Cuventul, martie 1933 (Anul 9, nr. 2821-2849)

1933-03-02 / nr. 2821

ANUL AL IX-lea. — No.1-2S31. Redacţia şi Administraţia ----­CUCURCŞîi, calea Victoriei 48, etajul 1 (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director: TITUS ENACOVICI_________________NAE IONESCU ANUNCHIRILE ŞI PUBLICAŢIILE Se primesc la ADMINIStRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită în numerar conform aprobare: Dir. Gen. P. T. T. Ro. 69.136/932 { fix Uimea rumanulu­i cea ae pe urma.. Bugetul nostru va fi de 22 mili­arde, cel puţin-­Dat fiind că înca­sările statului pe anul trecut nu au depăşit 18—19 miliarde, însemnează că d. Madgearu a părăsit sistemul practicat până acum şi care constă în a comprima cifra bugetului vii­tor pe măsura încasărilor exerciţiu­lui expirat. In sfârşit! Să spunem însă că, după ce timp de trei ani am făcut această gravă eroare, nu e prea devreme dacă ne desmeticităm acum. Ca unii de trei ani dearândul am protestat împotriva sistemului, şi am protestat şi anul acesta când d. Madgearu ne vorbea de un bu­get de 16 miliarde,­­ nu ne putem opri de a sublinia convertirea la o politică a vieţii pe care o opera mi­nistrul nostru de finanţe. A fost greu- dar în sfârşit se făcu. Şi asta e bine. Prin anunţarea unui buget de cel puţin 22 miliarde d. Madgearu afir­mă, în numele statului român, că e­xistă un minimum de cheltueli sub care nimeni nu poate trece; şi îşi ia, prin aceasta chiar, obligaţiunea de a realiza cu orice preţ sumele mini­me necesare ţinerii în funcţiune a colectivităţii româneşti. Asta ne ia o mare grijă. Căci asta rezolvă — principial cel puţin — şi chestiunea datoriilor noastre peste graniţă. Au fost tratative cu creditorii. Ele au fost începute rău.­ Dd. Maniu şi Mi­­halache cred astăzi că ele ar fi tre­buit să înceapă de la zero — cum propuneam noi pe vremuri, când ne trata lumea de... bolşevici­ Rezulta­tul lor e, actual, mediocru. Dar noua atitudine a d-lui Madgearu faţă de necesităţile bugetare, ameliorează situaţia. Căci deşi actualmente re­ducerea consimţită nouă nu e decât de 2 miliarde — deci insuficientă —, minimul de cheltueli de care vor­birăm mai sus ne face să credem că guvernul va face, într’un caz even­­tual, uz de clauza acordului de la Paris după care plăţile noastre sunt condiţionate de posibilităţi, şi care clauză existând, anulează valoarea aprehensiunilor d-lor Maniu şi Mi­­halache. Un mare câştig şi un mare salt în politica noastră, pe care nu-l putem sublinia îndeajuns. Bugetul d-lui Madgearu, aşa cum e întocmit el acum, mai aduce însă şi o altă inovaţie — tot aşa de îmbucu­rătoare: nu mai e un buget echili­brat. Când încasările pe 1932 nu au atins cifra de 19 miliarde, şi când pe 1933 se fixează volumul bugetu­lui la 22 miliarde cel puţin, trebuie să conchidem că aşezarea cheltue­­lilor statului nu se mai face pe pre­vederi în legătură cu încasările, ci pe un minimum de necesităţi şi cel mult pe efortul pe care ministerul de finanţe contează să-l facă întru acoperirea acestor necesităţi. Şi asta e o atitudine cuminte şi vie- Bugete echilibrate nu mai are nimeni astăzi. (Anglia nu a avut de altfel mai nici­odată), şi camaradul nostru Dem. Theodorescu atrăgea mai acum o săptămână atenţia aci asupra primejdiei pe care o închide pentru statul nostru prejudecata bugetelor echilibrate. Dar pentru că, după trei ani de experienţă tristă, ne hotărârăm în­sfârşit să trecem la o politică fi­nanciară mai vie şi mai suplă, cre­dem