Cuventul, februarie 1938 (Anul 15, nr. 3131-3158)
1938-02-17 / nr. 3147
D Miercuri 16 Februarie 1938 ORTODOX : Sfântul Mucenic Pamfil şi cei împreună cu dânsul. CATOLIC : Sfântul Onisim. PROTESTANT : Iuliana. ISRAELIT : 15 Adar 5698. MAHOMEDAN: 16 Giul Hege 1356. SOARELE răsare la 7.19; apune la 17.43. Mucenicul Pamfil şi cei cu dânsul oisprezece mucenici, ca cei doisprezece apostoli, au stat înaintea împăratului Hristos şi au primit cununi de biruinţă, pe vremea păgânului Diocliţian şi a cumplitului Firmilian, ighemonul său. Au săvârşit pătimirea lor in Chesareea Palestinei. Au venit la rând, ca mieii spre junghiere. Mai întâi Pamfil presviterul cetăţii, al doilea Valent, diaconul bisericei Elia şi al treilea Pavel, fierbintele ’n credinţă, din cetatea Iamnia. La aceştia s’au adăogit cinci fraţi după trup şi după duh, care erau egipteni şi treceau spre ţară din Cilicia prin Chesareea. Se numiau: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil, după numele marilor prooroci ai Vechiului Aşezământ. Ighemonul Firmilian i-a oprit şi i-a muncit împreună cu vrednicii de laudă, cei mai înainte pomeniţi. Văzând pătimirea şi marea lor răbdare, sluga presviterului Pamfil, tânărul Porfirie, a mărturisit şi el pe Hristos. Din care pricină a fost de îndată aruncat în foc, ducând mai înainte vestire mucenicilor din ceruri despre sporirea cetei lor. Vestea morţii acestui sfânt a dus-o presviterului ostaşul Selevchie, din care pricină ighemonul l-a tăiat cu sabia. Şi nu fără urmare a fost jertfa lui, căci unul din casnicii lui Firmilian, bătrânul cu chip frumos şi prea cinstit Teodul sărutând pe ostaşul Selevchie, a fost răstignit şi el pre cruce. Ceata celor doisprezece a plinit-o bărbatul credincios şi îmbunătăţit, Iulian capadochianul. Acela a venit să-şi cumpere unelte din Chesareea. Văzând trupurile mucenicilor aruncate afară din cetate spre mâncare câinilor, păsărilor şi fiarelor, plângând le săruta. Pârât de ostaşi, a fost osândit la ardere. Şi, astfel, a odrăslit în Chesareea, la leatul 290, butuc cu douăsprezece viţe, din a căror roade gustând şi noi să ne învrednicim vieţii celei de veci. Ierodiaconul Firmilian EgBsESKSB Joi 17 Februarie 1938 Acum o sută de ani Miercuri 16 Februarie 1838 Nimic nou in Moldova. Temperatura e in urcare şi de unde până săptămâna trecută era încă pământul îngheţat, de câteva zile acum iu început a curge pe străzi şi braie de apă. Din Ardeal aflam doar ca se ţin examene la Braşov la şcoala primară. S’a început cu clasa 4-a şi a 5-a, urmând ca mâine să se examineze copii din clasele a doua şi întâia. In Muntenia e inundaţie. Nu numai în regiunea Dunării, unde venind apele mari s‘au făcut revărsări peste toate şesurile, dar, termometrul urcându-se până la 8 grade de cald şi Pe de altă parte venind şi râurile umflate de la munte, au început inundaţiile şi în Ilfov. La Buzău „un Iosif Unchiaşul împreună cu alţi patru lucrători adunându-se la o cârciumă din oraş s’a îmbătat foarte tare”. Din beţia aceasta s’a născut un nemaipomenit bucluc. Cei patru tovarăşi, înflăcăraţi de vin şi de rachiu, s’au apucat să „ardă o vergea de puşcă în foc”, adecă 500 înfierbânte la foc pana s’a roşit peste tot. Apoi, unii ţinându-l pe Unchiaşul de mâini şi de picioare, alţii l-au fript cu vergeaua peste tot trupul de l-au lăsat aproape mort, acolo în cârciumă. Vinovaţii au fost prinşi şi daţi în judecată. Despre Unchiaşul nu mai ştim, a murit deabinele sau numai pe jumătate. Alt bucluc cu o mai mare însemnătate socială, s’a întâmplat tot acolo la Buzău, în judeţ. Se