Cuventul, iunie 1933 (Anul 9, nr. 2908-2937)

1933-06-25 / nr. 2932

ANUL AL IX-lea2932. Decact­a şi Administraţia Bi]CUft£$Ti, calea Victoriei 48, etajul 1 (Intrarea prin Pasapiul Imobiliara)­­312/45 Direcţia 378/10 378/09 Fondator: TITUS ENACOVICI S8mânÎmcob­e şi publicaţiile TOT DESPRE „dreapta" şi „stânga“ -poo­oo. Se pare că lămur­irile noastre în legătură cu problema radicalismu­lui nu au fost de natură a satis­face pe preopinentul nostru de la «Dreptatea». Dificultatea cea mai de seamă vină din faptul că d-sa stărue asupra necesităţii de a şti dacă radicalismul nostru e de dreapta sau de stânga, pe când noi neînţelegând sensul politic al aces­tei întrebări, nu-i putem da nici un răspuns. «Dreptatea» ar vrea să ştie dacă suntem la dreapta sau la stânga, pentru că altul nu mai înţelege. Şi nu mă înţelege, pentru că «unele «din articolele d-sale sunt radicale «de stânga, mai ales cele economi­­­ce; altele — articolele politice — înclină spre dreapta, sau chiar mai «departe, în materie socială sau «morală, d-sa n’are nici o poziţie clară, iar în filosofie este adeptul «filosofiei idealiste». Asta e, o măr­turisesc, cam grav. Căci dacă ar fi adevărat, asta ar însemna că eu sunt un tip hibrid, care nu ştiu să gândesc unitar şi organic, şi care adun tot felul de soluţiuni din câm­puri de realităţi structural deose- Şbite- M­iros» pentru mine însă că lucrurile nu stau tocmai aşa. In această discuţie aproape jenant de personală — ce importantă să aibă «are In toată treaba asta persoana mea ! — eu trebue să constat două fapte: întâiu, că mi se pun în sar­cină treburi de cari nu sunt vino­vat; al doilea, că există o anumită confuziune de termeni. Mi se spune, de pildă, că în filo­sofi­e aş fi idealist. Nu e adevărat. Nu am fost niciodată idealist în filosofie. Nu a fost neam de nea­mul meu; că doară bunicu-meu, Stroe Ivaşcu era ţăran din Bără­ganul Brăilei; şi ce să aibă a face nunul simţ ţărănesc cu idealismul (filozofic); şi nădăjduiesc să nu fie nici băieţii mei, pe cari i-aş vrea prescnţi în frica lui Dumnezi­u şi în respectul realităţilor esenţiale- Cine a pătruns în miezul lucruri­lor ăstora, a înţeles ce pacoste e idealismul filozofic, şi ştie de ce mă scutur eu aşa de tare de el. Prin urmare, nu sunt idealist în filozofie. Cât despre încurcătura cu dreapta şi stânga, cu soluţii econo­mice de un fel, şi cu atitudini poli­tice de altfel, — apoi aci chestia e mai complicată, dar totuş pasibi­lă de descurcare. Principial, preo­pinentul meu are dreptate: toate soluţiile pe cari le accepţi, trebue să formeze sistem; nu poţi fi, de pildă, pentru proprietatea de uz, şi antidemocrat; sau: nu poţi fi de­mocrat în politică, şi realist în fi­lozofie; sau: nu poţi preconiza o a­­şezare ierarhică şi organică a sta­tului şi cere în acelaş timp un re­­regim parlamentar. Nu poţi- Cine a mers până în fundul lucrurilor, știe ce spun eu acum. Deci, princi­pial, preopinentul meu are drepta­te. (Numai că, nu în potriva mea, care de când scriu aci, tocmai acest punct de vedere am reprezentat). Preopinentul meu (de ce nu-și spune numele, să discutăm cu vi­ziera ridicată!) nu are dreptate în­să, când vrea să aplice acest prin­cipiu la dreapta şi stânga. Şi nu are, pentru că, «dreapta» şi «stânga» nu sunt denominaţiuni suficient de precizate, aşa încât să determine s­ituaţiuni structural deosebite. Mă rog, Stalin e de dreapta sau de stânga? De stânga, de­sigur. Şi to­tuş Stalin a instituit o dictatură. Care e, precum se ştie, treabă de dreapta­ Ori poate că Stalin e