că bugetul actual al d-lui Mad­gearu ar trebui să încerce a fi mai îndrăzneţ. De multă vreme d. Mihai Popovici profesează credinţa că tre­­bue să îndreptăm toate eforturile noastre asupra înzestrării armatei. Este o politică pentru care luptă de fapt toată lumea, dar pe care nu şi­­au însuşit-o încă financiarii. D. Mi­hai Popovici exceptat. In bugetul actual d. Madgearu a fost — sau a trebuit să fie — mai darnic decât d Argetoianu. Şi d-sa însă a făcut e­­roarea de a trece anumite cheltueli ale apărării naţionale într’un buget extra­ordinar. Nu ştim dacă lucru­rile se mai pot drege. Credem însă că trebuia făcut altfel. Trebuia a­­nume să se conceapă un buget se­rios de înarmare, de punerea ţării adică în stare de apărare, un buget care la intrări să cuprindă un sin­gur post: diverse. Şi mai trebuia ca ministrul respectiv, al finanţelor, sau mai bine încă, tot guvernul, să-şi ia obligaţia de a realiza aceste «diverse». Cum ! Indiferent! Vân­zând, amanetând, concesionând, îm­prumutând, indiferent cum,­­ dar să realizeze acest post necesar apă­rării noastre naţionale. De îndată ce d. Madgearu sa ho­tărât să renunţe la concepţia con­tabilicească a bugetului, noi înţe­legem să-i sprijinim eforturile. Voim însă ca această convertire a d-sale să fie reală, pentru ca nu cumva o timiditate în concepţii să neutra­lizeze toate beneficiile pe cari ni le făgăduim dela această nouă politică bugetară. Perspectivele anului 1933 sunt, orice s’ar spune, mai degrabă favo­rabile. Nu, doamne fereşte!, pentru­­că s’ar isprăvi, cum credea pe vre­muri d. Madgearu, criza. Ci pentru că, după toate probabilităţile, îm­prejurări extraordinare, vor crea o conjonctură favorabilă, — chiar da­că numai în chip trecător. Conjonctură asta va trebui folo­sită. Ajunşi, în sfârşit, în mintea ro­mânului cea de pe urmă, — îndrăzniţi! şi mergeţi până la capăt. Mac­­onescu Se anunţă că la Iaşi s-au închis unele şcoli , din lipsă de combus­tibil. Alte şcoli, deasemeni din lipsă de combustibil, funcţionează cu săli neîncălzite, în mod neregulat­ Prilej pentru presa oamenilor cari vor să vină la putere să se indigne. Iată în ce hal au ajuns şcolile sub regimul naţional-ţărănesc! Conclu­zia este însă nu numai exagerată, ci şi ilogică. De bună seamă că s-a creiat o situaţie tragică şcolii ro­mâneşti. Pentru că, în timpul infla­ţiei au sporit şi şcolile, iar bugetul actual nu poate acoperi nevoile creiate pe măsura belşugului şi nu a lipsei. Era totuşi de aşteptat ceia­­ce se întâmplă. Când se ştia că în­văţătorii n’au fost plătiţi cu lunile, când se ştia că unii învăţători sen­sibili s’au sinucis, când era cunos­cută mizeria cumplită a şcolii pri­mare rurale, era de aşteptat ca boa­la să progreseze, să se întindă şi la oraşe. Mai cu seamă că se ştia că Statul va fi nevoit să se restrângă din ce în ce mai tare şi nu va pu­tea acoperi toate cheltuelile. Prea multe şcoli, desigur, că nu sunt în ţara românească. Par însă multe, din pricina sistemului necorespun­zător nevoilor reale, care le-a dat naştere. De asemeni, este dovedit că de şcoli primare, de şcoli profesio­nale, avem nevoie mai mult ca ori­când. Or, la Iaşi s-au închis nenu­mărate şcoli primare, din pricina lipsei de combustibil. Poate că sunt vinovate şi autorităţile şcolare su­perioare. O anchetă este absolut ne­cesară ca să se stabilească vinovă­ţiile. Dar nu se poate tăgădui că o bună parte de vină au şi diriguitorii şcolilor închise. Căci, ştiind că Mi­nisterul