Cuventul, ianuarie 1938 (Anul 15, nr. 3120-3130)

1938-01-21 / nr. 3120

„...se apropie stăpânirea stri­goilor, cumplită”. Aşa îşi încheia Ion Moţa prefaţa cărţii sale. Cra­nii de lemn din Martie 1936. De unde apare, în scrisul şi în gândul românesc, gravitatea acea­sta sumbră, sentimentul acesta tra­gic al :existenţii, sentiment care nu-şi găseşte model în niciuna din normele mediteraniene? Pentru că nu ie vorba aici de tragicul grec — izvorât din lipsa de semnificaţie a devenirii universale sau din sălbă­ticia destinului. Şi, iarăşi, nu recu­noaştem aici exasperarea pe care nu şi-au putut-o stăpâni câteva genii germanice în faţa neputinţei omului de a se depăşi. Sentimentul tragic al lui Ion Moţa, şi al gene­raţiei sale, este izvorât şi ali­mentat de istorie, nu de orice is­torie, ci de ceasul de faţă. Cândva, într’un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, într’o altă Românie, premenită sufleteşte — gravitatea sumbră şi prezenţa permanentă a tragicului îşi vor pierde rostul. Nu vor mai fi. Vor pieri în strălucirea acelei zile de „22 Mai” — zi glo­rioasă, împăcată, care înduioşase cândva sufletul zbuciumat a! lui Ion Moţa. Ce hotărâtă întoarcere la nor­mele româneşti! Poporul nostru s’a refuzat întotdeauna tragicului şi sentimentului tragic al existenţii. Moartea ciobanului din Mioriţa, este o moarte „împăcată”. Melan­colie, din belşug, dar niciodată deznădejdea cumplită, niciodată tragicul considerat ca o categoria fundamentală a condiţiei umane- Românul a întâlnit „tragicul” în istorie, nu în viaţă. Mai precis, în­tr’o anumită istorie, în anumite e­­pisoade, în întâmplări. Astăzi bate crivăţul — mâine va fi senin. Ne­statornicia soartei seamănă mai mult cu nestatornicia primăverei — decât cu legea implacabilă a de­stinului. Şi dacă ar fi să căutăm a­­derenţa sufletului românesc la u­­nul din anotimpuri, apoi fără în­doială că acesta ar fi: primăvara. Sunt neamuri care nu cred în schimbarea istoriei; ceea ce a fost, este încă — şi va mai fi. Schimbă­rile sunt posibile, dar nu aici, pe pământ. Neamurile acestea se so­lidarizează cu anotimpurile stator­nice, cu Vara şi Iarna. Ele nu cred că, pe pământ, se poate întâlni „o gură de rai”. Ele nu cred că o­­mul poate, cândva, trăi într’un pa­radis terestru, modest, fireşte, dar totuşi un paradis (adică: fără isto­rie). Românii, care ştiu că Raiul se aseamănă mult cu un plain, cred deasemenea că pământul a­­cesta al lor nu e atât de blestemat incât să nu se poată cândva rea­liza, chiar aici, o simplă beath­udi­­re paradisiacă. Nu se împiedică prea mult de destin, căci acesta, pentru români, nu e nici absolut nici definitiv... „Strigoii” lui Ion Moţa vor stă­pâni o bucată de vreme. Până când se va face „o ţară ca soarele mân­dru din Cer”. Mircea El­iade & &Omnibus Ce păcat că Mateiu I. Caragiale via trăit ca să-şi sfârşească întune­catul său roman, Sub pecetia tai­nei ! Cele câteva capitole — singu­rele scrise — pe care le-a editat­­ Perpessicius în volumul Opere mărturisesc îndeajuns pierderea suferită de literatura românească prin moartea neaşteptată a acestui ultim vlăstar al lui Caragiale. Sub pecetia tainei ar fi fost un roman unic la noi, şi cu foarte puţine co­respondenţe aiurea. Histoire des treiza a lui Balzac — pe care Ma­teiu Caragiale o cunoştea, şi pe ca­re o citează de vre­o două ori în Sub pecetia tainei — rămâne in­contestabil o carte ratată. Scriito­rul român era unul dintre foarte puţinii care ar fi putut desăvârşi, tmracându-l pe Balzac din Histoire de trei ie.