Cuventul, februarie 1938 (Anul 15, nr. 3131-3158)

1938-02-17 / nr. 3147

D Miercuri 16 Februarie 1938 ORTODOX : Sfântul Mucenic Pamfil şi cei împreună cu dânsul. CATOLIC : Sfântul Onisim. PROTESTANT : Iuliana. ISRAELIT : 15 Adar 5698. MAHOMEDAN: 16 Giul Hege 1356. SOARELE răsare la 7.19; apune la 17.43. Mucenicul Pamfil şi cei cu dânsul oisprezece mucenici, ca cei doisprezece apostoli, au stat înaintea împăratului Hristos şi au primit cununi de biruinţă, pe vremea păgânului Diocliţian şi a cumplitului Firmilian, ighemonul său. Au săvârşit pătimirea lor in Chesareea Palestinei. A­u venit la rând, ca mieii spre junghiere. Mai întâi Pamfil presvite­­rul cetăţii, al doilea Valent, diaconul bisericei Elia şi al treilea Pavel, fier­bintele ’n credinţă, din cetatea Iam­­nia. L­a aceştia s’au adăogit cinci fraţi după trup şi după duh, care erau egipteni şi treceau spre ţară din Cili­cia prin Chesareea. Se numiau: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil, du­pă numele marilor prooroci ai Ve­chiului Aşezământ. Ighemonul Firmilian i-a oprit şi i-a muncit împreună cu vrednicii de laudă, cei mai înainte pomeniţi. Vă­zând pătimirea şi marea lor răbdare, sluga presviterului Pamfil, tânărul Porfirie, a mărturisit şi el pe Hris­tos. Din care pricină a fost de îndată aruncat în foc, ducând mai înainte vestire mucenicilor din ceruri des­pre sporirea cetei lor. Vestea morţii acestui sfânt a dus-o presviterului ostaşul Selevchie, din care pricină ighemonul l-a tăiat cu sabia. Şi nu fără urmare a fost jertfa lui, căci unul din casnicii lui Firmilian, bă­trânul cu chip frumos şi prea cinstit Teodul sărutând pe ostaşul Selev­chie, a fost răstignit şi el pre cruce. C­eata celor doisprezece a plinit-o bărbatul credincios şi îmbunătăţit, Iulian capadochianul. Acela a venit să-şi cumpere unelte din Chesareea. Văzând trupurile mucenicilor arun­cate afară din cetate spre mâncare câinilor, păsărilor şi fiarelor, plân­gând le săruta. Pârât de ostaşi, a fost osândit la ardere. Şi, astfel, a odrăslit în Chesareea, la leatul 290, butuc cu douăsprezece viţe, din a căror roade gustând şi noi să ne învrednicim vieţii celei de veci. Ierodiaconul Firmilian EgBsESKSB Joi 17 Februarie 1938 Acum o sută de ani Miercuri 16 Februarie 1838 Nimic nou in Moldova. Tempera­tura e in urcare şi de unde până săptămâna trecută era încă pămân­tul îngheţat, de câteva zile acum iu început a curge pe străzi şi braie de apă. Din Ardeal aflam doar ca se ţin examene la Braşov la şcoala prima­ră. S’a început cu clasa 4-a şi a 5-a, urmând ca mâine să se exami­neze copii din clasele a doua şi în­tâia. In Muntenia e inundaţie. Nu nu­mai în regiunea Dunării, unde ve­nind apele mari s‘au făcut revăr­sări peste toate şesurile, dar, termo­metrul urcându-se până la 8 grade de cald şi Pe de altă parte venind şi râurile umflate de la munte, au început inundaţiile şi în Ilfov. La Buzău „un Iosif Unchiaşul îm­preună cu alţi patru lucrători adu­­nându-se la o cârciumă din oraş s’a îmbătat foarte tare”. Din beţia a­­ceasta s’a născut un nemaipomenit bucluc. Cei patru tovarăşi, înflăcă­raţi de vin şi de rachiu, s’au apucat să „ardă o vergea de puşcă în foc”, adecă 500 înfierbânte la foc pana s’a roşit peste tot. Apoi, unii ţinân­­du-l pe Unchiaşul de mâini şi de picioare, alţii l-au fript cu vergeaua peste tot trupul de l-au lăsat a­­proape mort, acolo în cârciumă. Vinovaţii au fost prinşi şi daţi în judecată. Despre Unchiaşul nu mai ştim, a murit deabinele sau numai pe jumătate. Alt bucluc cu o mai mare însem­nătate socială, s’a întâmplat tot a­­colo la Buzău, în judeţ. Se ştie