Cuventul, februarie 1938 (Anul 15, nr. 3131-3158)

1938-02-04 / nr. 3134

I Actualitatea clasicismului a fost din nou desbătută la noi cu prilejul volumului Pentru clasicism al tâ­nărului profesor N. I. Herescu, de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Apariţia unui prim tom de tradu­ceri din Lirica latină, ale aceluiaşi, a purtat discuţia pe un nivel în care controversa durează în Apus de vreo patru veacuri, iar la noi cel pu­ţin de la Heliade Rădulescu, impor­tanţa traducerilor din literaturile clasice pentru înflorirea limbei şi formarea gustului artistic într’o cul­tură modernă­ Astăzi, acelaşi entuziast latinist se dovedeşte a fi şi un curajos orga­nizator. Intr’o conferinţă radiodifu­zată în seara de 11 Noembrie 1937, d. N. I. Herescu anunţa apropiata alcătuire a unui Institut de Studii Latine. Conferinţa a fost tipărită într’o elegantă broşură, întovărăşită de o prefaţă, câteva informaţii şi statistici privitoare la organizarea studiilor clasice în ţările vecine nouă, de origine ne-latină, şi sche­ma premergătoare organizaţiei In­stitutului. Broşura aceasta ni se pare mai importantă chiar decât orice carte de studii sau opinii asupra clasicis­mului. Pentru că ea, fără să mai a­­tace problema de la început, încear­că să treacă la fapte, la realizări concrete. In loc de a mai demon­stra, încă odată, necesitatea culturii clasice, şi în special latine, la noi în ţară — face cel dintâi pas pen­tru promovarea acestei culturi. Şi anume, se adresează direct publi­cului , sau cel puţin, unui anumit public, elitelor cărturăreşti. Ar fi inutil să subliniem impor­tanţa acestui Institut de Studii La­tine. In iniţiativa d-lui profesor He­rescu ne interesează altceva: me­toda cu care înţelege să lucreze. A renunţat, se pare, la sprijinul „au­torităţilor“. Sprijinul acesta va veni, la timpul său. Metoda „faptului îm­plinit” ar trebui să dea roade şi în organizarea culturală, nu numai în politică. După ce Institutul va lua fiinţă, se vor găsi şi fonduri, şi pa­tronate, şi articole de lege care să-l promoveze. Deocamdată, un singur lucru e necesar: să existe acest Institut. Să existe — asta nu înseamnă să fie înfiinţat. S-au „înfiinţat” foarte multe comisii şi Institute şi şcoli în România, care, totuş, nu există în fapt. Au, cel mult, un loc în Bugetul Statului. Dar nu au rodit nimic. Nu e mai lăudabilă şi mai semnificativă iniţiativa d-lui Herescu? D-sa a tre­cut la fapte, în sensul că a încercat să comunice direct cu publicul care ar trebui să se intereseze de acest Institut. A deschis un fel de „plebis­cit“- Dar nu la întâmplare. N’a fă­cut o anchetă cu titlul: ce părere aveţi despre studiile clasice? A în­trebat, precis: voiţi să luaţi parte la alcătuirea Institutului de Studii Latine? întrebarea aceasta trădează un spirit tânăr, realist; aşi putea spu­ne, chiar, un spirit „revoluţionar”. Căci este o adevărată revoluţie să încerci, în România, creiarea unui vast organism cultural fără să faci întâi apel la iniţiativa Statului , ci adresându-te direct oamenilor vii, care ar colabora, modest dar eficace, la creşterea acestui organism cul­tural. De aceia, înainte de toate, ne in­teresează în acţiunea d-lui N. I. Herescu rezultatele concrete. Am vrea să ştim, bunăoară, câte ade­ziuni a primit? de la ce fel de oa­meni? din ce regiuni ale ţării? Dacă acest Institut e voit de oameni hotă­râţi şi tineri, controversa asupra „necesităţii" studiilor clasice înce­tează. Şi oamenii încep să înveţe latineşte. Primul — și cel mai im­portant — lucru care e într’adevăr necesar­.. Mircea Eliade UN INSTITUT DE STUDII LATINE mz'm p V^JL 'iii Hi,PANOPTICUM ...OMNIBUS Camaradul de redacţie care a scris acum câteva zile paragraful asupra auzului şerpilor, este un competent in anumite sectoare ale zoologiei. Dacă nu-l rugam să scrie cât mai scurt şi mai precis — ar fi um­plut o coloană întreagă cu experien­ţele colonelului Wall şi ale lui Phip­­son, de la Bombay Natural History Society. Se întâmplă însă ca un întreg cerc de prieteni să se pasioneze de acea­stă problemă, dacă şerpii aud. Şi iată că o discuţie se încinge chiar în birourile redacţiei. Căci cineva vi­ne, cu o nouă autoritate, să răstoar­ne concluziile colonelului Wall şi ale lui Phipson. Şi această autoritate nu este alta decât temuta Encyclopedia Britannica. E drept, o ediţie cam veche; dar, dacă trebuie să dăm crezare (şi putem oare să nu i-o dăm?!) lui Aldous Huxley — ediţia ultimă a Enciclopediei Britanice este incontestabil inferioară ediţiilor mai vechi, de la începutul secolului XX. Intr’adevâr, Encyclopedia Brita­nnica afirmă că şerpii aud. Dar e probabil că experienţele colonelului Wall şi ale lui Phipson să nu fi a­­juns încă la urechile redactorilor Enciclopediei. Şi apoi, mai e ceva: Encyclopedia Britannica e departe de a fi o operă lipsită de greşeli. Dimpotrivă, ca să ne referim din nou la Aldouis Huxley, anumite articole din Enciclopedie nu sunt numai incomplete, ci sunt deadrep­­tul greşite. In jurnalul călătoriei sale în golful Mexic, Huxley notează o sumă de greşeli. Unele din ele u­­luitoare, recitiţi pasajele despre Humboldt în America centrală, re­produse de Huxley. Observaţi mai ales greşelile de tipar (un partid format în 1822, şi dizolvat în 1825, Cabrera în joc de Carrera, etc.) — şi veţi recunoaşte că Encyclopedia Britannica nu mai este o autoritate copleşitoare... Poezia română cunoaşte un ..mo­ment Edgar Poe". In afară de câteva traduceri răzleţe, publicate prin re­viste, a apărut de curând volumul de tălmăciri­­ al d-lui Emil Gulian. Iată însă că un tânăr om de ştiinţă, care îmi cere să nu-i dezvălui nu­mele, îmi trimite câteva admirabile traduceri din poemele în versuri ale genialului american. