Cuventul, februarie 1938 (Anul 15, nr. 3131-3158)

1938-02-25 / nr. 3155

I­ ară întâia aflare a capului Bo­tezătorului Ioan aşa a fost: A dus necurata jucătoare ca­pul Mergătorului înainte, după tă­iere, maicii sale Irodiada. Aceea a împuns cu acul limba sfântului, ca să n’o mai mustre. Şi, pentru ca să nu mai învieze cumva, a poruncit să-i arunce trupul, iar capul să-l în­groape adânc în pământ la loc ne­curat. Trupul, însă, l-au furat uceni­cii şi l-au ascuns în Sevastia, cetatea Samariei; capul, i-a dus in taină fe­meia lui Huza, Ioana, de care pome­neşte şi evanghelistul Luca şi l-a în­gropat în muntele Eleonului, unde era şi satul lui Irod. Mai târziu l-a găsit monahul Inochentie, dir­­ca­tat împărătesc, care, şi acela l-a ascuns la moartea sa. Apoi doi mo­nahi, pe vremea împăraţilor Con­stantin şi Elena. Dela cari a trecut la un olar din Emesia şi la o soră a sa, care l-a moştenit dela fratele său într’un vas cu apă. Răul credin­cios Eustaţie presviterul l-a îngropat, în sfârşit, într-o peşteră, punând sub obroc această duhovnicească comoa­ră. Trecând mulţi ani, l-a găsit Mar­cel, arhimandritul mănăstirii de lângă peştera Emesiei, de care lucru­­l singur povesteşte astfel: „Bine este cuvântat Domnul Iisus Hristos că m’a învrednicit pe mine Marcel, robul său, să fiu văzător al vedeniei de faţă, în 18 zile ale lui Februarie, în săptămâna din mijlo­cul păresimilor. Am văzut, deci, toa­te porţile mănăstirii deschise. M’am înfricoşat şi am ieşit să le închiz. Un râu curgea pe poarta mănăstirii. Mă miram de unde iese atâta apă. A­­tunci am auzit glas de multe cete din­spre răsărit. Fiecare ceată zicea în graiul său: „Iată s’a arătat Sfântul loan, Botezătorul lui Hristos”. De frică, m’am suit în vârful scării. Mi se părea că mănăstirea are două curţi: una la apus, iară alta la mia­zăzi. In fiecare câte o biserică. Ce­tele intrau în curtea şi biserica de la apus, se închinau şi apoi ieşiau prin biserica şi uşa de miazăzi. După în­chinare, au stat, zicând: „Iată sfân­tul şi marele loan Botezătorul”. L-am văzut, împreună cu alţi doi, cum dă­dea binecuvântare cetelor. Am gân­dit în sine-mi să iau şi eu binecu­vântare. M’am apropiat cu frică şi cutremur şi m’am aplecat până la pământ, atingându-mă de picioarele lui. El, ridicându-mă, m’a îmbrăţişat cu dragoste şi s’a atins de barba şi de gura mea cu sfânta sa gură. Apoi a scos din sân un vas plin cu miere şi mi-a dat să gust, zicând: „Prime­şte binecuvântare”. Un stâlp de foc, care mergea înaintea lui m’a deş­teptat... „După cinci zile, la miezul nopţii, o mână m’a împuns in coastă şi am auzit şi glas: „Iată m’am dăruit vouă. Scoală şi urmează stelei ce merge îna­intea ta şi unde te va duce, acolo să sapi în pământ, că mă vei afla”. A doua zi steaua aştepta pe arhi­mandritul Marcel la uşa chiliei. Mer­gând după ea în peşteră, a săpat pă­mântul „vârstos ca arama” şi, sco­ţând lespede după lespede, a aflat vasul cu cinstitul cap al Botezătoru­lui. De faţă mai era şi cuviosul Ghe­­nadie arhimandritul, adus de o ve­denie ca aceasta: „Stăteam — zice el — în acest loc amândoi. Locul era plin de pâine de orz curată şi mai luminată decât soarele. Mulţime de popor venea şi lua din mâinile noastre pâinile, care nu scădeau, ci mai vârtos se înmulţeau”, înştiinţând pe episcopul Uranie, au dus cu laude şi cântări capul lui loan în biserica Emesiei. După mulţi ani, a fost aşezat