scăzută din cauza perdelelor grele, ce acopereau complect ferestrele, îi mărea paloarea și arunca pe perne mari pete de umbră. — Eşti bolnavă! — Nu, te iubesc. — Dragă Renée, e foarte frumos, dar este acuma timpul să mi-o spui! Acum când bărbatul tău, alarmat, poate veni din moment în moment sus! Când toată pensiunea are ochii aţintiţi spre ferestrele tale de pacientă! — N-ai să înţelegi niciodată nimic. Pune mâna pe mine şi vezi cât ard. Sărută-mă şi vezi cum te-am aşteptat. Bărbatul meu... lumea... Tu rămâi aici. Avea o înclinare rugătoare a trupului, care îl deschidea până în cele mai obscure intimităţi, până în cele mai surde rădăcini de viaţă. Dacă s’ar fi apropiat de ea, el avea sentimentul că i-ar fi simţit nu buzele arse, nu pulpele lucioase de arabă, ci aorta svâcnind de prea mult sânge, vinele deschise să-l primească, inima ca o rană. Ezită un sfert de secundă şi în tumultul care îi târa spre femeia dinaintea lui, gândul că în clipa aceia se decidea ceva definitiv, se ridică în el ca un strigăt şi îl făcu să se întoarcă subit, să deschidă uşa să o trântească după el şi să alerge pe scări eliberat. Mihail Sebastian Confesiunile unui tânăr al secolului (Continuarea din pag. 3-a) Dă aminte, şi casa d-nei Giurgea mi-o evoca neîncetat. Eu, care nu rabd să mi se vorbească despre «Bucureştii ce se duc», despre tramvaiul cu cai, despre Târgul Moşilor, despre Podul de Pământ, despre cheiul gârlit — de mine care mă duce înapoi, la începuturile moderne şi civile ale acestei Capitale. Tot comfortul şi nostalgia de dinainte de războiul Bucureştilor — mi se pare abjectă. Iubesc atât de mult acest oraş al meu, încât l-aşi vrea ras dela pământ într’o singură noapte, şi clădit a doua zi din nou — un Bucureşti tânăr, pietros, fără istorie, fără monumente, fără mocirlă. Aţi vrea să înceteze istoria — să lăsăm viaţa s’o ia de la început, să creieze liberă, fără superstiţii. Şi nimic nu mă deprimă mai mult decât superstiţia trecutului, a moaştelor, a cultului eroilor. Mi se pare ca nimic nu merită să zic evocat, la noi, înafară de Carpaţi ... In acel an, însă, eram atât de sărac încât chiar odaia d-nei Giurgea mi se părea scumpă. Lecţiile nu-mi aduceau mai nimic, în acest cartier de măcelari şi brutari. Trebuia să dau şii lecţii de pană şi cele dintâi eleve ale mele au fost domnişoarele Zisu. De atunci le-am urât şi mai mult. Văzuseră nu ştiu ce piesă la «Teatrul Mic», cu un pianist îndrăgostit, şi a trebuit să rabi nenumărate insinuări, nenumărate atingeri de genunchi şi plicticoase zâmbete — tot timpul câ le-am fost profesor. Nu aveam nimic care să-mi placă, cea mare mai ales, care se coafa ca o japoneză pentru că avea ochi strâmbi. ...Totuși n’am spart nimic, am mulțumit d-nei Giurgea pentru colivă, și am rugat-o să-mi facă trei cafele, pe cari le va trece la cont. — Ah! nu, domnule Tuliu, azi e pomană pentru răposatul, să nu vorbiţi de cont... A trebuit să primesc şi să mulţumesc, aşa cum mulţumesc când nu pot face altceva; înjurând în gând Doamna Giurgea m-a desvăţat de mulţumiri, căci am aflat că eu mulţumesc numai atunci când nu pot jicni. întâmplarea aceasta a gonit din mine amintirea apăsătoare a conversaţiilor şi rupturii cu Francisc. Mi-a dat o dispoziţie de obceia streină minţii mele, o dispoziţie ironică şi paradoxală, o luciditate din aceia pe care fără îndoială că o avea Socrate după o ceartă cu Xantippe. Şi de câte ori mă apropii de Socrate, mă înstrăinez. Am intrat în odaie neştiind încă precis cine sunt domnii. Şi am găsit pe Andrei şi pe Pârvulescu, acesta din urmă sfiindu-se puţin că intrase acolo pentru întâia oară, şi încă în lipsa mea. Le spun direct, îndată ce le strâng mâna, că