Cuventul, iunie 1933 (Anul 9, nr. 2908-2937)
1933-06-25 / nr. 2932
ANUL AL IX-lea2932. Decacta şi Administraţia Bi]CUft£$Ti, calea Victoriei 48, etajul 1 (Intrarea prin Pasapiul Imobiliara)312/45 Direcţia 378/10 378/09 Fondator: TITUS ENACOVICI S8mânÎmcobe şi publicaţiile TOT DESPRE „dreapta" şi „stânga“ -poooo. Se pare că lămuririle noastre în legătură cu problema radicalismului nu au fost de natură a satisface pe preopinentul nostru de la «Dreptatea». Dificultatea cea mai de seamă vină din faptul că d-sa stărue asupra necesităţii de a şti dacă radicalismul nostru e de dreapta sau de stânga, pe când noi neînţelegând sensul politic al acestei întrebări, nu-i putem da nici un răspuns. «Dreptatea» ar vrea să ştie dacă suntem la dreapta sau la stânga, pentru că altul nu mai înţelege. Şi nu mă înţelege, pentru că «unele «din articolele d-sale sunt radicale «de stânga, mai ales cele economice; altele — articolele politice — înclină spre dreapta, sau chiar mai «departe, în materie socială sau «morală, d-sa n’are nici o poziţie clară, iar în filosofie este adeptul «filosofiei idealiste». Asta e, o mărturisesc, cam grav. Căci dacă ar fi adevărat, asta ar însemna că eu sunt un tip hibrid, care nu ştiu să gândesc unitar şi organic, şi care adun tot felul de soluţiuni din câmpuri de realităţi structural deose- Şbite- Miros» pentru mine însă că lucrurile nu stau tocmai aşa. In această discuţie aproape jenant de personală — ce importantă să aibă «are In toată treaba asta persoana mea ! — eu trebue să constat două fapte: întâiu, că mi se pun în sarcină treburi de cari nu sunt vinovat; al doilea, că există o anumită confuziune de termeni. Mi se spune, de pildă, că în filosofie aş fi idealist. Nu e adevărat. Nu am fost niciodată idealist în filosofie. Nu a fost neam de neamul meu; că doară bunicu-meu, Stroe Ivaşcu era ţăran din Bărăganul Brăilei; şi ce să aibă a face nunul simţ ţărănesc cu idealismul (filozofic); şi nădăjduiesc să nu fie nici băieţii mei, pe cari i-aş vrea prescnţi în frica lui Dumneziu şi în respectul realităţilor esenţiale- Cine a pătruns în miezul lucrurilor ăstora, a înţeles ce pacoste e idealismul filozofic, şi ştie de ce mă scutur eu aşa de tare de el. Prin urmare, nu sunt idealist în filozofie. Cât despre încurcătura cu dreapta şi stânga, cu soluţii economice de un fel, şi cu atitudini politice de altfel, — apoi aci chestia e mai complicată, dar totuş pasibilă de descurcare. Principial, preopinentul meu are dreptate: toate soluţiile pe cari le accepţi, trebue să formeze sistem; nu poţi fi, de pildă, pentru proprietatea de uz, şi antidemocrat; sau: nu poţi fi democrat în politică, şi realist în filozofie; sau: nu poţi preconiza o aşezare ierarhică şi organică a statului şi cere în acelaş timp un reregim parlamentar. Nu poţi- Cine a mers până în fundul lucrurilor, știe ce spun eu acum. Deci, principial, preopinentul meu are dreptate. (Numai că, nu în potriva mea, care de când scriu aci, tocmai acest punct de vedere am reprezentat). Preopinentul meu (de ce nu-și spune numele, să discutăm cu viziera ridicată!) nu are dreptate însă, când vrea să aplice acest principiu la dreapta şi stânga. Şi nu are, pentru că, «dreapta» şi «stânga» nu sunt denominaţiuni suficient de precizate, aşa încât să determine situaţiuni structural deosebite. Mă rog, Stalin e de dreapta sau de stânga? De stânga, desigur. Şi totuş Stalin a instituit o dictatură. Care e, precum se ştie, treabă de dreapta Ori poate că