ştie că prin hotărârile Regulamentului Organic Principatele Dunărene înfiinţaseră de curând o „miliţie românească”, cam sărăcăcioasă ea, dar în sfârşit, miliţie! Dar recrutările au mers întotdeauna foarte greu, fiindcă, de! nu mai era obişnuit Românul cu armata cam de mai bine de o sută de ani, de la începutul epocii fanariote, şi i se părea lui că a-l înşfăca cu deasila la cătănie înseamnă a-1 robi. Slujbaşii însărcinaţi de ocârmuire cu recrutaţia — aşa se spunea pe atunci: recrutaţie — purtau numele de Juraţi. Unii din ei, mergând prin ţinutul Buzăului şi vrând să prindă pe Ion Radu, nesupus, acesta „se împotrivi şi dând cu cuţitul a omorît pe unul din juraţi’”. Pe altul l-a rănit la o mână, şi la urmă, din nebăgare de seamă sau înadins „şi-a tăiat lui însuşi pulpa piciorului”. Nu că aveau oamenii acum o sută de ani pulpe şi aiurea decât la picioare, dar în fine, aşa scrie la gazetă, că şi-a tăiat pulpa piciorului. Ion Radu a fost totuşi prins şi dat în judecata „cremenală”. Vorba „cremenal” vine de la „cremă“. Există în limba românească şi cuvântul „crimă“, dar acesta însemna o pastă cu care se ung ghetele. Şi nu numai acum 100 de ani, dar chiar astăzi, pe la ţară şi prin mahalalele oraşelor. Din străinătate avem pe ziua de azi o singură noutate mai pitorească. Anume cică: „Căruia ii place să călătorească cu dame, trebuie să se ducă la Grecia”. Tălmăcirea e următoarea: Călătorul, ajungând la Poştă, vede cu mirare urcându-se pe capră, nu un vzitiu sau un surugiu, ci „o damă“, adeseori frumoasă, care luând hăţurile şi biciul in mână, începe să mâie caii. De altfel: „Acolo şi în birturi toate slujbele se fac de fete”. C. Gane MEMENTO ISTORIC §1 LITERAR 16 Februarie 'In această zi, în anul.» 1785, Horia şi Cloşca pier zdrobiţi de roată într’o piaţă din Alba-Iulia, în prezenţa a câtorva mii de ţărani români (aduşi cu sila acolo ca să Ie fie drept lecţie pentru cazul când ar mai încerca vreo răscoală), pentru că au îndrăznit să desrobească poporul român de sub stăpânirea ungurească. Nu vom arăta viaţa celor doi martiri şi nici cum a decurs revoluţia lor, ci numai vom semnala trei fapte puţin cunoscute. Primul: prinderea celor doi eroi a fost datorită trădării a 7 ţărani români, ademeniţi de premiul de 300 galbeni, pus pentru prinderea capilor răscoalei. Al doilea: Horia şi Cloşca n’au fost „traşi“ pe roată, după cum se credea până nu demult. Ci, condamnaţii erau întinşi pe pământ. Călăul apoi lua în braţe o roată obişnuită, prevăzută cu un fel de secure prinsă într’o parte de şina roţii. Cu acea secure condamnaţii erau loviţi peste mâini şi picioare, care erau zdrobite. După această ispravă, condamnatul era spintecat cu o secure de mână, despărţindu-ise membrele şi capul de trup. Astfel se explică faptul că Crişan n’a putut suporta soarta ce-l aştepta şi a preferat să se spânzure în închisoare. Al treilea: sângele vărsat de Horia, Cloşca şi Crişan a avut cel puţin rezultatul că împăratul Iosif II, printr’un decret din acelaş an, a acordat ţăranilor din Transilvania dreptul de liberă migrare (până atunci n’aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta). 