Cuventul, februarie 1938 (Anul 15, nr. 3131-3158)
1938-02-16 / nr. 3146
„Trafie şi actualitate românească“ Aşa se numesc cele trei volume publicate de curând la Focşani, în care d. Ion Diaconu a adunat 17 conferinţe rostite la subsecţiunea de conferinţe Focşani a Fundaţiilor Culturale Regale“. D. Ion Diaconu nu este numai un emerit folclorist, cunoscut prin bogatele sale colecţii de texte vrâncene (printre care strălucesc admirabile versiuni ale Mioriţei). D. Ion Diaconu s-a dovedit a fi şi un neobosit organizator. A condus subsecţia de conferinţe a Fundaţiilor Culturale Regale din Focşani , invitând foarte mulţi dintre maeştrii culturii româneşti contemporane: C. Rădulescu- Motru, Ioan Petrovici, Simion Mehedinţi, C. C. Giurescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Al. Tzigara-Samurcaş, Ion Marin Sadoveanu, Ion Pillat, etc. Dar nu s’a mulţumit să orgnizeze conferinţele acestor maeştri. A obţinut şi textele conferinţelor pe care le-a publicat în trei elegante volume, chiar la Focşani. Unele din aceste comunicări alcătuesc mici monografii, foarte utile prin materialul nou şi punctul de vedere personal al conferenţiarului. Bunăoară „Confesiunile filosofico-religioase“ ale d-lui profesor loan Petrovici; sau „Rectificări şi adaosuri la biografia lui N. Grigorescu“ de d. Al. Tzigara-Samurcaş; sau micul studiu atât de documentat al d-lui prof. C. C. Giurescu: „Din trecutul judeţului Putna“. Publicarea acestor conferinţe va aduce, aşadar, foloase ştiinţei româneşti. Mai ales că sunt semnate de filozofi, istorici şi literaţi de cea mai mare autoritate. Dar valoarea culturală a ciclului acesta de conferinţe întrece, aş putea spune, valoarea ştiinţifică şi literară a comunicărilor. Cum prea line remarcă d. Ion Diaconu în „Cuvântul lămuritor“ din fruntea primului volum — prezenţa unui maestru într’un oraş de provincie fecundează spiritualitatea elitei provinciale într’un chip uluitor. „O personalitate puternică, scoborînd în orice oraş de provincie — comun şi mediocru — poate deslănţui revizuiri şi îndreptări spirituale; poate stimula pe cei plictisiţi şi descurajaţi la mijlocul ori în marginea drumului vieţii; şi poate provoca din belşug aurore sufleteşti. Cu o singură condiţie: numai să voiască!“. Adevărul este că asemenea „personalităţi puternice“ nu prea vor să „scoboare" într’un oraş de provincie. D. Ion Diaconu sugerează un plan de mobilizare al maeştrilor şi scriitorilor de la „centru“ , care să-şi petreacă o lună pe an în diferite oraşe provinciale, creiând şi promovând pretutindeni „cultura”. Nu e nevoie să mergem atât de departe. „Mobilizarea" aceasta, chiar dacă ar fi realizabilă, n’ar fi întotdeauna eficientă. Creatorii de cultură — fie ei profesori, filozofi sau artişti — au nevoie de linişte, singurătate şi continuitate penru a-şi desăvârşi propria lor operă. Dar asta nu înseamnă că aceiaşi creatori nu pot „scoborî“ de mai multe ori pe an, şi pentru un interval ceva mai lung, în oraşele de provincie. Experienţele care s’au făcut până acum dovedesc că prezenţa unui maestru înlocueşte de multe ori, într’un oraş de provincie, lipsa bibliotecilor, a instituţiilor culturale şi chiar a „mediului“. Duşmanul cel mai primejdios nu este lipsa mijloacelor tehnice de informaţie şi creaţie culturală , ci deprimarea colectivă, complexul de inferioritate al intelectualilor provinciali. împotriva acestui complex de inferioritate orice mijloc de luptă este recomandabil. Sistemul de conferinţe şi publicaţii inaugurat de d. Ion Diaconu pare a da roade incalculabile. De aceea îl recomandăm, chiar numai pentru experimentare, tuturor cărturarilor povinciali, care şi-au păstrat întreagă generozitatea şi spiritul de iniţiativă. Mircea Eliade »W/fSfdf 4« PANOPTICUM O scrisoare din provincie — fără pagina 84 se găseşte cel mai frudată şi localitate de expediţie, tară, mos poem al meu. Ah, ce fericire! măcar iscălitură — ne-a venit as- Dar nu peste mult, după ce bifaşi Autorul a scontat, desigur, că , neînţeles, plecase tânărul, — intră noi vom crede că ea este venită din neant. L-a trădat însă ştampila poştei: Ploeşti, 11 Fevr. 1938. Dar să-i redăm conţinutul: „Aş vrea să ştiu eu — şi, desigur, că mai multă lume ar mai vrea să ştie care este cel mai grozav măncăcios literar şi care este cel mai fin gurmand?“ Pentru că sunt diferite păreri trebuie să ne adresăm unui specialist. Consider nota asta ca pe o invitaţie şi aştept o scrisoare lămuritoare din partea unui enciclopedist român, care ştiu precis, că urmăreşte această Cronică. întrebarea, însă, rămâne datată cu 11 Fevr. 1938. * Un tânăr, nu ne arată nici cel puţin iniţialele, probabil un poet căruia încă nu i s’a subliniat suficient genul, — ah, criminalii de maeştri! — ne trimite o scrisoare, prin care îşi manifestă toată admiraţia pentru Anatole France. Nu pentru romanele lui, nici pentru talentul lui extraordinar, ci numai pentru sensibilitatea lui, o sensibilitate uimitoare în relaţiile cu tinerii dotaţi. O— Exact! Anatole France primea deseori acasă tineri poeţi şi romancieri imberbi, care visau să transforme planeta într'un literar paradis terestru. Dar în legătură cu sensibilitatea şi cu felul de primire a lui Anatole France, unul din familia Antolycus cunoaşte o întâmplare . O dată, la marele scriitor acasă, erau mai mulţi, şi dintre toţi un tânăr răzbate în biroul de primire. — Maestre, aţi citit poeziile mele? — Desigur, răspunse Anatole France. M’am delectat toată noaptea. Le-am început seara și n'am închis ochii până nu le-am terminat. — Oh, Maestre, râdeți de mine. Nu le-ați cetit. — Mic și superb incredul, vrei o probă? Iți indic acum cea mai frumoasă pagină din cartea ta. Este pagina 84. Nu este asta pagina în care ai pus cele mai frumoase lucruri din sufletul tău? Admirabilă pagină! Mai repeţi acum că nu ţi-am cetit volumul? — Maestre, cer multă iertare. Am fost confuz. Mulţumesc. Foarte mulţumesc. Şi după asta, bravul şi stejarul poet, a cărui inimă deborda de veselie, intră în grupul asistenţilor, strigând: Extraordinar, maestrul mi-a cetit poeziile. Cu siguranţă. — Le-a geţit. Şi aşa este cum spune el. La un altul, tot atât de imberb şi de genial, şi spuse: — Maestre, desigur că n'aţi cetit volumul celui care a plecat. Eu l-am cetit, şi este prost, mizerabil. Este imposibil ca să fi cetit mai mult de două pagini. Crezi? Ei bine, scumpe amice, vreau să fiu sincer. Nu l-am cetit. Dar atunci, prin ce întâmplare pagina 84 este cea mai bună din volum? — Amice tânăr și plin de ingenuitate. Eu puteam să citez un importă care pagină. Un poet judecă întotdeauna că fiecare din poemele sale este cea mai bună dintre toate. 84 să, fie albă? Asta ar fi fost dezastruos. Răspunsul ar fi devenit atunci o sângeroasă epigramă. O1 Aş vrea să citească tânărul poet revoltat, întâmplarea povestită de fratele meu, şi atunci cred că-şi va schimba părerile despre sensibilitatea lui Anatole France în relaţiile cu tinerii talentaţi. Autofycus VEACUL TRECUT ROMANESC Intre problemele noastre cari mi sunt astăzi in bună parte consu au ajuns să fie limpezite până astăzi mare, dacă îndrumarea pe care o dă cu toată literatura bogată pe care o avem, este şi aceea a revoluţiei liberale şi burgheze din veacul trecut. Două cauze par să contribue mai mult la această stare de lucruri şi anume: o cauză politică şi una culturală. Pe de o parte, prezenţa activă în viaţa noastră publică a acelora ce sunt continuatorii direcţi ai mişcării politice