Cuventul, februarie 1938 (Anul 15, nr. 3131-3158)

1938-02-16 / nr. 3146

„Trafie şi actualitate românească“ Aşa se numesc cele trei volume publicate de curând la Focşani, în care d. Ion Diaconu a adunat 17 conferinţe rostite la subsecţiunea de conferinţe Focşani a Fundaţiilor Culturale Regale“. D. Ion Diaconu nu este numai un emerit folclorist, cunoscut prin bogatele sale colecţii de texte vrâncene (printre care strălucesc admirabile versiuni ale Mioriţei). D. Ion Diaconu s-a do­vedit a fi şi un neobosit organiza­tor. A condus subsecţia de confe­rinţe a Fundaţiilor Culturale Re­gale din Focşani , invitând foarte mulţi dintre maeştrii culturii româ­neşti contemporane: C. Rădulescu- Motru, Ioan Petrovici, Simion Me­hedinţi, C. C. Giurescu, Mihail Sa­­doveanu, Cezar Petrescu, Al. Tzi­­gara-Samurcaş, Ion Marin Sado­­veanu, Ion Pillat, etc. Dar nu s’a mulţumit să orgnizeze conferinţele acestor maeştri. A obţinut şi tex­tele conferinţelor pe care le-a pu­blicat în trei elegante volume, chiar la Focşani. Unele din aceste comunicări al­­cătuesc mici monografii, foarte utile prin materialul nou şi punc­tul de vedere personal al conferen­ţiarului. Bunăoară „Confesiunile fi­­losofico-religioase“ ale d-lui profe­sor loan Petrovici; sau „Rectificări şi adaosuri la biografia lui N. Gri­­gorescu“ de d. Al. Tzigara-Samur­­caş; sau micul studiu atât de do­cumentat al d-lui prof. C. C. Giu­rescu: „Din trecutul judeţului Put­­na“. Publicarea acestor conferinţe va aduce, aşa­dar, foloase ştiinţei româneşti. Mai ales că sunt sem­nate de filozofi, istorici şi literaţi de cea mai mare autoritate. Dar valoarea culturală a ciclului acesta de conferinţe întrece, aş putea spune, valoarea ştiinţifică şi literară a comunicărilor. Cum prea line remarcă d. Ion Diaconu în „Cu­vântul lămuritor“ din fruntea pri­mului volum — prezenţa unui maes­tru într’un oraş de provincie fe­cundează spiritualitatea elitei pro­vinciale într’un chip uluitor. „O personalitate puternică, sco­­borînd în orice oraş de provincie — comun şi mediocru — poate des­­lănţui revizuiri şi îndreptări spiri­tuale; poate stimula pe cei plicti­siţi şi descurajaţi la mijlocul ori în marginea drumului vieţii; şi poate provoca din belşug aurore sufle­teşti. Cu o singură condiţie: numai să voiască!“.­­ Adevărul este că asemenea „per­sonalităţi puternice“ nu prea vor să „scoboare" într’un oraş de pro­vincie. D. Ion Diaconu sugerează un plan de mobilizare al maeştri­lor şi scriitorilor de la „centru“ , care să-şi petreacă o lună pe an în diferite oraşe provinciale, cre­­iând şi promovând pretutindeni „cultura”. Nu e nevoie să mergem atât de departe. „Mobilizarea" a­­ceasta, chiar dacă ar fi realizabilă, n’ar fi întotdeauna eficientă. Cre­a­­torii de cultură — fie ei profesori, filozofi sau artişti — au nevoie de linişte, singurătate şi continuitate penru a-şi desăvârşi propria lor o­­peră. Dar asta nu înseamnă că aceiaşi cre­atori nu pot „scoborî“ de mai multe ori pe an, şi pentru un interval ceva mai lung, în oraşele de provincie. Experienţele care s’au făcut până acum dovedesc că pre­zenţa unui maestru înlocueşte de multe ori, într’un oraş de provin­cie, lipsa bibliotecilor, a instituţiilor culturale şi chiar a „mediului“. Duşmanul cel mai primejdios nu este lipsa mijloacelor tehnice de informaţie şi