m’am certat cu Francisc — şi mă amuz câteva clipe privindu-le feţele, cari încercau în zadar sa exprime surprinderea sinceră dinlăuntrul lor, şi atunci se schimonoseau ca să arate o surprindere grandioasă, înebunită. Ce pot înţelege ei, gândeam, din durerea mea, din singurătatea mea deacum ! Şi ce pot înţelege eu din sufletele lor . Nimic. Suntem streini, rămânem streini, şi toată căldura noastră nu poate topi cercul de fier care ne leagă fiecare dintre noi de destinul nostru. Ar trebui ardere la alb, pasiune, desperare — şi atunci, poate, destinul unuia ar putea fi desbătut de al celuilalt. Dar cine arde, printre noi toţi, cine e gata de moarte, din fiecare ceas ! Andrei începe să vorbească, zi, păcit. — Bine, dar societatea noastră! — Puţin îmi pasă de toate societăţile din lume, şi de voi, şi de Francisc. Vreau să fiu liber, vreau sa rămân singur. Am suferit deajuns dându-mă în fiecare parte, fiecărui om care îmi ieşea în cale, fiecărui prieten care-mi întindea mâna. Vreau s’o iau de la început, acum, singur. — Bine, dar asta e nebunie curată, dragă Tuliu. Uiţi pe muncitori, uiţi tot idealul nostru, şi gazeta şi celelalte... — Ţi-am spus ,că nu-mi pasă de nimic, că m’am săturat de vorbe şi de societăţi, şi de reforma voastră socială, şi de etica şi de filosofia voastră. Vă rezemaţi unul de altul, să ameţiţi cu vorbe unul pe altul. Nu mai vreau să fac parte din nici o societate. Vreau s’o iau, singur, de la început. Asta i-am spus, dealtfel, şi lui Francisc. Cui îi place, bine, cui nu — să facă ce-o vrea, să nu mai îmi dea mâna pe stradă, să mă înjure la gazetă, orice. Puţin îmi pasă... Mă înfuriasem din nou, sălbatec, şi toată durerea de dimineaţă mă apăsă— Eşti egoist şi individualist, spuse Andrei, în timp ce Pârvulescu se rezemase foarte intimidat de orgă. — Ai să-mi strici orga, d-le Pârvulescu, îi ţipai eu odată, scurt. (Bietul om îngălbeni, şi bâlbâi câteva scuze). Iar în ceia ce priveşte egoismul meu aşi avea multe de spus, mă adresai lui Andrei, pe care tu, care nu trăieşti nici în viaţă, nici în gând, ci la mijloc, nu le vei putea niciodată înţelege. Mi se pare că încercarea aceasta voastră de reformă e prematură. Altceva e urgent, acum, moartea voastră, definitivă, spontană. Aşi vrea să vă văd murind întâi, şi apoi încercând să modificaţi viaţa. Aşi vrea să desperaţi, să vă apropiaţi de prag, de nebunie. Restul vine de la sine. Dar cine să înebunească, aici, în Bucureşti ! ! — Pot să intru ? întrebă un glas de fată, în care eu recunoscui pe inevitabila domnişoară Aurelia Zisu— Bonjour, bonjour, spuse domnişoara Zisu, cu cel mai clar glas al ei. Discutați filosofie! Făcui prezentările. — D. Pârvulescu cântă la vioară! întrebă ea, fără să ştiu ce-a făcut-o să creadă asta. Mă aşezai pe pat şi aprinsei o ţigare. Ştiam că nici Francisc nici Ileana nu vor mai călca deacum pragul, nu vor mai sta pe acest pat sărăcăcios. Mă uitam împrejur şi-i văzui pe ei, trei oameni, de cari nu mă leagă nimic — şi eu cari stau totuşi împreună, şi-mi pierd timpul, şi alerg spre moarte alături de ei — iar Francisc şi Ileana, fraţi de suflet, au trecut dincolo. Cred că sufeream prea mult ca să mai fiu trist. Descoperii deodată întreaga sărăcie, şi urâţenie, şi bătrâneţe a odăii mele. Sării în sus şi punând mâna pe umărul domnişoarei Zisu, vorbii: — Fata asta e o minune, e heresiareică, e onomatopeică cistercendiană, ologopharică, ahimenopterică, haide, care dă mai mult ! ! Se uitau toţi la mine, împietriţi — domnişoara Zisu roşie, Pârvulescu stacojiu, Andrei stânjenit. — Am glumit, le spusei eu deodată, trist. Am glumit, numai, credeţi-mă. Am o poftă nebună de glumă. Cine mai ştie vreo glumă, să-mi