în Constantino­pol la locul Endoman. Pe vremea luptă­­rii icoanelor a fost luat şi de-acolo şi dus la Comani, unde a răposat sfântul loan Gură-de-Aur. Până ce a rânduit Dumnezeu vre­me de liniştire a Bisericii sale, ca iarăşi să strălucească şi să iasă la arătare cinstitul cap al Botezătorului loan. Joi 24 Februarie 1938 ORTODOX: Aflarea capului sfântului loan Botezătorul. CATOLIC: Sfântul Apostol Matei. ^ PROTESTANT: Apostolul Matei. ISRAELIT: 23 Adar 5698. MAHOMEDAN: 24 Giul-Hege 1356. SOARELE răsare la 7.5; apune la 17.54. Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul I Vineri 25 Februarie 1938. Ierodiaconul Firmilian Acum o sută de ani Joi 24 Februarie 1838, An cu an, lună cu lună, dorinţa Românului de a se civiliza şi de a se cultiva sporeşte. Greu a fost în­ceputul, şi mai ales că boierii noştri, sub Fanarioţi, învăţau de la dascălii lor limbile greacă şi elină, ştiind u­­neori pe Homer şi pe Herodot pe de rost, dar rămânând cu aceste cunoş­­tinţi ale unei civilizaţii moarte de mult, departe deci de pulsul vieţii de atunci, de literatura enciclopedică franceză, de ideile „generoasei revo­­luţiuni” şi de avîntul luptătorilor ger­mani pentru libertate şi pentru idee, un Schiller de pildă, un Goethe. A­­bia după 1800, chiar după 1815, în­cepe Românul, învăţând limba fran­ceză, să ia parte la viaţa europeană occidentală. Acum, după epoca Re­gulamentului organic, cu înfiinţarea şi înmulţirea şcoalelor, cultura prin­de din ce în ce mai mult şi toată lu­mea se arată doritoare de a şti, cât mai mult de a şti. Iată-l azi pe francezul Louis Re­­pey, stabilit de curând la Bucureşti, dorind să înceapă un curs de litera­tură franceză, şi încă nu din pro­prie iniţiativă, ci „după cererea mai multor boieri ai nobilimei din Ca­pitală”. Cursul acesta, care va­­ predat în 20 de lecţii, va ţine trei­ luni şi va costa şase galbeni. Adunările se vor face (nu se spunea pe atunci „vor avea loc”, expresie neromânească) în casele lui Ion Slătineanu pe Podul Mogoşoaiei — adică pe Calea Victo­riei, la Capşa, căci aceasta e casa lui Ion Slătineanu. Subscripţia „de 6 galbeni pe tot cursul se va plăti d­inainte, la libră­ria Walbaum” sau chiar acasă la „profesorul Repey”, care locueşte „pe Uliţa Scaunelor Vechi, împotri­va Bisericii cu Toţi Sfinţii”. (Biseri­ca cu Sfinţi de pe Calea Moşilor. In­tre paranteze Sfinţii aceia văpsiţi pe zidurile din afară ale Bisericii, sunt toţi numai filosofi Greci, ca Platon, Socrate, Anaxagora, Pitagora etc. Şi cine nu crede să meargă să-i vadă­. Anunţul lui Repey se isprăveşte cu aceste sugestive cuvinte: „Profesorul nădăjdueşte că damele vor cinsti a­­cest curs cu aflarea lor de faţă”. In 1838 dame însemna doamne. Să vedem acum „împărţirea ma­teriilor”, care e de altfel deosebit de interesantă. 1) Popoarele vechi, leagăn al civi­lizaţiei, Hindia (India) şi monu­mentele ei literare. 2) Literatura e­­vreiască Cărţile Sfinte, Moise şi Da­vid. 3) Egiptenii (nu Egipţienii, ca azi, dar nici Eghipţieni, cum mai spunea Iacob Negruzzi acum zece ani), monumentele lor literare, pri­cinile pentru care acest norod a fă­cut aşa puţine înaintări în literatu­ră. 4) Literatura Grecească împărţi­tă în 3 mari epoce, anume: poemele cu Homer şi Esiod, veacul lui Peri­­cle, de la Pericle la căderea literatu­­rei, vrâsta Ptolemeilor la Alexandria — aşadar 4, nu 3 epoce! 5) Literatu­ra romană, înainte, in timpul şi du­pă August, Byzanţul, Sfinţii Părinţi. 