creaţie culturală , ci deprimarea colectivă, complexul de inferioritate al intelectualilor pro­vinciali. împotriva acestui com­plex de inferioritate orice mijloc de luptă este recomandabil. Siste­mul de conferinţe şi publicaţii inau­gurat de d. Ion Diaconu pare a da roade incalculabile. De aceea îl re­comandăm, chiar numai pentru ex­perimentare, tuturor cărturarilor povinciali, care şi-au păstrat în­treagă generozitatea şi spiritul de iniţiativă. Mircea El­iade »W/fSfd­f 4« PANOPTICUM O scrisoare din provincie — fără­­ pagina 84 se găseşte cel mai fru­­dată şi localitate de expediţie, tară,­­ mos poem al meu. Ah, ce fericire! măcar iscălitură — ne-a venit as- Dar nu peste mult,­­ după ce bi­faşi Autorul a scontat, desigur, că , neînţeles, plecase tânărul, — intră noi vom crede că ea este venită din neant. L-a trădat însă ştampila poştei: Ploeşti, 11 Fevr. 1938. Dar să-i redăm conţinutul: „Aş vrea să ştiu eu — şi, desigur, că mai multă lume ar mai vrea să ştie care este cel mai grozav măncăcios literar şi care este cel mai fin gurmand?“ P­entru că sunt diferite păreri tre­buie să ne adresăm unui specialist. Consider nota asta ca pe­ o invitaţie şi aştept o scrisoare lămuritoare din partea unui enciclopedist ro­mân, care ştiu precis, că urmăreşte această Cronică. întrebarea, însă, rămâne datată cu 11 Fevr. 1938. * U­n tânăr, nu ne arată nici cel puţin iniţialele, probabil un poet că­ruia încă nu i s’a subliniat suficient genul, — ah, criminalii de maeştri! — ne trimite o scrisoare, prin care îşi manifestă toată admiraţia pen­tru Anatole France. Nu pentru ro­manele lui, nici pentru talentul lui extraordinar, ci numai pentru sen­sibilitatea lui, o sensibilitate uimi­toare în relaţiile cu tinerii dotaţi. O— E­xact! Anatole France primea deseori acasă tineri poeţi şi roman­cieri imberbi, care visau să trans­forme planeta într'un literar para­dis terestru. Dar în legătură cu sen­sibilitatea şi cu felul de primire a lui Anatole France, unul din fami­lia Antolycus cunoaşte o întâm­plare .­ O dată, la marele scriitor acasă, e­­rau mai mulţi, şi dintre toţi un tâ­năr răzbate în biroul de primire. — Maestre, aţi citit poeziile mele? — Desigur, răspunse Anatole France. M’am delectat toată noap­tea. Le-am început seara și n'am închis ochii până nu le-am termi­nat. — Oh, Maestre, râdeți de mine. Nu le-ați cetit. — Mic și superb incredul, vrei o probă? Iți indic acum cea mai fru­moasă pagină din cartea ta. Este pagina 84. Nu este asta pagina în care ai pus cele mai frumoase lu­cruri din sufletul tău? A­dmirabilă pagină! Mai repeţi a­­cum că nu ţi-am cetit volumul? — Maestre, cer multă iertare. Am fost confuz. Mulţumesc. Foarte mul­ţumesc. Şi după asta, bravul şi stejarul po­et, a cărui inimă deborda de vese­lie, intră în grupul asistenţilor, stri­gând: E­xtraordinar, maestrul mi-a ce­tit poeziile. Cu siguranţă. — Le-a geţit. Şi aşa este cum spune el. La u­n altul, tot atât de imberb şi de ge­nial, şi spuse: — Maestre, desigur că n'aţi cetit volumul celui care a plecat. Eu l-am cetit, şi este prost, mizerabil. Este imposibil ca să fi cetit mai mult de două pagini. C­rezi? Ei bine, scumpe amice, vreau să fiu sincer. Nu l-am cetit. D­ar atunci, prin ce întâmplare pagina 84 este cea mai bună din volum? — Amice tânăr și plin de inge­nuitate. Eu puteam să citez un im­portă care pagină. Un poet judecă întotdeauna că fiecare din poemele sale este cea mai bună dintre toate. 