­ ­ Cartea aceasta, mai tainică şi am atrăgătoare prin ceia ce rămâ­nă imfarstf in ea, ne aminteşte că fătata întâmplări întunecate, tort m turburat cândva indif­er en­£ taa buna dispoziţie a cetitorilor dura, lată una din ele, pe care bucureşteană a înregistrat-o toamna anului 1931. Lucrurile s’au petrecut tntr’un din nordul fără. Aflând că ta­­este pe moarte, anul din feciori — care se însurase şi se statorni­cise intro comună mai depărtată — porni repede la drum, împreună cu sofia sa, hotărât să-și găsească părintele in viată. Ajunse un sat pe înserate. Dar care nu-i fu mirarea când, intrând în curte, văzu casa părintească luminată, și întâlni pe bătrân pe prispă, senin și sănătos. Era singur. Feciorul său îl întrebă dacă a fost intr’adevăr greu bol­nav, sau numai se svonise. —Acum sunt bine, îl lămuri bă­trânul. — Și mama? — S’a dus cu ceilalți la soru-ta... Tânărul intră în casă, își lăsă dăsagii, se odihni o clipă, apoi por­ni cu nevastă-sa spre marginea sa­tului, unde era casa surorei. li gă­si acolo pe toti. Dar îi găsi bocind — căci trecuse o zi dela îngroparea bătrânului. După spusa lor, bătrâ­nul murise de câteva zile, și fusese îngropat cu o zi mai înainte. Când s’au înapoiat cu toții la ca­sa părintească, au găsit-o așa cum o lăsase bătrâna, închisă, fără nici o lumină aprinsă. Şi nu era nimeni pe prispă. Ar fi crezut toţi că tine­rilor, obosiţi de drum şi de griji, li s’au năzărit numai că au văzut şi au auzit pe bătrân vorbind — dacă n'ar fi găsit în mijlocul casei, dă­­sagii lor, deşi uşa fusese şi rămă­sese încuiată... Nu ştiu dacă mi-am amintit bine şi am rezumat corect. Mi-aduc a­­minte că a fost oarecare vâlvă în jurul acestei întâmplări. Apoi, peste câteva zile, s-a aşternut tăcerea. Ştie cineva mai mult? A întâlnit cineva pe vreun martor chiar din acel sat ? îşi mai aminteşte cineva vreo întâmplare asemănătoare, de care să fi auzit în vre-un sat ru­­­mănesc, şi pe care să ne o poată comunica şi nouă ?... ★ Prietenul căruia îi povestisem taina de mai sus îmi mărturiseşte o întâmplare pe care a ascultat-o intr’un tren din Moldova, acum câţiva ani. Chiar dela unul din e­­roii dramei. Era vorba despre aventurile cor­pului de voluntari români din Si­beria, îndată după izbucnirea revo­luţiei bolşevice. Românii aceştia­­ capturaseră un tren blindat, cu ca­re inspectau liniile şi aprovizionia rezistenţă armatei albe. Baza de plecare era Wladivostokul. Intr’u­­na din manevră, trenul blindat a a­­vut misiunea să transporte câteva detaşamente — alcătuite tot din ro­mâni — şi să aştepte intr’un pană oarecare, in plin câmp, întoarcerea er. Era vorba, pare-se, de o Ins­pecţie a unui sat vecin. Comandan­tul detaşamentului, un locotenent bucovinean, se împrietenise cu po­vestitorul nostru. 11 rugase să-l aş­tepte cu ceaiul. Trebui să întârzie­­ze, cel mult, patru-cinci ceasuri.. Au aşteptat până seara, fără ca să se audă vre-o împuşcătură, fără ca ceva neobişnuit să turbure lini­ştea împărăţiei albe. S’a făcut noa­pte, şi trenul a început să manevre­ze în susul şi în josul liniei, doar de a zări undeva detaşamentul Par’că intrase un pământ. Diminea­ta, comandantul trenului a trimis câteva patrule să-i caute. Oamenii s’au întors seara, fără nici un re­zultat, întâlniseră în drumul lor un siberian. Dar nimeni nu le-a putut da vre-o lămurire. Nu-i văzuse ni­meni... Au fost socotiţi pierduţi, şi tro­nul blindat s-a întors la Wladiwo­­stock. Câteva luni după această în­tâmplare, voluntarii români se în­dreptau spre patrie pe un vapor strein. Una din escale era Hong- Kong. Transoceanicul se oprise are o zi întreagă. Şi în clipa când zic!