Stalin e de dreapta? Poarte bine, de dreapta să fie, eu nu mă opun. Dar atunci cum facem cu abolirea proprietăţii individuale, care, precum ţară, se ştie, e o treabă de stânga, şi pe care tot Stalin o făcu ? Dar poate că pilda lui Stalin vă jenează. Să o luăm pe cea a lui Bismarck. Bismarck era de stânga sau de dreapta ? De dreapta. Cum se împacă însă politica lui de dreapta cu măsurile socialiste pe cari le-a înfăptuit ? Vedeţi, deci, pe dreapta şi stânga nu se poate descurca o chestiune politică, nici măcar teoreticeşte, pentru că «dreapta» şi «stânga» nu sunt în domeniul politic noţiuni complect diferenţiate. Dar chiar dacă teoretic chestiunea ar fi discutabilă, întrebarea «ce fel de radicalism, de dreapta sau de stânga» tot nu ar fi revelantă pentru discuţia dintre «Dreptatea» şi noi. Eu am stăruit asupra acestei laturi a problemei, şi îmi pare rău că preopinentul nostru nu a acordat pasagiului respectiv atenţiunea cuvenită. Mă întreabă: ce este d-ta, radical de dreapta sau de stânga! Am precizat mai sus: nu există o dreaptă şi stângă univoc definite- Dar chiar dacă ar exista, de unde vrei să ştiu eu ? şi ce interes are asta pentru discuţia noastră? Mă rog, balena e o fiinţă oarecare. Pentru naturalist, e necesar să ştie dacă e mamifer sau peşte. Dar pentru balenă? E indiferent- Căci treaba ei nu e să ştie ce este ea, ci să-şi îndeplinească funcţiunile ei fireşti. Aşa e şi cu omul politic: nu are nevoe să se eticheteze. Ci: să fie ceva precis, şi să lucreze în conformitate cu firea lui, cu ceea ce este şi ce reprezintă. Istoricul, sau teoreticianul politic, sau sociologul, acela cercetează şi etichetează pe omul politic. Omul politic însă nu e nici istoric, nici teoretician politic, nici sociolog; şi ca atare nici nu poate şti (nici nu trebue să ştie) unde se inserează el în tabelul politic. Aşa şi cu mine. Eu încerc să gândesc asupra realităţilor politice, pentru a delimita probleme şi a găsi soluţii de guvernare. Sunt de dreapta sau de stânga? Habar n am. Deci, cruţaţi-mă cu aceste întrebări. Nu de alta, dar nu au nici un sens. Naeonescu Opere complecte Începând din 1032, Giovanni Papini îşi tipăreşte, la acelaş editor Vallechi, operele complecte în 24 de volume. Nu va fi o simplă retipărire, sub copertă identică, a tuturor scrierilor sale, din care foarte puţine erau epuizate până acuma, şi numai două, după ştiinţa noastră, fuseră sortite uitării din propria iniţiativă a autorului (Memorie d’Iddio şi Paga del sabato). După câte ne am putut da seama cetind volumul al 13-lea din «Opere complecte» (intitulat Eresie letterarie), Papini şi-a distribuit cu totul altfel întreaga sa producţie, adunând laolaltă studii scrise la o mare depărtare în timp, dar având o substanţă comună. Sunt în acest volum, al 13-lea, multe bucăţi cari n-au fost niciodată retipărite, ci au rămas în revistele unde au apărut, dela 1905 încoace. Acelaş lucru se petrece, se pare, şi cu alte volume, în cari apar studii şi pagini inedite. Dar ordonate după un criteriu simplu (d■ p. portretele italiene într’un volum, portretele streine în altul, misticii, filozofii, literaţii, etc.). Ediţia aceasta integrală a tuturor producţiilor papiniene pune din nou problema operelor complecte. Este preferabilă o retipărire în ordin cronologic — aşa cum este ediţia naţională a lui Goethe şi ediţia lui André Gide — sau una distribuită după substanţa scrierilor, aşa cum e chiar ediţia de care ne ocupăm, a lui Giovanni Papini? Problema aceasta