Cuventul, ianuarie 1938 (Anul 15, nr. 3120-3130)
1938-01-21 / nr. 3120
„...se apropie stăpânirea strigoilor, cumplită”. Aşa îşi încheia Ion Moţa prefaţa cărţii sale. Cranii de lemn din Martie 1936. De unde apare, în scrisul şi în gândul românesc, gravitatea aceasta sumbră, sentimentul acesta tragic al :existenţii, sentiment care nu-şi găseşte model în niciuna din normele mediteraniene? Pentru că nu ie vorba aici de tragicul grec — izvorât din lipsa de semnificaţie a devenirii universale sau din sălbăticia destinului. Şi, iarăşi, nu recunoaştem aici exasperarea pe care nu şi-au putut-o stăpâni câteva genii germanice în faţa neputinţei omului de a se depăşi. Sentimentul tragic al lui Ion Moţa, şi al generaţiei sale, este izvorât şi alimentat de istorie, nu de orice istorie, ci de ceasul de faţă. Cândva, într’un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, într’o altă Românie, premenită sufleteşte — gravitatea sumbră şi prezenţa permanentă a tragicului îşi vor pierde rostul. Nu vor mai fi. Vor pieri în strălucirea acelei zile de „22 Mai” — zi glorioasă, împăcată, care înduioşase cândva sufletul zbuciumat a! lui Ion Moţa. Ce hotărâtă întoarcere la normele româneşti! Poporul nostru s’a refuzat întotdeauna tragicului şi sentimentului tragic al existenţii. Moartea ciobanului din Mioriţa, este o moarte „împăcată”. Melancolie, din belşug, dar niciodată deznădejdea cumplită, niciodată tragicul considerat ca o categoria fundamentală a condiţiei umane- Românul a întâlnit „tragicul” în istorie, nu în viaţă. Mai precis, într’o anumită istorie, în anumite episoade, în întâmplări. Astăzi bate crivăţul — mâine va fi senin. Nestatornicia soartei seamănă mai mult cu nestatornicia primăverei — decât cu legea implacabilă a destinului. Şi dacă ar fi să căutăm aderenţa sufletului românesc la unul din anotimpuri, apoi fără îndoială că acesta ar fi: primăvara. Sunt neamuri care nu cred în schimbarea istoriei; ceea ce a fost, este încă — şi va mai fi. Schimbările sunt posibile, dar nu aici, pe pământ. Neamurile acestea se solidarizează cu anotimpurile statornice, cu Vara şi Iarna. Ele nu cred că, pe pământ, se poate întâlni „o gură de rai”. Ele nu cred că omul poate, cândva, trăi într’un paradis terestru, modest, fireşte, dar totuşi un paradis (adică: fără istorie). Românii, care ştiu că Raiul se aseamănă mult cu un plain, cred deasemenea că pământul acesta al lor nu e atât de blestemat incât să nu se poată cândva realiza, chiar aici, o simplă beathudire paradisiacă. Nu se împiedică prea mult de destin, căci acesta, pentru români, nu e nici absolut nici definitiv... „Strigoii” lui Ion Moţa vor stăpâni o bucată de vreme. Până când se va face „o ţară ca soarele mândru din Cer”. Mircea Eliade & &Omnibus Ce păcat că Mateiu I. Caragiale via trăit ca să-şi sfârşească întunecatul său roman, Sub pecetia tainei ! Cele câteva capitole — singurele scrise — pe care le-a editat Perpessicius în volumul Opere mărturisesc îndeajuns pierderea suferită de literatura românească prin moartea neaşteptată a acestui ultim vlăstar al lui Caragiale. Sub pecetia tainei ar fi fost un roman unic la noi, şi cu foarte puţine corespondenţe aiurea. Histoire des treiza a lui Balzac — pe care Mateiu Caragiale o cunoştea, şi pe care o citează de vreo două ori în Sub pecetia tainei — rămâne incontestabil o carte ratată. Scriitorul român era unul dintre foarte puţinii care