­ ■­a din nou ancora, povestitorul o cunoaşte, pe cheiu, îmbrăcat­e haine civile, pe prietenul său, loco­tenentul bucovinean. L-au recuno­­scut îndată mai mulţi români, şi au început să-l strige. „Locotenentul­ a ridicat ochii foarte mirat; părer­ea nu înţelege. S’o fi simţit tou­m obligat să răspundă intr’un fel­­ această manifestaţie de simpatie­­ şi a salutat înălţând de mai mult ori mâna. N’a mai rămas atunci nicio urmă de îndoială; era chiar el. Se zărise foarte bine mâna stângă, cu trei degete lipsă, și pu­țin zgârcită de schija unui obuz.. Antolycus Întoarcerea cronicarului risipitor Cu toate că n’a fost ca'n bine cu­noscuta pildă, o plecare de bună voe, cronicarul n’a risipit mai puţin, timp de patru ani, acele rezerve, cu cari se pornise la drum şi acele a­­gonisiri de entusiasme, pe cari îm­prejurările vitrege i le interziceau, cu îndârjire Un cronicar nu e de bună seamă, numai un cititor, novaari că nu toţi cititorii sunt şi cronicari, ceea ce în treacăt fie spus, e mai mult decât o binefacere. Căci dacă o­ literatură se poate lipsi, şi încă cum­ de recenzenţi şi cronicari, ea nu poate dăinui, necum prospera, fără de comunicarea aceea multi­plicată de la om la om, cu mult mai fertilă, chiar dacă nu aşa de intensă. Ca în multe din confesiunile croni­carilor. Un cronicar, insă, nu e mai puţin un cititor. Mai mult el e un profe­sionist al cititului, cu deprinderi, u­­neos tabieturi şi alteori­manii, ce se cer alimentate, şi cari 11 chinuesc, când îl mint, sau îi fac lipsă, cu ace­iaşi dureroasă crispare, pe care fa­bula tantalică a vulgarizat-o de veacuri. Cititul cum aşa de frumos spune poetul francez e un viciu nepedepsit viciu, chiar dacă nu la fel de nepedepsit, e şi scrisul. Nu­­mai că scrisul cronicarului e un vi­ciu, nici­odată solitar. Ba chiar şi cititul, de sine înţeles fiind, că un cronicar se compune din citit şi scris, dacă nu in părţi egale, în orice caz în cantităţi ce se cumpă­nesc şi se completează printr'un foarte firesc şi ingenios joc de bas­cule predestinate. In condiţiile acestea, şi presupu­nând că definiţia noastră nu e atât de departe de adevăr, se înţelege cât de sensibil va fi fost cronicarul în tot acest răstimp, amintindu-şi de pâinea cu care argaţii tatălui său se ghiftuiau, în timp ce el răvrăia za­darnic până şi roşcovele râmătorilor ce păştea la străin. Sau, ca să ne apropiem de ţinta nouei noastre se­rii de „menţiuni critice”, părăsind de vreme ce-am trecut-o, puntea parabolei, să spunem că melanco­liile noastre de patru ani au fost nu rareori, suferinţe şi chinuri. A fi fost surghiunit în chilia pustnicească a numai­ cetitului, a fi fost supus u­­nui regim Înjumătăţit, când deprin­deri de ani şi ani, indiferent de râs- Vrăjiri platonice transformaseră un jug, oricum apăsător, într’o raţiune de a fi, a nu fi putut clama un eve­niment, declama un vers, proclama o nouă constelaţie sau reclama una din atât de numeroasele inelegante, câte s’au vânturat şi lăfăit, de­ patru ani, în arena scrisului românesc __ iată constrângeri ce nu au putut trece fără să lase drojdia lor de a­­mărăciune pe fundul sufletului. Singur un bilanţ, conştiincios a­­cesta şi netrucat, singur un inven­tar, pe categorii, al