ne interesează şi pe noi, pentru «operile complecte» ale autorilor clasici români, cari, de câte ori s’au tipărit într-o ediţie mai mult sau mai puţin critică, criteriul preferat a fost totdeauna cel al substanţei. Mi se pare că, în cazul lui Papini, el fiind încă în viaţă, disribuirea aceasta după substanţa scrierilor, este cea mai justă. Mai întâi, autorul însuşi a ales o seamă de inedite, şi le-a integrat în volume unitare. Apoi, chiar cărţile tipărite până acum (şi din cele douăzeci şi opt, mai mult de jumătate sunt alcătuite din articole, studii, nuvele) au fost altfel organizate, cu titluri noui, revizuite şi puse definitiv la punct. Un autor când tipăreşte o carte de esseuri sau de nuvele, nu poate prevedea ce va scrie de acum încolo. Dar, în faţa unei ediţii complecte, este liber să-şi distribuie producţia altfel decât cum şi-a distribuit-o la apariţia volumelor. Opera capătă astfel o altă unitate, mai organică şi mai vorbitoare. Volumele îşi capătă şi o independenţă pe care nu o aveau înainte. In ceia ce priveşte evoluţia gândirii şi a talentului autorului, ea rămâne să fie ilustrată de monografii critice. La noi, criteriul substanţelor a fost foarte bine aplicat de d. Paid Zarifopol în ediţia critică a lui Caragiale. De altfel, o dilema n’ar putea fi adusă decât de ediţia complectă a lui Hajdeu. Numai în faţa unei opere atât de vaste şi de diferite, se poate pune întrebarea dacă trebuie să alegem criteriul substanţa sau criteriul cronologic. Dar, până acum, nu se aude nimic de o asemenea ediţie monumentală. Mircea Eliade Iu Cuvântul dela 26 Martie, 1933. — A DOUA ZI după arestarea Iui Seletzski — scriam chiar în locul acesta: . «La urma urmelor, ce vină are? E culpabil că a cumpărat cu prea multă lăcomie conştiinţele patriotice din piaţa noastră politică.. Prea a lucrat şi el fără măsură! A compromis, deci, atâţia oameni, cari, în genere, ştiu să lucreze cu destulă metodă. «Ca să ajungă Seletzski să închidă în cassa lui de fier ceea ce a găsit ancheta, ca să poată «învârti» în România ceea ce a învârtit, ca să ajungă ca să dispună şi de sesiunile extraordinare ale Parlamentului, a avut nevoe în afară de obrăznicia lui, în adevăr epică, de încă ceva... De amabilitatea alor noştri! «Va avea cineva îndrăzneala sau puterea să le scormonească viziunile şi altfel decât cu simple aluzii retorice sau numai cu şantajuri politice ? Tare mi-e teamă că, după cele ce am văzut şi ştim, totul se va sfârşi cu micul deranj căşunat Excelenţei Sale Seletzski, care poate că îşi dă singur seamă de valoarea reală a incidentului. Ascultaţi-mă pe mine- Excelenţa Sa va sta 2—3 săptămâni în închisoare pentru a-şi vedea, apoi, liniştit de treabă. A mânuit prea multe miliarde în România, spre a nu-şi fi asigurat mijloacele de a ieşi din încurcătură teafăr şi grabnic, d. Seletzski ar putea spune atâtea !...» Reproducem aceste rânduri nu cu plăcerea vană şi puerilă de a învedera însuşirile noastre profetice,— care, în România, sunt obştesc distribuite — ci pentru a demonstra, din potrivă, că scandalul deslănţuit acum trei luni de arestarea, precipitată şi desigur imprudentă, a ambasadorului Somlei, n’a isbutit să înfioare nici măcar pe unul din gazetarii cei mai naivi şi mai respectuoşi cu justiţia militară... Vorba: «nimeni nu e profet în ţara lui», va fi adevărată pentru alte ţări- lu românia oricine poate fi profet... Nu chiar pentru motivul ca rromânul e mai deştept decât alţii, ci pentru că în România, atât