1934, a murit omul politic ştefan Cicio-Pop. Născut la 1865 în Şigău (Someş), a urmat dreptul la Budapesta şi grefia şi a ajuns avocat în Arad. Decenii de-a rândul a apărat cauza naţională sub Unguri. In procesul Memorandului a fost apărătorul acuzaţilor români. Ca deputat, glasul lui a răsunat puternic în Parlamentul Ungariei pentru apărarea drepturilor româneşti. In casa lui din Arad s’a pregătit adunarea dela Alba Iulia, pe care Cicio- Pop a deschis-o şi când a fost ales vice-preşedintele ei (1918). Deputat, preşedinte al Camerei, ministru de Stat, Cicio-Pop rămâne unul din marii luptători români din Ardealul oprimat. L. P. D. dr. Mehmed Spaho, ministrul iugoslav al comunicaţiilor, descinde din acele vechi familii sârbeşti, mahomedanizate în decursul secolelor t ajivănluleanasMKTZ’KTTSi CRONICA IDEILOR: Organizarea culturii Librăria românească, atât de copios alimentată cu traduceri din autorii mediocri şi inutili europeni (Pittigrilli, Dekobra — sau seria mai nouă Somerset Maugham, Zweig, Emil Ludwig) — nu se îmbogăţeşte aproape de loc cu traducerile absolut necesare unei culturi tinere. Nu numai că nu sunt traduşi clasicii, în întregime. Dar nu există nici o colecţie populară în care să se tipărească măcar fragmente din cărţile mari şi semnificative ale culturii universale. „Biblioteca pentru toţi” a avut un mare rol cultural, înainte de războiu. In ultimii ani, colecţia aceasta atât de populară s-a îmbogăţit mai ales cu volume din autorii români moderni, şi cu câteva volume de antologii, mici monografii filozofice şi istorice. Trebuie să recunoaştem că opera de popularizare a literaturii româneşti contemporane, operă pe care şi-a luat-o în serios „Biblioteca pentru toţi”, dovedeşte mult curaj şi spirit de iniţiativă. Rezultatele acestei rapide difuzări a autorilor contemporani români în masse cât mai largi nu pot fi decât îmbucurătoare. Dar ,Biblioteca pentru toţi” nu suplineşte, nici măcar parţial, o mare colecţie populară, care ar cuprinde tot ce e semnificativ şi asimilabil în cultura universală. Primele sute de numere ale acestei venerabile „Biblioteci pentru toţi” au apărut oarecum la întâmplare. S-au publicat, în general, lucruri „bune”, dar nu indispensabile; şi, mai ales, s’au publicat fără plan. Oricine avea o traducere din Maupassant sau din vreun autor rus (tălmăcit, evident, tot din franţuzeşte), îşi putea tipări manuscrisul în această colecţie. Aşa se face că „Biblioteca pentru toţi" seamănă atât de puţin cu „Reklám Bibliotek”, deşi aveau pe vremuri, coperta de aceiaşi culoare... Altceva lipseşte cu desăvârşire culturii româneşti. O colecţie de format modest şi cu preţuri populare, în care să se cuprindă acele cărţi socotite indispensabile oricărui om de adevărată cultură. In Italia există, de vreo 30 de ani, o admirabilă bibliotecă populară, intitulată Cultura dell’anima şi editată de Carabba (Lanciano). A publicat până astăzi vreo 150 de volume, din care foarte puţine sunt vrednice de trecut cu vederea. Iată câteva numere: Aristot (Prima carte din Metafizică), Galileo Galilei (Cugetări), Schopenhauer (Filozofia în Universităţi), Emil Boutroux (Natura şi Spiritul), Bergson (Filozofia intuiţiei), Sören Kierkegaard (In vino veritas), Shelley (Apărarea poeziei), Macchiavelli (Cugetări asupra oamenilor), William James (Esseuri pragmatiste), Hölderlin (Hyperion), Schelling (Cercetări filozofice asupra esenţii libertăţii umane), Malebranche (Cugetări metafizice), George Sorei (Religia de astăzi), Carlo Puini (traducerea textului budhist Mahaparinirvanasutra), Fichte (Asupra misiunii cărturarului), Hebbel (Jurnal Intim), Novalis (Imnurile nopţii), Sfântul Anselm (Monologium), Calvin (Religia individuală), G. B. Vico (Opere minore), Pitagora (Versurile de aur), Spinoza (Dumnezeu), Immanuel Kant (Prolegomene la oricare metafizică viitoare), Novalis (Fragmente), Nietsche (Scrisori alese şi fragmente epistolare), Marsilio Ficino (Asupra dragostei), Leopardi (Cugetări