tuturor faptelor de literatură, ale răstimpului de ab­senţă­, ar putea da o imagină ne­­mincinoasă a stimei melancoliilor noastre. Ele sunt cu atât mai ne­lalocul lor astăzi în ziua aceasta de întoarcere la vatră, când bucuria regăsirii e aşa de mare că ajunge să supliniască şi grăsimea viţelului înjunghiat, şi inelul din de­get şi scumpa haină aleasă, ale pa­rabolei. O pildă de ici de colo, va fi de ajuns, totuşi să ilustreze o cate­gorie sau alta d­e regrete, rămânând ca recapitulare». Întreagă s-o desti­năm unui tom aparte, ce­ îi va avea tocul in seria vechilor noastre men­ţiuni, în curs de tipărire. Ne-ar fi plăcut, aşadar, să anun­ţăm, in lirică, debuturi sau înche­gări de cariere, la cari prin forţa împrejurărilor, am asistat, nu atât un chip de ursitoare cât de specta­tori robiţi miracolelor creaţiei. Mi-l amintes­c cu un deceniu (eram să zic un veac) in urmă, pe tânărul, şi astăzi poet al „Cleştar"-ului. Cicero­ne Theodorescu era pe atunci mai ales un surprinzător tâlmaciu din Baudelaire. Şi iată, că din infiltra­ţiile stăruitoarei şi discretei sale per­sonalităţi de un deceniu, s’au alea aceste coloane de peşteră albă, mi­nune deopotrivă de geologică, pe sub polţiie căreia pasul temerar al cerce­tătorului trezeşte ecouri afunde şi descoperă cu tâlc gravate, runele descifrabile ale unui suflet de puternică şi caldă originalitate. Din Bucovina, pe care adoles­cenţa noastră o înmormântase în stihurile săltăreţe sau lân­cede ale lui Alecsandri şi Rotică, vin de câţiva ani ecouri de renaşte­­re lirică, o fuziune din cele mai în­drăzneţe de folklor şi modernism. Unele din cele mai frumoase şi mai interesante din tălmăcirile contim­porane, din poezia Extremului O­­rient sau din Baudelaire, tot de acolo ne-au sosit. Tezaurul de tradi­ţie de la Putna este, pare-se un ge­nerator de necurmată poezie. Şi nu s-a împlinit un an, de când unul din premiile tinerilor scriitori, ale Fun­daţiei, a fost conferit d-lui Emil Botta pentru volumul său, ,întune­catul April”, una din cele mai uni­tare culegeri de poezie fantezistă, În care un artist tot atât de suplu ca şi Laforgue, aminteşte, aşa de puter­­nic melancolia sumbru-amuzantă a „lunologilor eminenţi”, cântaţi de acela. In proză, am fi plâns, întâi, atâtea pierderi ireparabile. Subtilul Zari­fopol, masivul şi in neobosită ascerisi­une artistică, tulburătorul Gib. I. Mihăescu, poetul cu rarul fermec al prozei sale, muiată în apele Peneului Matei I. L. Caragiale; Anton Holban cu dureroasele disociaţii ale eroilor săi chinuiţi de îndoieli; amabilul şi amuzantul D. D. Patrăşcanu; ne­dreptăţitul Alexandru Sahia, smuls unei opere ce se anunţa durabilă, şi câţi alţii, a căror Întreruptă acti­vitate nu poate fi îndeajuns de esti­mată. Romanul social de solidă do­cumentara a cunoscut cu ,,1907" al d-lui Cezar Petrescu un reviriment şi o nouă Încetăţenie, „Huliganii” d-lui Mircea Eliade n'a mai lăsat nici o Îndoială asupra însuşirilor d-sale de mare romancier; d-l Mihail Sadoveanu a navigat cu dexteră iscusinţă între complexele stânci ale romanului de penumbre din „Ca­zul Eugeniţei Costea" şi ţărmii de leneşe nisipuri ale romanului istoric, în ,Fraţii Jderi" şi „La Izvorul Alb” iar d-l Tudor Arghezi a trecut, cu clasica-i mlădiere de la poemul, de religioasă poezie, al maternităţii, in .Ochii Maicei Domnului” la cel mai virulent din pamfletele îmbibate de lirism, din câte se vor fi scris, în „Cimitirul Buna Vestire". Cu câtă desfătare