de anarhică şi spontană în aparenţă, totul se desfăşură după regula pe care am numi-o a anulării prin resorbţie. Nimic nu ţine, nimic nu schimbă, — totul trece... Nu există eveniment, nu se întâmplă nenorocire, nu ne sguduie catastrofă în stare să vatăme cursul lin şi biruitor al nepăsării româneşti. E forţa noastră cea mai caracteristică. Dar, e şi insuficienta morală cea mai gravă... Cu ea, desigur, s’a putut păstra, istoriceşte, naţia aceasta, lipsită veacuri dearândul de armele active ale defensivei spiritului, în vârtejul tutulor prigonirilor destinului. Din pricina, însă, aceleiaşi virtuţi — măreţe şi triste — ne-am creiat o viaţă publică în afară de logică, de dreptate şi sancţiune. Ştiind din experienţa ancestrală că «totul trece», că nimic nu atinge măduva rezistenţii noastre infinite, ne am creiat o stare de suflet în care trece curent orice monstruozitate şi orice batjocură. Ce vreţi să se Întâmple în Romania destul de grav şi de neeliminabil prin plictiseală pentru că să avem dreptul de a zice: asta o să aibă urmare? Totul în buna noastră ţară e fără consecinţă. Vă asigur că din dimineaţa in care veţi afla că un domn IN PAGINA VIUI ! Un plan de restaurare a dualismului austro-ungar sub sceptrul Habsburgkor ul ilustru a fugit peste graniţă furând palatul Poştelor din temelie, până în a ţara când vă veţi plictisi cetind în gazetă noui amănunte asupra «senzaţionalei dispariţii», nuva trece mai mult timp decât e necesar advocatului respectiv să-şi redacteze nrisoarea de mustrare pentru justiţia... şicanatoare cu o adevărată victimă a «rumoarei publice» In ce priveşte pe bietul d. Schitsky personal, avem de constatat numai că drama lui a durat mai mult ca de obicei. Noi prevedeam trei săptămâni. Au fost necesare, totuș, trei luni... S’a exagerat. Ce anume se constatase împotriva victimei, acum trei luni? Fleacuri! Să cităm pe unul care văzuse dosarul și al cărui cuvânt nu poate fi pus la îndoială, lată, deci, ce spunea n. Gr. Iunian dela tribuna Camerei, în Aprilie ! «Nu există act secret, oricât ar fi publicarea lui de vătămătoare intereselor noastre celor mai însemnate, ca să nu se găsească în arhiva societăţii Skoda, la reprezentantul ei la Bucureşti, planurile noastre de armament, toate contractele încheiate cu alte societăţi, referatele cele mai intime, cu caracterul cel mai secret, referatul, cum s’a arătat al ministerului de războiu către d. preşedinte al consiliului, a cărui copie nu rămânea nici măcar în arhiva ministerului, toate aceste acte se găsesc în copii în mai multe exemplare, în dosarele societăţii Skoda, un serviciu de informaţiuni dintre cele mai bine organizate, care nu se putea păstra fără complicitatea acelora din ministerul de războiu». Numai atât, atât făcuse bietul domn Seletzsky.Cum ne vom putea pocăi îndeajuns de necazurile ce i-am pricinuit în aceste trei luni de plictiseală inutilă? Dem. Theodorescu Menţiuni Critice * de PERPESSICIUS ---------QOOXOOO-------- C. ARDELEANU : Viermii pământului, romatii ed. «Adevărul». Dacă oraşul, cu poezia lui trepidantă, cu aşezările lui clădite pe nisip, cu dramele şi comediile lui a intrat şi continuă să-şi consolideze poziţiile pe linia de foc a literaturii noastre contemporane, suburbia sau centrul industrial întârzie şi, cum e şi firesc, va mai întârzia. Fie până ce procesul de gestaţie creatoare, va ajunge în durată pe acela al literaturii pe teme agrare sau citadine, fie până în ziua în care o mare putere, lirică asa