filozofice), Feuerbach (Moartea şi nemurirea), L. A. Seneca (Cartea morţii), John Locke (încercare asupra sensului epistolelor Sfântului Pavel), Berkeley (încercare asupra unei noi teorii a viziunii), Heraclit din Efes (Fragmente și mărturii), etc. etc. Urmează opuscule din Giordano Bruno, Boetius, Baudelaire, Stuart Mill, Sf. Gregorie cel Mare, Toma din Aquino, Fericitul Suso, Sf. Bonaventura, Dostoewski, William Blake, Platon, Manzoni, Montesquieu, Rudolf Steiner, Leibniz, Iulian împăratul, Epictet, Francisc Bacon, Flaubert, Sf. Augustin, Hobbes, David Hume, Pascal, etc. Am stăruit cu atâtea amănunte asupra acestei colecţii Cultura dell’ anima, pentru ca oricine să-şi dea seama cât de uşor îşi poate completa şi desăvârşi cultura un tânăr italian sărac. Intr’adevăr, volumele acestea, care au în medie 250 de pagini, formatul obişnuit, costă între trei şi cinci lire. Tânărul care nu are bani să-şi cumpere Metafizica lui Aristot completă, nici vocaţia să o citească din scoarţă în scoarţă — îşi poate procura, cu vreo 20 de lei, prima carte din Metafizică. In acest chip el ia contact direct cu gândirea lui Aristot — după cum poate cunoaşte direct fragmente importante din aproape toţi marii gânditori, mistici şi poeţi ai lumii. Dacă suferă de ceva grav cultura românească, suferă de ceeace s’ar putea numi ..spaima de texte”. Aproape nimeni nu se duce la izvoare. Lipsa de control, lipsa bibliotecilor şi — mai ales — lipsa traducerilor, încurajează lăutărismul culturii româneşti, cum spunea odată cineva, în România se discută cultură şi filozofie „după ureche”. Lucrul acesta e grav, dar răspunderea nu cade în niciun caz asupra studenţilor, care-şi încep cariera lor de cărturari fără să înveţe să meargă la izvoare. Pentru că izvoarele — asta se ştie — nu se găsesc decât întâmplător în librărie şi foarte rar în biblioteci. Ca să dăm numai câteva exemple: Aristot nu e tradus în româneşte, în niciun caz nu se găseşte în librării. Din filozofia medievală nu există nici măcar fragmente traduse. Din filozofii Renaşterii, din roman- traducere, pe care el s o împlinească ticii germani — deasemenea, nu s’a tradus nimic. Nu există traduse în limba română Upanishadele. (D. profesor Th. Simensky a publicat Katha-Upanishad în „Convorbiri Literare”. Peste câţiva ani, traducerea aceasta va fi îngropată. Problema nu este ca un lucru să se găsească undeva, în vreo colecţie de revistă, ci să circule, să se afle permanent în librărie sau în biblioteci). Societatea Română de Filozofie a editat câteva traduceri de clasici. D. Constantin Noica a publicat, cu propria sa cheltuială, alte trei traduceri din Kant şi Descartes. Asta dovedeşte că se lucrează, că se poate lucra. Dar eforturile nu sunt organizate şi nu sunt încurajate de o înaltă instituţie de Stat. Peste zece ani, traducerile acestea, tipărite într’un număr restrâns de exemplare, vor dispare din circulaţie. Studentul, care le poate cumpăra astăzi cu 60- 70 de lei, peste zece ani nu le va mai găsi decât întâmplător, la anticar, pe un preţ dublu sau triplu. Să privim acum problema în faţă. Oare, în actuala etapă a culturii româneşti, se mai poate lucra sporadic şi „individual", cum lucrează, fără voie, Societatea Română de Filozofie şi d. C. Noica? In zece ani, cinci-şase traduceri, tipărite pe speze proprii — când, în aceşti cincişase ani s’au tradus vagoane de maculatură literară streină, şi s’au cheltuit miliarde (cetiţi, miliarde) cu opere culturale? Şi textele filozofice nu rezumă cultura universală. Ce facem cu scrierile mistice medievale, cu