care a impus caracterul modern şi european al statului român, adică a partidului naţional liberal (numit astfel prin tradiţie) iar pe de altă parte educaţia reacţionară şi anti-revoluţionară a cercetătorilor şi oamenilor noştri de cultură, educaţia lor antiliberală cu orice preţ, căpătată pe calea şcolii deschisă de Junimea. In ceea ce priveşte a doua cauză, mai putem adăuga, pentru prezent, influenţa atât de puternică a unor puncte de vedere străine, între care influenţa lui Charles Maurras şi Jaques Maritain, cu toţi intelectualii grupaţi în jurul „Acţiunei Franceze” şi cei din şcoala filosofică neotomistă, precumpăneşte. .Dacă liberalismul şi democraţia vieţii noastre naţionale supravieţuirea „marelui şi istoricului” partid, nu este rodnică ci dimpotrivă dăunătoare, se trage de aci concluzia că această grupare politică şi doctrina care a însufleţit-o n’au avut nicicând vreun rost. La cei mai mulţi dintre oamenii noştri politici, antiliberalism înseamnă fascism sau hitlerism. Sau dintre intelectuali şi cugetători politici, dacă Junimea a criticat gândul şi fapta liberală ce se împlinea în veacul trecut sub ochii ei necruţători şi dacă această critică are o valoare (cu deosebire aceea a lui Eminescu asupra culturii şi spiritualităţii veacului mai ales în actuala îndrumare a vieţii româneşti, astăzi după consumarea revoluţiei şi burgheze se crede că această revoluţie şi valorile pe care ea a încercat să le aducă la viaţă, merită o condamnare totală. Argumentul Junimei este valabil mai ales pentru cei bătrâni. Pentru tinerii intelectuali, judecători ai veacului trecut, sprijinul iinemocraţia, întronate în aşezăminte, însetată de cunoştinţă lineară, dis- intelectuală, este lipsa de contact prin marea revoluţie de la 1789, ură- cursivă, precisă şi pentru fapta lui cu viaţa şi cu ştiinţa istorică. Inarţându-le atât lipsurile logice (mai ales) cât şi consecinţele politice, rele pentru Franţa, înseamnă că noi trebue să avem faţă de mişcarea românească corespunzătoare, aceeaş atitudine severă şi în întregime negativă. La cei mai mulţi dintre tinerii noştri intelectuali lupta împotriva liberalismului şi democraţiei româneşti derivă din maurrasismul sau neo-tomismul lor, nu din judecarea directă a realităţilor româneşti. Iată cele mai de seamă atitudini şi puncte de vedere, obişnuite nu vorba şi în scrisul criticilor veacului trecut românesc. Ele există, circulă, dau rezultate, dar aceasta pentru noi nu înseamnă că sunt îndreptăţite. Şi iată de ce: judecăţile acestor oameni sunt întemeiate pe idei de dincolo de timpul şi spaţiul fenomenului românesc. Ele pot avea temeiuri logice şi nimeni nu stă să le constate când sunt, dar nu sunt îndreptăţite istoric. Ele pot avea o valoare spirituală absolută, dar se poate să nu aibă una temporală şi particulară. S-a putut constata că istoria nu se împacă întotdeauna cu „logica noastră”, nici cu cea mai strânsă. Aceasta pentru că ea poate să aibă o altă „logică”, o logică proastă parte și dacă Maurras şi Mariprio. Dacă se împacă e cu atât mai tain judecă aspru liberalismul şi ae- i bine pentru mintea omului atât de Ernest Bsrnca care in acest chip poate să fie anticipată cu mai multă siguranţă. Istoria, o ştim cu toţii, este viaţă, este deci alcătuită din multe necunoscute, din elemente nestabile. Fenomenele istorice, ca toată viaţa noastră obşească, au o structură complexă, greu de analizat, greu de redus la elemente simple, la legături logice şi precise. De cele mai multe ori trăim trecutul şi presimţim viitorul. De aceea şi realitatea veacului nostru trecut nu poate fi privită prin prisma înşelătoare a unor abstracţiuni, nu poate fi judecată după felul cum răspunde la chemările noastre sistematice şi