ne-am fi oprit la cele două cărţi de epocă ale me­morialisticei ,O viaţă de om” a d-lui N. Iorga, cu toată reconstituirea ex­cepţionalei sale vieţi într'o conţii, susţinută fervenţă, lirică, şi ,, Ta nările zilnice" ale d-lui Mareşal A­verescu, acest formidabil şi cau rechizitoriu public menit să râset­e o­pere după 20 de ani şi să ne cort­soleze de toate dramele nevolnstii noastre oficiale. Precum, desigur n’am fi lipsit­i, din campania anti-estetică (săi cem, pe numele ei adevărat, aces parodii moralizante) şi nici din bu­comedie gramaticală a apărătorii limbii româneşti , pretexte, din f­ricire prelungite, dincolo de or limită, şi’n zilele noastre, şi in cu tactul cărora vom avea să ne pă­tim de toate melancoliile noastr îndreptăţite sau nu. Perp Cuvântul BLOC PAPINI Șl RĂZBOIUL ETHIOPIAN In cartea sa recentă, Papini aned­­dodeo (Roma, 1937), carte dealtfel mediocră, Alberto Vivian­ publici un fragment din jurnalul său Intim, cu data de 7 Noembrie 1935. Iată-i tradus In Întregime: „Vorbind despre conflictul italo-e­­tiopian pe care Papini îl urmăreşte cu mare interes, discuţia se abate a­­supra Angliei care se împotriveşte şi se descoperă pe zi ce trece inamica noastră.El dispreţuieşte, cum a dis­preţuit întotdeauna de la 1903 Încoa­ce, aceşti falşi amici şi mentalitatea lor revoltătoare. Suntem în preziua sancţiunilor, şi eu H apun Iul Papini că dacă Italia va trebui să se apex* de Englezi, aaă voi înrola Imediat voluntar, deşi sunt invalid. Papini mă aprobă, şi-ml apune t — Voiu face «1 ea acela* kort, ca atât mai mult cu cât am aastoaaa nă­dejdi că-mi voiu îmbunătăţi ochil— Trebuie ţinut In aenmă cft Papini s’a Întors In Octombrie dela Bulda­­no cu vederea complet alabrt, In aşa fel încât nu poate nici aft acrie nici să citească, şi Se află acum su­pus unui tratament energic, după care o intervenţie chirurgicală ar putea aduce fără îndoială o ameliorare”. De fapt, tot din cauza ochilor şi a slabei construcţii fizice, i-au fost respinse în 1915 două cereri de înro­lare voluntară. Astăzi la douăzeci de ani distanţă, e desigur mai robust. Dar vederea e mult mai slabă. UN PROTECTOR AL TI­NEREŢE­I D. Petrescu rămâne un In­corigibil manager al debutanţilor şi al tinerilor fără noroc (uneori, şi fă­ră talent). După ce a „lansat“ o se­rie întreagă de tineri — printre cei din urmă pe d. Eugen Ionescu, care şi-a înjurat apoi cu devotament ma­estrul — aveam dreptul a fi nădăj­duim că d. Ca­mil Petrescu renunţă la rolul său de manager, şi se dedică exclusiv operei sale literare şi filo­sofice. Dar fiecare rămâne până îa sfâr­âitul vieţii cu al său violon d'Ingres Şi asta am asiste* — nedumeriţi __ la campania începută agomotoa de d. Camil Petrescu prin revista sa Footbal pentru „lansarea” a doi ga­zetari fără noroc. Spunem fftxft no­roc, pen­trudi protejaţii d-lui Camil Petrescu deşi scriem de mai umniţi ani şi scriau aflate, au izbutiseră sft­ft valorifice — probabil An HmWfttete __ niciuna din virrtuţille lor intelec­tuale mm artistica. Ar fi continuat să-şi suporte resemnaţi mediocrul lor destin, dacă nu Intervenea, An sa­­nta,­­ Candl Petrecea. De data a­­cesta d. Camil Petrescu a întrebuin­ţat o nouă tactică pentru rapida „lansare" a tinerilor său protejaţi: a „polemizat" cu el Sub semnături, ■st sau sub pseudonimul sau sportiv, Grămătic” — faptul rămâne (şi e grav!): d. Elamil Petrescu a polemi­zat cu cei doi tineri fără noroc, ca să-l impună, cum se zice, „aten­ţiei opiniei publice”. Trecem peste neseriozitatea aces­tui procedent un scriitor strălucit, autor al unei duzini de volume pre­ţuite de critică şi bine primite de pu­blic, ştiindu-se să polemizeze cu doi necunoscuţi numai ca să le dea hâr­tii de identitate. Ne oprim deadrep­­tul la ineficacitatea noului sistem al d-lui Camil Petrescu de a-şi „lansa” protejaţii. Căci aceşti doi gazetari fără noroc, au răspuns, au „polemi­zat" şi e. Şi asta a fost deajuns... Încercaţi altă tactică, d-le Camil Petrescu. Poate s-o prinde!