6) Renaşterea literaturei în Europa, formarea limbei franceze. Aceste 6 prelegeri fac parte din Introducere. Vor urma apoi celelal­te 24 de lecţii, care vor cuprinde cele patru mari epoce ale Literatu­rii Franceze: a) Truvarii sau poeţii trubaduri şi literatura până la Mon­taigne, b) De la Montaigne până în 1700, c) Veacul al XVIII, d) Veacul al XIX. Acesta va fi cursul lui Repey, care făgăduieşte viitorilor săi elevi, boie­ri şi dame, că nu va face numai no­menclatură, ci va face să trăiască viaţa literară a unei naţiuni, va ară­ta cugetul omului gânditor. II vom mai întâlni, pe domnul Re­pey. C. Gane MEMENTO ISTORIC SI LITERAR 24 Februarie In această zi, în anul... 1875, a închis ochii pentru tot­deauna Ion Calinciuc, profesor de dogmaticâ la Facultatea de teolo­gie din Cernăuţi. Născut la 1812, studiind la Rădăuţi, Cernăuţi şi Vie­­na, Calinciuc a ocupat funcţiile de preot şi profesor., Ca profesor uni­versitar şi-a ţinut prelegerile la în­ceput în latines­te apoi în româneşte ceea ce constituia o îndrăzneaţă în­fruntare a legilor austriace. Manuscrisul său românesc de teo­logie dogmatică trecea, atât ca con­cepţie şi sistem, cât şi ca stil, prin­tre cele mai bine redactate. 1877, s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, în beneficiul lui M. Galino, piesa îngerul morţii, dra­mă în 5 acte de Théodore Barriere şi Edouard Plouvier tradusă de A. Galino şi pusă în scenă de Victor Delmary. Melodramele erau compu­se de Ed. Caudella, iar decorurile executate de G. Fredas, pictorul teatrului. 1927, s’a inaugurat în Iaşi, cu mari festivităţi, Fundaţiunea „Ferdinand I“, cu scopul de a fi un focar de cultură în Capitala vechii Moldove, aşa cum sunt cele din Bucureşti, înzestrată cu cărţi, manuscrise, săli de leatură, Fundaţiunea de la Iaşi are atribuţia să tipărească şi cărţi de ştiinţă. Donatorul a fost Ferdi­nand I, darnic cu toţi şi pentru toate, care, prin testament, lăsa 50 milioane lei pentru diferite instituţii de cultură şi binefacere obştească, deoarece, în toate împrejurările, a fost stăpânit de interesul ţării şi neamului peste care a domnit cu pricepere, devotament şi mare iubi­re părintească. Dragostea aceasta neţărmurită e dovedită şi de cuvin­tele Lui testamentare: „Ridic până la ultima suflare ruga­rea fier­binte ca Dumnezeu să binecuvinteze şi în viitor soarta poporului român şi să hărăzească viitorului rege al României întregite, ajutor ceresc, ca la rândul său să întărească şi să sporească moştenirea naţională, u­nind tot mai strâns puterile şi în­suşirile Românilor din toate stratu­rile sociale“, ui ' ' !■« P* - ■-« - r~ Cuvântul „JOS FARSA! Aşa îşi încheie d. p. Murăraşu o lungă recenzie, apărută în broşură şi intitulată Haşdeu, ediţia Mircea Eliade: „In numele bunului simţ ro­mânesc: Jos farsa!” D. Murăraşu, cunoscut prin mai multe lucrări de istorie literară şi ediţii de clasici români , este un foarte lucid şi temperat critic. Asi­­milându-şi pe deantregul metodele şi limbajul ponderat al criticei uni­versitare, d. Murăraşu a publicat o broşură asupra ediţiei noastre (Scri­eri literare, morale şi politice de B. P. Haşdeu, ed. Fundaţia pentru Li­teratură şi Artă „Regele Carol II”, 1937, 2 volume). Pentru lămurirea cetitorului, vom cita câteva pasagii din această broşură semnată de va­lorosul istoriograf român. „Prefaţa­­la ediţia noastră, N. B.) e