de dreapta? Poarte bine, de dreapta să fie, eu nu mă opun. Dar atunci cum facem cu abolirea proprietăţii individuale, care, precum ţară, se ştie, e o treabă de stânga, şi pe ca­re tot Stalin o făcu ? Dar poate că pilda lui Stalin vă jenează. Să o luăm pe cea a lui Bismarck. Bis­marck era de stânga sau de dreap­ta ? De dreapta. Cum se împacă însă politica lui de dreapta cu mă­surile socialiste pe cari le-a înfăp­tuit ? Vedeţi, deci, pe dreapta şi stânga nu se poate descurca o chestiune politică, nici măcar teoreti­ceşte, pentru că «dreapta» şi «stânga» nu sunt în domeniul politic noţiuni complect diferenţiate. Dar chiar dacă teoretic chestiunea ar fi dis­cutabilă, întrebarea «ce fel de ra­dicalism, de dreapta sau de stânga» tot nu ar fi revelantă pentru dis­cuţia dintre «Dreptatea» şi noi. Eu am stăruit asupra acestei laturi a problemei, şi îmi pare rău că preo­pinentul nostru nu a acordat pasa­­giului respectiv atenţiunea cuve­nită. Mă întreabă: ce este d-ta, radi­cal de dreapta sau de stânga! Am precizat mai sus: nu există o dreaptă şi stângă univoc definite- Dar chiar dacă ar exista, de unde vrei să ştiu eu ? şi ce interes are asta pentru discuţia noastră? Mă rog, balena e o fiinţă oare­care. Pentru naturalist, e necesar să ştie dacă e mamifer sau peşte. Dar pentru balenă? E indiferent- Căci treaba ei nu e să ştie ce este ea, ci să-şi îndeplinească funcţiu­nile ei fireşti. Aşa e şi cu omul politic: nu are nevoe să se etiche­teze. Ci: să fie ceva precis, şi să lucreze în conformitate cu firea lui, cu ceea ce este şi ce reprezintă. Isto­ricul, sau teoreticianul politic, sau sociologul,­­ acela cercetează şi e­­tichetează pe omul politic. Omul politic însă nu e nici istoric, nici teoretician politic, nici sociolog; şi ca atare nici nu poate şti (nici nu trebue să ştie) unde se inserează el în tabelul politic. Aşa şi cu mine. Eu încerc să gân­desc asupra realităţilor politice, pentru a delimita probleme şi a găsi soluţii de guvernare. Sunt de dreapta sau de stânga? Habar n am. Deci, cruţaţi-mă cu aceste între­bări. Nu de alta, dar nu au nici un sens. Nae­­onescu Opere complecte Începând din 1032, Giovanni Pa­­pini îşi tipăreşte, la acelaş editor Vallechi, operele complecte în 24 de volume. Nu va fi o simplă retipări­re, sub copertă identică, a tuturor scrierilor sale, din care foarte puţi­ne erau epuizate până acuma, şi nu­mai două, după ştiinţa noastră, fu­seră sortite uitării din propria ini­ţiativă a autorului (Memorie d’Id­­dio şi Paga del sabato). După câte ne am putut da seama cetind volu­mul al 13-lea din «­Opere complecte» (intitulat Eresie letterarie), Papini şi-a distribuit cu totul altfel întrea­ga sa producţie, adunând laolaltă studii scrise la o mare depărtare în timp, dar având o substanţă comu­nă. Sunt în acest volum, al 13-lea, multe bucăţi cari n-au fost nicioda­tă retipărite, ci au rămas în revis­tele unde au apărut, dela 1905 încoa­ce. Acelaş lucru se petrece, se pare, şi cu alte volume, în cari apar stu­dii şi pagini inedite. Dar ordonate după un criteriu simplu (d■ p. por­tretele italiene într’un volum, por­tretele streine în altul, misticii, fi­lozofii, literaţii, etc.). Ediţia aceasta integrală a tuturor producţiilor papiniene pune din nou problema operelor complecte. Este preferabilă o retipărire în ordin cronologic — aşa cum este ediţia naţională a lui Goethe şi ediţia lui André Gide — sau una distribuită după substanţa scrierilor, aşa cum e chiar ediţia de care ne ocupăm, a lui Giovanni Papini? Problema a­­ceasta ne