ar fi putut desăvârşi, tmracându-l pe Balzac din Histoire de trei ie. Cartea aceasta, mai tainică şi am atrăgătoare prin ceia ce rămână imfarstf in ea, ne aminteşte că fătata întâmplări întunecate, tort m turburat cândva indifer en£ taa buna dispoziţie a cetitorilor dura, lată una din ele, pe care bucureşteană a înregistrat-o toamna anului 1931. Lucrurile s’au petrecut tntr’un din nordul fără. Aflând că taeste pe moarte, anul din feciori — care se însurase şi se statornicise intro comună mai depărtată — porni repede la drum, împreună cu sofia sa, hotărât să-și găsească părintele in viată. Ajunse un sat pe înserate. Dar care nu-i fu mirarea când, intrând în curte, văzu casa părintească luminată, și întâlni pe bătrân pe prispă, senin și sănătos. Era singur. Feciorul său îl întrebă dacă a fost intr’adevăr greu bolnav, sau numai se svonise. —Acum sunt bine, îl lămuri bătrânul. — Și mama? — S’a dus cu ceilalți la soru-ta... Tânărul intră în casă, își lăsă dăsagii, se odihni o clipă, apoi porni cu nevastă-sa spre marginea satului, unde era casa surorei. li găsi acolo pe toti. Dar îi găsi bocind — căci trecuse o zi dela îngroparea bătrânului. După spusa lor, bătrânul murise de câteva zile, și fusese îngropat cu o zi mai înainte. Când s’au înapoiat cu toții la casa părintească, au găsit-o așa cum o lăsase bătrâna, închisă, fără nici o lumină aprinsă. Şi nu era nimeni pe prispă. Ar fi crezut toţi că tinerilor, obosiţi de drum şi de griji, li s’au năzărit numai că au văzut şi au auzit pe bătrân vorbind — dacă n'ar fi găsit în mijlocul casei, dăsagii lor, deşi uşa fusese şi rămăsese încuiată... Nu ştiu dacă mi-am amintit bine şi am rezumat corect. Mi-aduc aminte că a fost oarecare vâlvă în jurul acestei întâmplări. Apoi, peste câteva zile, s-a aşternut tăcerea. Ştie cineva mai mult? A întâlnit cineva pe vreun martor chiar din acel sat ? îşi mai aminteşte cineva vreo întâmplare asemănătoare, de care să fi auzit în vre-un sat rumănesc, şi pe care să ne o poată comunica şi nouă ?... ★ Prietenul căruia îi povestisem taina de mai sus îmi mărturiseşte o întâmplare pe care a ascultat-o intr’un tren din Moldova, acum câţiva ani. Chiar dela unul din eroii dramei. Era vorba despre aventurile corpului de voluntari români din Siberia, îndată după izbucnirea revoluţiei bolşevice. Românii aceştia capturaseră un tren blindat, cu care inspectau liniile şi aprovizionia rezistenţă armatei albe. Baza de plecare era Wladivostokul. Intr’una din manevră, trenul blindat a avut misiunea să transporte câteva detaşamente — alcătuite tot din români — şi să aştepte intr’un pană oarecare, in plin câmp, întoarcerea er. Era vorba, pare-se, de o Inspecţie a unui sat vecin. Comandantul detaşamentului, un locotenent bucovinean, se împrietenise cu povestitorul nostru. 11 rugase să-l aştepte cu ceaiul. Trebui să întârzieze, cel mult, patru-cinci ceasuri.. Au aşteptat până seara, fără ca să se audă vre-o împuşcătură, fără ca ceva neobişnuit să turbure liniştea împărăţiei albe. S’a făcut noapte, şi trenul a început să manevreze în susul şi în josul liniei, doar de a zări undeva detaşamentul Par’că intrase un pământ. Dimineata, comandantul trenului a trimis câteva patrule să-i caute. Oamenii s’au întors seara, fără nici un rezultat, întâlniseră în drumul lor un siberian. Dar nimeni nu le-a putut da vre-o lămurire. Nu-i văzuse nimeni... Au fost socotiţi pierduţi, şi tronul