­ ­ Un poet­­. Emil Botta a fost anul trecut Laureatul Fundaţiilor Regale pentru poezie, întunecatul April, ce titlu superb! — a trecut aşa cum trec toate volu­mele de poezii, discret şi fără urmi. In primul rând, poezia domnului Emil Botta, este inteligentă, atât de inteligentă încât Se îndepărtează ni­ţel de poezie şi merge spre echili­bristică- un fel de balet al circumvo­­luţiunilor. In al doilea rând, tânărul poet, ne arată o tendinţă neinfrânată de per­sonificare. Asta este chiar nota lui esenţială. Un extraordinar efort de personi­ficare. Nu numai a lucrurilor ele­mentare şi a materiei inerte din jur, ci o tendinţă disperată de personifi­care a întregului univers, cu cerul, cu ţara planetelor, cu îngerii, şi câte­odată, a stărilor psihologice, a con­ceptelor şi chiar a lui Dumnezeu. Enigmele stau bosumflate Ca la dans domnişoarele neinvitate, îngerii au declarat greva fatidică, de şapte ore, Şi gloata Ier va revendica Pamirul albastru. Dă o raită pe bulevardul aerian Intre Ursa-mare și lună. S’a IncinsA^ăruială între stele, e bat (yyj^Bnuţele, pentru o alună. ncinsA dăruială at cu^Hinţele, Şi altă notă a tână­rului să îns­flaţească materia, planetele moarte, iarba, toa­te lucrurile, tot universul. Teribilă însimţiri ! Emil Botta dă acestui u­­nivers viaţă din viaţa sa, vibraţie, temperament, sensibilitate, Inteligen­ţă. Un tânăr poet care se volatili­zează, care trăeşte in tot spaţiul. De ce vrei neapărat să frângi distan­ţele ? Qa art poţi participa la întreg banchetul coemic ! D. Bull Botta are o putere de ex­presivitate, o imaginaţie bogată şi o rari. L­ipseşte incă grs­censalitato vitatea, sunetul de orgă. Ascultă atent! Auzi un flue­rat? E un rest din trenul care a luat totul acum o mie de ani,­­ un uruit prelung nu-ţi sapă ure­chea ? E viaţa unui băiat care se plimbă pe Sub castani. JULES ROMAINS, scriitorul francez de fard roşu, a scos de curând un nou volum de poezii, L’Homme blanc, inainte de orice, volumul pare inte­resant. Atât. Pare interesant fiindcă Jules Ro­mains încearcă o poezie nouă, ceva la fel cu poezia lui Valery, dar nu­mai din punct de vedere pur tehnic. Şi el ca Valery vrea o poezie cu re­guli, o poezie precisă, cu legi, dar fără eforturi şi pretenţii de rimă. Dar contrariu lui Valery, Jules Romains vrea o poezie imediat accesibilă. To­tuşi nu o poezie cu mizerie roman­tică. Nu, Jules Romains a crescut prea alături de simbolism ca să poa­­tă scrie vreodată ca Lamartine. O astfel de poezie suscită discuţii a­­supra formei, dar mai ales, asupra conţinutului. Romaius pretinde cu or’ce risc în conţinut, o temă. Asta îl desparte da simbolism. Mai departe din punct de vedere pur poetic L’Homme blanc este lip­­sită de orice calitate. N’a­re nici o discreţie, nici o muzică. Câte­odată aproape proză. De la „Aphrodite“ la Ignatiu de Loyola Cine ar fi bănuit că apologetul seninătăţii clasice şi al voluptă­ţilor non-conformiste, Pierre Louys autorul