şi reprezentanţii locali ai ministerului, nu vor putea să le sară în ajutor, erau obligaţi să pre­vadă, să preîntâmpine catastrofa. Trebuiau alcătuite comitete şco­lare, îmboldită iniţiativa particulară ca să împlinească golurile. De vre­me ce era de aşteptat că statul nu va putea satisface­ toate nevoile, trebuia creiat un comitet care să se ocupe numai de problema i­n­­bustibilului. Şi este exclus ca pă­rinţii să prefere să se închidă şcoa­la, decât să plătească o suprataxă. Şi este exclus de asemena, ca liste de subscripţii lansate la Iaşi, să nu se fi acoperit. Întâmplarea aceasta tragică de la Iaşi ar trebui să serviască măcar ca învăţământ altora. Să-i deprindă pe directorii de şcoli cu puţină ini­ţiativă personală. Să nu aştepte to­tul de la stat. Funcţia de director obligă. Nu este şi nu trebuie să fie o rentă pe care ţi o serveşte statul. Nu era prea mare nevoie de iniţia­tiva directorială în vremuri bune, de înlesnire bugetară. Puţină tragere de inimă, puţină fantezie, oricât sărăcia este de mare, ar fi evitat închiderea şcolilor de la Iaşi... pe motivul lipsei de combus­tibil. Ion Călugăru ----—OOX'-rr------­ IN PAG. VII l-a: Se infiinteaza „Ci­dru! fiSPSiii Ml a! iendisuariior • publici“ Ftsa actâosia s’îi dâst „ca* nrul disponibil“ vor primi salariu pe ju­mătate mwnmwmmmnazaBS Cu prilejul unei sărbătoriri Zilele acestea lumea ştiinţei româ­neşti a sărbătorit pe profesorul Ma­­rinescu, neurologul cu renume, care a împlinit şaptezeci de ani în între­gime consacraţi ştiinţei, luminaţi de opera care s’a desvoltat fără între­­rupere, încadraţi în filosofia cu care se delectează spiritul său mereu tânăr. Dincolo de graniţele ştiinţei sunt mulţi cei care sărbătoresc în inima lor pe strălucitul nostru învăţat cu­noscut dincolo de hotarele la care de obiceiu se opreşte gloria învăţaţilor. Vor fi totuş­­i oameni pe care nă­cazul vremurilor i-au obicinuit cu prea întunecate gânduri, cuprinşi de acea panică a abisului care ia cen­­trelor motorii orice iniţiativă, care să întrebe nelămuriţi, deşi cu toată ad­miraţia, dacă e acum vremea de săr­­bătoriri. Acum, când şcoala româ­nească începe a cunoaşte restriştea unor timpuri de nesiguranţă şi pen­tru care nu este pregătită, acum când condiţiunile de lucru ale omu­lui de ştiinţă înceţi să devină iarăş aşa de grele pentru că încep să-l a­­salteze în condiţii neobicinuite pro­blemele nemiloase ale existenţei zil­nice, sărbătorirea cea mai justifi­cată poate părea o provocare. Lu­mea umililor stă atentă la bucu­riile celor puternici sau pe care-i crede puternici, pentru a le acumula transformându-le în ură. In lupta surdă care se pregăteşte pentru cu­cerirea puterii, intelectualii vor fi striviţi dacă vor apărea provocator mereu alături de cei care conduc as­tăzi banchetul vieţei. Şi nu asupra celor sărbătoriţi acum se va răs­frânge această acumulată ură, ci a­­supra celor tineri, care fără expe­rienţă se duc după mirajul gloriei şi uită chemarea suferinţei. Iată o temă, nu lipsită de oarecare frumuseţe, nu lipsită chiar de o anume poezie, dar laşă şi nedemnă. Asemenea jelaniilor continue ale capitaliştilor cuprinşi de panică a­­tunci când un muncitor mai îndrăz­neţ iese provocator din rânduri, ase­menea panicei care a cuprins pe u­­nii politicieni emoţionaţi până din­colo de limita îngăduită comediei poltice, atunci când autoritatea a reamintit obligaţiile de cetăţeni ce­lor care le uitaseră. Ori în ce lagăr s’ar găsi omul