blindat s-a întors la Wladiwostock. Câteva luni după această întâmplare, voluntarii români se îndreptau spre patrie pe un vapor strein. Una din escale era Hong- Kong. Transoceanicul se oprise are o zi întreagă. Şi în clipa când zic! ■a din nou ancora, povestitorul o cunoaşte, pe cheiu, îmbrăcate haine civile, pe prietenul său, locotenentul bucovinean. L-au recunoscut îndată mai mulţi români, şi au început să-l strige. „Locotenentul a ridicat ochii foarte mirat; părerea nu înţelege. S’o fi simţit toum obligat să răspundă intr’un fel această manifestaţie de simpatie şi a salutat înălţând de mai mult ori mâna. N’a mai rămas atunci nicio urmă de îndoială; era chiar el. Se zărise foarte bine mâna stângă, cu trei degete lipsă, și puțin zgârcită de schija unui obuz.. Antolycus Întoarcerea cronicarului risipitor Cu toate că n’a fost ca'n bine cunoscuta pildă, o plecare de bună voe, cronicarul n’a risipit mai puţin, timp de patru ani, acele rezerve, cu cari se pornise la drum şi acele agonisiri de entusiasme, pe cari împrejurările vitrege i le interziceau, cu îndârjire Un cronicar nu e de bună seamă, numai un cititor, novaari că nu toţi cititorii sunt şi cronicari, ceea ce în treacăt fie spus, e mai mult decât o binefacere. Căci dacă o literatură se poate lipsi, şi încă cum de recenzenţi şi cronicari, ea nu poate dăinui, necum prospera, fără de comunicarea aceea multiplicată de la om la om, cu mult mai fertilă, chiar dacă nu aşa de intensă. Ca în multe din confesiunile cronicarilor. Un cronicar, insă, nu e mai puţin un cititor. Mai mult el e un profesionist al cititului, cu deprinderi, uneos tabieturi şi alteorimanii, ce se cer alimentate, şi cari 11 chinuesc, când îl mint, sau îi fac lipsă, cu aceiaşi dureroasă crispare, pe care fabula tantalică a vulgarizat-o de veacuri. Cititul cum aşa de frumos spune poetul francez e un viciu nepedepsit viciu, chiar dacă nu la fel de nepedepsit, e şi scrisul. Numai că scrisul cronicarului e un viciu, niciodată solitar. Ba chiar şi cititul, de sine înţeles fiind, că un cronicar se compune din citit şi scris, dacă nu in părţi egale, în orice caz în cantităţi ce se cumpănesc şi se completează printr'un foarte firesc şi ingenios joc de bascule predestinate. In condiţiile acestea, şi presupunând că definiţia noastră nu e atât de departe de adevăr, se înţelege cât de sensibil va fi fost cronicarul în tot acest răstimp, amintindu-şi de pâinea cu care argaţii tatălui său se ghiftuiau, în timp ce el răvrăia zadarnic până şi roşcovele râmătorilor ce păştea la străin. Sau, ca să ne apropiem de ţinta nouei noastre serii de „menţiuni critice”, părăsind de vreme ce-am trecut-o, puntea parabolei, să spunem că melancoliile noastre de patru ani au fost nu rareori, suferinţe şi chinuri. A fi fost surghiunit în chilia pustnicească a numai cetitului, a fi fost supus unui regim Înjumătăţit, când deprinderi de ani şi ani, indiferent de râs- Vrăjiri platonice transformaseră un jug, oricum apăsător, într’o raţiune de a fi, a nu fi putut clama un eveniment, declama un vers, proclama o nouă constelaţie sau reclama una din atât de numeroasele inelegante, câte s’au vânturat şi lăfăit, de patru ani, în arena scrisului românesc __ iată constrângeri ce nu au putut trece fără să lase drojdia lor de amărăciune pe fundul sufletului. Singur un bilanţ, conştiincios acesta şi netrucat, singur un inventar, pe categorii, al