interesează şi pe noi, pen­tru «operile complecte» ale autori­lor clasici români, cari, de câte ori s’au tipărit într-o ediţie mai mult sau mai puţin critică, criteriul pre­ferat a fost totdeauna cel al sub­stanţei. Mi se pare că, în cazul lui Papini, el fiind încă în viaţă, disribuirea a­ceasta după substanţa scrierilor, este cea mai justă. Mai întâi, auto­rul însuşi a ales o seamă de inedite, şi le-a integrat în volume unitare. Apoi, chiar cărţile tipărite până a­­cum (şi din cele douăzeci şi opt, mai mult de jumătate sunt alcătuite din articole, studii, nuvele) au fost alt­fel organizate, cu titluri noui, revi­zuite şi puse definitiv la punct. Un autor când tipăreşte o carte de es­­seuri sau de nuvele, nu poate pre­vedea ce va scrie de acum încolo. Dar, în faţa unei ediţii complecte, este liber să-şi distribuie producţia altfel de­cât cum şi-a distribuit-o la apariţia volumelor. Opera capătă astfel o altă unitate, mai organică şi mai vorbitoare. Volumele îşi ca­­pătă şi o independenţă pe care nu o aveau înainte. In ceia ce priveşte evoluţia gân­dirii şi a talentului autorului, ea rămâne să fie ilustrată de mono­grafii critice. La noi, criteriul sub­stanţelor a fost foarte bine aplicat de d. Paid Zarifopol în ediţia criti­că a lui Caragiale. De altfel, o di­lema n’ar putea fi adusă decât de ediţia complectă a lui Hajdeu. Nu­mai în faţa unei opere atât de vaste şi de diferite, se poate pune între­barea dacă trebuie să alegem crite­riul substanţa sau criteriul crono­logic. Dar, până acum, nu se aude ni­mic de o asemenea ediţie monumen­tală. Mircea Eliade Iu Cuvântul dela 26 Martie, 1933. — A DOUA ZI după arestarea Iui Seletzski — scriam chiar în locul acesta: . «La urma urmelor, ce vină are? E culpabil că a cumpărat cu prea multă lăcomie conştiin­­ţele patriotice din piaţa noastră politică­.. Prea a lucrat şi el fără măsură! A compromis, deci, atâţia oameni, cari, în genere, ştiu să lucreze cu destulă me­todă. «Ca să ajungă Seletzski să în­chidă în cassa lui de fier ceea ce a găsit ancheta, ca să poată «în­vârti» în România ceea ce a în­vârtit, ca să ajungă ca să dis­pună şi de sesiunile extraordi­nare ale Parlamentului, a avut nevoe în afară de obrăznicia lui, în adevăr epică, de încă ceva... De amabilitatea alor noştri! «Va avea cineva îndrăznea­la sau puterea să le scor­monească viziunile şi alt­fel decât cu simple aluzii retorice sau numai cu şan­­tajuri politice ? Tare mi-e teamă că, după cele ce am văzut şi ştim, totul se va sfârşi cu micul deranj că­şunat Excelenţei Sale Se­letzski, care poate că îşi dă singur seamă de valoa­rea reală a incidentului. Ascultaţi-mă pe mine- Ex­celenţa Sa va sta 2—3 săp­tămâni în închisoare pen­tru a-şi vedea, apoi, liniş­tit de treabă. A mânuit prea multe miliarde în Ro­mânia, spre a nu-şi fi asi­gurat mijloacele de a ieşi din încurcătură teafăr şi grabnic, d. Seletzski ar pu­tea spune atâtea !...» Reproducem aceste rânduri nu cu plăcerea vană şi puerilă de a înve­dera însuşirile noastre profetice,— care, în România, sunt obştesc dis­­tribui­te — ci pentru a demonstra, din potrivă, că scandalul deslăn­­ţuit acum trei luni de arestarea, precipitată şi desigur imprudentă,­ a ambasadorului Somlei, n’a isbutit­ să înfioare nici măcar pe unul din gazetarii cei mai naivi şi mai res­pectuoşi cu justiţia militară... Vorba: «nimeni nu e profet în ţara lui», va fi adevărată pentru alte ţări- lu r­om­ânia oricine poate fi profet... Nu chiar pentru motivul ca rromânul e mai deştept decât alţii, ci pentru că în România, atât