un comic exemplu de vorbărie ilo­gică” (op. cit. p. 6). „Ioe M. Eliade un manual de-a şaptea, i-l recomandăm pe cel de Nedioglu, şi va vedea că un elev de liceu e mai bine orientat în materie (în opera lui Haşdeu, N. B.) decât editorul proectatei ediţii în 20 de volume” (p. 7-8). „Cuprins de o boală obişnuită la noi, boala recla­mei şi a ieşirei din anonimat prin sfruntarea lucrurilor, Mircea Eliade, ca să atragă atenţia lumii şi să a­­pară ca om providenţial pentru me­moria scriitorului editat, a voit să acrediteze părerea că Haşdeu e un necunoscut, un uitat, un etc., etc., un ..mit de cinci parale” (op. cit. p. 8). „Aruncând praf în ochii naivilor, a vrut s’o ia înaintea celuilalt? (înain­tea d-lui Liviu Marian, N. B.). Halal reprezentant al tinerei generaţii!” (p. 9). „Din totul (din „Curiculum vitae”, N. B.) reiese o penibilă im­presie de pospăială prezumţioasă” (p. 12). „Şi apoi e o lene intelectuală explicabilă la un om atât de pripit şi de dornic de reclamă” (p. 11). „In studiul Haşdeu, geniu romantic, foa­r­­te adesea se repetă cuvintele: mag, magie, magism; ele nu duc însă la o justă definire a romantismului lui Haşdeu. Chiar şi în ce priveşte expre­sia, Mircea Eliade e sub obsesia ob­scurităţilor mistice din Yoga. Se face multă speculaţie, dialectică pur ver­bală asupra unei trăsături pretinse a lui Haşdeu. Ei iată cum aceea ce ar fi trebuit să fie ştiinţă literară, a­­junge simplă bâiguială mistică” (p. 23). „M. Eliade de-o bucată de vreme dă târcoale şi literaturii populare. Să nu-mi spuneţi pe nume dacă în­­tr'o bună zi nu va „regăsi”... Miori­ţa!” (p. 30). „într’o lucrare plină de entuziasm de gimnazist, menită să ajungă la afirmaţia-reclamă că des­tinul lui Haşdeu „de abia acum în­cepe”... (cu ediţia M. Eliade! — pa­ranteza e a d-lui Murăraşu) asistăm uimiţi la comice acrobaţii stilistice pentru situarea lui Haşde­u între... magi! Şi să mai spună cineva că suntem oameni serioşi!... (p. 35-36). „...căci nu specialitatea, nu pasiunea pentru ediţii erudite l-au dus pe Mircea Eliade spre sarcina ce şi-a luat-o, ci numai legăturile de gaş­că" (p. 48). „In puerila-i Prefaţă, Mir­cea Eliade plin de ifose (ce-ar mai fi un M. Eliade fără ifose? — paran­teza e a d-lui Murăraşu) exagerând valoarea contribuţiilor bibliografice aduse de el, scrie că a făcut ce-a fost ,mai greu”, că a tras liniile de orien­tare, „şantierul” ei, că de-acum lu­crurile vor merge de la sine. Aceasta nu-l împiedecă să scrie, cu falsă mo­destie, la’nceputul bibliografiei, că-şi dă seama de imperfecţiunile lucră­rii” (p. 53). „Ne mirăm că, potrivit obiceiului său, Mircea Eliade n’a pornit o şarjă vehementă contra A­­cademiei şi oamenilor noştri lipsiţi de respect pentru un geniu care... etc... etc... In afirmaţia sa însă Mir­cea Eliade minte...” (subliniază d. Murăraşu, p. 59).­„M. Eliade nu are pregătire ştiinţifică şi nu ştie­ carte: să s’apuce de’nvăţat şi s’o lase mai domol cu pretenţiile” (p. 67; ultimele rânduri ale broşurii). Nu ştiu dacă am citat tot ceea ce merită să fie cunoscut, de cât mai multă lume, din această broşură de critică obiectivă şi universitară. Nă­dăjduiesc, însă, că pasagiile repro­­duse au lămurit pe deplin pe orice cititor de valoarea ediţiei Haşdeu şi, mai ales, de ţelurile pe care le-am urmărit prin publicarea acestei edi­ţii. Să vedem cum stau lucrurile. D. D. Murăraşu m’a demascat: toa­tă aparenta