Cuventul, februarie 1938 (Anul 15, nr. 3131-3158)
1938-02-25 / nr. 3155
I ară întâia aflare a capului Botezătorului Ioan aşa a fost: A dus necurata jucătoare capul Mergătorului înainte, după tăiere, maicii sale Irodiada. Aceea a împuns cu acul limba sfântului, ca să n’o mai mustre. Şi, pentru ca să nu mai învieze cumva, a poruncit să-i arunce trupul, iar capul să-l îngroape adânc în pământ la loc necurat. Trupul, însă, l-au furat ucenicii şi l-au ascuns în Sevastia, cetatea Samariei; capul, i-a dus in taină femeia lui Huza, Ioana, de care pomeneşte şi evanghelistul Luca şi l-a îngropat în muntele Eleonului, unde era şi satul lui Irod. Mai târziu l-a găsit monahul Inochentie, dircatat împărătesc, care, şi acela l-a ascuns la moartea sa. Apoi doi monahi, pe vremea împăraţilor Constantin şi Elena. Dela cari a trecut la un olar din Emesia şi la o soră a sa, care l-a moştenit dela fratele său într’un vas cu apă. Răul credincios Eustaţie presviterul l-a îngropat, în sfârşit, într-o peşteră, punând sub obroc această duhovnicească comoară. Trecând mulţi ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul mănăstirii de lângă peştera Emesiei, de care lucrul singur povesteşte astfel: „Bine este cuvântat Domnul Iisus Hristos că m’a învrednicit pe mine Marcel, robul său, să fiu văzător al vedeniei de faţă, în 18 zile ale lui Februarie, în săptămâna din mijlocul păresimilor. Am văzut, deci, toate porţile mănăstirii deschise. M’am înfricoşat şi am ieşit să le închiz. Un râu curgea pe poarta mănăstirii. Mă miram de unde iese atâta apă. Atunci am auzit glas de multe cete dinspre răsărit. Fiecare ceată zicea în graiul său: „Iată s’a arătat Sfântul loan, Botezătorul lui Hristos”. De frică, m’am suit în vârful scării. Mi se părea că mănăstirea are două curţi: una la apus, iară alta la miazăzi. In fiecare câte o biserică. Cetele intrau în curtea şi biserica de la apus, se închinau şi apoi ieşiau prin biserica şi uşa de miazăzi. După închinare, au stat, zicând: „Iată sfântul şi marele loan Botezătorul”. L-am văzut, împreună cu alţi doi, cum dădea binecuvântare cetelor. Am gândit în sine-mi să iau şi eu binecuvântare. M’am apropiat cu frică şi cutremur şi m’am aplecat până la pământ, atingându-mă de picioarele lui. El, ridicându-mă, m’a îmbrăţişat cu dragoste şi s’a atins de barba şi de gura mea cu sfânta sa gură. Apoi a scos din sân un vas plin cu miere şi mi-a dat să gust, zicând: „Primeşte binecuvântare”. Un stâlp de foc, care mergea înaintea lui m’a deşteptat... „După cinci zile, la miezul nopţii, o mână m’a împuns in coastă şi am auzit şi glas: „Iată m’am dăruit vouă. Scoală şi urmează stelei ce merge înaintea ta şi unde te va duce, acolo să sapi în pământ, că mă vei afla”. A doua zi steaua aştepta pe arhimandritul Marcel la uşa chiliei. Mergând după ea în peşteră, a săpat pământul „vârstos ca arama” şi, scoţând lespede după lespede, a aflat vasul cu cinstitul cap al Botezătorului. De faţă mai era şi cuviosul Ghenadie arhimandritul, adus de o vedenie ca aceasta: „Stăteam — zice el — în acest loc amândoi. Locul era plin de pâine de orz curată şi mai luminată decât soarele. Mulţime de popor venea şi lua din mâinile noastre pâinile, care nu scădeau, ci mai vârtos se înmulţeau”, înştiinţând pe episcopul Uranie, au dus cu laude şi cântări capul lui loan în biserica Emesiei. După mulţi ani, a