tuturor faptelor de literatură, ale răstimpului de absenţă, ar putea da o imagină nemincinoasă a stimei melancoliilor noastre. Ele sunt cu atât mai nelalocul lor astăzi în ziua aceasta de întoarcere la vatră, când bucuria regăsirii e aşa de mare că ajunge să supliniască şi grăsimea viţelului înjunghiat, şi inelul din deget şi scumpa haină aleasă, ale parabolei. O pildă de ici de colo, va fi de ajuns, totuşi să ilustreze o categorie sau alta de regrete, rămânând ca recapitulare». Întreagă s-o destinăm unui tom aparte, ce îi va avea tocul in seria vechilor noastre menţiuni, în curs de tipărire. Ne-ar fi plăcut, aşadar, să anunţăm, in lirică, debuturi sau închegări de cariere, la cari prin forţa împrejurărilor, am asistat, nu atât un chip de ursitoare cât de spectatori robiţi miracolelor creaţiei. Mi-l amintesc cu un deceniu (eram să zic un veac) in urmă, pe tânărul, şi astăzi poet al „Cleştar"-ului. Cicerone Theodorescu era pe atunci mai ales un surprinzător tâlmaciu din Baudelaire. Şi iată, că din infiltraţiile stăruitoarei şi discretei sale personalităţi de un deceniu, s’au alea aceste coloane de peşteră albă, minune deopotrivă de geologică, pe sub polţiie căreia pasul temerar al cercetătorului trezeşte ecouri afunde şi descoperă cu tâlc gravate, runele descifrabile ale unui suflet de puternică şi caldă originalitate. Din Bucovina, pe care adolescenţa noastră o înmormântase în stihurile săltăreţe sau lâncede ale lui Alecsandri şi Rotică, vin de câţiva ani ecouri de renaştere lirică, o fuziune din cele mai îndrăzneţe de folklor şi modernism. Unele din cele mai frumoase şi mai interesante din tălmăcirile contimporane, din poezia Extremului Orient sau din Baudelaire, tot de acolo ne-au sosit. Tezaurul de tradiţie de la Putna este, pare-se un generator de necurmată poezie. Şi nu s-a împlinit un an, de când unul din premiile tinerilor scriitori, ale Fundaţiei, a fost conferit d-lui Emil Botta pentru volumul său, ,întunecatul April”, una din cele mai unitare culegeri de poezie fantezistă, În care un artist tot atât de suplu ca şi Laforgue, aminteşte, aşa de puternic melancolia sumbru-amuzantă a „lunologilor eminenţi”, cântaţi de acela. In proză, am fi plâns, întâi, atâtea pierderi ireparabile. Subtilul Zarifopol, masivul şi in neobosită ascerisiune artistică, tulburătorul Gib. I. Mihăescu, poetul cu rarul fermec al prozei sale, muiată în apele Peneului Matei I. L. Caragiale; Anton Holban cu dureroasele disociaţii ale eroilor săi chinuiţi de îndoieli; amabilul şi amuzantul D. D. Patrăşcanu; nedreptăţitul Alexandru Sahia, smuls unei opere ce se anunţa durabilă, şi câţi alţii, a căror Întreruptă activitate nu poate fi îndeajuns de estimată. Romanul social de solidă documentara a cunoscut cu ,,1907" al d-lui Cezar Petrescu un reviriment şi o nouă Încetăţenie, „Huliganii” d-lui Mircea Eliade n'a mai lăsat nici o Îndoială asupra însuşirilor d-sale de mare romancier; d-l Mihail Sadoveanu a navigat cu dexteră iscusinţă între complexele stânci ale romanului de penumbre din „Cazul Eugeniţei Costea" şi ţărmii de leneşe nisipuri ale romanului istoric, în ,Fraţii Jderi" şi „La Izvorul Alb” iar d-l Tudor Arghezi a trecut, cu clasica-i mlădiere de la poemul, de religioasă poezie, al maternităţii, in .Ochii Maicei Domnului” la cel mai virulent din pamfletele îmbibate de lirism, din câte se vor fi scris, în „Cimitirul Buna Vestire". Cu câtă desfătare