84 să, fie albă? A­sta ar fi fost dezastruos. Răs­punsul ar fi devenit atunci o sân­geroasă epigramă. O1 A­ş vrea să citească tânărul poet revoltat, întâmplarea povestită de fratele meu, şi atunci cred că-şi va schimba părerile despre sensibili­tatea lui Anatole France în relaţiile cu tinerii talentaţi. Autofycus VEACUL TRECUT ROMANESC Intre problemele noastre cari mi sunt astăzi in bună parte consu au ajuns să fie limpezite până astăzi mare, dacă îndrumarea pe care o dă cu toată literatura bogată pe care o avem, este şi aceea a revoluţiei li­berale şi burgheze din veacul trecut. Două cauze par să contribue mai mult la această stare de lucruri şi anume: o cauză politică şi una cul­turală. Pe de o parte, prezenţa activă în viaţa noastră publică a acelora ce sunt continuatorii direcţi ai miş­cării politice care a impus caracte­rul modern şi european al statului român, adică a partidului naţional liberal (numit astfel prin tradiţie) iar pe de altă parte educaţia reac­ţionară şi anti-revoluţionară a cer­cetătorilor şi oamenilor noştri de cultură, educaţia lor antiliberală cu orice preţ, căpătată pe calea şcolii deschisă de Junimea. In ce­ea ce priveşte a doua cauză, mai pu­tem adăuga, pentru prezent, influ­enţa atât de puternică a unor punc­te de vedere străine, între care in­fluenţa lui Charles Maurras şi Jaques Maritain, cu toţi intelectualii grupaţi în jur­ul „Acţiunei France­ze” şi cei din şcoala filosofică neo­­tomistă, precumpăneşte. .Dacă liberalismul şi democraţia vieţii noastre naţionale supravieţui­rea „marelui şi istoricului” partid, nu este rodnică ci dimpotrivă dău­nătoare, se trage de aci concluzia că această grupare politică şi doctrina care a însufleţit-o n’au avut nici­când vre­un rost. La cei mai mulţi dintre oamenii noştri politici, anti­­liberalism înseamnă fascism sau hit­­lerism. Sau d­intre intelectuali şi cu­getători politici, dacă Junimea a criticat gândul şi fapta liberală ce se împlinea în veacul trecut sub ochii ei necruţători şi dacă această critică are o valoare (cu deosebire aceea a lui Eminescu asupra culturii şi spiritualităţii veacului mai ales în actuala îndrumare a vieţii româ­neşti, astăzi după consumarea revo­luţiei şi burgheze se crede că această revoluţie şi valorile pe care ea a încercat să le aducă la viaţă, merită o condamnare totală. Argumentul Junimei este valabil mai ales pentru cei bătrâni. Pentru tinerii intelectuali, judecători ai veacului trecut, sprijinul iine­mocraţia, întronate în aşezăminte, însetată de cunoştinţă lineară, dis- intelectuală, este lipsa de contact prin marea revoluţie de la 1789, ură-­ cursivă, precisă şi pentru fapta lui cu viaţa şi cu ştiinţa istorică. Inar­ţându-le atât lipsurile logice (mai ales) cât şi consecinţele politice, rele pentru Franţa, înseamnă că noi tre­bue să avem faţă de mişcarea ro­mânească corespunzătoare, aceeaş atitudine severă şi în întregime ne­gativă. La cei mai mulţi dintre ti­nerii noştri intelectuali lupta împo­triva liberalismului şi democraţiei româneşti derivă din maurras­ismul sau neo-tomismul lor, nu din jude­carea directă a realităţilor româ­neşti. Iată cele mai de seamă atitudini şi puncte de vedere, obişnuite