raţionale. Pentru a cunoaşte acest veac, cu adevărat, pentru a-i creiona un profil cât mai apropiat de ceea ce a fost el în istoria neamului, în sfârşit, pentru a putea trage învăţăminte bune pentru zilele ce vor veni, e mai bine să stăm în legătură continuă cu viaţa reală, cu oamenii cari au luptat, cu cugetul şi fapta lor, cu greşelile şi biruinţele lor, să cercetăm viaţa conducătorilor şi pe aceea a neamului, în toate condiţiile şi elementele ei. Ceea ce se pare că lipseşte în mare măsură observatorilor şi judecătorilor acestui veac, ceea ce pare că le caracterizează întreaga lor formaţie mai de cele mai multe ori cu un sistem mai mult sau mai puţin închegat, alteori, cu o singură idee salvatoare, aceşti oameni — nu întotdeauna lipsiţi de subtilităţi şi concluzii interesante — nu iau în seamă un fapt simplu, adică: judecăţile istorice trebuesc făcute pe material istoric, concret. Orice problemă a trecutului, pentru a fi soluţionată cu folos, cere apropierea noastră de evenimente, de faptele reale petrecute, cunoaştere exactă deci a istoriei vii. De aci putem să desprindem, cu puterile minţii noastre, legile istorice—întrucât acestea pot fi prinse — şi să smulgem din tainele curgerii necontenite a vremurilor. Ne putem deci ridica la o înfăţişare raţională, explicativă a trecutului nostru istoric respectând însă cerinţa legăturii directe cu întâmplările reale, cu faptele vii. Altfel oricât de sclipitoare inteligenţă am avea, suntem sortiţi să plutim în lumea raţionamentelor goale, fără bucuria unei adevărate cunoaşteri şi fără puterea de a îndruma în vreun fel oarecare viaţa care ne poartă şi pe noi înşine Istoria are logica ei, învăţămintele ei, dar şi secretele ei. Trebue să le luăm în seamă pe toate. Altfel pierdem şi ce putem câştiga. Cuvântul BLOC floteriei feminine. Amic al contrastelor uşoare, el pretindea să seducă deodată prinţesa, burgheza şi servanta. Din începutul cărţii La tragique existence de Victor Hugo, de Léon Daudet, apărută anul trecut. Vom reveni. A apărut „Buletinul Săptămânii” din 13 Febr. 1938. Din cuprinsul acestui număr extragem: Constituţia latentă, Pacificarea lumii pe cale economică, O nouă orientare a Cehoslovaciei, Revelaţii româneşti în artă, „Caloriferul” ultima etapă a evoluţiei sale, Din mitologia americană, Flori de ghiaţă, Cinema feminine, Ştiinţifice, Artă, Aviatice, Diverse, Sport, Roman feuileton, Buletinul în imagini Figuri. Preţul lei 10. Apărându-se de „învinuirea” de a fi prezentat la examenul pentru titlul de doctor în teologie la Facultatea din Bucureşti, o teză cu prefaţă de la un eretic (Gaston Richard), d. Emilian Vasilescu, asistent universitar scrie, „pentru oamenii de bună credinţă”, că... manuscrisul tezei sale n’a fost însoţit de prefaţa lui Gaston Richard. Asta ca.... explicaţie la afirmaţia noastră că teza sa tipărită avea prefaţa lui Richard. Când explicaţia aceasta d. Vasilescu găseşte de cuviinţă să-şi îngădue a vorbi de „lipsă de bună credinţă”, de „nedelicateţe”, de „nepricepere” şi de „rea voinţă“. Pe domnul Emilian, acesta, Vasilescu noi ne vedem nevoiţi, deci să-l întrebăm: 1. este sau nu adevărat că secretariatul facultăţii „pate oricând confirma” că cele 50 exemplare din teza sa, depuse acolo cu cel puţin 20 de zile înaintea examenului, au avut prefaţa lui G. Richard? 2. este sau nu adevărat că exemplarele trimise de Facultate tuturor profesorilor spre studiere, aveau prefaţa lui G. Richard? 3. este sau nu adevărat că în ziua examenului, pe masa şi în mâna profesorilor se afla lucrarea cu prefaţa lui G. Richard? 