ne-am fi oprit la cele două cărţi de epocă ale memorialisticei ,O viaţă de om” a d-lui N. Iorga, cu toată reconstituirea excepţionalei sale vieţi într'o conţii, susţinută fervenţă, lirică, şi ,, Ta nările zilnice" ale d-lui Mareşal Averescu, acest formidabil şi cau rechizitoriu public menit să râsete opere după 20 de ani şi să ne cortsoleze de toate dramele nevolnstii noastre oficiale. Precum, desigur n’am fi lipsiti, din campania anti-estetică (săi cem, pe numele ei adevărat, aces parodii moralizante) şi nici din bucomedie gramaticală a apărătorii limbii româneşti , pretexte, din fricire prelungite, dincolo de or limită, şi’n zilele noastre, şi in cu tactul cărora vom avea să ne pătim de toate melancoliile noastr îndreptăţite sau nu. Perp Cuvântul BLOC PAPINI Șl RĂZBOIUL ETHIOPIAN In cartea sa recentă, Papini aneddodeo (Roma, 1937), carte dealtfel mediocră, Alberto Vivian publici un fragment din jurnalul său Intim, cu data de 7 Noembrie 1935. Iată-i tradus In Întregime: „Vorbind despre conflictul italo-etiopian pe care Papini îl urmăreşte cu mare interes, discuţia se abate asupra Angliei care se împotriveşte şi se descoperă pe zi ce trece inamica noastră.El dispreţuieşte, cum a dispreţuit întotdeauna de la 1903 Încoace, aceşti falşi amici şi mentalitatea lor revoltătoare. Suntem în preziua sancţiunilor, şi eu H apun Iul Papini că dacă Italia va trebui să se apex* de Englezi, aaă voi înrola Imediat voluntar, deşi sunt invalid. Papini mă aprobă, şi-ml apune t — Voiu face «1 ea acela* kort, ca atât mai mult cu cât am aastoaaa nădejdi că-mi voiu îmbunătăţi ochil— Trebuie ţinut In aenmă cft Papini s’a Întors In Octombrie dela Buldano cu vederea complet alabrt, In aşa fel încât nu poate nici aft acrie nici să citească, şi Se află acum supus unui tratament energic, după care o intervenţie chirurgicală ar putea aduce fără îndoială o ameliorare”. De fapt, tot din cauza ochilor şi a slabei construcţii fizice, i-au fost respinse în 1915 două cereri de înrolare voluntară. Astăzi la douăzeci de ani distanţă, e desigur mai robust. Dar vederea e mult mai slabă. UN PROTECTOR AL TINEREŢEI D. Petrescu rămâne un Incorigibil manager al debutanţilor şi al tinerilor fără noroc (uneori, şi fără talent). După ce a „lansat“ o serie întreagă de tineri — printre cei din urmă pe d. Eugen Ionescu, care şi-a înjurat apoi cu devotament maestrul — aveam dreptul a fi nădăjduim că d. Camil Petrescu renunţă la rolul său de manager, şi se dedică exclusiv operei sale literare şi filosofice. Dar fiecare rămâne până îa sfârâitul vieţii cu al său violon d'Ingres Şi asta am asiste* — nedumeriţi __ la campania începută agomotoa de d. Camil Petrescu prin revista sa Footbal pentru „lansarea” a doi gazetari fără noroc. Spunem fftxft noroc, pentrudi protejaţii d-lui Camil Petrescu deşi scriem de mai umniţi ani şi scriau aflate, au izbutiseră sftft valorifice — probabil An HmWfttete __ niciuna din virrtuţille lor intelectuale mm artistica. Ar fi continuat să-şi suporte resemnaţi mediocrul lor destin, dacă nu Intervenea, An santa, Candl Petrecea. De data acesta d. Camil Petrescu a întrebuinţat o nouă tactică pentru rapida „lansare" a tinerilor său protejaţi: a „polemizat" cu el Sub semnături, ■st sau sub pseudonimul sau sportiv, Grămătic” — faptul rămâne (şi e grav!): d. Elamil Petrescu a polemizat cu cei doi tineri fără noroc, ca să-l impună, cum se zice, „atenţiei