teologii, cu marii poeţi, cu literatura orientală? Cum putem răbda să nu avem un Shakespeare complet tradus (când Ungurii au trei versuri complete)? Cum putem răbda să nu avem nimic din Rabelais, din Camoens, din Calderon, din Byron (traducerile din acest mare poet sunt învechite, şi Inaccesibile în librărie), din Manzoni (s’au publicat doar câteva capitole din Logodnicii), din Shelley, din Novalis din Kierkegaard, din atâţia alţi mari scriitori şi gânditori ai lumii? Sunt câteva texte orientale — bunăoară Lao-Tse, Chuang-Tse, discursurile lui Buddha — traduse, şi încă de mai multe ori, în toate limbile pământului. Ele lipsesc, însă, în limba românească. Și lista ar putea continua.... O vastă bibliotecă populară de traduceri, n’ar putea lua fiinţă decât sub auspiciile unei mari şi bogate instituţii culturale, bunăoară Fundaţia pentru Lidiatură şi Artă „Regele Carol II”. Ar putea fi mobilizaţi scriitori, artişti, filozofi, erudiţi — pentru o „campanie” de traduceri, distribuită pe cinci ani. Traducerile ar trebui să fie comandate după un plan bine stabilit mai dinainte. Colecţia şi-ar păstra caracterul ei popular, fiecare volum cuprinzând doar o scurtă introducere şi aproximativ 250 pagini de text. Tipărite întrun mare număr de exemplare, ele ar putea avea un preţ modest, şi n’ar lipşi curând din librării. Evident, când comanzi unui cărturar sau unui mare scriitor e fără grabă şi cu toată atenţia — onorariul n’ar putea fi cele câteva mii de lei pe care le plătesc editorii de astăzi pentru o traducere. Dar nu cred că problema fondurilor ar fi obstacolul cel mai anevoios de trecut. Când s’au găsit atâtea milioane pentru expoziţie, s’ar putea găsi şi acel milion anual pentru organizarea traducerilor din clasici. Câte miliarde nu s’au cheltuit dela războiu încoace cu cultura? Dacă, în ultimii zece ani, s’ar fi făcut un mare plan de traduceri — astăzi poate am fi avut un Shakespeare, un Dante, un Novalis, un Calderon, un Dostoewski, un Platon, complet şi încă vreo douăzeci de volume cu fragmente şi opuscule pe alături. Toate acestea ar fi costat, în 10 ani, 10 milioane... Oamenii competenţi care să se angajeze într’o asemenea operă, sunt uşor de găsit. D. Simersky şi-ar fi publicat în această colecţie traducerea Upanishadelor, iar d. C. Noica ar fi putut foarte bine să editeze aici traducerile d-sale din Kant şi Descartes. O colecţie înseamnă infinit mai mult decât cărţi tipărite pe unde dă Dumnezeu. Colecţia e un organism viu. Cetitorul consultă neîncetat coperta, şi-şi alege cărţile de care are nevoie. Ştie, în orice caz unde să le găsească. Toată problema culturii stă aici: unde să cauţi şi unde să găseşti textul, documentul, autoritatea de care ai nevoie. In România s’a discutat mult în ultima vreme asupra ortodoxiei. Dar aproape nimeni nu ştia unde să caute şi unde să afle izvoarele doctrinei. Şi totuşi aceste doctrine există, doar că au fost retipărite prin Sibiu, prin Chişinău, prin Cernăuţi... Mircea Eliade IDEICI DE COLO Cât costă friumuseţea americanelor Miss Buth Meyer, preşedinta „Institutului American al Frumuseţii“ a declarat în faţa ziariştilor, că americanele cheltuesc zilnic 10 milioane dolari pentru întreţinerea frumuseţii lor. Numai în anul trecut s-au vândut 35 miloane borcane de cremă şi pomadă, 150 milioane cutii de pudră, 100 milioane creioane de rouge şi pentru 15 milioane dolari culori de vopsit părul. Din toate aceste articole cosmetice statul a încasat un venit de aproape 780 milioane dolari. Opiumul şi războiul din China Dacă beţia caldă, este o