fost aşezat în Constantinopol la locul Endoman. Pe vremea luptării icoanelor a fost luat şi de-acolo şi dus la Comani, unde a răposat sfântul loan Gură-de-Aur. Până ce a rânduit Dumnezeu vreme de liniştire a Bisericii sale, ca iarăşi să strălucească şi să iasă la arătare cinstitul cap al Botezătorului loan. Joi 24 Februarie 1938 ORTODOX: Aflarea capului sfântului loan Botezătorul. CATOLIC: Sfântul Apostol Matei. ^ PROTESTANT: Apostolul Matei. ISRAELIT: 23 Adar 5698. MAHOMEDAN: 24 Giul-Hege 1356. SOARELE răsare la 7.5; apune la 17.54. Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul I Vineri 25 Februarie 1938. Ierodiaconul Firmilian Acum o sută de ani Joi 24 Februarie 1838, An cu an, lună cu lună, dorinţa Românului de a se civiliza şi de a se cultiva sporeşte. Greu a fost începutul, şi mai ales că boierii noştri, sub Fanarioţi, învăţau de la dascălii lor limbile greacă şi elină, ştiind uneori pe Homer şi pe Herodot pe de rost, dar rămânând cu aceste cunoştinţi ale unei civilizaţii moarte de mult, departe deci de pulsul vieţii de atunci, de literatura enciclopedică franceză, de ideile „generoasei revoluţiuni” şi de avîntul luptătorilor germani pentru libertate şi pentru idee, un Schiller de pildă, un Goethe. Abia după 1800, chiar după 1815, începe Românul, învăţând limba franceză, să ia parte la viaţa europeană occidentală. Acum, după epoca Regulamentului organic, cu înfiinţarea şi înmulţirea şcoalelor, cultura prinde din ce în ce mai mult şi toată lumea se arată doritoare de a şti, cât mai mult de a şti. Iată-l azi pe francezul Louis Repey, stabilit de curând la Bucureşti, dorind să înceapă un curs de literatură franceză, şi încă nu din proprie iniţiativă, ci „după cererea mai multor boieri ai nobilimei din Capitală”. Cursul acesta, care va predat în 20 de lecţii, va ţine trei luni şi va costa şase galbeni. Adunările se vor face (nu se spunea pe atunci „vor avea loc”, expresie neromânească) în casele lui Ion Slătineanu pe Podul Mogoşoaiei — adică pe Calea Victoriei, la Capşa, căci aceasta e casa lui Ion Slătineanu. Subscripţia „de 6 galbeni pe tot cursul se va plăti dinainte, la librăria Walbaum” sau chiar acasă la „profesorul Repey”, care locueşte „pe Uliţa Scaunelor Vechi, împotriva Bisericii cu Toţi Sfinţii”. (Biserica cu Sfinţi de pe Calea Moşilor. Intre paranteze Sfinţii aceia văpsiţi pe zidurile din afară ale Bisericii, sunt toţi numai filosofi Greci, ca Platon, Socrate, Anaxagora, Pitagora etc. Şi cine nu crede să meargă să-i vadă. Anunţul lui Repey se isprăveşte cu aceste sugestive cuvinte: „Profesorul nădăjdueşte că damele vor cinsti acest curs cu aflarea lor de faţă”. In 1838 dame însemna doamne. Să vedem acum „împărţirea materiilor”, care e de altfel deosebit de interesantă. 1) Popoarele vechi, leagăn al civilizaţiei, Hindia (India) şi monumentele ei literare. 2) Literatura evreiască Cărţile Sfinte, Moise şi David. 3) Egiptenii (nu Egipţienii, ca azi, dar nici Eghipţieni, cum mai spunea Iacob Negruzzi acum zece ani), monumentele lor literare, pricinile pentru care acest norod a făcut aşa puţine înaintări în literatură. 4) Literatura Grecească împărţită în 3 mari epoce, anume: poemele cu Homer şi Esiod, veacul lui Pericle, de la Pericle la căderea literaturei, vrâsta Ptolemeilor la Alexandria — aşadar 4, nu 3 epoce! 5) Literatura romană, înainte, in timpul şi după August, Byzanţul, Sfinţii Părinţi. 