opiniei publice”. Trecem peste neseriozitatea acestui procedent un scriitor strălucit, autor al unei duzini de volume preţuite de critică şi bine primite de public, ştiindu-se să polemizeze cu doi necunoscuţi numai ca să le dea hârtii de identitate. Ne oprim deadreptul la ineficacitatea noului sistem al d-lui Camil Petrescu de a-şi „lansa” protejaţii. Căci aceşti doi gazetari fără noroc, au răspuns, au „polemizat" şi e. Şi asta a fost deajuns... Încercaţi altă tactică, d-le Camil Petrescu. Poate s-o prinde! Un poet. Emil Botta a fost anul trecut Laureatul Fundaţiilor Regale pentru poezie, întunecatul April, ce titlu superb! — a trecut aşa cum trec toate volumele de poezii, discret şi fără urmi. In primul rând, poezia domnului Emil Botta, este inteligentă, atât de inteligentă încât Se îndepărtează niţel de poezie şi merge spre echilibristică- un fel de balet al circumvoluţiunilor. In al doilea rând, tânărul poet, ne arată o tendinţă neinfrânată de personificare. Asta este chiar nota lui esenţială. Un extraordinar efort de personificare. Nu numai a lucrurilor elementare şi a materiei inerte din jur, ci o tendinţă disperată de personificare a întregului univers, cu cerul, cu ţara planetelor, cu îngerii, şi câteodată, a stărilor psihologice, a conceptelor şi chiar a lui Dumnezeu. Enigmele stau bosumflate Ca la dans domnişoarele neinvitate, îngerii au declarat greva fatidică, de şapte ore, Şi gloata Ier va revendica Pamirul albastru. Dă o raită pe bulevardul aerian Intre Ursa-mare și lună. S’a IncinsA^ăruială între stele, e bat (yyj^Bnuţele, pentru o alună. ncinsA dăruială at cu^Hinţele, Şi altă notă a tânărului să însflaţească materia, planetele moarte, iarba, toate lucrurile, tot universul. Teribilă însimţiri ! Emil Botta dă acestui univers viaţă din viaţa sa, vibraţie, temperament, sensibilitate, Inteligenţă. Un tânăr poet care se volatilizează, care trăeşte in tot spaţiul. De ce vrei neapărat să frângi distanţele ? Qa art poţi participa la întreg banchetul coemic ! D. Bull Botta are o putere de expresivitate, o imaginaţie bogată şi o rari. Lipseşte incă grscensalitato vitatea, sunetul de orgă. Ascultă atent! Auzi un fluerat? E un rest din trenul care a luat totul acum o mie de ani, un uruit prelung nu-ţi sapă urechea ? E viaţa unui băiat care se plimbă pe Sub castani. JULES ROMAINS, scriitorul francez de fard roşu, a scos de curând un nou volum de poezii, L’Homme blanc, inainte de orice, volumul pare interesant. Atât. Pare interesant fiindcă Jules Romains încearcă o poezie nouă, ceva la fel cu poezia lui Valery, dar numai din punct de vedere pur tehnic. Şi el ca Valery vrea o poezie cu reguli, o poezie precisă, cu legi, dar fără eforturi şi pretenţii de rimă. Dar contrariu lui Valery, Jules Romains vrea o poezie imediat accesibilă. Totuşi nu o poezie cu mizerie romantică. Nu, Jules Romains a crescut prea alături de simbolism ca să poată scrie vreodată ca Lamartine. O astfel de poezie suscită discuţii asupra formei, dar mai ales, asupra conţinutului. Romaius pretinde cu or’ce risc în conţinut, o temă. Asta îl desparte da simbolism. Mai departe din punct de vedere pur poetic L’Homme blanc este lipsită de orice calitate. N’are nici o discreţie, nici o muzică. Câteodată aproape proză. De la „Aphrodite“ la Ignatiu de Loyola Cine ar fi bănuit că apologetul seninătăţii clasice şi al voluptăţilor non-conformiste, Pierre Louys