că prin hotărârile Regulamentului Or­ganic Principatele Dunărene înfi­inţaseră de curând o „miliţie româ­nească”, cam sărăcăcioasă ea, dar în sfârşit, miliţie! Dar recrutările au mers întotdeauna foarte greu, fiind­că, de! nu mai era obişnuit Româ­nul cu armata cam de mai bine de o sută de ani, de la începutul e­poc­ii fanariote, şi i se părea lui că a-l înşfăca cu deasila la cătănie în­seamnă a-1 robi. Slujbaşii însărcinaţi de ocârmuire cu recrutaţia — aşa se spunea pe atunci: recrutaţie — purtau numele de Juraţi. Unii din ei, mergând prin ţinutul Buzăului şi vrând să prindă pe Ion Radu, nesupus, acesta „se împotrivi şi dând cu cuţitul a o­­morît pe unul din juraţi’”. Pe altul l-a rănit la o mână, şi la urmă, din nebăgare de seamă sau înadins „şi-a tăiat lui însuşi pulpa piciorului”. Nu că aveau oamenii acum o sută de ani pulpe şi aiurea decât la picioare, dar în fine, aşa scrie la gazetă, că şi-a tăiat pulpa piciorului. Ion Radu a fost totuşi prins şi dat în jude­cata „cremenală”. Vorba „cremenal” vine de la „cre­mă“. Există în limba românească şi cuvântul „crimă“, dar acesta în­semna o pastă cu care se ung ghe­tele. Şi nu numai acum 100 de ani, dar chiar astăzi, pe la ţară şi prin mahalalele oraşelor. Din străinătate avem pe ziua de azi o singură noutate mai pitoreas­că. Anume ci­că: „Căruia ii place să călătorească cu dame, trebuie să se ducă la Gre­­cia”. Tălmăcirea e următoarea: Călă­torul, ajungând la Poştă, vede cu mirare urcându-se pe capră, nu un vzitiu sau un surugiu, ci „o­ damă“, adeseori frumoasă, care luând hă­ţurile şi biciul in mână, începe să mâie caii. De altfel: „Acolo şi în birturi toa­te slujbele se fac de fete”. C. Gane MEMENTO ISTORIC §1 LITERAR 16 Februarie 'In această zi, în anul.» 1785, Horia şi Cloşca pier zdrobiţi de roată într’o piaţă din Alba-Iulia, în prezenţa a câtorva mii de ţărani români (aduşi cu sila acolo ca să Ie fie drept lecţie pentru cazul când ar mai încerca vreo răscoală), pen­­tru că au îndrăznit să desrobească poporul român de sub stăpânirea ungurească. Nu vom arăta viaţa celor doi martiri şi nici cum a de­curs revoluţia lor, ci numai vom semnala trei fapte puţin cunoscute. Primul: prinderea celor doi eroi a fost datorită trădării a 7 ţărani români, ademeniţi de premiul de 300 galbeni, pus pentru prinderea capilor răscoalei. Al doilea: Horia şi Cloşca n’au fost „traşi“ pe roată, după cum se credea până nu demult. Ci, con­damnaţii erau întinşi pe pământ. Călăul apoi lua în braţe o roată obişnuită, prevăzută cu un fel de secure prinsă într’o parte de şina roţii. Cu acea secure condamnaţii erau loviţi peste mâini şi picioare, care erau zdrobite. După această is­pravă, condamnatul era spintecat cu o secure de mână, despărţindu-i­­se membrele şi capul de trup. Ast­fel se explică faptul că Crişan n’a putut suporta soarta ce-l aştepta şi a preferat să se spânzure în închi­soare. Al treilea: sângele vărsat de Ho­ria, Cloşca şi Crişan a avut cel pu­ţin rezultatul că împăratul Iosif II, printr’un decret din acelaş an, a acordat ţăranilor din Transilvania dreptul de liberă migrare (până a­­tunci n’aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta). 