muncitor, el are drept la ziua lui de bucurie. E un drept cu origini fizio­logice, care nu mai poate fi supus discuţiei. Cei care nu-l practică sunt sau puţinii care au renunţat la via­ţa exterioară pentru motive de înal­tă şi specială terapeutică spirituală, sau cei neîndrăzneţi şi slabi. Omul de ştiinţă, fie el Poincaré sau un modest colaborator al muncii de la­borator îşi preţuieşte meseria nu numai subiectiv, cu discreţia unui a­­mant neştiut de lume, ei ca un fac­tor obiectiv al vierii* îndreptăţit, cel puţin alătu. i­i.i^ippal­i la bucurii­le ei ca şi la greU­ îţile ei. Ştiinţa nu este un epifenomen, ci o funcţi­une reală, o participare efectivă. Nu este un lux ci o necesitate. Omul de ştiinţă nu poate fi pus mai prejos de mânuitorul ciocanului sau al sece­rei, cu atât mai puţin de scribul ad­ministraţiei. In ţări de vechi tradiţii culturale acolo unde ştiinţa nu vine dea gata ca să ajute la explicarea maşinilor pe care lumea le întrebuinţează, ci unde ştiinţa preexistă maşinilor şi le condiţionează, unde nu este nici o decădere să întrebuinţezi divina ştiinţă a astronomiei la arta practi­că a călătoriilor, acolo corporaţiile de învăţaţi sunt organizate aşa fel că învăţatul este toată viaţa printre ai lui, cu năcazurile şi cu bucuriile peste care omul nu poate uşor trece. Munca are nevoie de încurajare şi de satisfacţii şi când este a oameni­lor superiori, şi când este de cea mai subtilă calitate. Şi mai ales într'o societate ca a noastră, în care nu există încă acel control reciproc, respectos, dar neiertător al oameni­­lor de ştiinţă între ei. Acel control care poate susţine încercările în­drăzneţe şi de lungă respiraţie ale unora, poate recunoaşte şi consacra meritele altora. Prea adesea noi tre­buie să întrebăm la Paris, la Ber­lin sau la Londra, pentru a ne încre­­dinţa dacă efectiv o lucrare sau un om au în adevăr merite sau sunt o simplă dorinţă romantică. Nu dis­tingem încă deajuns de bine mone­da adevărată de cea falsă. A trecut puţin aur prin mâinile noastre şi minereul am preferat să-l lucrăm a­­iurea, nu-i ştim dacă precis conţinu­­tul. De aceia nici omul de ştiinţă român nu se simte prea solid fixat în pământul culturei noastre şi du­ce o viaţă năcăjită, mereu cu ochii aiurea, spre ţări care în definitiv au şi ele grijile lor, oamenii lor, învă­ţaţii lor deajuns de numeroşi în ul­tima vreme. Contactul cu publicul nespecia­­liştilor nu se poate face în fiecare zi mai ales nu în fiecare zi sunt acele condiţii de polarizare în care instinc­tul ştie să desprindă adevăratul me­rit şi să-i obiectiveze meritele reale. Iată de ce sunt din inimă alături cu cei care au prins ocazia pentru a face din ziua în care profesorul Marinescu împlineşte 70 de ani o sărbătoare a ştiinţei. Cu acest fel de îm­prejur­ări oamenii ştiinţei ca­pătă, cu un grad mai mult, senti­mentul necesităţii lor în societatea românească şi anume într’un chip simplu şi organic. Scriind aceste rânduri am în faţa ochilor, prin geam, priveliştea unor ziduri impunătoare. De ani îndelun­gaţi, stau zidurile acestea roşii, gău­rite de ferestre informe, zădarnic înălţată, ca o speranţă neîmplinită, şi nu mă pot deprinde cu gândul că atâta muncă, atâta voinţă să stea neputincioasă la împlinirea unui în­ceput. Am zidit doisprezece ani pentru iluzii. Pentru iluzia atâtor şcoli pe care nu le putem împlini organic şi care nu corespund cu nimic. Zi­durile nu pot face ele învăţătură, şi nici oamenii numai cu bunăvoinţă, căci