pacoste a rassei albe, în schimb beţia rece sau albă este caracteristică rassei galbene. După cum s’au făcut multe încercări de reprimare a acestei plăgi, care este alcoolismului, la popoarele de rassă albă,—mă refer la prohibiţia din Statele Unite, tot aşa s’au făcut încercări şi s’au dus campanii puternice pentru prohibirea beţiei reci în China. In special după războiu entuziasmul iniţial al Ligii Naţiunilor prin Secţia Igienii Internaţionale, a lucrat foarte intens în această privinţă şi se poate spune că a fost una din realizările frumoase ale acestei Instituţii cu caracter internaţional. In ultimul timp totuşi lucrurile s’au schimbat; acum 6 luni se puteau cumpăra instrumentele necesare beţiei reci numai în concesiunea japoneză din Tientsin. Astăzi sub regimul instaurat de japonezi la Peking, comerţul cu opium este liber şi foarte înfloritor. Un birou oficial vinde autorizaţii pentru acest comerţ pentru 50 dolari argint pe lună şi aprovizionările cu opium se fac tot la acest birou oficial, pe preţul de 4 dolari o uncie (vreo 28 grame). In bazarurile chinezeşti atât de pitoreşti în amestecul lor de mii şi mii de lucruri unele mai ciudate decât altele, se pot cumpăra toate cele necesare pentru pregătit opiumul (această operaţie a pregătirii opiumului pentru pipă este destul de complicată şi cere o dexteritate şi experinţă destul de mare). — Prohibiţia în Statele Unite n’a reuşit să suprime alcoolismul, ba se poate spune că a înrăutăţit lucrurile într’o oarecare măsură dând putere la traficul clandestin de băuturi alcoolice extrem de periculoase. Ea a fost desfiinţată de americani pentru că era inutilă şi dăunătoare. Prohibiţia comerţului cu stupefiante n’a reuşit să desfinţeze acest flagel; ea a fost reînfiinţată de japonezi, servindu-se pare-se ca de o armă contra învinşilor. 1.272.000 milioane tone de apă pe secundă Plouă ! Ca zilele astea... Plouă ca ’n Verlaine — şi ’n toţi traducătorii lui. Mergeţi blestemând sub ploaia, uneori fără sfârşit, şi nu ştiţi că savanţii, în dosul ferestrelor iau parte curioşi la acest spectacol, stabilind contabilitatea amănunţită a fiecărei picături de apă care cade din cer. In felul acesta meteorologiştii au calculat cantitatea de apă pe care o primeşte tot pământul, a cărei suprafaţă e de 51 milioane hectare. Dacă această apănu s’ar evapora nici pământul n’ar înghiţi-o, ar înconjura pământul într’un an cu un strat înalt de un metru. Greutatea acestei ape ar atinge 460.170.620 milioane tone. Astfel , în fiecare zi cade asupra pământului 1.272.000 milioane tone de apă pe secundă. Nu s’ar putea face cu aceasta potop ? DOCTORUL IVA VORBEŞTE Specialităţile medicale şi sănătatea Sub specialitatea medicală se înţelege executarea reţetei medicale de către o fabrică de specialităţi in serie. Această reţetă poate avea o valoare mai mare sau mai mică după cum fabrica respectivă a putut ajunge la colaborarea unor medici cu o pregătire ştiinţifică mai serioasă sau mai puţin serioasă. Obicinuit însă se întâmplă că fabricile de specialităţi să aibe colaboratori profesori universitari aşa că reţetele elaborate de ei, respectă obicinuit regulile strict ştiinţifice. Odată ce specialitatea este gata, medicul colaborator, şi-a terminat misiunea, rămânând fabrica, să comercializeze preparatul. De aici începe răul. Căci fabrica care a învestit capital, uneori important, nu cruţă nici un mijloc în a-şi valorifica preparatul, ajungând prin reclamă exagerată să denatureze complect efectele reale ale specialităţii. O specialitate, ca orice reţetă poate da