de a­­narhică şi spontană în aparenţă, to­tul se desfăşură după regula pe ca­re am numi-o a anulării prin re­sorbţie. Nimic nu ţine, nimic nu schimbă, — totul trece... Nu există eveniment, nu se întâmplă nenoroci­re, nu ne sguduie catastrofă în sta­re să vatăme cursul lin şi biruitor al nepăsării româneşti. E forţa noastră cea mai caracteri­stică. Dar, e şi insuficienta morală cea mai gravă... Cu ea, desigur, s’a putut păstra, istoriceşte, naţia aceasta, lipsită vea­curi dearândul de armele active ale defensivei spiritului, în vârtejul tu­tulor prigonirilor destinului. Din pricina, însă, aceleiaşi virtuţi — mă­reţe şi triste — ne-am­ creiat o viaţă publică în afară de logică, de drep­tate şi sancţiune. Ştiind din experi­enţa ancestrală că «totul trece», că nimic nu atinge măduva rezistenţii noastre infinite,­­ ne am creiat o stare de suflet în care trece curent orice monstruozitate şi orice batjo­cură. Ce vreţi să se Întâmple în Roma­nia destul de grav şi de neelimina­­bil prin plictiseală pentru că să a­­vem dreptul de a zice: asta o să ai­bă urmare? Totul în buna noastră ţară e fără consecinţă. Vă asigur că din dimi­neaţa in care veţi afla că un domn IN PAGINA VIUI ! Un plan de restaurare a dualismului austro-ungar sub sceptrul Habsburgkor­ ul ilustru a fugit peste graniţă furând palatul Poştelor din temelie, până în a ţara când vă veţi plictisi cetind în gazetă noui amănunte asupra «sen­zaţionalei dispariţii», nu­­va trece mai mult timp decât e necesar ad­vocatului respectiv să-şi redacteze nrisoarea de mustrare pentru justi­ţia... şicanatoare cu o adevărată vic­timă a «rumoarei publice» In ce priveşte pe bietul d. Schit­­sky personal, avem de constatat nu­mai că drama lui a durat mai mult ca de obicei. Noi prevedeam trei săp­tămâni. Au fost necesare, totuș, trei luni... S’a exagerat. Ce anume se constatase împotriva victimei, acum trei luni? Fleacuri! Să cităm pe unul care văzuse dosa­rul și al cărui cuvânt nu poate fi pus la îndoială, lată, deci, ce spunea n­. Gr. Iunian dela tribuna Camerei, în Aprilie ! «Nu există act secret, oricât ar fi publicarea lui de vătămătoare intereselor noastre celor mai în­semnate, ca să nu se găsească în arhiva societăţii Skoda, la repre­zentantul ei la Bucureşti, planu­rile noastre de armament, toate contractele încheiate cu alte so­cietăţi, referatele cele mai inti­me, cu caracterul cel mai secret, referatul, cum s’a arătat al mi­nisterului de războiu către d. preşedinte al consiliului, a cărui copie nu rămânea nici măcar în arhiva ministerului, toate aceste acte se găsesc în copii în mai multe exemplare, în dosarele so­cietăţii Skoda, un serviciu de inf­ormaţiuni dintre cele mai bine organizate, care nu se pu­tea păstra fără complicitatea a­­celora din ministerul de răz­boiu». Numai atât,­­ atât făcuse bietul domn Seletzsky.­Cum ne vom putea pocăi îndea­juns de necazurile ce i-am­ pricinuit în aceste trei luni de plictiseală inutilă? Dem. Theodorescu Menţiuni Critice * de PERPESSICIUS ---------QOOXOOO--------­ C. ARDELEANU : Viermii pământului, romatii ed. «Adevărul». Dacă oraşul, cu poezia lui trepi­dantă, cu aşezările lui clădite pe nisip, cu dramele şi comediile lui a intrat şi continuă să-şi consolide­ze poziţiile pe linia de foc a litera­turii noastre contemporane, subur­bia sau centrul industrial întârzie şi, cum e şi firesc, va mai întârzia. Fie până ce procesul de gestaţie creatoare, va ajunge în durată pe acela al literaturii pe teme agrare sau citadine, fie până în ziua în ca­re o mare putere, lirică