învăţătura se prinde numai a­­colo unde este necesară. Iată azi dă­râmăm iluzii. Cam brutal şi fără un plan sistematic. Dar în cele din ur­mă tot numai iluzii, chiar dacă ele au luat trup şi aparenţă de viaţă. Şi acum însă trebuie să veghiem ca acei care dărâmă iluziile să le a­­leagă bine dintre lucrurile care au fiinţă adevărată şi fac corp din corpul nostru. Este momentul să punem proble­mele realităţilor noastre organice, şi a necesităţilor care derivă din ele, fără prejudecăţi şi fără teorii. Ştiinţa este menită să joace între aceste realităţi rolul ei de frunte. Iar în numele ei să vorbească oame­nii care o crează. Octav Oan­cescu despre Camil Câteva cuvinte despre Camil. El nu e chiar Chariot. E actor de cine­ma, ca şi acesta din urmă. Insă are o particularitate care îl deosibeşte de clovnul cel trist. Camil e întot­deauna vesel, e născut optimist. A­­poi, el nu se întrupează niciodată în personagii sărmane. Faţă de «omul de pe stradă», Camil creiază pe o­­mul din palate. Camil e cel puţin intendent, dacă nu chiar mare ren­tier. Măştile lui Camil, de aceea, vor fi bine îngrijite la coafor- Ca­mil e azi mare filantrop, mâine mi­nistru de finanţe, poimâine critic de artă, dacă nu director de operă, într’o serie de filme, vom prezen­ta personagiul nostru în cele mai is­butite ale sale hipostaze. Deocam­dată ne vom ocupa de Camil filan­trop. Cum a devenit Camil filantrop într’o noapte Camil avuse o in­somnie. Lucru rar la el: Camil mă­nâncă bine, doarme bine: are sto­macul liber, picioarele reci, capul limpede întotdeauna, potrivit cerin­ţelor lui Hippocrat. Insă, faptul că fusese acostat de un cerşetor sordid în momentul în care se urca în lu­­xoasa-i limuzină, îi dăduse o persis­tentă insomnie. A doua zi, dis de dimineaţă, îl a­­flăm pe Camil în trenul de Viena. Dunărea e albastră la Viena, iar doctorii foarte abili- Supus unui e­­xamen medical, după amănunţită filtrare ultramicroscopică a urinei, conclavul medicilor hotărî că su­feră de filantropită cronică, cu ten­dinţe ferme de acuitate. Ii fu pres­cris un tratament cu ventuze, (uz extern) şi cu apă distilată (uz in­tern). I se dădu, ca laxativ al ima­ginaţiei, un Baedecker. Tratamentul neavând nici un re­zultat, medicii vienezi, — oameni cinstiţi, — îi mărturisiră că nu văd leac pentru boala aceasta de prove­nienţă americană. Microbul filan­­tropitei scapă oricărui microscop. Un mare plan filantropic Peste o lună îl aflăm pe Camil tot pe drumul Vienei, însă locomo­tiva urmează drum invers. Sosit la București, Camil,de îndată, chemă telefonic reporterii marilor și mieilor cotidiane.Expuse acestora un plan filantropic de mare anver­gură. Dacă statul îi dădea o furni­tură de scobitori de 50 milioane, punea la dispoziţia primăriei o su­mă de 25.000 lei (douăzeci şi cinci mii) pentru a se cumpăra panglici tricolore în scopul de a le dărui co­piilor, contribuabililor care nu plă­tesc impozit global (cel mai bun a­­testat de paupertate, după Camil). Boala lui, însă, nu se opri aci. Negocie cumpărarea cuştilor din parcul Carol pe un preţ de fiare vechi, dovedind chiar că fiarele mu­riseră de mult. Inchirie, aP°in locul pe care fusese expoziţia laptelui, (vis à-vis de sta­tuia Brătianu) şi instala acolo cuş­­tile. Expoziţia fo­amfelor animale periculoasă Anunciuri apărură la mica pu­blicitate: . «Domn bine situat, deşi scăpătat, cântă şomeri spre a-i aju­ta. Discreţia garantată». Astfel se făcu căi peste puţine zile de