rezultate admirabile într’o anumită fază a unei boale, dar poate avea valoarea nulă în altă fază a aceleaşi boale. De câte ori medicul în exerciţiul funcţiunei lui nu schimbă zilnic reţeta fiind forţat la aceasta de mersul boalei şi de felul cum organismul suportă boală. Fabricantul însă are preparate cu următoarele indicaţii: bun în boli de plămâni, bun în boli de rinichi, bun în boli de stomac etc. Cu alte cuvinte fabricantul cu medicamentul lui miraculos vindecă in acelaş fel o bronşită simplă şi o tuberculoză pulmonară, ambele fiind boli de plămâni. Altă reclamă anunţă că vindecă cu preparatul ior diferite simptome ca orice durere de cap insomnie, etc. Cu alte cuvinte fabricantul vindecă cu alt medicament miraculos în acelaş fel o durere de cap cauzată de gripă şi o durere de cap cauzată de sifilis sau arterioscleroză, ştiindu-se că iu toate aceste boli există o durere de cap. Altă reclamă (chiar prin Radio) anunţă că preparatul lor vindecă tuşea. Cu alte cuvinte există preparat, cu care vindeci şi tusea cu bronşită simplă şi tusea unuia cu tuberculoză, pulmonară, ştiindu-se că nu am treie ari aceste boli există simptomul tusei etc. Vedeţi dar din inşirarea acestor câteva exemple, căci s’ar putea da la infinit, ce greşeli grosolane se fac.Mă întreb care este grija ministerului sănătăţii şi cum este posibil să permită fabricilor de specialităţi să facă o astfel de reclamă? Căci publicul atunci când greşeşte o face ştiind, că aceste preparate trec prn o comisiune sanitară superioară care este chemată să se îngrijească de sănătatea publică. Publicul in felul acesta este, lăsat singur să-şi diagnosticheze boala bazat pe indicaţiunile de pe flacoane şi tot singur să se trateze. Oricine nu şte că se întâmplă de nenumărate ori ca întruniţi în consiliu 4—5 medici ca cei mai buni să nu poată descifra un diagnostic. Ceea ce nu poate face consiliul de medici, rezolvă fabricantul şi bolnavul care găseşte in boala un simptom identic, fixându-şi diagnosticul şi tratându-şi boala. Consiliul medical este înlocuit prin consiliul încercat întâi intre bolnavi şi prieteni, apoi dacă aceasta nu duce la rezultat, prin sfatul droghistului, care încă are dreptul de a desface specialităţi, apoi vine farmacistul şi dacă pacientul mai poate rezista, ajunge înainte de a-i împărtăşi preotul, să întrebe şi pe medic. Aşa se falsifcă valoarea unui preparat, aşa se falsifică aplicarea unui tratament. Marele puilnc să ştie că nu există organism tip, nu există boală tip, şi nu poate exista medicament tip. Aceeaşi boală se comportă diferit in două orga- nisme diferite. Boala la un individ poa- te da complicaţii grave, la altul poate trece uşor. Să dispară deci indicaţiile miraculoase de pe flacoane şi cutii. Marele public să se convingă că singurul in stare să-i arate calea cea bună de urmt este medeul, care şi-a tocit mulţi ani coatele pe băncile şcoalei cu singurul gând curat, de a fi de folos umanităţii. Or. Vasile Dogaru» Braşov CUVANTUNI FEMEN ar Cu tot progresul feminismului, dorinţa cea mai vie, puterea şi fericirea femeii, este de a place. Intâile sufragete de pe glob or fi fost nişte urîte, intelectualele de azi, sunt însă un stol de mândre femei. A munci nu înseamnă a renunţa la frumuseţe. Din ziua când femeia s’ar hotărî la acest lucru, faţa globului s’ar schimba, dar, nu în avantajul ei. Frumuseţea nu stă numai în perfecta armonie a trăsăturilor. Culoarea caldă a pielei şi frăgezimea ei sunt egal de însemnate. Sulimanul ne scoate din multe încurcături. Sunt oameni care-i socotesc o minciună, o