6) Renaşterea literaturei în Europa, formarea limbei franceze. Aceste 6 prelegeri fac parte din Introducere. Vor urma apoi celelalte 24 de lecţii, care vor cuprinde cele patru mari epoce ale Literaturii Franceze: a) Truvarii sau poeţii trubaduri şi literatura până la Montaigne, b) De la Montaigne până în 1700, c) Veacul al XVIII, d) Veacul al XIX. Acesta va fi cursul lui Repey, care făgăduieşte viitorilor săi elevi, boieri şi dame, că nu va face numai nomenclatură, ci va face să trăiască viaţa literară a unei naţiuni, va arăta cugetul omului gânditor. II vom mai întâlni, pe domnul Repey. C. Gane MEMENTO ISTORIC SI LITERAR 24 Februarie In această zi, în anul... 1875, a închis ochii pentru totdeauna Ion Calinciuc, profesor de dogmaticâ la Facultatea de teologie din Cernăuţi. Născut la 1812, studiind la Rădăuţi, Cernăuţi şi Viena, Calinciuc a ocupat funcţiile de preot şi profesor., Ca profesor universitar şi-a ţinut prelegerile la început în latineste apoi în româneşte ceea ce constituia o îndrăzneaţă înfruntare a legilor austriace. Manuscrisul său românesc de teologie dogmatică trecea, atât ca concepţie şi sistem, cât şi ca stil, printre cele mai bine redactate. 1877, s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, în beneficiul lui M. Galino, piesa îngerul morţii, dramă în 5 acte de Théodore Barriere şi Edouard Plouvier tradusă de A. Galino şi pusă în scenă de Victor Delmary. Melodramele erau compuse de Ed. Caudella, iar decorurile executate de G. Fredas, pictorul teatrului. 1927, s’a inaugurat în Iaşi, cu mari festivităţi, Fundaţiunea „Ferdinand I“, cu scopul de a fi un focar de cultură în Capitala vechii Moldove, aşa cum sunt cele din Bucureşti, înzestrată cu cărţi, manuscrise, săli de leatură, Fundaţiunea de la Iaşi are atribuţia să tipărească şi cărţi de ştiinţă. Donatorul a fost Ferdinand I, darnic cu toţi şi pentru toate, care, prin testament, lăsa 50 milioane lei pentru diferite instituţii de cultură şi binefacere obştească, deoarece, în toate împrejurările, a fost stăpânit de interesul ţării şi neamului peste care a domnit cu pricepere, devotament şi mare iubire părintească. Dragostea aceasta neţărmurită e dovedită şi de cuvintele Lui testamentare: „Ridic până la ultima suflare rugarea fierbinte ca Dumnezeu să binecuvinteze şi în viitor soarta poporului român şi să hărăzească viitorului rege al României întregite, ajutor ceresc, ca la rândul său să întărească şi să sporească moştenirea naţională, unind tot mai strâns puterile şi însuşirile Românilor din toate straturile sociale“, ui ' ' !■« P* - ■-« - r~ Cuvântul „JOS FARSA! Aşa îşi încheie d. p. Murăraşu o lungă recenzie, apărută în broşură şi intitulată Haşdeu, ediţia Mircea Eliade: „In numele bunului simţ românesc: Jos farsa!” D. Murăraşu, cunoscut prin mai multe lucrări de istorie literară şi ediţii de clasici români , este un foarte lucid şi temperat critic. Asimilându-şi pe deantregul metodele şi limbajul ponderat al criticei universitare, d. Murăraşu a publicat o broşură asupra ediţiei noastre (Scrieri literare, morale şi politice de B. P. Haşdeu, ed. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1937, 2 volume). Pentru lămurirea cetitorului, vom cita câteva pasagii din această broşură semnată de valorosul istoriograf român. „Prefaţala ediţia noastră, N. B.) e un comic exemplu de vorbărie ilogică” (op. cit. p. 6). „Ioe M. Eliade un manual de-a şaptea, i-l recomandăm pe cel de Nedioglu, şi va vedea că un elev de liceu e mai bine orientat în materie (în opera lui Haşdeu, N. B.) decât editorul proectatei ediţii în 20 de volume” (p. 7-8). „Cuprins de o boală obişnuită la noi, boala reclamei şi a ieşirei din anonimat prin sfruntarea lucrurilor, Mircea Eliade, ca să atragă atenţia lumii şi să apară ca om providenţial pentru memoria scriitorului editat, a voit să acrediteze părerea că Haşdeu e un necunoscut, un uitat, un etc., etc., un ..mit de cinci parale” (op. cit. p. 8). „Aruncând praf în ochii naivilor, a vrut s’o ia înaintea celuilalt? (înaintea d-lui Liviu Marian, N. B.). Halal reprezentant al tinerei generaţii!” (p. 9). „Din totul (din „Curiculum vitae”, N. B.) reiese o penibilă impresie de pospăială prezumţioasă” (p. 12). „Şi apoi e o lene intelectuală explicabilă la un om atât de pripit şi de dornic de reclamă” (p. 11). „In studiul Haşdeu, geniu romantic, foarte adesea se repetă cuvintele: mag, magie, magism; ele nu duc însă la o justă definire a romantismului lui Haşdeu. Chiar şi în ce priveşte expresia, Mircea Eliade e sub obsesia obscurităţilor mistice din Yoga. Se face multă speculaţie, dialectică pur verbală asupra unei trăsături pretinse a lui Haşdeu. Ei iată cum aceea ce ar fi trebuit să fie ştiinţă literară, ajunge simplă bâiguială mistică” (p. 23). „M. Eliade de-o bucată de vreme dă târcoale şi literaturii populare. Să nu-mi spuneţi pe nume dacă într'o bună zi nu va „regăsi”... Mioriţa!” (p. 30). „într’o lucrare plină de entuziasm de gimnazist, menită să ajungă la afirmaţia-reclamă că destinul lui Haşdeu „de abia acum începe”... (cu ediţia M. Eliade! — paranteza e a d-lui Murăraşu) asistăm uimiţi la comice acrobaţii stilistice pentru situarea lui Haşdeu între... magi! Şi să mai spună cineva că suntem oameni serioşi!... (p. 35-36). „...căci nu specialitatea, nu pasiunea pentru ediţii erudite l-au dus pe Mircea Eliade spre sarcina ce şi-a luat-o, ci numai legăturile de gaşcă" (p. 48). „In puerila-i Prefaţă, Mircea Eliade plin de ifose (ce-ar mai fi un M. Eliade fără ifose? — paranteza e a d-lui Murăraşu) exagerând valoarea contribuţiilor bibliografice aduse de el, scrie că a făcut ce-a fost ,mai greu”, că a tras liniile de orientare, „şantierul” ei, că de-acum lucrurile vor merge de la sine. Aceasta nu-l împiedecă să scrie, cu falsă modestie, la’nceputul bibliografiei, că-şi dă seama de imperfecţiunile lucrării” (p. 53). „Ne mirăm că, potrivit obiceiului său, Mircea Eliade n’a pornit o şarjă vehementă contra Academiei şi oamenilor noştri lipsiţi de respect pentru un geniu care... etc... etc... In afirmaţia sa însă Mircea Eliade minte...” (subliniază d. Murăraşu, p. 59).„M. Eliade nu are pregătire ştiinţifică şi nu ştie carte: să s’apuce de’nvăţat şi s’o lase mai domol cu pretenţiile” (p. 67; ultimele rânduri ale broşurii). Nu ştiu dacă am citat tot ceea ce merită să fie cunoscut, de cât mai multă lume, din această broşură de critică obiectivă şi universitară. Nădăjduiesc, însă, că pasagiile reproduse au lămurit pe deplin pe orice cititor de valoarea ediţiei Haşdeu şi, mai ales, de ţelurile pe care le-am urmărit prin publicarea acestei ediţii. Să vedem cum stau lucrurile. D. D. Murăraşu m’a demascat: toată aparenta mea