mea activitate are drept unic scop, reclama. După cum prea bine remarcă criticul obiectiv, am voit „să să acrediteze părerea” că sunt un „reprezentant al tinerei ge­neraţii”. Şi, evident, „dornic de re­clamă” cum mă ştie lumea, profi­tând de „legăturile de gaşcă” notorii — m’am apucat să fac o ediţie Haş­deu. Abil psiholog şi temut logician, d. D. Murăraşu a reconstituit din câ­teva trăsături şi gesturi ale subsem­natului, intenţiile secrete ale ediţiei Haşdeu. Intr’adevăr, ce reclamă mai răsunătoare îşi putea face un scrii­tor şi un cercetător al religiilor ori­entale — decât apucându-se să tipă­rească 800 de pagini dintr’un autor clasic român? Vorba d-lui Murăraşu: „să nu-mi spuneţi pe nume" dacă n’o fi aşa! Succesul de critică şi li­brărie al unei cărţi — bunăoară Maitreyi — nu putea satisface setea mea de reclamă şi de „afirmaţii-re­­clamă”. Aşi fi putut scrie în două, trei luni o altă carte literară de „succes” — dar n’am făcut-o. M’am apucat de o ediţie Haşdeu, la care am lucrat aproape patru ani, pentru că — d. Murăraşu o ştie prea bine — numai o asemenea ediţie poate da naştere la „o reclamă sgomotoasă şi cu procesiuni pe la morminte” (p. 67). O operă literară, dacă e bună, poate înfrunta în linişte deceniile. O operă ştiinţifică de specialitate îţi creiază, dincolo de hotare, un nume. O ediţie critică, oricât ar fi ea de bună, e depăşită şi perfecţionată în zece, douăzeci de ani. Logica şi bu­nul simţ ar fi oprit pe un scriitor — care nu este, şi nu vrea să fie, istoriograf sau editor de clasici — să se înhame la o muncă atât de grea şi de puţin „remunerativă” Logica şi bunul simţ ar fi îndemnat pe acest scriitor să-şi facă „reclamă” cu alte mijloace, mai facile, şi având rezul­tate mai durabile, l-ar fi îndemnat, bunăoară, să scrie romane populare, cu tiraje impresionante, sau să meargă prin toate oraşele din ţară, conferenţiând asupra propriei sale opere literare. Dar, după cum a demonstrat d. Murăraşu, logica şi bunul simţ nu au nici o cărare „la un om atât de pripit şi de dornic de reclamă”, in­capabil de orice altceva în afară de o „bâiguială mistică”. Stăpânit de aceste întunecate patimi, am mun­cit aproape patru ani — zadarnic, demonstrează d. Murăraşu — la tran­scrierea şi corectarea unor texte străine. îmi amintesc bietele mele nopţi albe, aplecat până în zori asupra fi­şelor bibliografiei lui Haşdeu. Dornic de reclamă cum sunt, credeam că am să „impresionez lumea” cu cele 63 de pagini, pe două coloane, de Contribuţii la bibliografia scrierilor lui Haşdeu. Zadarnic! D. D. Murăraşu demonstrează că aceste „Contribuţii” nu sunt complecte, şi adaugă, la cele 63 de pagini, aproximativ o pagină de titluri de articole. Ceva mai grav, d. Murăraşu demonstrează că aceste „Contribuţii” n’au nici o valoare. Căci titlurile scrierilor lui Haşdeu sunt notate în ordine cronologică — nu pe subiecte, cum propune d. Mu­răraşu. Este drept că eu am adoptat metoda bibliografică a doctorului Tito Casini (bibliografia lui Papini) şi a lui Giovanni Castelano (biblio­grafia lui Benedetto Croce) — meto­dă care e împărtăşită şi de alţi edi­tori sau istoriografi streini. Dar ce valoare au tq£i aceşti bibliografi edi­­tori, faţă de autoritatea d-lui Mură,­­raşu? Demascat de mai multe ori, mă supun în faţa verdictului... ...