nu vorba şi în scrisul criticilor veacului trecut românesc. Ele există, circulă, dau rezultate, dar aceasta pentru noi nu înseamnă că sunt îndreptă­ţite. Şi iată de ce: judecăţile acestor oameni sunt întemeiate pe idei de dincolo de timpul şi spaţiul feno­menului românesc. Ele pot avea te­meiuri logice şi nimeni nu stă să le constate când sunt, dar nu sunt în­dreptăţite istoric. Ele pot avea o va­loare spirituală absolută, dar se poate să nu aibă una temporală şi particulară. S-a putut constata că istoria nu se împacă întotdeauna cu „logica­ noastră”, nici cu cea mai­­ strânsă. Aceasta pentru că ea poate­­ să aibă o altă „logică”, o logică pro­astă parte și dacă Maurras şi Mari­­prio. Dacă se împacă e cu atât mai tain judecă aspru liberalismul şi ae- i bine pentru mintea omului atât de Ernest Bsrnca care in acest chip poate să fie an­ticipată cu mai multă siguranţă. Istoria, o ştim cu toţii, este viaţă, este deci alcătuită din multe necu­noscute, din elemente nestabile. Fe­nomenele istorice, ca toată viaţa noastră obşească, au o structură complexă, greu de analizat, greu de redus la elemente simple, la legături logice şi precise. De cele mai multe ori trăim trecutul şi presimţim vii­torul. De aceea şi realitatea veacului nostru trecut nu poate fi privită prin prisma înşelătoare a unor ab­stracţiuni, nu poate fi judecată după felul cum răspunde la chemă­rile noastre sistematice şi raţionale. Pentru a cunoaşte acest veac, cu a­­devărat, pentru a-i creiona un profil cât mai apropiat de ceea ce a fost el în istoria neamului, în sfârşit, pen­tru a putea trage învăţăminte bune pentru zilele ce vor veni, e mai bine să stăm în legătură continuă cu viaţa reală, cu oamenii cari au lup­tat, cu cugetul şi fapta lor, cu gre­şelile şi biruinţele lor, să cercetăm viaţa conducătorilor şi pe aceea a neamului, în toate condiţiile şi ele­mentele ei. Ceea ce se pare că lipseşte în mare măsură observatorilor şi judecători­lor acestui veac, ceea ce pare că le caracterizează întreaga lor formaţie ma­i de cele mai multe ori cu un sistem mai mult sau mai puţin în­chegat, alteori, cu o singură idee sal­vatoare, aceşti oameni — nu întot­deauna lipsiţi de subtilităţi şi con­cluzii interesante — nu iau în seamă un fapt simplu, adică: judecăţile istorice trebuesc făcute pe material istoric, concret. Orice problemă a trecutului, pentru a fi soluţionată cu folos, cere apropierea noastră de evenimente, de faptele reale petre­cute, cunoaştere exactă deci a isto­riei vii. De aci putem să desprindem, cu puterile minţii noastre, legile isto­rice—întrucât acestea pot fi prinse — şi să smulgem din tainele curgerii necontenite a vremurilor. Ne putem deci ridica la o înfăţişare raţională, explicativă a trecutului nostru istoric respectând însă cerinţa legăturii di­recte cu întâmplările reale, cu fap­tele vii. Altfel oricât de sclipitoare inteligenţă am avea, suntem sortiţi să plutim în lumea raţionamentelor goale, fără bucuria unei adevărate cunoaşteri şi fără puterea de a în­druma în vre­un fel oarecare viaţa care ne poartă şi pe noi înşine Istoria are logica ei, învăţămin­tele ei, dar şi secretele ei. Trebue să le luăm în seamă pe toate. Altfel pierdem şi ce putem câştiga. Cuvântul B­LOC floteriei feminine. Amic al contras­telor uşoare, el pretindea să seducă deodată prinţesa, burgheza şi ser­vanta. Din începutul cărţii La tragique existence de Victor Hugo, de Léon Daudet, apărută anul trecut. Vom reveni. A apărut „Buletinul Săptămânii” din 13 Febr. 1938. Din cuprinsul a­­cestui număr extragem: Constituţia latentă, Pacificarea lumii pe cale economică, O nouă orientare a Ce­hoslovaciei, Revelaţii româneşti în artă, „Caloriferul” ultima etapă a evoluţiei sale, Din mitologia ameri­cană, Flori de ghiaţă, Cinema fe­minine, Ştiinţifice, Artă, Aviatice, Diverse, Sport, Roman feuileton, Buletinul în imagini Figuri. Preţul lei 10. Apărându-se de „învinuirea” de a fi prezentat la examenul pentru titlul de doctor în teologie la Facultatea din Bucureşti, o teză cu prefaţă de la un eretic (Gaston Richard), d. Emilian Vasilescu, asistent universi­tar scrie, „pentru oamenii de bună credinţă”, că... manuscrisul tezei sale n’a fost însoţit de prefaţa lui Gaston Richard. Asta ca.... expli­caţie la afirmaţia noastră că teza sa tipărită avea prefaţa lui Richard. Când explicaţia aceasta d. Vasi­­lescu găseşte de cuviinţă să-şi în­­gădue a vorbi de „lipsă de bună credinţă”, de „nedelicateţe”, de „ne­pricepere” şi de „rea voinţă“. Pe domnul Emilia­n, acesta, Vasi­lescu noi ne vedem nevoiţi, deci să-l întrebăm: 1. este sau nu adevărat că secre­tariatul facultăţii „p­­ate oricând confirma” că cele 50 exemplare din teza sa, depuse acolo cu cel puţin 20 d­e zile înaintea examenului, au avut prefaţa lui G. Richard? 2. este sau nu adevărat că exem­plarele trimise de Facultate tuturor profesorilor spre studiere, aveau prefaţa lui G. Richard? 3. este sau nu adevărat că în ziua examenului, pe masa şi în mâ­na profesorilor se afla lucrarea cu prefaţa lui G. Richard? 4. este sau nu adevărat că pe co­perta tuturor acestor 50 de exem­plare este scris: Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie, Teză pentru doctoratul în teologie? Şi dacă toate acestea sunt adevă­rate, dacă secretariatul Facultăţii se poate, oricând, confirma, nu sun­tem noi îndreptăţiţi să calificăm încercarea d-lui Vasilescu, de a da lecţii de bună credinţă şi de delica­teţe, drept ceea ce este ea în adevăr: neobrăzare. G. R. „ALAIURI DE TINE” este o poe­zie în care frumosul este integrat în estetic iar frumosul este simţirea sinceră a Danei Mihai Virgil. Alături de tine, oriunde treci Te însoţesc pe voiniceştele poteci. Sunt Fata verde, Fata nouă! In pumni şi’n năframă adun boabe de rouă Pentru rănile de aur a celor , căzuţi, în lupte; Pentru rănile lor aduc fîşii de livezi, rupte. Şi braţele mele: bandaje de zăpadă. I înainte, vă însoţesc pretutindeni, camaradă Şi soră de caritate,­­ Pe potecile biruinţei noastre, toate. ERA IN GENTILUL lui aparta­ment din str. Jean­ Goujon, într’un soare arzător, când Victor Hugo, ca un tânăr zeu aureolat, după succe­sul literar al lui Hernani, când ro­manticii erau în delir de entuziasm când el, Victor Hugo, a cerut tine­rei sale soţii Adela, cu care s’a că­sătorit din dragoste şi cu care a avut patru copii, doi băeţi şi două fete, o întreţinere particulară. El „. . „ ... , iubea genul solemn Atunci i-a­r timpla ea vagina spus prima dată Adeeli că el a ob­­­servat în ultima vreme schimbarea ei faţă de el, că nu-1 mai întrea­bă şi că nu-1 mai stimulează. De atunci a început marea sa gelozie. Victor Hugo era frumos, cu