popularei Aphrodite — a cunoscut şi a aplicat Exerciţiile Spirituale ale lul Ignatiu de Loyo­la? O scrisoare inedită a Iul Pier­re Louys către André Gide, din 9 Septembrie 1890, publicată de Paul Iseller (Les débuts d‘Andre Gide vus par Pierre Louys, Paris 1937, p. 131-133), ne descoperă a­cest amănunt surprinzător Cităm un fragment din scrisosuri „Aşi vrea să-ţi vorbesc despre nopţile când, prin exerciţiile ex­traordinare ale lui Loyola pe care Barrés le-a denaturat »i pervertit groaznic — ajungeam la o intensitate de halucinaţie despre care nu nu poţi să-ţi faci idee; nopţi nesfârşite, care începeau la şapte seara după plimbarea la În­tâmplare pe munte, se prelungeau în tăcerea Infinita, Apuiată ca vocări voluntare până la miezul nopţii, ceaiul slujbei nocturne; a­­poi două ore după acela, ieşind din umbrele capelei, se continuau u­efi pentru mine, datorită unei bu­telii de chartreuse verde şi câ­torva ţigări amare, până la 4-5 di­mineaţa. Atunci­­dormeam, cu prea puţine visuri Şi nu mai aveam con­ştiinţă nici de ceas nici de timp, căci, urmând sfaturi hd Loyola, lă­sam la timpul din obloanele tr­ebbre." Aceasta este, dealtfel, singura „experienţă religioasă" menţionată in corespondenta lui Pierre Louys cu André Gide. Mmm Strigoii...PANOPTIOJM II AMfHtKI XfCTî 1CJA H0SU 1*6 «C01AS; SFANTUL IOAN­ CEL-NOU DELA SUCEAVA, DIN CARTE DE IN­VATATURA, IASI, 1643. ■Vinari, II Ianuarie ISSti Biblie pentru popor Luând bine seama la nedumne­­zeirea oilor târlei creştineşti a Ru­mânilor, conducerea centrală bise­ricească a hotărât ca Biblia să se tipărească, degrab, într’o ediţie portativă. Scripturile rumâneşti de pân’acum fiind prea grele şi prea mari­, au socotit păstorii că aceas­ta este pricina adâncei necunoştinţi a turmei­ Tipărită într’un format mic şi pe o hârtie mai uşoară, car­tea sfântă va putea fi tovarăş ne­despărţit al cosaşului, al cioba­nului, al minerului, cari între doi otcoşi, între două doine, între două reprize la ciocan, se vor în­dulci din mierea Leviticului, a îm­păraţilor, a Esterei a Cântării Cântărilor, a Proorocilor, a Apo­calipsului, sau a prologului Evan­gheliei după loan. Ca în Vasile A­­lexandri! Am bătut, pe îndelete, drumurile mânăstirilor, ale satelor cu biserici vechi; am cercetat bibliotecile bo­gate în tipărituri româneşti vechi­ Am văzut, în multe locuri, Biblii de tot felul, — întregi şi despărţi­te, după aşezământ: în cel Nou, sau în cel Vechiu- Şi pretutindenea aceste Biblii se află în cea mai bună stare. Parc’ar fi noi. Fiindcă nu s’au cetit. Orice om care a bătut drumul depozitelor de tipăritură veche şi cunoaşte ce mai avem noi astăzi, din ce s’a tipărit de vre-o 300 de ani încoace, poate afirma că în ţara noastră nu s’a cetit Noul Tes­tament; credincioşii n’au stat a­­plecaţi pe paginele Scripturii, în­semnează, de aci, că poporul nos­tru a trăit în necunoştinţă? însem­nează că nu ştie ce-i creştinesc şi ce nu e? Nu­înaintaşii noştri — mai buni creştini decât noi cei cu tot felul de ediţii ale bibliei — făceau altce­va: se duceau la biserică. Se du­ceau acolo cu suflet flămând. Şi la biserică aflau tot ce le trebuia. Noul Testament, Vechiul Testa­­ment şi dreapta lor tălcuire. In Apostol şi in Evanghelie, aflau Noul Testament.