Şi numai setea, mea de reclamă mă susţinea dealungul atâtor sute de nopţi albe. La capătul acestei munci , strălucea, în mintea mea, recompensa: „reclamă sgomotoasă şi procesiuni pe la morminte”. Intr’a­­devăr, am publicat aceste două mari volume’ de texte numai ca să pot lua parte la procesiunea organizată într’o zi de iunie 1937, la mormântul lui Haşdeu. E peste putinţă să scapi de ochiul ager şi de logica impeca­bilă a d-lui Murăraşu. Dar, de data aceasta, toate nădej­dile mele au fost spulberate. Bine­cunoscuta mea poftă de reclamă a fost aspru sancţionată de bunul simţ românesc. Procesiunea la mor­mântul lui Haşdeu n’a adunat decât vreo zece oameni — dintre cari cel puţin patru fuseseră obligaţi să ia parte. D. Murăraşu poate fi pe de­plin mulţumit. Alarma pe care o dă astăzi — „Cu sprijinul acestora se joacă’n faţa noastră o farsă nedemnă de o socie­tate care se pretinde serioasă” — a fost anticipată de întreaga opinie publică. Procesiunea la mormântul lui Haşdeu — ambiţiosul vis al unui tânăr dornic de reclamă — a fost o catastrofă. Să munceşti patru ani ca să organizezi o bună „reclamă cu procesiuni pe la morminte” — şi să te pomeneşti numai cu zece oameni! Bunul simţ românesc — la care ape­lează sever d. Murăraşu, strigând: Jos farsa! — a triumfat. Şi amănunt semnificativ, a triumfat opt luni înainte de apariţia preţioasei d-sale broşuri. Mircea Eliade 44 Ce nu ştiu copiii Londrei Sociologul englez Cyril Bast a întreprins de curând o anchetă printre copiii oraşului Londra, cu scopul de a stabili care sunt cu­noştinţele lor asupra realităţii în­conjurătoare. Dăm câteva concluzii ale acestei investigaţii. Din 350 de copii în vârstă de şap­te ani, 2 erau convinşi că un ber­bec este mai mare decât o vacă. Din o sută de copii, 23 nu văzu­seră niciodată un câmp de păşune. O sută au declarat că nu cunosc alte animale decât pisicile, câinii, caii şi... puricii. Sociologul englez are convinge­rea, în urma anchetei lui, că la Londra 40.000 de copii nu au nicio aptitudine specială şi din această cauză sunt rău înarmaţi pentru faimosul „strugle for life” (lupta pentru existenţă). Această problemă se pune în toa­te oraşele mari şi multe din ele au şi început o acţiune de îndreptare a răului care face ravagii mai mari decât ne închipuim. Sufe­rinţă şi poezie O poveste mişcătoare, care aminteşte pe cea, a celebrei poete Elisabeth Bare. CUVANTUL FEMEII Mărţiş­oarele! Zilele trec, grijile ne prind, nici nu băgăm de seamă cum fuge tim­pul. Oarecum s’a sfârşit iarna! Ne-o spune, ghiocei, surâsul fetelor, sune­tul de clopoţei mărunţi ai mărţişoa­­relor, o sumă de solii primăvărati­­ce. Mărţişorul, are o taină, aduce bel­şug şi soare. Portul lui? Un poetic obicei împământenit la noi. Era... pe când nu se purta pudra acre şi nici feţele bronzate. Feţele toate, se ofereau grozav de pârleala soarelui, şi ca să înlăture răul, pe două fire răsucite, de arnici sau ibrişim (unul alb şi altul roş) treceau: un galben găurit, o fir­firică sau un icuşar. Şi îi purtau la gât o lună încheiată, ascuns în sân, să nu-i vază soarele! Cum se împlinea luna, din bănuţ, cumpărau alviţă, ca să rămâie albe, şi miere, ca graiul să le fie mereu dulce. Iar cordeluţa, o aninau de vreo răsură sau de o mlădiţă de măr în floare, ca vezi Doamne, toată vara să le fie faţa fumeioară. Insti­tut de frumuseţe în plin aer. Reţetă primitivă în care te pomeneşti că mai credem... Cu toate că mărţişoa­­rele s’au schimbat, din bănuţi de aur în brelocuri