activitate are drept unic scop, reclama. După cum prea bine remarcă criticul obiectiv, am voit „să să acrediteze părerea” că sunt un „reprezentant al tinerei generaţii”. Şi, evident, „dornic de reclamă” cum mă ştie lumea, profitând de „legăturile de gaşcă” notorii — m’am apucat să fac o ediţie Haşdeu. Abil psiholog şi temut logician, d. D. Murăraşu a reconstituit din câteva trăsături şi gesturi ale subsemnatului, intenţiile secrete ale ediţiei Haşdeu. Intr’adevăr, ce reclamă mai răsunătoare îşi putea face un scriitor şi un cercetător al religiilor orientale — decât apucându-se să tipărească 800 de pagini dintr’un autor clasic român? Vorba d-lui Murăraşu: „să nu-mi spuneţi pe nume" dacă n’o fi aşa! Succesul de critică şi librărie al unei cărţi — bunăoară Maitreyi — nu putea satisface setea mea de reclamă şi de „afirmaţii-reclamă”. Aşi fi putut scrie în două, trei luni o altă carte literară de „succes” — dar n’am făcut-o. M’am apucat de o ediţie Haşdeu, la care am lucrat aproape patru ani, pentru că — d. Murăraşu o ştie prea bine — numai o asemenea ediţie poate da naştere la „o reclamă sgomotoasă şi cu procesiuni pe la morminte” (p. 67). O operă literară, dacă e bună, poate înfrunta în linişte deceniile. O operă ştiinţifică de specialitate îţi creiază, dincolo de hotare, un nume. O ediţie critică, oricât ar fi ea de bună, e depăşită şi perfecţionată în zece, douăzeci de ani. Logica şi bunul simţ ar fi oprit pe un scriitor — care nu este, şi nu vrea să fie, istoriograf sau editor de clasici — să se înhame la o muncă atât de grea şi de puţin „remunerativă” Logica şi bunul simţ ar fi îndemnat pe acest scriitor să-şi facă „reclamă” cu alte mijloace, mai facile, şi având rezultate mai durabile, l-ar fi îndemnat, bunăoară, să scrie romane populare, cu tiraje impresionante, sau să meargă prin toate oraşele din ţară, conferenţiând asupra propriei sale opere literare. Dar, după cum a demonstrat d. Murăraşu, logica şi bunul simţ nu au nici o cărare „la un om atât de pripit şi de dornic de reclamă”, incapabil de orice altceva în afară de o „bâiguială mistică”. Stăpânit de aceste întunecate patimi, am muncit aproape patru ani — zadarnic, demonstrează d. Murăraşu — la transcrierea şi corectarea unor texte străine. îmi amintesc bietele mele nopţi albe, aplecat până în zori asupra fişelor bibliografiei lui Haşdeu. Dornic de reclamă cum sunt, credeam că am să „impresionez lumea” cu cele 63 de pagini, pe două coloane, de Contribuţii la bibliografia scrierilor lui Haşdeu. Zadarnic! D. D. Murăraşu demonstrează că aceste „Contribuţii” nu sunt complecte, şi adaugă, la cele 63 de pagini, aproximativ o pagină de titluri de articole. Ceva mai grav, d. Murăraşu demonstrează că aceste „Contribuţii” n’au nici o valoare. Căci titlurile scrierilor lui Haşdeu sunt notate în ordine cronologică — nu pe subiecte, cum propune d. Murăraşu. Este drept că eu am adoptat metoda bibliografică a doctorului Tito Casini (bibliografia lui Papini) şi a lui Giovanni Castelano (bibliografia lui Benedetto Croce) — metodă care e împărtăşită şi de alţi editori sau istoriografi streini. Dar ce valoare au tq£i aceşti bibliografi editori, faţă de autoritatea d-lui Mură,raşu? Demascat de mai multe ori, mă supun în faţa verdictului... ...