spună ! Domnişoara Zisu alergă jos. Andrei se apropie de mine. — Ce ţi-a venit! Mă așez pe pat, simplu. — Ţi-e rău ! — Nu, nimic. Sunt sărac, Andrei. Vin cu voi, tot mor eu și-așa. Cel puţin să mor pentru o cauză, să fiu martir.... Mircea Eliade -0000- Dragoste lângă pom de Crăciun de EMIL GULIAN Lângă pom cu vedenii din păduri, Înger drept ca spada, stâlp de argint curat. Curgea linia ta, ca un fir ce arde, Printre degete de brad înfăşurând trup de flori, Printre lumini aureola şi alţi sori-Revăd, revăd, zâmbetul de-altădată, Zâmbetul tău de la Crăciun. O! aşa, praf de aur în soare... Cu brad, nematerializat, înger bun. Cu aripi, cu trup greu ca neaua... De supranaturalul lor se mirau. Printre lumini aureola şi ochii tăi trişti aşa cum erau. Duminică 2 5 Decem. 9932 1920 (Continuare din pagina 3-a) zice, îi părea rău că iărăsise prea aşa i-a poruncit maică-sa doctoriţa de vreme copilăria şi c’ar fi râvnit să mănânce, precum ca să crească. S’au prins că vărul trimite cu dânsul, la noapte, pe un slujnicar şi Piotr să se strecoare în cimitir, să fure trei cărăbuşi şi în faţa lui văru’său să-i ronţăie. Pentru ispravă va fi răsplătit cu un cal de lemn şi o evanghelie legată în argint, întovărăşit de slujnicar, Piotr a intrat într’adevăr în cimitir, a adus cei trei cărăbuşi, i-a ronţăit şi a câştigat calul de lemn şi evanghelia, dar a zăcut trei luni, din spaima trasă... să rămână toată viaţa copil. Mama lui semăna cu Exaterina cea Mare, deşi era o femeie cuminte, de timpuriu văduvă. Bogată cum era, activă ca moşiereasă şi ca doctoriţă, nici nu cunoştea că lipseşte bărbatul, ştia atât de bine rostul treburilor, vedea clar lucrurile, că nu se gândia măcar cineva că făptura asta sdravănă e altceva decât bărbat. Pe Piotr l-a născut şi i-a fost destul să se sature de maternitate. Cu bărbatul, a sfârşit-o în şapte ani. Cu ţăranii se înţelegea fiindcă nu ce-i Doliu după tatăl mort laveau prea multă trudă iar cu rudele * ' ~ bărbatului se vedea rar ca să se iubiască sau să stăruiască ură. De bătrânul Vasili Alexeevici Şuba, tat’său, Piotr, nu-şi amintia decât cu aproximaţie, întins frumos cum era, în racla de argint, străjuit de sfeşnicare. Asta s’a întâmplat pe când avea vreo şase ani. Disdimineaţa, când auzi cocoşeiul , prin a-l ironiza faţă de camarazi, vânătoare de tigri... Fiind student la Kiev, s’a îndrăgostit, după cum se şi cuvine de o colegă. Era pe atunci Piotr, un tânăr bălan, uscat şi irascibil, cu ochii aprinşi de o flacăre violetă, şi cu o poftă deviată, de mânz. Colega nu-i suferi multă vreme. După ce-i arătase o deosebită simpatie, purcese alb, cântând răguşit la fereastră, începu să sburde în pătuc şi să ţipe întâi, e modovan şi are creer de mămăligă. Al doilea: e mai bădăran ca de bucurie. — Varvaro, Varvaro, un caţap, deşi se crede de neam dă-i cocoşului lapte că iar a răgu-j și intelectual. Colega era pentru astd... Mama îmbrăcată în negru, amor platonic, iar Piotr era foarte intrat în cameră, în vârful picioarelor, a pus un deget la gură zicând : — Sst! sst! Nu mai glumi Vasilesa, că e păcat... A murit tata!... A isbucnit în plâns, cum nu obişnuia, l-a pupat pe cârlionţă bălai şi l-a mângâiat lung’ ca niciodaia. — Mamă, tu eşti copil că plângi! Mie mi-ai spus că’s băet mare şi numai copiii de ţâţă plâng... — Plâng — pentrucă a murit taicătău. Şi nu-l mai vedem niciodată... Asta n’o pricepu. Când dădu să iasă în curte la argați, îl zări pe taică’său întins în raclă, cu mustăţile lungi şi favoriţii sbârliţi, palid, galben şi plini de flori. La fost frică să se uite prea mult; par’că era schimbat omil care, deabia aseară îl mângâiase, după ce îl înjurase. S’a dus la cuhnie și vesel