1934, a murit omul politic ştefan Cicio-Pop. Născut la 1865 în Şigău (Someş), a urmat dreptul la Bu­dapesta şi grefia şi a ajuns avocat în Arad. Decenii de-a rândul a apă­rat cauza naţională sub Unguri. In procesul Memorandului a fost apă­rătorul acuzaţilor români. Ca depu­tat, glasul lui a răsunat puternic în Parlamentul Ungariei pentru a­­părarea drepturilor româneşti. In casa lui din Arad s’a pregătit adu­narea dela Alba Iulia, pe care Cicio- Pop a deschis-o şi când a fost ales vice-preşedintele ei (1918). Deputat, preşedinte al Camerei, ministru de Stat, Cicio-Pop rămâne unul din marii luptători români din Ardealul oprimat. L. P. D. dr. Mehmed Spaho, ministrul iugoslav al comunicaţiilor, descin­de din acele vechi familii sârbeşti, mahomedanizate în decursul seco­lelor t ajivănluleanasMKTZ’KTTSi CRONICA IDEILOR: Organizarea culturii Librăria românească, atât de co­pios alimentată cu traduceri din au­torii mediocri şi inutili europeni (Pittigrilli, Dekobra — sau seria mai nouă Somerset Maugham, Zweig, Emil Ludwig) — nu se îmbogăţeşte aproape de loc cu traducerile abso­lut necesare unei culturi tinere. Nu numai că nu sunt traduşi clasicii, în întregime. Dar nu există nici o colecţie populară în care să se tipă­rească măcar fragmente din cărţile mari şi semnificative ale culturii u­­niversale. „Biblioteca pentru toţi” a avut un mare rol cultural, înainte de războiu. In ultimii ani, colecţia aceasta atât de populară s-a îmbogăţit mai ales cu volume din autorii români mo­derni, şi cu câteva volume de anto­logii, mici monografii filozofice şi istorice. Trebuie să recunoaştem că opera de popularizare a literaturii ro­mâneşti contemporane, operă pe care şi-a luat-o în serios „Biblioteca pen­tru toţi”, dovedeşte mult curaj şi spi­rit de iniţiativă. Rezultatele acestei rapide difuzări a autorilor contem­porani români în masse cât mai largi nu pot fi decât îmbucurătoare. Dar ,Biblioteca pentru toţi” nu supline­şte, nici măcar parţial, o mare co­lecţie populară, care ar cuprinde tot ce e semnificativ şi asimilabil în cul­tura universală. Primele sute de nu­mere ale acestei venerabile „Biblio­teci pentru toţi” au apărut oarecum la întâmplare. S-au publicat, în ge­neral, lucruri „bune”, dar nu indis­pensabile; şi, mai ales, s’au publi­cat fără plan. Oricine avea o tradu­cere din Maupassant sau din vreun autor rus (tălmăcit, evident, tot din franţuzeşte), îşi putea tipări manus­crisul în această colecţie. Aşa se face că „Biblioteca pentru toţi" seamănă atât de puţin cu „Reklám Bibliotek”, deşi aveau pe vremuri, coperta de aceiaşi culoare... Altceva lipseşte cu desăvârşire cul­turii româneşti. O colecţie de format modest şi cu preţuri populare, în care să se cuprindă acele cărţi socotite indispensabile oricărui om de adevă­rată cultură. In Italia există, de vreo 30 de ani, o admirabilă bibliotecă populară, intitulată Cultura dell’ani­­ma şi editată de Carabba (Lanciano). A publicat până astăzi vreo 150 de volume, din care foarte puţine sunt vrednice de trecut cu vederea. Iată câteva numere: Aristot (Prima carte din Metafizică), Galileo Galilei (Cu­getări), Schopenhauer (Filozofia în Universităţi), Emil Boutroux (Natu­ra şi Spiritul), Bergson (Filozofia in­tuiţiei), Sören Kierkegaard (In vino veritas), Shelley (Apărarea poeziei), Macchiavelli (Cugetări asupra oame­nilor), William James (Esseuri prag­­matiste), Hölderlin (Hyperion), Sche­­lling (Cercetări filozofice asupra e­­senţii libertăţii umane), Malebranche (Cugetări metafizice), George Sorei (Religia de astăzi), Carlo Puini (tra­ducerea textului budhist Mahapari­­nirvanasutra), Fichte (Asupra misiu­nii cărturarului), Hebbel (Jurnal In­tim), Novalis (Imnurile nopţii), Sfân­tul Anselm (Monologium), Calvin (Religia individuală), G. B. Vico (O­­pere minore), Pitagora (Versurile de aur), Spinoza (Dumnezeu), Imma­nuel Kant (Prolegomene la oricare metafizică viitoare), Novalis (Frag­mente), Nietsche (Scrisori alese şi fragmente epistolare), Marsilio Fici­­no (Asupra dragostei), Leopardi (Cu­getări filozofice), Feuerbach (Moartea şi nemurirea), L. A. Seneca (Cartea morţii), John Locke (încercare asu­pra sensului epistolelor Sfântului Pa­vel),­­ Berkeley (încercare asupra unei noi teorii a viziunii), Heraclit din Efes (Fragmente și mărturii), etc. etc. Urmează opuscule din Giordano Bruno, Boetius, Baudelaire, Stuart Mill, Sf. Gregorie cel Mare, Tom­a din Aquino, Fericitul Suso, Sf. Bonaven­­tura, Dostoewski, William Blake, Platon, Manzoni, Montesquieu, Ru­dolf Steiner, Leibniz, Iulian împăra­tul, Epictet, Francisc Bacon, Flau­bert, Sf. Augustin, Hobbes, David Hume, Pascal, etc. Am stăruit cu atâtea amănunte a­­supra acestei colecţii Cultura dell’ a­­nima, pentru ca oricine să-şi dea sea­ma cât de uşor îşi poate completa şi desăvârşi cultura un tânăr italian sărac. Intr’adevăr, volumele acestea, care au în medie 250 de pagini, for­matul obişnuit, costă între trei şi cinci lire. Tânărul care nu are bani să-şi cumpere Metafizica lui Aristot completă, nici vocaţia să o citească din scoarţă în scoarţă — îşi poate procura, cu vreo 20 de lei, prima carte din Metafizică. In acest chip el ia contact direct cu gândirea lui Ari­­stot — după cum poate cunoaşte di­rect fragmente importante din a­­proape toţi marii gânditori, mistici şi poeţi ai lumii. Dacă suferă de ceva grav cultura românească, suferă de ceeace s’ar putea numi ..spaima de texte”. Aproa­pe nimeni nu se duce la izvoare. Lip­sa de control, lipsa bibliotecilor şi — mai ales — lipsa traducerilor, în­curajează lăutărismul culturii ro­mâneşti, cum spunea odată cineva, în România se discută cultură şi fi­lozofie „după ureche”. Lucrul ace­sta e grav, dar răspunderea nu cade în niciun caz asupra studenţilor, ca­­re-şi încep cariera lor de cărturari fără să înveţe să meargă la izvoare. Pentru că izvoarele — asta se ştie — nu se găsesc decât întâmplător în librărie şi foarte rar în biblioteci. Ca să dăm numai câteva exemple: Aristot nu e tradus în româneşte, în niciun caz nu se găseşte în libră­rii. Din filozofia medievală nu exi­stă nici măcar fragmente traduse. Din filozofii Renaşterii, din roman- traducere, pe care el s o împlinească ticii germani — deasemenea, nu s’a tradus nimic. Nu există traduse în limba română Upanishadele. (D. profesor Th. Simensky a publicat Katha-Upanishad în „Convorbiri Li­terare”. Peste câţiva ani, traducerea aceasta va fi îngropată. Problema nu este ca un lucru să se găsească undeva, în vreo colecţie de revistă, ci să circule, să se afle permanent în librărie sau în biblioteci). Societatea Română de Filozofie a editat câte­va traduceri de clasici. D. Constan­tin Noica a publicat, cu propria sa cheltuială, alte trei traduceri din Kant şi Descartes. Asta dovedeşte că se lucrează, că se poate lucra. Dar eforturile nu sunt organizate şi nu sunt încurajate de o înaltă instituţie de Stat. Peste zece ani, traducerile acestea, tipărite într’un număr restrâns de exemplare, vor dispare din circulaţie. Studentul, care le poate cumpăra astăzi cu 60- 70 de lei, peste zece ani nu le va mai găsi decât întâmplător, la anticar, pe un preţ dublu sau triplu. Să privim acum problema în faţă. Oare, în actuala etapă a culturii româneşti, se mai poate lucra spo­radic şi „individual", cum lucrează, fără voie, Societatea Română de Fi­lozofie şi d. C. Noica? In zece ani, cinci-şase traduceri, tipărite pe spe­ze proprii — când, în aceşti cinci­­şase ani s’au tradus vagoane de ma­culatură literară streină, şi s’au cheltuit miliarde (cetiţi, miliarde) cu opere culturale? Şi textele filo­zofice nu rezumă cultura universa­lă. Ce facem cu scrierile mistice me­dievale, cu teologii, cu