epică, nu importă, va răsări dintre furnale ca un duh al mineralului şi ca o protestare a noului Adam. Până atunci rămâne să ne consolăm cu literatură, de inspiraţie industrială, importată, sau, sub raportul liric, cu versurile colţuroase, dar nu mai puţin patetice, din «împărat şi Proletar» ale lui Eminescu, precursor, dacă se poate spune, şi în direcţia aceasta. Dacă oraşele tentaculare ale Apusului şi-au aflat bardul în belgianul Verhaeren, dacă America, începând cu Whitman şi continuând cu Sinclair au înregistrat pe retina şi în inima scriitorilor ei melodiile şi gestele nouei civilizaţii, dacă Rusia Sovietică, înlocuind vechiul cavalerism al baladelor puşkiniene, favorizează odată cu revoluţia ei socială şi una de ordin literar, nouă, — pentru câtă vreme cine ar putea să spună, — nu ne rămân decât accentele proletarului eminescian şi aforismele lui indelebile. O literatură, care sub raportul liric cunoaşte idila rustică a lui Coşbuc, iar sub cel epic, pe «Ion» şi «Răscoala»» ale lui Liviu Rebreanu îşi are pentru multă vreme trasat horoscopul. D. C. Ardeleanu încearcă, cu romanul de astăzi, Viermii pământului să-i imprime întâia renegare serioasă. Dacă nu reuşeşte încă, meritul istoric al d-lui C. Ardeleanu nu poate fi tăgăduit după cum nu este nici acela al d-lui I. Agârbiceanu, carele în vastul său roman «Arhanghelii» a transcris întâiul, viaţa mitică şi, aproape naţională, aşi zice, a exploatărilor aurifere din Ardeal. Cu adaosul însă că «Arhanghelii» stă în opera autorului «Fefeleagăi» pe întâiul plan şi că este o foarte izbutită frescă a vieţii transilvănene, în timp ce Viermii pământului ocupă în importanţă, acelaş loc, pe care-l deţine şi cronologiceşte, în opera d-lui C. Ardeleanu. Nu se poate contesta d-lui C. Ardeleanu un preţios merit, acela de a ţi fi înoit resursele inspiraţiei sale, mai mult, chiar pe acela de a fi izbutit pentru majoritatea cazurilor. «Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa», «Am ucis pe Dumnezeu» şi «Casa cu fete», aduceau fiecare o altă lume, întâiul, periferia dramatică în care se împletiau într’o luxuriantă vegetaţie de maidan, amurgul unei ratat de carieră, cu visele intinate ale fiicei lui, actriţa şi cu devotamentul romantic dar nu mai puţin omenesc, al unui biet cismar îndrăgostit; al doilea, cu încercarea, uneori confuză, totdeauna temerară, de a pogorî în misterele sufleteşti ale unui intelectual posedat; al treilea cu romanul, prea fugitiv poate, al unui mediu de viaţă galantă — dar toate trei, unele mai îngrijite- altele mai puţin, sub raportul stilistic, străduindu-se sa creeze viaţă diversă, iluzie epică, artă. Viermii pământului, se înscrie, aşadar, în linia acestor tentative, dar are marele nenoroc să rămână cu mult sub nivelul lor. Intr’un interview, acordat cu prilejul apariţiei ultimului d-sale roman, d. C. Ardeleanu amintia de pilda înaintaşului său, întru naturalism, de marele Emile Zola, despre al cărui «Germinal» nu păstrează o prea bună amintire. Şi este regretabil. Căci oricât de caducă ar fi o bună parte din documentarea experimentalistului Zola, nu se pot tăgădui patronului naturalismului francez, o mare capacitate imaginativă şi o veritabilă forţă creatoare, care durează şi va dura, indiferent de metamorfozele la cari romanul contemporan a fost, de la dânsul încoace, solicitat. D-l C. Ardeleanu a coborît şi d-sa în mina de cărbuni dela Anina, a cunoscut termitierele sufocante ale muncitorilor, «coranul» şi viaţa lui