ipocrizie. Dar atunci haina ce este? Este tot ca fardul: o datorie estetică. Nu-i o vanitate, ci o umilinţă. Dacă ne-am găsi perfecte nu ne-am vopsi! Şi este altruism, pentru că o facem pentru cei din jurul nostru. Nepetrecându-ne timpul ca frumosul Narcis, care se oglindea în I u I unda limpede, înamorat de chipul lui, deci, nevăzându-ne mereu capul, trăim, pentru noi, ca nişte decapitate! De altfel această cochetărie universală e de toţi admisă; o femeie nefardată se singularizează, şi e mai mult privită ca celelalte. Dresul unui obraz înseamnă a îndrepta urîtul şi a pune în valoare frumosul, este deci o artă care cere ordine şi metodă, numai atât. Fiecare fată are originalitatea şi personalitatea ei, e un tip. Fireşte nu ne trebue studii de bellearte şi paletă prea bogată, dar mult bun simţ. Oglinda, această nedespărţită prietenă, e călăuză şi îndreptar, în ea, studiem liniile, ovalul, nasul, gura, ochii, în ea e adevărul. Câteodată cam crud, şi apoi? Filozofia vieţei este de a lua totul în serios, dar, nimic în tragic. O urîtă care caută, îşi găseşte stilul şi trece înaintea unei frumuseţi neîngrijite. Ce este trandafirul? O sălbatecă răsură, bine cultivată. Ovalul se corectează cu o pieptenătură potrivită, cu o lecuţă de roşu bine brodit pe umerii obrajilor, cu pudră, abia ghicită... Gura, e, în poemul feţei, de multe ori mai expresivă ca ochii. Mulţumirea, minciuna, durerea, feeria surâsului, sunt lucruri care flutură sau se imprimă pe buze. Creionul roşu, creionul care corectează, trecut cu o mână sigură, dă linia curată, precisă, conturul voit, şi dă culoarea de fragă, cireaşă, sau alte ameţitoare comparaţii. Ochii, sunt partea cea mai plăpândă a machiajului. Ochii prost vopsiţi sunt o nenorocire. Rimelul sau albastrul dătător de mister şi fatalitate, mânuite cu neîndemânare, dau feţei ceva de păpuşă sau paiaţă. Fiecare trebue, să şi studieze ca să-şi înţeleagă genul! Sau mai bine să-şi lase ochii în voie... Destule greşeli s’au făcut cu sprâncenile, cari sunt podoaba ochilor româneşti ageri şi totdeodată catifelaţi. Mai e un fard, Doamnelor, de ordin sufletesc, expresia feţei. Nu se ştie, cum, şi de unde vine. O emană, surâsul, privirea, sau altă cauză mis- terioasă, care scapă analizei? Este o seducţie care întrece frumuseţea... Bunătatea, calmul, bucuria se zugrăvesc aidoma pe faţă. Bunăoară, ochii, care privesc omenirea pentru că o cercetează şi o iubesc, au atâta adâncime! Poate e asta expresia fizionomiei? Sfintele oare, nu sunt toate frumoase? m. m. I. ! Poftiţi la masă ----- Supă de carne, ----- Rasol cu hrean. -----Budincă de clătite* LĂMURIRI ASUPRA MESEI DE AZI I Budincă de clătite. Faceţi un aluat de clătite. II lăsaţi să se odihnească. In acest timp pregătiţi umplutura. Luaţi o bucată de brânză de vaci. Trei linguri de smântână. Coaja rasă de la o jumătate de lămâie şi stafide fără sâmburi, să zicem 150 de grame! Amestecaţi bine totul, începeţi prăjitul clătitelor, le daţi mărimea cratiţei sau a formei de budincă. După ce le-aţi prăjit, ungeţi cratiţa cu unt, presăraţi cu pesmet cernut. Căptuşiţi toată forma cu clătite, punând una în fund şi vreo patru bucăţi pe lături. Se pune apoi un strat de umplutură şi o clătită deasupra şi tot aşa până se isprăvesc. Ultimul strat de umplutură se acoperă cu o clătită şi cu poalele clătitelor de pe margini. Daţi câteva stropuri de unt. Vârâţi la cuptor, unde trebue să stea cel puţin 20 de minute. Se răstoarnă şi se dă la masă presărat cu zahăr pisat şi vanilat. Avionul francez Arot 37, care deţine record și viteză