marii poeţi, cu literatura orientală? Cum pu­tem răbda să nu avem un Shakes­peare complet tradus (când Ungurii au trei versuri complete)? Cum pu­tem răbda să nu avem nimic din Ra­belais, din Camoens, din Calderon, din Byron (traducerile din acest mare poet sunt învechite, şi Inacce­sibile în librărie), din Manzoni (s’au publicat doar câteva capitole din Logodnicii), din Shelley, din Nova­lis din Kierkegaard, din atâţia alţi mari scriitori şi gânditori ai lumii? Sunt câteva texte orientale — bu­năoară Lao-Tse, Chuang-Tse, discur­surile lui Buddha — traduse, şi încă de mai multe ori, în toate limbile pământului. Ele lipsesc, însă, în limba românească. Și lista ar putea continua.... O vastă bibliotecă populară de traduceri, n’ar putea lua fiinţă de­cât sub auspiciile unei mari şi bo­gate instituţii culturale, bunăoară Fundaţia pentru Lidi­atură şi Artă „Regele Carol II”. Ar putea fi mobi­lizaţi scriitori, artişti, filozofi, eru­diţi — pentru o „campanie” de tra­duceri, distribuită pe cinci ani. Traducerile ar trebui să fie coman­date după un plan bine stabilit mai dinainte. Colecţia şi-ar păstra carac­terul ei popular, fiecare volum cu­prinzând doar o scurtă introducere şi aproximativ 250 pagini de text. Tipărite întrun mare număr de e­­xemplare, ele ar putea avea un preţ modest, şi n’ar lipşi curând din li­brării. Evident, când comanzi unui cărturar sau unui mare scriitor e fără grabă şi cu toată atenţia — onorariul n’ar putea fi cele câteva mii de lei pe care le plătesc editorii de astăzi pentru o traducere. Dar nu cred că problema fondurilor ar fi obstacolul cel mai anevoios de trecut. Când s’au găsit atâtea mili­oane pentru expoziţie, s’ar putea găsi şi acel milion anual pentru or­ganizarea traducerilor din clasici. Câte miliarde nu s’au cheltuit dela războiu încoace cu cultura? Dacă, în ultimii zece ani, s’ar fi făcut un mare plan de traduceri — astăzi poate am fi avut un Shakespeare, un Dante, un Novalis, un Calderon, un Dostoewski, un Platon, complet şi încă vreo douăzeci de volume cu fragmente şi opuscule pe alături. Toate acestea ar fi costat, în 10 ani, 10 milioane... Oamenii competenţi care să se an­gajeze într’o asemenea operă, sunt uşor de găsit. D. Simersky şi-ar fi publicat în această colecţie traduce­rea Upanishadelor, iar d. C. Noica ar fi putut foarte bine să editeze aici traducerile d-sale din Kant şi Descartes. O colecţie înseamnă in­finit mai mult decât cărţi tipărite pe unde dă Dumnezeu. Colecţia e un or­ganism viu. Cetitorul consultă ne­încetat coperta, şi-şi alege cărţile de care are nevoie. Ştie, în orice caz unde să le găsească. Toată problema culturii stă aici: unde să cauţi şi unde să găseşti textul, documentul, autoritatea de care ai nevoie. In România s’a discu­tat mult în ultima vreme asupra or­todoxiei. Dar aproape nimeni nu ştia unde să caute şi unde să afle izvoa­rele doctrinei. Şi totuşi aceste doc­trine există, doar că au fost retipă­rite prin Sibiu, prin Chişinău, prin Cernăuţi... Mircea Eliade IDEICI­ DE COLO Cât costă friumuseţea americanelor Miss Buth Meyer, preşedinta „In­stitutului American al Frumuseţii“ a declarat în faţa ziariştilor, că a­­mericanele cheltuesc zilnic 10 mi­lioane dolari pentru întreţinerea frumuseţii lor. Numai în anul tre­cut s-au vândut 35 miloane bor­cane de cremă şi pomadă, 150 mi­lioane cutii de pudră, 100 milioane creioane de rouge şi pentru 15 mi­lioane dolari culori de vopsit părul. Din toate aceste articole cosmetice statul a încasat un venit de aproa­pe 780 milioane dolari. Opiumul şi războiul din China Dacă beţia caldă, este o pacoste a rassei albe, în