familiară, sanatoriul dela Sommerfrisch, dar un roman al vieţii acesteia industriale, specifice, nu a izbutit să dea. D. C. Ardeieanu a fost hărţuit tot timpul de două teme secundare, ce trebuiau să rămână episodice și de cadru, dar cari se substituesc întru totul singurei (Citiţi continuarea în pag. 11a) Actualităţi Măria Sa Marele Voevod Mihai a vizitat drn regimentul 2 vânători de gardă No. 9, asistând la diferite demonstraţii şi exerciţii. Fotografia noastră îl arată pe Moştenitorul Tronului urmărind cu toată atenţia demontarea unui tun de tranşee DUMINICA 25 IUNIE 1033 Politica internațională ooolooo- Călătoria la Berlin a d-lui Goemboes, primul ministru maghiar, a suscitat comentariile cele mai variate şi mai contradictorii în presă. Importanţa acestei vizite făcută cam pe neaşteptate şi într’un moment când cele ce se petrec în Austria reţin atenţia întregei Europe, trebuia să provoace oarecare senzaţie. Desigur este greu în urma unor comunicări oficiale să se ştie ceia ce au discutat d-nii Goemboes şi Hitler. Explicaţiile date pe cale oficioasă tind să încredinţeze lumea că deplasarea premierului maghiar se datoreşte hotărârii sale de a pune la punct unele probleme de ordin economic pendinte între Germania şi Ungaria. Lămurirea aceasta este, negreşit, verosimilă. Cu atât mai mult cu cât Ungaria se găseşte astăzi în ajunul recoltei sale agricole. Dar, dacă întrevederile Hitler—Goemboes au purtat şi asupra laturei economice, nu e mai puţin adevărat că scopul lor principal a fost altul. Şi anume unul politic de stringentă actualitate. Astăzi Europa Centrală este dominată de evenimentele din Austria. Eventualitatea Anschlussului şi problema restaurării habsburgice, iată chestiunile pe care o logică elementară le desemnează ca fiind acelea asupra cărora au discutat la Berlin dictatorul german şi primulministru ungar. Nu e greu de presupus ce atitudine a manifestat d. Goemboes faţă de aceste două probleme. Căci prin forţa împrejurărilor Ungaria este adversară hotărâtă a unei alipiri a Austriei la Germania. Cum şi Italia n'ar vedea cu ochi buni realizarea Anschlussului, cu atât mai mult în virtutea legăturilor dintre Rerna şi Budapesta, d. Goemboes se socoteşte forte să ia o poziţiune net ostilă Anschlussului. In ce priveşte monarchiei în Austria atitudinea primului-ministru maghiar, depărtându-se de aceia a Italiei, Angliei şi Franţei, se identifică perfect cu atitudinea Germaniei. Intr’adevăr la Londra, Paris şi la Berna, cu deosebire, se examinează eventualitatea unei restauraţii habsburgice pe care unele cercuri din aceste capitale o consideră ca fiind singura măsură substanţială şi efectivă în stare să împiedice Anschlussul. Hitler vrea unirea; el lucrează din răsputeri pentru a grăbi un proces, dealtminteri fatal. Berlinul e deci vrăjmaş al soluţiei habsburgice. Ceiace convine d-lui Goemboes, adversar şi el al rechemării dinastiei detronate. Căci o restauraţie începută la Viena nu s’ar putea termina decât la Budapesta. Vechiul dualism austro-ungar nu mai surâde Ungariei. Dar Anschlussul, restaurarea Habsburgilor ori dualismul austroungar subt orice formă ridică în picioare şi Mica înţelegere, cu deosebire Cehoslovacia. Ca şi Ungaria, ea vrea statu-quo. Dar dacă, totuşi, ceva trebuie să se întâmple ? Să rezumăm situaţia: cele trei mari puteri Anglia, Franţa şi Italia sunt ostile Anschlussului. Pentru a-l împiedeca sunt dispuse la unele soluţii. Nu sunt însă nici ele înţelese asupra oricăror