la sosi­rea lui de la Viena, Camil inaugura, cu mare fast, expoziţia şomerilor. Am fost şi eu acolo, la expoziţia şomerilor. In loc să scrie «Beţi mai mult lapte», sta afişat: «Daţi un leu pentru şomeri». Cuştile sunt aşezate în circon­­ferinţă. Domesticitori învaţă pe şo­meri să treacă prin cercuri de flă­cări, să stea în echilibru pe gâtul u­­nei sticle, etc. La o anumită oră, când taxa se dublează, Camil însuş vine în expo­ziţie şi, cu mâna sa proprie, împar­te şomerilor din cuşti hrană şi une­ori chiar bucăţele de zahăr. Este un spectacol foarte duios. În orice caz, toată lumea recunoaşte în Camil un mare filantrop. Camil e autorul celebrului ada­giu: «Cerșetorul e pentru uz filan­tropic» Disitr’o serie de fili­ae Camil filantrop de PAUL STER­IAN DISCUŢII Suntem incontestabil statul cel mai înapoiat din Europa în ceea ce priveşte aşezămintele şcolare şi a posibilităţilor pentru cultivarea neamului. Lăsând la o parte că în această stare fiinţarea noastră în concertul european devine problematică, con­form principiului imutabil al firei că cel cu mai multe posibilităţi in­telectuale predomină şi exploatează pe cel nepregătit, cum se întâmplă cu coloniile din Africa şi Indii, care ca număr şi posibilităţi materiale ar sdrobi într’un singur avânt nu numai statul de care sunt exploa­taţi, dar întreg continentul euro­pean. Să ne ocupăm din alt punct de ve­dere, de problema atât de dureroasă­­a nouilor amputări în organismul cultural al neamului, a aşezăminte­lor lui şcolare, care şi aşa cum erau şi câte erau, tot mai puţine de­cât chiar Bulgarii le aveam. Să nu mai continuăm a cerceta de ce şi să constatăm numai că po­sibilităţile materiale ale statului, veniturile lui, sunt prea puţine în raport cu necesităţile, adică cu chel­tuelile lui. Şi atunci trebuind împuţinate cheltuelile, trebuesc făcute în buge­tul ţarei reduceri de la cheltueli. Logica după care cei îndreptăţiţi fac aceste reduceri, pare a fi cea următoare: Justiţia, armata, internele, finan­ţele, etc. sunt aşezăminte necesare pentru funcţionarea statului în mo­mentul de faţă, pe când şcoala şi biserica, nu-şi dau roadele unei rele şi incomplecte desvoltări, decât pentru mai târziu, pe socoteala ur­maşilor, deci aici putem în prezent să amputăm, pentru a satisface ne­cesităţile momentane ale unui buget echilibrat. Ce vor face urmaşii, readuşi prin acest procedeu la primitivitate, dar aflători într’un continent unde fie­care popor se cultivă, vor vedea ei, căci încă odată, existenţa unei tur­me de primitivi în mijlocul unei Europe cu o cultură ca aceia a se­colului nostru, este pentru orice gânditor o anomalie. Se reduc şcolile normale şi semi­­nariile, pentru raţiunea că statul a­­vând pentru absolvenţii lor obliga­ţiunea să-i numească în posturi, o are şi pe aceia de a-i salariza şi ne­­fiind posibilităţi bugetare, suntem nevoiţi să suferim această amputa­re dureroasă. Raţiunea aceasta nu există însă şi pentru şcolile secundare, faţă cu absolvenţii cărora statul nu are nici o obligaţiune, ci dinpotrivă îi dă posibilitatea ca prin examenele uni­versităţilor şi cele de specialitate profesională, să aibă de unde alege pe cei mai vrednici între vrednici, iar cei rămaşi neîntrebuinţaţi, au prin cultura ce au obţinut mai mul­te posibilităţi de câştigarea existen­ţei şi sunt mai conştient patrioţi ce­tăţeni. Nu se ştie oare că în satul Ditrău din Ciuc, unde există un gimnaziu confesional­­ din plugarii acelui sat sunt