schimb beţia rece sau albă este caracteristică rassei galbe­ne. După cum s’au făcut multe în­cercări de reprimare a acestei plăgi, care este alcoolismului, la popoarele de rassă albă,—mă refer la prohibiţia din Statele Unite, tot aşa s’au făcut încercări şi s’au dus campanii pu­ternice pentru prohibirea beţiei reci în China. In special după războiu entuziasmul iniţial al Ligii Naţiu­nilor prin Secţia Igienii Internaţio­nale, a lucrat foarte intens în aceas­tă privinţă şi se poate spune că a fost una din realizările frumoase ale acestei Instituţii cu caracter inter­naţional. In ultimul timp totuşi lucrurile s’au schimbat; acum 6 luni se puteau cumpăra instrumentele necesare be­ţiei reci numai în concesiunea japo­neză din Tientsin. Astăzi sub regi­mul instaurat de japonezi la Peking, comerţul cu opium este liber şi foar­te înfloritor. Un birou oficial vinde autorizaţii pentru acest comerţ pen­tru 50 dolari argint pe lună şi apro­vizionările cu opium se fac tot la a­­cest birou oficial, pe preţul de 4 do­lari o uncie (vreo 28 grame). In bazarurile chinezeşti atât de pitoreşti în amestecul lor de mii şi mii de lucruri unele mai ciudate de­cât altele, se pot cumpăra toate cele necesare pentru pregătit opiumul (a­­ceastă operaţie a pregătirii opiumu­lui pentru pipă este destul de compli­cată şi cere o dexteritate şi expe­­rinţă destul de mare). — Prohibiţia în Statele Unite n’a reuşit să supri­me alcoolismul, ba se poate spune că a înrăutăţit lucrurile într’o oare­care măsură dând putere la traficul clandestin de băuturi alcoolice extrem de periculoase. Ea a fost desfiinţată de americani pentru că era inutilă şi dăunătoare. Prohibiţia comerţului cu stupefiante n’a reuşit să desfin­­ţeze acest flagel; ea a fost reînfiin­ţată de japonezi, servindu-se pare-se ca de o armă contra învinşilor. 1.272.000 milioane tone de apă pe secundă Plouă ! Ca zilele astea... Plouă ca ’n Verlaine — şi ’n toţi traducătorii lui. Mergeţi blestemând sub ploaia, uneori fără sfârşit, şi nu ştiţi că savanţii, în dosul ferestrelor iau parte curioşi la acest spectacol, sta­bilind contabilitatea amănunţită a fiecărei picături de apă care cade din cer. In felul acesta meteorologiştii au calculat cantitatea de apă pe care o primeşte tot pământul, a cărei suprafaţă e de 51 milioane hectare. Dacă această apă­­nu s’ar eva­pora nici pământul n’ar înghiţi-o, ar înconjura pământul într’un an cu un strat înalt de un metru. Greutatea acestei ape ar atinge 460.170.620 milioane tone. Astfel , în fiecare zi cade asupra pământului 1.272.000 milioane tone de apă pe secundă. Nu s’ar putea face cu aceasta po­top ? DOCTORUL IVA VORBEŞTE Specialităţile medicale şi sănătatea Sub specialitatea medicală se înţelege executarea reţetei medicale de către o fabrică de specialităţi in serie. Această reţetă poate avea o valoare mai mare sau mai mică după cum fabrica respec­tivă a putut ajunge la colaborarea unor medici cu o pregătire ştiinţifică mai serioasă sau mai puţin serioasă. Obicinuit însă se întâmplă că fabri­cile de specialităţi să aibe colaboratori profesori universitari aşa că reţetele e­­laborate de ei, respectă obicinuit regu­lile strict ştiinţifice. Odată ce specia­litatea este gata, medicul colaborator, şi-a terminat misiunea, rămânând fa­brica, să comercializeze preparatul. De aici începe răul. Căci fabrica ca­re a învestit capital, uneori important, nu cruţă nici un mijloc în a-şi valori­­fi­ca preparatul, ajungând prin reclamă exagerată să denatureze complect e­­fectele reale ale specialităţii. O spe­cialitate, ca orice reţetă poate da re­zultate admirabile într’o