eventualităţi. Mica înţelegere nu vrea Anschluss, dar nu prezintă nici soluţii. Cere mai degrabă statu-quo. Ungaria potrivnică Anschlussului se opune prin anti-legitimistul Goemboes la soluţia restaurării habsburgice şi nu pare dispusă nici să accepte refacerea antebelicului dualism. Atitudinea Budapestei este: 8. Călătoria d-lui Goemboes, problema austriaca şi atitudinea puterilor însă, sub presiunea Rornei, susceptibilă de schimbări. Germania lucrează şi aşteaptă Anschlussul. E destul pentru ca orice s’ar propune cu scopul de a împiedeca desfăşurarea naturală a lucrurilor, să întâmpine rezistenţa ei. In sfârşit, în Austria, principalul interesat, situaţia este destul de tulbure. Guvernul Dollfuss luptă energic. Dar ce pot face acţiunea lui, tratatele, banii şi soluţiile artificiale împotriva inexorabilei dezvoltări a unui proces care nu e în ultimă analiză decât o mişcare de desăvârşire a unităţii germane ? Vladimir Ionescu --------0X0--------- Parlamentele de cartier Intrebaţi-l pe oricare reporter care cercetează primăriile de sector din Bucureşti, cum se operează la aceste publice instituţii şi veţi afla cum se îndeplinesc minunile în zilele noastre! Furniturile nu se plătesc decât dacă binevoieşte primarul — şi primarii nu binevoiesc decât din motive idealiste, ca să zicem aşa — cetăţenii sunt adesea bruscaţi de oameni cari nu numai cu nu merită să fie consilieri, dar nici măcar, mijiţi de a treia mână; cartiere întregi au rămas nepavate, fără lumină, prevăzute cu prăpăstii şi murdărie de cea mai întunecată provincie. Dacă ar fi numai atât şi încă s’ar salva prestigiul administraţiilor de sector. Dar s’au iscat certuri. Pornite din ambiţii nesatisfăcute — e drept puţine — sau pur şi simplu din interese nesatisfăcute — foarte multe■ Parlamentul s’a mutat la primăriile de sector. Scandaluri peste scandaluri. Se înjură reciproc părinţii cartierelor ca chivuţele, ca rişcarii, ca bărbatarii şi restaurarea ca domnii parlamentari. Se aminteşte, de pildă, unui fost primar care, cu ruşine a fost demis sau sa demis din funcţie, că d-sa a trimis nu ştiu cui o femeie care să se roage pentru el. Numai şapte zile să mai fie primar. Apoi, între ei, scumpii şi galbenii părinţi — căci la sectorul de galben s’a petrecut cel mai recent scandal — sau tratat de proşti, imbecili, necinstiţi, sperţari. Exact ca la Cameră, în zilele când aleşii naţiunei au chef să amuze tribunele. Este adevărat că nu sa ajuns încă până la acel pisc al încordării, ca aleşii să explodeze cu toată furia şi să spună tot ce au pe inimă, să dea în vileag toate micile coţcării şi marile afaceri făcute pe socoteala contribuabilului sleit. Deocamdată părinţii sectoarelor, n’au curajul să se acuze decât în culise. Un consilier foarte deochiat de la un sector, poate afirma, faţă de martori: ' — Să îndrăzniască numai dobitocul de primar să se atingă de mine şi-l dau peste cap pe pungaş! Ceiace denotă că se iubesc tare mult între ei consilierii numiţi sau aleşi, ca să îngrijească de nevoile cetăţeneşti. Prima etapă a fost lucrătura de culise. Au ieşit la suprafaţă, a doua etapă şi au început să dea spectacole parlamentare, iar şedinţele consiliilor sunt adevărate desbateri dictate de sector. Va urma, de bună seamă, şi ultima fază, când vor răbufni definitiv şi vor da în vileag toată fără delegea. Nu numai că primarul şi-a transportat vinaţul cu căruţele primăriei —a ceiace n’ar fi o crimă de neiertat, ci altele, altele... , , Ion Călugăru