autorul popularei Aphrodite — a cunoscut şi a aplicat Exerciţiile Spirituale ale lul Ignatiu de Loyola? O scrisoare inedită a Iul Pierre Louys către André Gide, din 9 Septembrie 1890, publicată de Paul Iseller (Les débuts d‘Andre Gide vus par Pierre Louys, Paris 1937, p. 131-133), ne descoperă acest amănunt surprinzător Cităm un fragment din scrisosuri „Aşi vrea să-ţi vorbesc despre nopţile când, prin exerciţiile extraordinare ale lui Loyola pe care Barrés le-a denaturat »i pervertit groaznic — ajungeam la o intensitate de halucinaţie despre care nu nu poţi să-ţi faci idee; nopţi nesfârşite, care începeau la şapte seara după plimbarea la Întâmplare pe munte, se prelungeau în tăcerea Infinita, Apuiată ca vocări voluntare până la miezul nopţii, ceaiul slujbei nocturne; apoi două ore după acela, ieşind din umbrele capelei, se continuau uefi pentru mine, datorită unei butelii de chartreuse verde şi câtorva ţigări amare, până la 4-5 dimineaţa. Atuncidormeam, cu prea puţine visuri Şi nu mai aveam conştiinţă nici de ceas nici de timp, căci, urmând sfaturi hd Loyola, lăsam la timpul din obloanele trebbre." Aceasta este, dealtfel, singura „experienţă religioasă" menţionată in corespondenta lui Pierre Louys cu André Gide. Mmm Strigoii...PANOPTIOJM II AMfHtKI XfCTî 1CJA H0SU 1*6 «C01AS; SFANTUL IOAN CEL-NOU DELA SUCEAVA, DIN CARTE DE INVATATURA, IASI, 1643. ■Vinari, II Ianuarie ISSti Biblie pentru popor Luând bine seama la nedumnezeirea oilor târlei creştineşti a Rumânilor, conducerea centrală bisericească a hotărât ca Biblia să se tipărească, degrab, într’o ediţie portativă. Scripturile rumâneşti de pân’acum fiind prea grele şi prea mari, au socotit păstorii că aceasta este pricina adâncei necunoştinţi a turmei Tipărită într’un format mic şi pe o hârtie mai uşoară, cartea sfântă va putea fi tovarăş nedespărţit al cosaşului, al ciobanului, al minerului, cari între doi otcoşi, între două doine, între două reprize la ciocan, se vor îndulci din mierea Leviticului, a împăraţilor, a Esterei a Cântării Cântărilor, a Proorocilor, a Apocalipsului, sau a prologului Evangheliei după loan. Ca în Vasile Alexandri! Am bătut, pe îndelete, drumurile mânăstirilor, ale satelor cu biserici vechi; am cercetat bibliotecile bogate în tipărituri româneşti vechi Am văzut, în multe locuri, Biblii de tot felul, — întregi şi despărţite, după aşezământ: în cel Nou, sau în cel Vechiu- Şi pretutindenea aceste Biblii se află în cea mai bună stare. Parc’ar fi noi. Fiindcă nu s’au cetit. Orice om care a bătut drumul depozitelor de tipăritură veche şi cunoaşte ce mai avem noi astăzi, din ce s’a tipărit de vre-o 300 de ani încoace, poate afirma că în ţara noastră nu s’a cetit Noul Testament; credincioşii n’au stat aplecaţi pe paginele Scripturii, însemnează, de aci, că poporul nostru a trăit în necunoştinţă? însemnează că nu ştie ce-i creştinesc şi ce nu e? Nuînaintaşii noştri — mai buni creştini decât noi cei cu tot felul de ediţii ale bibliei — făceau altceva: se duceau la biserică. Se duceau acolo cu suflet flămând. Şi la biserică aflau tot ce le trebuia. Noul Testament, Vechiul Testament şi dreapta lor tălcuire. In Apostol şi in Evanghelie, aflau Noul Testament.Evanghelia, împărţită în pericope cuprinde şi pe Matei şi pe Marcu şi pe Luca şi pe loan. Nu numai o parte din ei, cum crede un ignorant sgomotos, ajuns, peste noapte profesor la Facultatea de Teologie). In