asa epică, nu importă, va răsări dintre furna­le ca un duh al mineralului şi ca o protestare a noului Adam. Până a­­tunci rămâne să ne consolăm cu li­teratură, de inspiraţie industrială, importată, sau, sub raportul liric, cu versurile colţuroase, dar nu mai puţin patetice, din «împărat şi Proletar» ale lui Eminescu, pre­cursor, dacă se poate spune, şi în direcţia aceasta. Dacă oraşele ten­taculare ale Apusului şi-au aflat bardul în belgianul Verhaeren, da­că America, începând cu Whitman şi continuând cu Sinclair au înre­gistrat pe retina şi în inima scrii­torilor ei melodiile şi gestele nouei civilizaţii, dacă Rusia Sovietică, în­locuind vechiul cavalerism al bala­delor puşkiniene, favorizează odată cu revoluţia ei socială şi una de or­din literar, nouă, — pentru câtă vre­me cine ar putea să spună, — nu ne rămân decât accentele proleta­rului eminescian şi aforismele lui indelebile. O literatură, care sub ra­portul liric cunoaşte idila rustică a lui Coşbuc,­ iar sub cel epic, pe «Ion» şi «Răscoala»» ale lui Liviu Rebreanu îşi are pentru multă vre­me trasat horoscopul. D. C. Ardeleanu încearcă, cu ro­manul de astăzi, Viermii pământu­lui să-i imprime întâia renegare serioasă. Dacă nu reuşeşte încă, me­ritul istoric al d-lui C. Ardeleanu nu poate fi tăgăduit după cum nu este nici acela al d-lui I. Agârbi­­ceanu, carele în vastul său roman «Arhanghelii» a transcris întâiul, viaţa mitică şi, aproape naţională, aşi zice, a exploatărilor aurifere din Ardeal. Cu adaosul însă că «Arhanghelii» stă în opera autoru­lui «Fefeleagăi» pe întâiul plan şi că este o foarte izbutită frescă a vieţii transilvănene, în timp ce Viermii pământului ocupă în im­portanţă, acelaş loc, pe care-l deţine şi cronologiceşte, în opera d-lui C. Ardeleanu. Nu se poate contesta d-lui C. Ar­deleanu un preţios merit, acela de a ţi fi înoit resursele inspiraţiei sa­le, mai mult, chiar pe acela de a fi izbutit pentru majoritatea cazuri­lor. «Diplomatul, tăbăcarul şi ac­triţa», «Am ucis pe Dumnezeu» şi «Casa cu fete», aduceau fiecare o altă lume, întâiul, periferia drama­tică în care se împletiau într’o lu­xuriantă vegetaţie de maidan, amur­gul unei ratat de carieră, cu visele intinate ale fiicei lui, actriţa şi cu devotamentul romantic dar nu mai puţin omenesc, al unui biet cismar îndrăgostit; al doilea, cu încerca­rea, uneori confuză, totdeauna te­merară, de a pogorî în misterele su­fleteşti ale unui intelectual posedat; al treilea cu romanul, prea fugitiv poate, al unui mediu de viaţă ga­lantă — dar toate trei, unele mai îngrijite- altele mai puţin, sub ra­portul stilistic, străduindu-se sa creeze viaţă diversă, iluzie epică, artă. Viermii pământului, se înscrie, aşa­dar, în linia acestor tentative, dar are marele nenoroc să rămână cu mult sub nivelul lor. Intr’un in­terview, acordat cu prilejul apari­ţiei ultimului d-sale roman, d. C. Ardeleanu amintia de pilda înainta­­şului său, întru naturalism, de ma­rele Emile Zola, despre al cărui «Ger­minal» nu păstrează o prea bună a­­mintire. Şi este regretabil. Căci ori­­cât de caducă ar fi o bună parte din documentarea experimentalistu­­lui Zola, nu se pot tăgădui patronu­­lui naturalismului francez, o mare capacitate imaginativă şi o veri­tabilă forţă creatoare, care durează şi va dura, indiferent de metamor­fozele la cari romanul contemporan a fost, de la dânsul încoace, solici­tat. D-l C. Ardeleanu a coborît şi d-sa în mina de cărbuni dela Anina, a cunoscut termitierele sufocante ale muncitorilor, «coranul» şi viaţa lui