anumită fază a unei boale, dar poate avea valoarea nulă în altă fază a aceleaşi boale. De câte ori medicul în exerciţiul funcţiu­­nei lui nu schimbă zilnic reţeta fiind forţat la aceasta de mersul boalei şi de felul cum organismul suportă boală. Fabricantul însă are preparate cu ur­mătoarele indicaţii: bun în boli de plă­mâni, bun în boli de rinichi, bun în boli de stomac etc. Cu alte cuvinte fa­bricantul cu medicamentul lui miracu­los vindecă in acelaş fel o bronşită sim­­plă şi o tuberculoză pulmonară, ambe­le fiind boli de plămâni. Altă reclamă a­­nunţă că vindecă cu preparatul ior di­ferite simptome ca­ orice durere de cap insomnie, etc. Cu alte cuvinte fabrican­tul vindecă cu alt medicament miracu­los în acelaş fel o durere de cap cau­zată de gripă şi o durere de cap cau­zată de sifilis sau arterioscleroză, ştiin­­du-se că iu toate aceste boli există o durere de cap. Altă reclamă (chiar prin Radio) anunţă că preparatul lor vindecă tuşea. Cu alte cuvinte există preparat, cu care vindeci şi tusea cu bronşită sim­­plă şi tusea unuia cu tuberculoză, pulmonară, ştiindu-se că nu am treie ari a­ceste boli există simptomul tusei etc. Vedeţi dar din inşirarea acestor câ­teva exemple, căci s’ar putea da la in­finit, ce greşeli grosolane se fac.­­Mă­ întreb care este grija ministerului sănătăţii şi cum este posibil să permi­tă fabricilor de specialităţi să facă o astfel de reclamă? Căci publicul atunci când greşeşte o face ştiind, că aceste preparate trec prn o comisiune sanita­ră superioară care este chemată să se îngrijească de sănătatea publică. Publi­cul in felul acesta este, lăsat singur să-şi diagnosticheze boala bazat pe in­­dicaţiunile de pe flacoane şi tot singur să se trateze. Ori­cine nu şte că se întâmplă de ne­numărate ori ca întruniţi în consiliu 4—5 medici ca cei mai buni să nu poa­tă descifra un diagnostic. Ceea ce nu poate face consiliul de medici, rezolvă fabricantul şi bolnavul care găseşte in boala un simptom identic, fixându-şi diagnosticul şi tratându-şi boala. Con­siliul medical este înlocuit prin consiliul încercat întâi intre bolnavi şi prieteni, apoi dacă aceasta nu duce la rezultat, prin sfatul droghistului, care încă are dreptul de a desface specialităţi, apoi vine farmacistul şi dacă pacientul mai poate rezista, ajunge înainte de a-i îm­părtăşi preotul, să întrebe şi pe medic. Aşa se falsifcă valoarea unui pre­parat, aşa se falsifică aplicarea unui tratament. Marele puilnc să ştie­ că nu există or­ganism tip, nu există boală tip, şi nu­­ poate exista medicament tip. Aceeaşi­­ boală se comportă diferit in două orga-­­ nisme diferite. Boala la un individ poa-­­ te da complicaţii grave, la altul poate trece uşor. Să dispară deci indicaţiile miraculoase de pe flacoane şi cutii. Marele public să se convingă că sin­gurul in stare să-i arate calea cea bu­nă de urmt este medeul, care şi-a tocit mulţi ani coatele pe băncile şcoalei cu singurul gând curat, de a fi de folos umanităţii. Or. Vasile Dogaru­» Braşov CUVANTUNI FEMEN­ ­­ar Cu tot progresul feminismului, do­rinţa cea mai vie, puterea şi ferici­rea femeii, este de a place. Intâile sufragete de pe glob or fi fost nişte urîte, intelectualele de azi, sunt însă un stol de mândre femei. A munci nu înseamnă a renunţa la frumuseţe. Din ziua când femeia s’ar hotărî la acest lucru, faţa globului s’ar schim­ba, dar, nu în avantajul ei. Frumu­seţea nu stă numai în perfecta ar­­monie a trăsăturilor. Culoarea cal­dă a pielei şi frăgezimea ei sunt egal de însemnate. Sulimanul ne scoate din multe încurcături. Sunt oameni care-i socotesc o minciună, o ipocri­zie. Dar