fantesiste, de aur, argint şi alte metale nepreţioase. De lemn, de sticlă, de gumă, din ce nu se fa­ce o inimioară, sau amuleta purtătoa­re de noroc? Chiar dacă nu suntem încredinţate de puterea acestui talis­man totuşi nu o negăm. Şi pentru că credem în noroc şi nenoroc, necău­­tând logică în superstiţie, ne luăm precauţiunile, cumpărând şi dăruind după datină, trifoi cu patru foi, pot­coave, cărţi de joc, chei, coşari, clo­poţei, petrecute pe şiretul, cu un ca­naf roş şi altul alb. Albă ca zăpadă şi trandafirie. Bine­înţeles scoateţi din grup cruciuliţele şi iconiţele, pururi purtătoare de noroc, ele se port pe un lănţişor de care se anină­ firele de ibrisim răsucite în verif,­­ m. m. I. 1 M­ICI DE COLO Şi-a găsit piciorul... după zece ani La Milano locueşte un bătrân profe­sor numit Antonio Ladro, care acum zece ani şi-a pierdut un picior intr’un accident de tren. Zilele trecute, vizitând morga spita­lului comunal din Siena, nu mare i-a fost mirarea, când şi-a văzut in mu­zeul instituţiei medicale, piciorul con­servat într’un vas cu formol, care purta eticheta­ „Piciorul de broască”, piesă donată de Antonio Valardi, doc­torul comunal al oraşului. Interesându-se la conducătorul spita­lului de modul în care a ajuns fostul lui picior acolo, i s’a răspuns că amintitul medic chemat să dea ajutor victimelor unui accident de cale ferată. Întâmplat lângă Siena, a găsit acest picior in mormanul de corpuri și resturi ome­nești neidentificate. Pentrucă el purta unul din cele mai „frumoase” stigmate semnalate până atunci In Italia s’a gândit să-l trimeată muzeului medical al comunei. Browning, s’a petrecut de curând la Londra. Tânăra Josefine Lupton, de douăzeci de ani, de meserie vânzătoare, a fost acum un an victima unui groaznic ac­cident de automobil, în urma căruia s’a ales cu un șoc nervos și răni grave la cap. Consecinţa a fost o permanentă In­somnie, căruia doctorii nu-i pot găsi leac. Ciudat e însă că fata nu e deloc obosită, deşi n’a mai dormit de un an. Ziua îşi îndeplineşte slujba, iar nopţile şi le petrece citind. într’o zi a scris o poezie In urma unui concurs dintr’un ziar. Poezia a fost premiată şi acum a fost Îndemnată să scrie altele. Josefine Lupton, încu­rajată de succes, a terminat recent un volum, care va apare in curând. Aparatele de radio şi apărarea pasivă Problema apărării pasive contra ata­curilor antieriene este foarte minuţios studiată in toate ţările. Anglia este printre primele ţări unde această ches­tiune este studiată în amănunţime. Gu­vernul englez nu lasă nimic la întâm­plare in această privinţă. Spectrul bom­bardamentului chimic aerian este con­siderat la justa valoare. Dealtfel, în Anglia, ţară insulară şi izolată de res­tul Europei, atacurile aeriene formează pericolul primordial: flota Angliei ii asigură linişte pe mare, insă nu pe ca­lea aerului tot atât de mult. In prezent se fac experienţe care se ţin secrete asupra unei invenţii de o importanţă extremă. Ingineri specialişti în colaborare cu mari firme de radio, pun la cale un aparat de radio care poate fi utilizat ca aparat de alarmă în contra atacurilor aeriene. Sistemul con­sistă în punerea la punct a acestor a­­parate ca să funcţioneze automat în momentul când se dă alarma că avioa­nele inamice atacă. Acest lucru s’ar întâmpla atunci când aparatele nu funcţionează la radio-receptor. Impor­tanţa acestei descoperiri este mare de­oarece