Şi numai setea, mea de reclamă mă susţinea dealungul atâtor sute de nopţi albe. La capătul acestei munci , strălucea, în mintea mea, recompensa: „reclamă sgomotoasă şi procesiuni pe la morminte”. Intr’adevăr, am publicat aceste două mari volume’ de texte numai ca să pot lua parte la procesiunea organizată într’o zi de iunie 1937, la mormântul lui Haşdeu. E peste putinţă să scapi de ochiul ager şi de logica impecabilă a d-lui Murăraşu. Dar, de data aceasta, toate nădejdile mele au fost spulberate. Binecunoscuta mea poftă de reclamă a fost aspru sancţionată de bunul simţ românesc. Procesiunea la mormântul lui Haşdeu n’a adunat decât vreo zece oameni — dintre cari cel puţin patru fuseseră obligaţi să ia parte. D. Murăraşu poate fi pe deplin mulţumit. Alarma pe care o dă astăzi — „Cu sprijinul acestora se joacă’n faţa noastră o farsă nedemnă de o societate care se pretinde serioasă” — a fost anticipată de întreaga opinie publică. Procesiunea la mormântul lui Haşdeu — ambiţiosul vis al unui tânăr dornic de reclamă — a fost o catastrofă. Să munceşti patru ani ca să organizezi o bună „reclamă cu procesiuni pe la morminte” — şi să te pomeneşti numai cu zece oameni! Bunul simţ românesc — la care apelează sever d. Murăraşu, strigând: Jos farsa! — a triumfat. Şi amănunt semnificativ, a triumfat opt luni înainte de apariţia preţioasei d-sale broşuri. Mircea Eliade 44 Ce nu ştiu copiii Londrei Sociologul englez Cyril Bast a întreprins de curând o anchetă printre copiii oraşului Londra, cu scopul de a stabili care sunt cunoştinţele lor asupra realităţii înconjurătoare. Dăm câteva concluzii ale acestei investigaţii. Din 350 de copii în vârstă de şapte ani, 2 erau convinşi că un berbec este mai mare decât o vacă. Din o sută de copii, 23 nu văzuseră niciodată un câmp de păşune. O sută au declarat că nu cunosc alte animale decât pisicile, câinii, caii şi... puricii. Sociologul englez are convingerea, în urma anchetei lui, că la Londra 40.000 de copii nu au nicio aptitudine specială şi din această cauză sunt rău înarmaţi pentru faimosul „strugle for life” (lupta pentru existenţă). Această problemă se pune în toate oraşele mari şi multe din ele au şi început o acţiune de îndreptare a răului care face ravagii mai mari decât ne închipuim. Suferinţă şi poezie O poveste mişcătoare, care aminteşte pe cea, a celebrei poete Elisabeth Bare. CUVANTUL FEMEII Mărţişoarele! Zilele trec, grijile ne prind, nici nu băgăm de seamă cum fuge timpul. Oarecum s’a sfârşit iarna! Ne-o spune, ghiocei, surâsul fetelor, sunetul de clopoţei mărunţi ai mărţişoarelor, o sumă de solii primăvăratice. Mărţişorul, are o taină, aduce belşug şi soare. Portul lui? Un poetic obicei împământenit la noi. Era... pe când nu se purta pudra acre şi nici feţele bronzate. Feţele toate, se ofereau grozav de pârleala soarelui, şi ca să înlăture răul, pe două fire răsucite, de arnici sau ibrişim (unul alb şi altul roş) treceau: un galben găurit, o firfirică sau un icuşar. Şi îi purtau la gât o lună încheiată, ascuns în sân, să nu-i vază soarele! Cum se împlinea luna, din bănuţ, cumpărau alviţă, ca să rămâie albe, şi miere, ca graiul să le fie mereu dulce. Iar cordeluţa, o aninau de vreo răsură sau de o mlădiţă de măr în floare, ca vezi Doamne, toată vara să le fie faţa fumeioară. Institut de frumuseţe în plin aer. Reţetă primitivă în care te pomeneşti că mai credem... Cu toate că mărţişoarele s’au schimbat, din bănuţi de aur în brelocuri