familiară, sanatoriul dela Som­merfrisch, dar un roman al vieţii acesteia industriale, specifice, nu a izbutit să dea. D. C. Ardeieanu a fost hărţuit tot timpul de două te­me secundare, ce trebuiau să rămâ­nă episodice și de cadru, dar cari se substituesc întru totul singurei (Citiţi continuarea în pag. 11­a) A­ctualităţi Măria Sa Marele Voevod Mi­hai a vizitat drn regime­ntul 2 vânători de gardă No. 9, asistând la diferite demonstraţii şi exerciţii. Fotografia noastră îl arată pe Moştenitorul Tronului urmărind cu toată atenţia demontarea unui tun de tranşee DUMINICA 25 IUNIE 1033 Politica internațională ­ooolooo- Călătoria la Berlin a d-lui Goem­­boes, primul ministru maghiar, a suscitat comentariile cele mai va­riate şi mai contradictorii în pre­să. Importanţa acestei vizite făcută cam pe neaşteptate şi într’un mo­ment când cele ce se petrec în Aus­tria reţin atenţia întregei Europe, trebuia să provoace oarecare sen­zaţie. Desigur este greu în urma unor comunicări oficiale să se ştie ceia ce au discutat d-nii Goemboes şi Hit­ler. Explicaţiile date pe cale ofici­oasă tind să încredinţeze lumea că deplasarea premierului maghiar se datoreşte hotărârii sale de a pune la punct unele probleme de ordin economic pendinte între Germania şi Ungaria. Lămurirea a­­ceasta este, negreşit, verosimilă. Cu atât mai mult cu cât Ungaria se găseşte astăzi în ajunul recoltei sale agricole. Dar, dacă întrevede­rile Hitler—Goemboes au purtat şi asupra laturei economice, nu e mai puţin adevărat că scopul lor prin­cipal a fost altul. Şi anume unul politic de stringentă actualitate. Astăzi Europa Centrală este domi­nată de evenimentele din Austria. Eventualitatea Anschlussului şi problema restaurării habsburgice, iată chestiunile pe care o logică e­­lementară le desemnează ca fiind acelea asupra cărora au discutat la Berlin dictatorul german şi primul­­ministru ungar. Nu e greu de pre­supus ce atitudine a manifestat d. Goemboes faţă de aceste două pro­bleme. Căci prin forţa împrejurări­lor Ungaria este adversară hotărâ­tă a unei alipiri a Austriei la Ger­mania. Cum şi Italia n'ar vedea cu ochi buni realizarea Anschlussului, cu atât mai mult în virtutea legă­turilor dintre Rerna şi Budapesta, d. Goemboes se socoteşte forte să ia o poziţiune net ostilă Anschlus­sului. In ce priveşte monarchiei în Austria atitudinea primului-ministru maghiar, depăr­­tându-se de aceia a Italiei, Angliei şi Franţei, se identifică perfect cu atitudinea Germaniei. Intr’adevăr la Londra, Paris şi la Berna, cu deo­sebire, se examinează eventualita­tea unei restauraţii habsburgice pe care unele cercuri din aceste capita­le o consideră ca fiind singura mă­sură substanţială şi efectivă în sta­re să împiedice Anschlussul. Hitler vrea unirea; el lucrează din răsputeri pentru a grăbi un pro­ces, dealtminteri fatal. Berlinul e deci vrăjmaş al soluţiei habsbur­gice. Ceiace convine d-lui Goem­boes, adversar şi el al rechemării dinastiei detronate. Căci o restau­raţie începută la Viena nu s’ar pu­tea termina decât la Budapesta. Ve­chiul dualism austro-ungar nu mai surâde Ungariei. Dar Anschlussul, restaurarea Habsburgilor ori dualismul austro­­ungar subt orice formă ridică în pi­cioare şi Mica înţelegere, cu deose­bire Cehoslovacia. Ca şi Ungaria, ea vrea statu-quo. Dar dacă, totuşi, ce­va trebuie să se întâmple ? Să rezumăm situaţia: cele trei mari puteri Anglia, Franţa şi Ita­lia sunt ostile Anschlussului. Pen­tru a-l împiedeca sunt dispuse la u­­nele soluţii. Nu sunt însă nici ele înţelese asupra oricăror