o faţă mândră, ochi albaştri profunzi, o frunte vastă, păr chatain ondulat, o talie elegantă, mâini fine. Omul de litere­­născut­, el trăia prin ima­ginaţia şi metaforele unei duble vieţi, prozaice şi prozodic, care a­­prindea o constantă dorinţă a cor­pului femenin, averii femenine şi a puţin. Căci din punct de vedere al rasei, el poate fi de cea mai auten­tică speţă românească, asta nu în­semnează însă, că structura lui spi­rituală, sufletul lui, activitatea lui în sensul de metodă, finalităţile şi determinismul subconştientului nu-i sunt de cel mai autentic iudaism. Avem astfel a face cu o fundamen­tală schimbare de etic. D. Titulescu este un mare avocat; mai mult este un avocat de vocaţie, un om care reduce totul la abstrac­ţiuni juridice, care se despersonali­zează. Dacă întâmplător ar fi stu­diat fizica sau chimia desigur că şi în domeniul acesta ar fi procedat cu abilităţi de avocat. Asta însemnează avocat de vocaţie. Că nu este altfel ne dovedeşte tot trecutul lui, încer­când cu primele lui ceasuri politice. El nu a mers nici la conservatori nici la liberali, ci a mers la Take Iones­­cu, care şi el a fost un avocat de vo­caţie, un mare orator, un abstracti­­zant. Şi mai departe, în activitatea lui de ministru, de reprezentant al României la Geneva, d. Titulescu a fost pus într’o situaţie paradoxală. Un caracter judaic trimes să apere interese şi situaţii in esenţa lor nu­mai naţionale, şi de care se simţea absolut străin. România n’a câştigat nici o cauză, n’a repurtat nici un succes, ci toate d. Titulescu. El n’a fost pentru România, ci România a fost o condiţie pentru triumful lui. Exemplu, tot luxul, toată risipa, toată presa, etc. Dar o precizare. D. Titulescu nu de România şi nici nu FAMILIA, REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ, inteligent condusă de d- M. G. Samarineanu, vine în numă­rul de pe Decembrie, cu un cuprins bogat. Deocamdată ne oprim numai asupra unui articol semnat de d. N. Davidescu și întitulat: Personalita­tea judaică a d-lui N. Titulescu. Ar­ticolul plesneşte de observaţii, de cultură şi mai ales de inteligenţă. Nu este însă un articol de politică externă, sau de altă politică, ci este psihologia unui om un admirabil­­ mai de românism se simţea străin, proces de desrădâcinare, şi pentru cei de orice teritoriu strămoşesc, ne*: „„ Aşa­dar, în cuprinsul acestor con-asta ne interesează. D. N. Titulescu, fără îndoială, este născut român. Dar asta interesează stante, d. Titulescu realizează tipul desăvârşit al iudaismului spiritual. Şi FRANCISCO GOYA Y LUCIENTES (1746—1828). Tinere femei (pic­tură în ulei aparţinând Muzeului din Lille). Această capodoperă fi­gurează în expoziţia, închinată marelui artist spaniol, ce are loc, în momentul de faţă la Paris. I CARNET M­uzeul Ioan şi Dr. Nicolae Ka­­linderu va expune în curând fru­moasa sa colecţie de vase greceşti. Aceste vase găsite — după cum sus­ţine în studiul său recent Emil Co­lin — în mare parte în ţară, sunt e­­xemplare de primul ordin şi în bună­­­stare. Ceea ce le face şi mai impor­­­tante este faptul că la noi în ţară­­ se găsesc foarte puţine ansambluri­­ de această categorie. * I Expoziţia capodoperilor artei grafice italiene organizată la mu­­­­seul Boymans din Rotterdam s'a bucurat de un mare succes atât în­­ rândurile