Catisme, în Parimii şi în toată slujba dela strană aflau Vechiul Testament. In ţara în care nu s’a cetit Biblia, înrâurirea celor bisericeşti asupra credincioşilor a fost covârşitoare. Textul unor Tropare, melodia lor, pictura bisericească au influenţat adânc spiritele. Distinsul nostru muzicolog, părintele I. D Petrescu dovedeşte cât de puternică a fost influenţa melodiei Cota dacului Naşterii asupra colindata noastre. Fără si poarte biblia ea di fără s’o cetească acasă, înaintaţii noştri cunoşteau mai bine dealt noi dreapta credinţă. In cântări!* stranei aveau ei proorodile ţi dreapta tâlcuire a Evangheliei , viaţa lor nu cunoştea dezastre!* vieţii de astăzi. Grija păstorilor de a îndoctrina norodul se împleteşte astăzi cu grija de a-i alunga de la biserică. Trimiterea „Sfintei Liturghii** li domiciliu, în schimbul unui aboltiment plătit la Societatea de Radio, este o indicaţie — de sus— că prezenţa credinciosului la biserici nu e necesară. Trimiterea BIMM, pentru chimir şi poşetă, este aici indicaţie-Şi atunci n'avem «ff dreptul , ne întoarcem şi să zicem , toată sbaterea aceasta are un substrat mult mai simplu: este ai treabă de editură. Adică părălească. G. RacoTean* Carnet Expoziţii la Dalles RODICA MANIU şi S. MUTZNER expun împreună un ansamblu de pictură in ulei şi acuarelă intrc ţinuta demnă acariulor axate apreciată. Acuareleii d-nei Rodica Manta păstrează o nealterată notă de distincţie care domină atât coloritul cât şi motivul de aristocratice siluete campate in cadrul unui interior impregnat de parfum romantic. Peisagiile şi naturile moarte ale d-hd Mutzner, prin forţa lor de expresie, întăresc încă odată credinţa într’un talent ajuns la realizări schwelzer cumpara «»«undi să fie un impetuos magician al petelor de coloare zvârlite din cuţit pe pânză, ca să se transforme în privelişti şi forme omeneşti sensibile de coloare şi robust desenate. ★ NICOLAE STOICA binevenit printre noi după un stagiu de mai mulţi ani ca membru al şcoalei Române din Roma. Atmosfera clasicizantă a cetăţii eterne, suflul de sănătoasă împrospătare al tinerei picturi Italiene, s’au dozat in pictura şi desenele uşor rehaussate de coloare ale d-lui Stoica, atât cât să dea prin consistenţă şi prosper time, un nou avânt, care începuse ea căttva ardinie ie pelerinagiul roman sci-fi i cg ioci în pixodifcti Tnoct&mâ nească. m vădesc șt ie data asta prf.] Mosea vădesc şt ie data asta bitatea urmi frumos lentă iar rigori. Peer Merloe, artist strâin_____, ind de câţiva ani printre noi, *#■* obtsnult din expoxttUle taie anta-trioare, cu siluete stilizate, impenibil realizate tn lemn, până le erderea complectă e materiatntul utilizat. Statueteie sale I n’ar pierde nimic dacă pe ani gr’, fi realizate fie tn marm-jră, cer a-1 mică, metal, etc. etc- ceeace ftf| constitue o calitate jy af SEMNE’N NC UTURI. — Poezia „iconarilor“ bucovineni, al cărei ritm e unul din cele mai susţinute din lirica noastră contemporană şi-a sporit colecţia cu placheta „Semne în scuturi” a regretatului Ion Roş-I ca, mort înainte de a fi împliniţi de ani. Poezie de fermă originalitate, poezia lui Ion Roşea sporeştie regretul pretimpuriei lui pierderi. Mo. In Cuvântul vor semna: Cronica muzicală CELLA DELAVRANCEI Cronica plastică : T. ARGHEZI Cronica militară: General FILIMON Cronica teatrală: DEM. THEODORESCU Cronica literară: PERPESSICIUS Cronica ideilor : MIRCEA ELIADE