­­Evanghelia, îm­părţită în pericope cuprinde şi pe Matei şi pe Marcu şi pe Luca şi pe loan. Nu numai o parte din ei, cum crede un ignorant sgomotos, ajuns, peste noapte profesor la Facultatea de Teologie). In Ca­­tisme, în Parimii şi în toată slujba dela strană aflau Vechiul Testa­ment. In ţara în care nu s’a cetit Bi­blia, înrâurirea celor bisericeşti a­­supra credincioşilor a fost covâr­şitoare. Textul unor Tropare, me­lodia lor, pictura bisericească au influenţat adânc spiritele. Distinsul nostru muzicolog, părintele I. D Petrescu dovedeşte cât de puter­nică a fost influenţa melodiei Cota dacului Naşterii asupra colindata noastre. Fără si poarte biblia ea di­­ fără s’o cetească acasă, înaintaţii noştri cunoşteau mai bine dealt noi dreapta credinţă. In cântări!* stranei aveau ei proorodile ţi dreapta tâlcuire a Evangheliei , viaţa lor nu cunoştea dezastre!* vieţii de astăzi. Grija păstorilor de a îndoctrina norodul se împleteşte astăzi cu grija de a-i alunga de la biserică. Trimiterea „Sfintei Liturghii** li domiciliu, în schimbul unui abolti­­ment plătit la Societatea de Radio, este o indicaţie — de sus­­— că prezenţa credinciosului la biserici nu e necesară. Trimiterea BIMM, pentru chimir şi poşetă, este aici indicaţie-Şi atunci n'avem «ff dreptul , ne întoarcem şi să zicem , toată sbaterea aceasta are un substrat mult mai simplu: este ai treabă de editură. Adică părălească. G. RacoTean* C­arnet Expoziţii la Dalles RODICA MANIU şi S. MUTZ­­NER expun împreună un ansamblu de pictură in ulei şi acuarelă intr­c ţinuta demnă ac­ariu­lor axat­­e apreciată. Acuareleii d-nei Rodica Manta pă­strează o nealterată notă de di­stincţie care domină atât coloritul cât şi motivul de aristocratice si­luete campate in cadrul unui inte­rior impregnat de parfum romantic. Peisagiile şi naturile moarte ale d-hd Mutzner, prin forţa lor de ex­presie, întăresc încă odată credin­­ţa într’un talent ajuns la realizări schwelzer cumpara «»«­undi să fie un impetuos magician al petelor de coloare zvârlite din cuţit pe pânză, ca să se transforme în privelişti şi forme omeneşti sen­sibile de coloare şi robust desenate. ★ NICOLAE STOICA binevenit printre noi după un stagiu de mai mulţi ani ca membru al şcoalei Ro­mâne din Roma. Atmosfera clasi­cizantă a cetăţii eterne, suflul de sănătoasă împrospătare al tinerei picturi Italiene, s’au dozat in pictu­ra şi desenele uşor rehaussate de coloare ale d-lui Stoica, atât cât să dea prin consistenţă şi prosper time, un nou avânt, care începuse ea căttva ard­inie ie pelerinagiul roman sci-fi i cg ioci în pixodifcti Tnoct&m­â nească. m vădesc șt ie data asta prf.] Mosea vădesc şt ie data asta bitatea urmi frumos lentă iar rigori. Peer Merloe, artist strâin_____, ind de câţiva ani printre noi, *#■* obtsnult din expoxttUle taie anta-t­rioare, cu siluete stilizate, impeni­­bil realizate tn lemn, până le erderea complectă e materiatntul utilizat. Statuetei­e sale I n’ar pierde nimic dacă pe ani gr’, fi realizate fie tn marm-jră, cer a-1 mică, metal, etc. etc- ceeace ftf| constitue o calitate jy af SEMNE’N NC UT­URI. — Poezia­ „iconarilor“ bucovineni, al cărei­­ ritm e unul din cele mai susţinute d­in lirica noastră contemporană şi-a­ sporit colecţia cu placheta „Semne î­­n scuturi” a regretatului Ion Roş-I ca, mort înainte de a fi împliniţi de ani. Poezie de fermă originali­­tate, poezia lui Ion Roşea sporeştie regretul pretimpuriei lui pierderi. Mo. In Cuvântul vor semna: Cronica muzicală CELLA DELAVRANCEI Cronica plastică : T. ARGHEZI Cronica militară: General FILIMON Cronica teatrală: DEM. THEODORESCU Cronica literară: PERPESSICIUS Cronica ideilor : MIRCEA ELIADE

Next