publicului cât şi ăl cri- S ticilor. Nu trebue să uităm că este­­ cu atât mai semnificativ acest suc­­­­ces, cu cât ne găsim într-o ţară de artă. C­u ocazia unor lucrări de restau­rare ale fostei mănăstiri „San Fran­cesco“ din Bergamo (Italia) s-au descoperit mai multe şi foarte inte­­­­resante frescuri din sec. al XV-lea şi l al XVI-lea. Tot aci au fost degajate şi elemente de arhiectură romanică şi gotică ce vor fi restaurate. [ In acelaş timp, s-au început res­­­­taurările salonului din „Palazzo della I Curia“ unde au fost găsite foarte­­ interesante frescuri de la sfârşitul­­ secolului al XIII-lea, de un stil i­ntr romanic. Ele înfăţişează scene­­ din viaţa Mântuitorului şi alte mo­­­­tive reprezentative ale acestei epoci. La Reims, nişte lucrători săpând o fundaţie în strada Jadart au dat peste un splendid mozaic aparţi­nând epocei galo-romane (sec. al­­ III-lea—IV-lea). Opera găsită repre­­­­zintă pe un cavaler în luptă cu un monstru, un fel de dragon şi şarpe. A­dministraţia artelor frumoase a decis continuarea, în mod sistema­tic, a săpăturilor. *­­ „Muzeul Principelui Paul“ din Belgrad care până în prezent pose­da numai opere de artişti flamanzi, îşi complectează colecţia artei bel­giene cu o serie de opere de artişti walloni. P­rintre pictorii care vor intra în acest mare muzeu al artei contem­­ porane sunt: Félicien Raps, Ar-* mană Rassenfosse, Adrien de 'Witte, Richard Heintz, apoi cei în viaţă­, Adrien Dupagne, Alb, Lemaître, Lu­cien Hock, Jean Donnay, Alf, Defi­­ze, Paul Daxhelet, Nayon Iseren­­­ tant, Elysée Fabry, Lonis Dupont, sculptor, André Hallet, Arm. Jamar, Jaques Ochş şi Pierre Paulus. : : * . Săpăturile făcute la biserica „della Trinita” din Forli pentru găsirea mormântului și resturilor pămân­­tești ale piciorului Melozzo da For­li, care urmează să fie sărbătorit în acest an — s-au sfârşit. C­hestiunea resturilor pământeşti, desbătută îndelung de istoricii lov­eau, părea rezolvată odată cu găsi­rea unui manuscris din sec. al XVIII-lea a lui Marcello Oretti în care se dădea indicaţii exacte asu­pra mormântului. N­u s’a ajuns însă la un rezultat satisfăcător din cauza că în locul indicat de manuscris s’au găsit mai multe schelete. C­um s’ar putea insă ca unele din ele să aparţină pictorului s’a hotă­­rit păstrarea lor sub o lespede ce se va inaugura la începutul mani­festărilor închinate lui. Ut A­l cincilea „Salon al Biletului de o Mie” ce are loc la Paris în fiecare an s-a inaugurat la 9 Februarie, la galeria Jean Charpentier. C­uriozitatea acestui salon de pic­tură constă în faptul că oricare ar fi dimensiunea și notorietatea ta­bloului el trebue vândut pe o mie de franci. E­ste întocmit astfel ca să facă po­sibilă cumpărarea unui tablou şi amatorului ceva mai modest, dar şi să ajute pe pititorul tânăr căruia cel vârstnic şi consacrat îi aduce spri­jinul numelui şi vecinătăţii lui. O RANDUIALA, cunoscuta arhivă de gând şi faptă românească, roagă pe toţi cetitorii ei să-şi reînoiască abo­namentele (anul 1938). Rugămintea se adresează şi celor întârziaţi cu plata abonamentului pe anul trecut (1937). Numai în acest chip se asigură a­­pariţia regulată a revistei. Pentru Bucureşti abonamentele se pot face la d-nii: S. B. Enacha (Cartea Românească), Nicolae Ber­­nea (Imprimeriei 3) şi la Admini­straţie, CFrancmazonă 7). II1 La sfârşitul acestei luni va avea­ loc la Londra la sala Christie vânza­rea colecţiei modelelor în pământ ars ale lui Michel-Angelo şi ale şco­lii sale—aparţinând dr. A.