4. este sau nu adevărat că pe coperta tuturor acestor 50 de exemplare este scris: Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie, Teză pentru doctoratul în teologie? Şi dacă toate acestea sunt adevărate, dacă secretariatul Facultăţii se poate, oricând, confirma, nu suntem noi îndreptăţiţi să calificăm încercarea d-lui Vasilescu, de a da lecţii de bună credinţă şi de delicateţe, drept ceea ce este ea în adevăr: neobrăzare. G. R. „ALAIURI DE TINE” este o poezie în care frumosul este integrat în estetic iar frumosul este simţirea sinceră a Danei Mihai Virgil. Alături de tine, oriunde treci Te însoţesc pe voiniceştele poteci. Sunt Fata verde, Fata nouă! In pumni şi’n năframă adun boabe de rouă Pentru rănile de aur a celor , căzuţi, în lupte; Pentru rănile lor aduc fîşii de livezi, rupte. Şi braţele mele: bandaje de zăpadă. I înainte, vă însoţesc pretutindeni, camaradă Şi soră de caritate, Pe potecile biruinţei noastre, toate. ERA IN GENTILUL lui apartament din str. Jean Goujon, într’un soare arzător, când Victor Hugo, ca un tânăr zeu aureolat, după succesul literar al lui Hernani, când romanticii erau în delir de entuziasm când el, Victor Hugo, a cerut tinerei sale soţii Adela, cu care s’a căsătorit din dragoste şi cu care a avut patru copii, doi băeţi şi două fete, o întreţinere particulară. El „. . „ ... , iubea genul solemn Atunci i-ar timpla ea vagina spus prima dată Adeeli că el a observat în ultima vreme schimbarea ei faţă de el, că nu-1 mai întreabă şi că nu-1 mai stimulează. De atunci a început marea sa gelozie. Victor Hugo era frumos, cu o faţă mândră, ochi albaştri profunzi, o frunte vastă, păr chatain ondulat, o talie elegantă, mâini fine. Omul de literenăscut, el trăia prin imaginaţia şi metaforele unei duble vieţi, prozaice şi prozodic, care aprindea o constantă dorinţă a corpului femenin, averii femenine şi a puţin. Căci din punct de vedere al rasei, el poate fi de cea mai autentică speţă românească, asta nu însemnează însă, că structura lui spirituală, sufletul lui, activitatea lui în sensul de metodă, finalităţile şi determinismul subconştientului nu-i sunt de cel mai autentic iudaism. Avem astfel a face cu o fundamentală schimbare de etic. D. Titulescu este un mare avocat; mai mult este un avocat de vocaţie, un om care reduce totul la abstracţiuni juridice, care se despersonalizează. Dacă întâmplător ar fi studiat fizica sau chimia desigur că şi în domeniul acesta ar fi procedat cu abilităţi de avocat. Asta însemnează avocat de vocaţie. Că nu este altfel ne dovedeşte tot trecutul lui, încercând cu primele lui ceasuri politice. El nu a mers nici la conservatori nici la liberali, ci a mers la Take Ionescu, care şi el a fost un avocat de vocaţie, un mare orator, un abstractizant. Şi mai departe, în activitatea lui de ministru, de reprezentant al României la Geneva, d. Titulescu a fost pus într’o situaţie paradoxală. Un caracter judaic trimes să apere interese şi situaţii in esenţa lor numai naţionale, şi de care se simţea absolut străin. România n’a câştigat nici o cauză, n’a repurtat nici un succes, ci toate d. Titulescu. El n’a fost pentru România, ci România a fost o condiţie pentru triumful lui. Exemplu, tot luxul, toată risipa, toată presa, etc. Dar o precizare. D. Titulescu nu de România şi nici nu FAMILIA, REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ, inteligent condusă de d- M. G. Samarineanu, vine în numărul de pe Decembrie, cu un cuprins bogat. Deocamdată ne oprim numai asupra unui articol semnat de d. N. Davidescu și întitulat: Personalitatea judaică a d-lui N. Titulescu. Articolul plesneşte de observaţii, de cultură şi mai ales de inteligenţă. Nu este însă un articol de politică externă, sau de altă politică, ci este psihologia unui om un admirabil mai de românism se simţea străin, proces de desrădâcinare, şi pentru cei de orice teritoriu strămoşesc, ne*: „„ Aşadar, în cuprinsul acestor con-asta ne interesează. D. N. Titulescu, fără îndoială, este născut român. Dar asta interesează stante, d. Titulescu realizează tipul desăvârşit al iudaismului spiritual. Şi FRANCISCO GOYA Y LUCIENTES (1746—1828). Tinere femei (pictură în ulei aparţinând Muzeului din Lille). Această capodoperă figurează în expoziţia, închinată marelui artist spaniol, ce are loc, în momentul de faţă la Paris. I CARNET Muzeul Ioan şi Dr. Nicolae Kalinderu va expune în curând frumoasa sa colecţie de vase greceşti. Aceste vase găsite — după cum susţine în studiul său recent Emil Colin — în mare parte în ţară, sunt exemplare de primul ordin şi în bunăstare. Ceea ce le face şi mai importante este faptul că la noi în ţară se găsesc foarte puţine ansambluri de această categorie. * I Expoziţia capodoperilor artei grafice italiene organizată la museul Boymans din Rotterdam s'a bucurat de un mare succes atât în rândurile publicului cât şi ăl cri- S ticilor. Nu trebue să uităm că este cu atât mai semnificativ acest succes, cu cât ne găsim într-o ţară de artă. Cu ocazia unor lucrări de restaurare ale fostei mănăstiri „San Francesco“ din Bergamo (Italia) s-au descoperit mai multe şi foarte interesante frescuri din sec. al XV-lea şi l al XVI-lea. Tot aci au fost degajate şi elemente de arhiectură romanică şi gotică ce vor fi restaurate. [ In acelaş timp, s-au început restaurările salonului din „Palazzo della I Curia“ unde au fost găsite foarte interesante frescuri de la sfârşitul secolului al XIII-lea, de un stil intr romanic. Ele înfăţişează scene din viaţa Mântuitorului şi alte motive reprezentative ale acestei epoci. La Reims, nişte lucrători săpând o fundaţie în strada Jadart au dat peste un splendid mozaic aparţinând epocei galo-romane (sec. al III-lea—IV-lea). Opera găsită reprezintă pe un cavaler în luptă cu un monstru, un fel de dragon şi şarpe. Administraţia artelor frumoase a decis continuarea, în mod sistematic, a săpăturilor. * „Muzeul Principelui Paul“ din Belgrad care până în prezent poseda numai opere de artişti flamanzi, îşi complectează colecţia artei belgiene cu o serie de opere de artişti walloni. Printre pictorii care vor intra în acest mare muzeu al artei contem porane sunt: Félicien Raps, Ar-* mană Rassenfosse, Adrien de 'Witte, Richard Heintz, apoi cei în viaţă, Adrien Dupagne, Alb, Lemaître, Lucien Hock, Jean Donnay, Alf, Defize, Paul Daxhelet, Nayon Iseren tant, Elysée Fabry, Lonis Dupont, sculptor, André Hallet, Arm. Jamar, Jaques Ochş şi Pierre Paulus. : : * . Săpăturile făcute la biserica „della Trinita” din Forli pentru găsirea mormântului și resturilor pământești ale piciorului Melozzo da Forli, care urmează să fie sărbătorit în acest an — s-au sfârşit. Chestiunea resturilor pământeşti, desbătută îndelung de istoricii loveau, părea rezolvată odată cu găsirea unui manuscris din sec. al XVIII-lea a lui Marcello Oretti în care se dădea indicaţii exacte asupra mormântului. Nu s’a ajuns însă la un rezultat satisfăcător din cauza că în locul indicat de manuscris s’au găsit mai multe schelete. Cum s’ar putea insă ca unele din ele să aparţină pictorului s’a hotărit păstrarea lor sub o lespede ce se va inaugura la începutul manifestărilor închinate lui. Ut Al cincilea „Salon al Biletului de o Mie” ce are loc la Paris în fiecare an s-a inaugurat la 9 Februarie, la galeria Jean Charpentier. Curiozitatea acestui salon de pictură constă în faptul că oricare ar fi dimensiunea și notorietatea tabloului el trebue vândut pe o mie de franci. Este întocmit astfel ca să facă posibilă cumpărarea unui tablou şi amatorului ceva mai modest, dar şi să ajute pe pititorul tânăr căruia cel vârstnic şi consacrat îi aduce sprijinul