absolvenţi de gimnaziu, a­­gricultori luminaţi, care storc pă­mântului, pădurilor şi vitelor bogă­ţii duble, cu ajutorul cunoştinţelor din şcoală şi deci măresc şi venitul statului cu dublul satelor de analfa­beţi care seamănă fără să are, nu­mai grăpând pământul şi că situa­ţia este aceiaş în satele popoarelor civilizate ! Acest exemplu pentru o singură ramură de activitate, cu celelalte lucrul petrecându-se la fel şi am­plificat ca consecinţe. Lăsând la o parte acest argument care cade lesne în faţa golului bu­getar, iată aici o soluţiune care este foarte uşor de aplicat şi care poate chiar descărca bugetul Ministerului Instrucţiunei la capitolul «învăţă­mânt secundar» de o bună parte chiar din actualele prevederi buge­tare. Un liceu are în conformitate cu regulamentul 360 elevi. Statul nu cheltuește cu el decât salarul prrof­e­­sorilor 90.000 lei lunar sau 1­080.000 lei anual. Care părinte de elev de liceu nu poate plăti lunar HM­—150 lei, pentru învăţătura fiului său, chiar dacă nu este un om cu stare . Aceste taxe se plătesc la finanţe pentru capitolul de venituri creiat prin lege în acest scop. Astfel de ajunge la reducerea cheltuelilor Ministerului Instrucţiu­­nei din bugetul statului, la acest capitol, cu exact jumătate din ceia­­ce s’a cheltuit în acest an bugetar. Se realizează prin aceasta cu si­guranţă, menţinerea tuturor şcoale­­lor secundare existente, chiar şi nu­mai cu o taxă de 100 lei de elev. Se va zice că este acelaş lucru, căci şcolile desfiinţate, vor putea fi­­ susţinute de comitete şi se va ajun­ge tot acolo. Nu, şi iată de ce. Mai întâi se creiază elevi şi pă­rinţi favorizaţi, acei din localităţile unde şcolile nu se desfiinţează şi prigoniţi, care pentru a-şi menţine şcoala pe socoteala lor, vor trebui Mijloace pentru menţinerea şcolilor --------0000--------­ (Continuare în pag. 11­ a). LECJI FOCULUI MIX DERON Frumosul palat al Reichstagului, care fusese ridicat de Bismark, s'a năruit, incediat de o mână crimina­lă a unui comunist. Nu fără să o­­fere o lecţie­.. După război, Germania a căutat prietenie la ruşi­ Din colţul ei de reculegere n’a în­ţeles menirea ce-i revenia şi izo­­lându-se voit de mâna prietenă care i se întindea de aproape, a căutat, — prea încrezătoare în caracterul a­­dânc serios al poporului său, — prie­tenie şi colaborare acolo unde nici o lege nu mai era valabilă. De aci Germania a încurajat şi a ajuns să adăpostească, cuibărirea elementelor de distrugere şi întin­derea reţelei lor peste mări şi ţări. Această greşeală o ispăşeşte astăzi Germania. In faţa hidrei ale cărei capete s'au întins, rânjind a rău, în toate colţurile lumii la aşezămin­tele de ordine şi autoritate, lumea cuminte are o singură datorie. Reprimarea cu hotărâre a tuturor încercărilor de anarhizare. Dar este vremea să se coboare de acolo de unde trebue mângâierea şi uşurarea care a lipsit prea mult acelora care orbecăiesc în apele tulburi ale mi­zeriei şi inconştienţei. Încă o clipă de neînţelegere şi va fi poate prea târziu. Nebunia roşie a fost lăsată prea mult să-şi joace caii peste plaiurile lumii, începând din întinsurile Chi­nei peste Europa întreagă şi până la celălalt ţărm al Oceanului. Lecţia Germaniei, care ameninţă să cadă ca cea dintâi, după ce a căutat sprijin şi prietenie la Mos­cova, şi a dat adăpost tuturor nebu­nilor, să fie de învăţătură. Căci incendiul de la Berlin este un groasnic avertisment. I. N. In pag. V-a: Examinarea bugetului pe 1933

Next