-B. Heyer. Această colecţie a fost culeasă la Bologna în 1598 de către Paul von Prann. Intre 1616 şi 1840 a fost cunos­cută sub numele celebru Prannische- Kabinett din Nurenberg. La această ultimă dată a fost cumpărată de că­tre prof. Hohnel din Dresda, care a vândut-o mai târziu, doctorului Heyer. Este cea mai mare colecţie cunos­cută de modele ale lui Michel-Ange­lo. Până astăzi a rămas aşa cum a constituit-o Paul von Prann. (Beaux- Arts). La Revue de l’art, care apărea la Paris, din cauza dificultăţilor de or­din financiar nu va mai apare, înregistrăm cu tristeţe dispariţia acestei mari reviste de artă ce moa­re în cel de al 42-lea an de apariţie, după o viaţă glorioasă şi plină de roade pentru, 'artă şi istoria arian­ul­ui Miercuri 16 Febr. 1938 Despre sinucidere Sinuciderea — spune vlădica Ni­­colae al Ohridei — este încercarea de a fugi din împărăţia aceasta a vieţii, însă pe dezertor nici o îm­părăţie nu-l primeşte cu braţele de­schise. Uciderea este, chiar în sine în­săşi, o sinucidere, deoarece vianţa ta şi viaţa vecinului tău o viaţă este. Insă prin ucidere tu vrei să distrugi o parte a vieţii care se poate apăra de tine; prin sinuci­dere, însă, vrei să distrugi o parte a vieţii care nu se poate apăra de tine. Viaţa aproapelui tău se poate apăra de tine; viaţa ta este cu de­săvârşire fără apărare în faţa ta. (Cugetări despre bine şi rău, trad. B. Pisarov). Pentru aceia, sinuciderea a fost întotdeauna socotită păcat greu. Biserica a refuzat asistenţa sa ce­lui care, păcătuind împotriva nă­­dejdii, şi-a curmat singur zilele. Este ciudată, totuşi, o istorioară aflată în Lavsarion- Ciudată prin atitudinea sfinţitului scriitor al a­­celei cărţi, ,în faţa unui fapt. Este acolo vorba de o sinucidere. Un oarecare Magnenţie, păgân şi călcător de lege, stăpân al unei ce­tăţi, ruşinase în viaţa lui multe fe­mei, necreştine ca şi el. Şi într’una din zile văzu Magnenţie acesta fe­meia unui creştin, dregător în ora­şul acela. Şi femeia prea frumoasă fiind şi plăcându-i păgânului, o ceru acesta de la bărbatul ei. Care, temându-se de răzbunarea tiranu­lui, îi răspunse că este gata la po­runcă, să trimită să o ia. Şi tri­miţând Magnenţie ostaşi ca să ia femeia şi înţelegând ea, desăvârşit cele petrecute ceru ostaşilor puţin răgaz ca să se îmbrace cu hainele sale cele frumoase. Şi învoindu-se ostaşii a intrat ea în casă şi luând sabia bărbatului ei şi-a înfipt-o în inimă şi a murit îndată. Aceasta este povestea soţiei dre­gătorului sfetnic. Scriind-o, autorul Lavsaiconului îşi încheie astfel po­vestirea: „Astfel fericita şi prea bogata primi cununa curăţiei, păzind, până la moarte neîntinarea trupului său; iară bicisnicul acela s’a ruşinat“! Cetirea acestei povestiri a Lav­saiconului pune în nedumerire pe creştinul neobişnuit cu tâlcul pogo-­­rămintelor. După ştirea mea, o sin­gură abatere de la regula neproho­­dirii sinucigaşilor face Biserica, a­­tunci când este vorba de demenţi. Dar în cazul femeii poftite de pă­gânul Magnenţie poate că tâlcul este altul. Eu am adus aci întâmplarea ca să cugete la ea cei cunoscători ai doctrinei- Numai ei. G. Racoveanu

Next