numelui şi vecinătăţii lui. O RANDUIALA, cunoscuta arhivă de gând şi faptă românească, roagă pe toţi cetitorii ei să-şi reînoiască abonamentele (anul 1938). Rugămintea se adresează şi celor întârziaţi cu plata abonamentului pe anul trecut (1937). Numai în acest chip se asigură apariţia regulată a revistei. Pentru Bucureşti abonamentele se pot face la d-nii: S. B. Enacha (Cartea Românească), Nicolae Bernea (Imprimeriei 3) şi la Administraţie, CFrancmazonă 7). II1 La sfârşitul acestei luni va avea loc la Londra la sala Christie vânzarea colecţiei modelelor în pământ ars ale lui Michel-Angelo şi ale şcolii sale—aparţinând dr. A.-B. Heyer. Această colecţie a fost culeasă la Bologna în 1598 de către Paul von Prann. Intre 1616 şi 1840 a fost cunoscută sub numele celebru Prannische- Kabinett din Nurenberg. La această ultimă dată a fost cumpărată de către prof. Hohnel din Dresda, care a vândut-o mai târziu, doctorului Heyer. Este cea mai mare colecţie cunoscută de modele ale lui Michel-Angelo. Până astăzi a rămas aşa cum a constituit-o Paul von Prann. (Beaux- Arts). La Revue de l’art, care apărea la Paris, din cauza dificultăţilor de ordin financiar nu va mai apare, înregistrăm cu tristeţe dispariţia acestei mari reviste de artă ce moare în cel de al 42-lea an de apariţie, după o viaţă glorioasă şi plină de roade pentru, 'artă şi istoria arianului Miercuri 16 Febr. 1938 Despre sinucidere Sinuciderea — spune vlădica Nicolae al Ohridei — este încercarea de a fugi din împărăţia aceasta a vieţii, însă pe dezertor nici o împărăţie nu-l primeşte cu braţele deschise. Uciderea este, chiar în sine însăşi, o sinucidere, deoarece vianţa ta şi viaţa vecinului tău o viaţă este. Insă prin ucidere tu vrei să distrugi o parte a vieţii care se poate apăra de tine; prin sinucidere, însă, vrei să distrugi o parte a vieţii care nu se poate apăra de tine. Viaţa aproapelui tău se poate apăra de tine; viaţa ta este cu desăvârşire fără apărare în faţa ta. (Cugetări despre bine şi rău, trad. B. Pisarov). Pentru aceia, sinuciderea a fost întotdeauna socotită păcat greu. Biserica a refuzat asistenţa sa celui care, păcătuind împotriva nădejdii, şi-a curmat singur zilele. Este ciudată, totuşi, o istorioară aflată în Lavsarion- Ciudată prin atitudinea sfinţitului scriitor al acelei cărţi, ,în faţa unui fapt. Este acolo vorba de o sinucidere. Un oarecare Magnenţie, păgân şi călcător de lege, stăpân al unei cetăţi, ruşinase în viaţa lui multe femei, necreştine ca şi el. Şi într’una din zile văzu Magnenţie acesta femeia unui creştin, dregător în oraşul acela. Şi femeia prea frumoasă fiind şi plăcându-i păgânului, o ceru acesta de la bărbatul ei. Care, temându-se de răzbunarea tiranului, îi răspunse că este gata la poruncă, să trimită să o ia. Şi trimiţând Magnenţie ostaşi ca să ia femeia şi înţelegând ea, desăvârşit cele petrecute ceru ostaşilor puţin răgaz ca să se îmbrace cu hainele sale cele frumoase. Şi învoindu-se ostaşii a intrat ea în casă şi luând sabia bărbatului ei şi-a înfipt-o în inimă şi a murit îndată. Aceasta este povestea soţiei dregătorului sfetnic. Scriind-o, autorul Lavsaiconului îşi încheie astfel povestirea: „Astfel fericita şi prea bogata primi cununa curăţiei, păzind, până la moarte neîntinarea trupului său; iară bicisnicul acela s’a ruşinat“! Cetirea acestei povestiri a Lavsaiconului pune în nedumerire pe creştinul neobişnuit cu tâlcul pogo-rămintelor. După ştirea mea, o singură abatere de la regula neprohodirii sinucigaşilor face Biserica, atunci când este vorba de demenţi. Dar în cazul femeii poftite de păgânul Magnenţie poate că tâlcul este altul. Eu am adus aci întâmplarea ca să cugete la ea cei cunoscători ai doctrinei- Numai ei. G. Racoveanu