atunci haina ce este? Este tot ca fardul: o datorie estetică. Nu-i o vanitate, ci o umilinţă. Dacă ne-am­ găsi perfecte nu ne-am vopsi! Şi este altruism, pentru că o facem pentru cei din jurul nostru. Ne­petrecându-ne timpul ca fru­mosul Narcis, care se oglindea în I u I unda limpede, înamorat de chipul lui, deci, nevăzându-ne mereu capul, trăim, pentru noi, ca nişte decapita­te! De altfel această cochetărie uni­versală e de toţi admisă; o femeie ne­fardată se singularizează, şi e mai mult privită ca celelalte. Dresul unui obraz înseamnă a îndrepta urîtul şi a pune în valoare frumosul, este deci o artă care cere ordine şi metodă, numai atât. Fiecare fată are origina­litatea şi personalitatea ei, e un tip. Fireşte nu ne trebue studii de belle­­arte şi paletă prea bogată, dar mult bun simţ. Oglinda, această nedespărţită prie­tenă, e călăuză şi îndreptar, în ea, studiem liniile, ovalul, nasul, gura, ochii, în ea e adevărul. Câteodată cam crud, şi apoi? Filozofia vieţei este de a lua totul în serios, dar, ni­mic în tragic. O urîtă care caută, îşi găseşte stilul şi trece înaintea u­­nei frumuseţi neîngrijite. Ce este trandafirul? O sălbatecă răsură, bi­ne cultivată. Ovalul se corectează cu o pieptenătură potrivită, cu o lecuţă de roşu bine brodit pe umerii obra­jilor, cu pudră, abia ghicită... Gura, e, în poemul feţei, de multe ori mai expresivă ca ochii. Mulţumi­rea, minciuna, durerea, feeria surâ­sului, sunt lucruri care flutură sau se imprimă pe buze. Creionul roşu, creionul care corectează, trecut cu o mână sigură, dă linia curată, preci­să, conturul voit, şi dă culoarea de fragă, cireaşă, sau alte ameţitoare comparaţii. Ochii, sunt partea cea mai plăpân­dă a machiajului. Ochii prost vopsiţi sunt o nenorocire. Rimelul sau al­bastrul dătător de mister şi fatalita­te, mânuite cu neîndemânare, dau fe­­ţei ceva de păpuşă sau paiaţă. Fieca­re trebue, să şi studieze ca să-şi în­ţeleagă genul! Sau mai bine să-şi la­se ochii în voie... Destule greşeli s’au făcut cu sprân­­cenile, cari sunt podoaba ochilor ro­mâneşti ageri şi totdeodată catife­laţi. Mai e un fard, Doamnelor, de or­din sufletesc, expresia feţei. Nu se ştie, cum, şi de unde vine. O emană, surâsul, privirea, sau altă cauză mis-­ terioasă, care scapă analizei? Este o seducţie care întrece fru­museţea... Bunătatea, calmul, bucu­ria se zugrăvesc aidoma pe faţă. Bu­năoară, ochii, care privesc omenirea pentru că o cercetează şi o iubesc, au atâta adâncime! Poate e asta expresia fizionomiei? Sfintele oare, nu sunt toate fru­moase? m. m. I. ! Poftiţi la masă ----- Supă de carne,­­ ----- Rasol cu hrean. -----Budincă de clătite* LĂMURIRI ASUPRA ME­SEI DE AZI I Budincă de clătite. Faceţi un aluat de clătite. II lăsaţi să se odihnească. In acest timp pre­gătiţi umplutura. Luaţi o bucată de brânză de vaci. Trei linguri de smân­tână. Coaja rasă de la o jumătate de lămâie şi stafide fără sâmburi, să zi­cem 150 de grame! Amestecaţi bine totul, începeţi prăjitul clătitelor, le daţi mărimea cratiţei sau a formei de budincă. După ce le-aţi prăjit, ungeţi cratiţa cu unt, presăraţi cu pesmet cernut. Căptuşiţi toată forma cu clătite, punând una în fund şi vreo patru bucăţi pe lături. Se pune apoi un strat de umplutură şi o clăti­tă deasupra şi tot aşa până se ispră­vesc. Ultimul strat de umplutură se acoperă cu o clătită şi cu poalele clă­titelor de pe margini. Daţi câteva stropuri de unt. Vârâţi la cuptor, un­de t­rebue să stea cel puţin 20 de mi­nute. Se răstoarnă şi se dă la masă presărat cu zahăr pisat şi vanilat. Avionul francez Ar­ot 37, care deţine record și viteză

Next