fantesiste, de aur, argint şi alte metale nepreţioase. De lemn, de sticlă, de gumă, din ce nu se face o inimioară, sau amuleta purtătoare de noroc? Chiar dacă nu suntem încredinţate de puterea acestui talisman totuşi nu o negăm. Şi pentru că credem în noroc şi nenoroc, necăutând logică în superstiţie, ne luăm precauţiunile, cumpărând şi dăruind după datină, trifoi cu patru foi, potcoave, cărţi de joc, chei, coşari, clopoţei, petrecute pe şiretul, cu un canaf roş şi altul alb. Albă ca zăpadă şi trandafirie. Bineînţeles scoateţi din grup cruciuliţele şi iconiţele, pururi purtătoare de noroc, ele se port pe un lănţişor de care se anină firele de ibrisim răsucite în verif, m. m. I. 1 MICI DE COLO Şi-a găsit piciorul... după zece ani La Milano locueşte un bătrân profesor numit Antonio Ladro, care acum zece ani şi-a pierdut un picior intr’un accident de tren. Zilele trecute, vizitând morga spitalului comunal din Siena, nu mare i-a fost mirarea, când şi-a văzut in muzeul instituţiei medicale, piciorul conservat într’un vas cu formol, care purta eticheta „Piciorul de broască”, piesă donată de Antonio Valardi, doctorul comunal al oraşului. Interesându-se la conducătorul spitalului de modul în care a ajuns fostul lui picior acolo, i s’a răspuns că amintitul medic chemat să dea ajutor victimelor unui accident de cale ferată. Întâmplat lângă Siena, a găsit acest picior in mormanul de corpuri și resturi omenești neidentificate. Pentrucă el purta unul din cele mai „frumoase” stigmate semnalate până atunci In Italia s’a gândit să-l trimeată muzeului medical al comunei. Browning, s’a petrecut de curând la Londra. Tânăra Josefine Lupton, de douăzeci de ani, de meserie vânzătoare, a fost acum un an victima unui groaznic accident de automobil, în urma căruia s’a ales cu un șoc nervos și răni grave la cap. Consecinţa a fost o permanentă Insomnie, căruia doctorii nu-i pot găsi leac. Ciudat e însă că fata nu e deloc obosită, deşi n’a mai dormit de un an. Ziua îşi îndeplineşte slujba, iar nopţile şi le petrece citind. într’o zi a scris o poezie In urma unui concurs dintr’un ziar. Poezia a fost premiată şi acum a fost Îndemnată să scrie altele. Josefine Lupton, încurajată de succes, a terminat recent un volum, care va apare in curând. Aparatele de radio şi apărarea pasivă Problema apărării pasive contra atacurilor antieriene este foarte minuţios studiată in toate ţările. Anglia este printre primele ţări unde această chestiune este studiată în amănunţime. Guvernul englez nu lasă nimic la întâmplare in această privinţă. Spectrul bombardamentului chimic aerian este considerat la justa valoare. Dealtfel, în Anglia, ţară insulară şi izolată de restul Europei, atacurile aeriene formează pericolul primordial: flota Angliei ii asigură linişte pe mare, insă nu pe calea aerului tot atât de mult. In prezent se fac experienţe care se ţin secrete asupra unei invenţii de o importanţă extremă. Ingineri specialişti în colaborare cu mari firme de radio, pun la cale un aparat de radio care poate fi utilizat ca aparat de alarmă în contra atacurilor aeriene. Sistemul consistă în punerea la punct a acestor aparate ca să funcţioneze automat în momentul când se dă alarma că avioanele inamice atacă. Acest lucru s’ar întâmpla atunci când aparatele nu funcţionează la radio-receptor. Importanţa acestei descoperiri este mare