eventuali­tăţi. Mica înţelegere nu vrea Ans­chluss, dar nu prezintă nici soluţii. Cere mai de­grabă statu-quo. Un­garia potrivnică Anschlussului se opune prin anti-legitimistul Goem­boes la soluţia restaurării habsbur­gice şi nu pare dispusă nici să ac­cepte refacerea antebelicului dua­lism. Atitudinea Budapestei este: 8. Călătoria d-lui Goemboes, proble­­­­ma austriaca şi atitudinea puterilor însă, sub presiunea Rornei, suscep­tibilă de schimbări. Germania lu­crează şi aşteaptă Anschlussul. E destul pentru ca orice s’ar propune cu scopul de a împiedeca desfăşura­rea naturală a lucrurilor, să întâm­pine rezistenţa ei. In sfârşit, în Austria, principalul interesat, situaţia este destul de tulbure. Guvernul Dollfuss luptă energic. Dar ce pot face acţiunea lui, tratatele, banii şi soluţiile arti­ficiale împotriva inexorabilei dez­voltări a unui proces care nu e în ultimă analiză decât o mişcare de desăvârşire a unităţii germane ? Vladimir Ionescu --------0X0--------- Parlamentele de cartier Intrebaţi-l pe oricare reporter ca­re cercetează primăriile de sector din Bucureşti, cum se operează la aceste publice instituţii şi veţi afla cum se îndeplinesc minunile în zi­lele noastre! Furniturile nu se plă­tesc decât dacă binevoieşte prima­rul — şi primarii nu binevoiesc de­cât din motive idealiste, ca să zi­cem­ aşa — cetăţenii sunt adesea bruscaţi de oameni cari nu numai cu nu merită să fie consilieri, dar nici măcar, mijiţi de a treia mână; cartiere întregi au rămas nepavate, fără lumină, prevăzute cu prăpăstii şi murdărie de cea mai întunecată provincie. Dacă ar fi numai atât şi încă s’ar salva prestigiul admini­straţiilor de sector. Dar s’au iscat certuri. Pornite din ambiţii nesatis­­făcute — e drept puţine — sau pur­ şi simplu din interese nesatisfăcute — foarte multe■ Parlamentul s’a mutat la primăriile de sector. Scan­daluri peste scandaluri. Se înjură reciproc părinţii cartierelor ca chi­­vuţele, ca rişcarii, ca bărbatarii şi restaurarea ca domnii parlamentari. Se aminteşte, de pildă, unui fost primar care, cu ruşine a fost demis sau sa demis din funcţie, că d-sa a trimis nu ştiu cui o femeie care să se roage pentru el. Numai şapte zile să mai fie primar. Apoi, între ei, scumpii şi galbenii părinţi — căci la sectorul de galben s’a petrecut cel mai recent scandal — s­au tratat de proşti, imbecili, ne­cinstiţi, sperţari. Exact ca la Came­ră, în zilele când aleşii naţiunei au chef să amuze tribunele. Este ade­vărat că nu sa ajuns încă până la acel pisc al încordării, ca aleşii să explodeze cu toată furia şi să spu­nă tot ce au pe inimă, să dea în vi­leag toate micile coţcării şi marile afaceri făcute pe socoteala contri­buabilului sleit. Deocamdată părinţii sectoarelor, n’au curajul să se acuze decât în cu­lise. Un consilier foarte deochiat de la un sector, poate afirma, faţă de martori: '­­ — Să îndrăzniască numai dobito­cul de primar să se atingă de mine şi-l dau peste cap pe pungaş! Ceiace denotă că se iubesc tare mult între ei consilierii numiţi sau aleşi, ca să îngrijească de nevoile cetăţeneşti. Prima etapă a fost lu­crătura de culise. Au ieşit la supra­faţă, a doua etapă şi au început să dea spectacole parlamentare, iar­ şedinţele consiliilor sunt adevărate desbateri dictate de sector. Va urma, de bună seamă, şi ultima fa­ză, când vor răbufni definitiv şi vor da în vileag toată fără de­legea. Nu numai că primarul şi-a transportat vinaţul cu căruţele primăriei —a ceiace n’ar fi o crimă de neiertat, ci altele, altele... , ,­ Ion Călugăru­

Next