în acest fel alarma va putea fi răspândită mai repede la populaţia ci­vilă care se va retrage repede in adă­posturi. Ducele Mussolini a dăruit săracilor din Germania 100.000 kgr. cafea de Abisinia. Mai sus, debarcarea în portul Hamburg a ultimului trans­port sosit din Harar Mahatma Gasadhi şi discipolii Gandhi exercită o influenţă profundă asupra discipolilor săi şi de multe ori aceştia a venit la dânsul printr’o con­­vertire bruscă cu ocazia unei cuvântări a lui Mahatma sau în momentul când imnul favorit al lui era cântat în pre­zenţa sa. Aceasta se producea ca un fel de revelaţie instantanee sub influenţa cuvintelor sau a muzicii. Iată un exem­plu al acestui fel de convertire: Pe bordul unui vapor care mergea spre India se afla Gandhi cu discipolii săi. La un moment dat, atunci când el intona acompaniat de discipolii săi im­nul său favorit intitulat „Urmează-mă”, fiica unui bogătaş englez care se afla pe bord şi ea, se apropie în vârful pi­cioarelor şi intonă şi ea imnul. La sfâr­şit Gandhi, care observase gestul tine­rei, se apropie şi-i şopti: „Urmează-mă, discipolă”. Din ziua aceea miss Barr se lepădă de tot ce o lega de viaţa ante­rioară şi deveni discipolă ferventă a lui Mahatma Gandhi. ASISTENŢA SOCIALĂ IN ITALIA Stabilimente de băi medicale pentru muncitori, la Forki UN CONCURS DE MODE SOVIETICE. — La fiecare două luni, are loc la Moscova un concurs de mode sovietice. Grupul de mai sus constituie „juriul“ care va judeca modelele. S’au ales, între altele : o rochie uniformă pentru uzul zilnic în diferite servicii industriale și o uniformă pentru femeile cari n­u lucrează la fcpihozuri j v *ț­i­t. i Poftiţi la masă — Ciorbă de perişoare. — Şniţel de viţel cu cartofi prăjiţi. — Plăcintă cu cremă. Lămuriri asupra mesei de azi. Plăcintă cu cremă. Faceţi foaia de aluat franţuzesc, făcând o plămădea­lă din făină şi apă. Adică 250 gr. de făină şi o jumătate pahar de apă, cu­ un praf de sare. Lăsaţi să se odih­nească 15 minute. Intindeţi o foaie groasă, puneţi 250 gr. unt presat în mijlocul foaiei, păturiţi şi lăsaţi la rece cel puţin 10 minute. Intindeţi o foae mai mult lungă de­cât lată, băgând de seamă să nu iasă untul. Din nou păturiţi şi puneţi la rece câte­ 10 minute. Urmaţi aşa de 3 ori, pătu­­rind foaia în câte trei Îndoituri, şi lăsând câte 10 minute după fiecare dată să stea aluatul strâns la rece. La urmă, intindeţi o foaie de un centimetru lată şi de mărimea tăvii. După ce aţi pus-o în tavă, daţi sera,­nele pătratelor egale, crestând coca, doar pe jumătate, numai să se taie mai lesne când sunt gata. Vârâţi la­ cuptor o jumătate de ceas. Foc bun. După ce s’au rumenit, tăiaţi pătrate­­le la scoateţi frumos şi le lăsaţi să se răcorească. Aşezaţi apoi crema pe un pătrat şi acoperiţi cu altul. Presăra­ţi cu mult zahăr pisat. CREMA DE VANILIE, care se pu­­ne la mijloc o faceţi astfel: fierbeţi o jumătate litru lapte cu un batonaş de vanilie. Frecaţi bine­ bine 4 ouă întregi cu 175 gr. de zahăr şi 60 gr. de făină. După ce sunt bine mestecate, tun­naţi încetul cu încetul laptele fier­­binte, tot învârtind cu o lingură de­ lemn. O puneţi pe foc, deoparte, pe marginea maşinei şi amestecând me­­reu, o ţineţi până dă în fiert şi se îngroaşă ca smântână. O scoateţi de pe maşină, adăugaţi cât o nucă unt proaspăt şi amestecaţi până să răce­şte. Cu această cremă puteţi face umplutura şi la colab­uri. ______

Next