s’a lăudat bucătăresei: — Ştii că eu sunt orfan!.. Se mira Piotr de unde ştie cuvântul — dar era mândru că e orfan, că alţii nu mai sunt ca dânsul... Pentrucă altora, fie că nu li-au murit părinţii, fie dacă au murit, a trecut atâta vreme de atunci, că nu se pot fi socotiţi orfani. . Mândria lui n’a fost însă prea preţuită de bucătăreasa. — Conaşule, lasă-mă să-ţi trag o pamă! — l’a rugat bătrâna bucatăreasa, şi a plâns ca mama, ca toată lumea. Par’că ar fi toţi copii de ţâţă...., Cărăbuşul, ce gogoaşă bună !... La zece ani, Piotr făcu rămăşag cu un văr al său din Chişinău — care avea vreo treisprezece că el mănâncă trei cărăbuşi aduşi în miez de noapte dela ţintirimi. Se plimbau amândoi prin iarmaroc. S’au oprit la negustorul de gogoaşe, privind cum fierbe în cazanul cu uleiu aluatul, cum se umflă sfârâie şi gâdila cu o bună căldură nara. Vărul zise: — Ce aş mai mânca şi eu o gogoaşă !... — Vrei să te otrăveşti! Nu vezi ce negru e uleiul! Şi aluatul se topeşte în burtă ca cleiul şi-ţi lipeşte maţele... Să-ţi dau eu un fel de mâncare... — de pildă — eu mănânc în fecare seară, vara, până ies strugurii, trei cărăbuşi unşi cu uleiu de la maşina de cusut. Dac’ar auzi un prost de una ca asta ar râde dar eu ţi-o spun cu mâna pe cruce că nu este mâncare mai bună decât cărăbuşul viu stropit cu ulei. Suedezii numai cu asta îşi hrănesc copiii. De aceia, au ochi albaştri şi sunt tari... Vărul nu-l crezu. Piotr jură că puţin cucerit de această modă care bântuia în Universitate. Pentru că fusese jignit în mândria lui, Piotr se hotărî să moară. N’a mâncat de fel o săptămână. Credea totuşi că prea dulcea Nina se va milostivi de suferinţa lui şi va veni să-i aducă măcar nişte şuncă, dacă nu fierbintea ei inimă. Ninodlea n’a venit şi a declarat, în auzul tuturor colegilor dela drept, trăsnit, lipsit de omenie. Şi cum tot era scos Piotr din rândul oamenilor a înfrânt greva foamei, s’a dus la tractir să mănânce sdravăn, s’a îmbătat şi punându-şi doliu la braţ şi s’a dus la Universitate. Compunându-și o mină tragică spuse cui vroia să-l asculte: — Bietul meu tată muri la o vânătoare de tigri în Africa ! Ninocica trecu pe lângă dânsul, se prefăcu că nu-l vede, dar zise destul de tare ca s’o audă și el: — S’a îmbătat ca un porc, mămăligarul ! II durea cumplit pe Piotr nesimţirea fetei. Dar zicându-şi că e în doliu după sulfetul ei care nu mijise măcar, purtă doliul la braţ, timp de o lună... Cu ţarul... Mai târziu, — când moştenise averea mnume-si — se lăuda că treacă în Maroc să mănânce banane ieftine, când el însuşi nu ştia de ce pleacă. Apărea la Paris, la Geneva, la Viena şi în toate metropolele unde existau ruşi. S-a dus să-l cunoască şi pe Lenin Nu-i plăcu fiindcă Lenin îl primi rece şi părea să nu l intereseze toată pălăvrăgeala tânărului care se declara cel mai fervent revoluţionar. Dar el spuse mai târziu, că Lenin nu pricepe muzica şi deci nu merită prea multă consideraţie. Teoreticianul social-revoluţionarismului, Mihailovski, îl primi binevoitor. Ii dărui chiar un portret din care se părea că privirea ascuţită te urmăreşte, de după ochelari. In trecere prin Roma a vizitat şi biserica Sf. Fetru L-a atras inscripţia : «Aci s’a rugat ţarul Alexandru al tuturor Ruşilor» şi dedesubt serijilit cu un stil «Şi eu deasemeni Serghei Katenev». Şi într’o clipă când nu-l vedea nimeni scrijili şi el dedesupt: «Eu nu m’am rugat aici—ca să ştie lumea întreagă că Piotr Vasilievici Şuba nu se umileşte ca un Alioşa Romanov nici ca un Serghei Katenev»... Astea şi altele povestia Piotr cunoscuţilor. Ca să-şi ascundă viaţa lui adevărată şi să nu se afle nimic despre dânsul.... Ian Călugării (După «Uliu»! Vis de Crăciun