deoarece în acest fel alarma va putea fi răspândită mai repede la populaţia civilă care se va retrage repede in adăposturi. Ducele Mussolini a dăruit săracilor din Germania 100.000 kgr. cafea de Abisinia. Mai sus, debarcarea în portul Hamburg a ultimului transport sosit din Harar Mahatma Gasadhi şi discipolii Gandhi exercită o influenţă profundă asupra discipolilor săi şi de multe ori aceştia a venit la dânsul printr’o convertire bruscă cu ocazia unei cuvântări a lui Mahatma sau în momentul când imnul favorit al lui era cântat în prezenţa sa. Aceasta se producea ca un fel de revelaţie instantanee sub influenţa cuvintelor sau a muzicii. Iată un exemplu al acestui fel de convertire: Pe bordul unui vapor care mergea spre India se afla Gandhi cu discipolii săi. La un moment dat, atunci când el intona acompaniat de discipolii săi imnul său favorit intitulat „Urmează-mă”, fiica unui bogătaş englez care se afla pe bord şi ea, se apropie în vârful picioarelor şi intonă şi ea imnul. La sfârşit Gandhi, care observase gestul tinerei, se apropie şi-i şopti: „Urmează-mă, discipolă”. Din ziua aceea miss Barr se lepădă de tot ce o lega de viaţa anterioară şi deveni discipolă ferventă a lui Mahatma Gandhi. ASISTENŢA SOCIALĂ IN ITALIA Stabilimente de băi medicale pentru muncitori, la Forki UN CONCURS DE MODE SOVIETICE. — La fiecare două luni, are loc la Moscova un concurs de mode sovietice. Grupul de mai sus constituie „juriul“ care va judeca modelele. S’au ales, între altele : o rochie uniformă pentru uzul zilnic în diferite servicii industriale și o uniformă pentru femeile cari nu lucrează la fcpihozuri j v *țit. i Poftiţi la masă — Ciorbă de perişoare. — Şniţel de viţel cu cartofi prăjiţi. — Plăcintă cu cremă. Lămuriri asupra mesei de azi. Plăcintă cu cremă. Faceţi foaia de aluat franţuzesc, făcând o plămădeală din făină şi apă. Adică 250 gr. de făină şi o jumătate pahar de apă, cu un praf de sare. Lăsaţi să se odihnească 15 minute. Intindeţi o foaie groasă, puneţi 250 gr. unt presat în mijlocul foaiei, păturiţi şi lăsaţi la rece cel puţin 10 minute. Intindeţi o foae mai mult lungă decât lată, băgând de seamă să nu iasă untul. Din nou păturiţi şi puneţi la rece câte 10 minute. Urmaţi aşa de 3 ori, păturind foaia în câte trei Îndoituri, şi lăsând câte 10 minute după fiecare dată să stea aluatul strâns la rece. La urmă, intindeţi o foaie de un centimetru lată şi de mărimea tăvii. După ce aţi pus-o în tavă, daţi sera,nele pătratelor egale, crestând coca, doar pe jumătate, numai să se taie mai lesne când sunt gata. Vârâţi la cuptor o jumătate de ceas. Foc bun. După ce s’au rumenit, tăiaţi pătratele la scoateţi frumos şi le lăsaţi să se răcorească. Aşezaţi apoi crema pe un pătrat şi acoperiţi cu altul. Presăraţi cu mult zahăr pisat. CREMA DE VANILIE, care se pune la mijloc o faceţi astfel: fierbeţi o jumătate litru lapte cu un batonaş de vanilie. Frecaţi bine bine 4 ouă întregi cu 175 gr. de zahăr şi 60 gr. de făină. După ce sunt bine mestecate, tunnaţi încetul cu încetul laptele fierbinte, tot învârtind cu o lingură de lemn. O puneţi pe foc, deoparte, pe marginea maşinei şi amestecând mereu, o ţineţi până dă în fiert şi se îngroaşă ca smântână. O scoateţi de pe maşină, adăugaţi cât o nucă unt proaspăt şi amestecaţi până să răceşte. Cu această cremă puteţi face umplutura şi la colaburi. ______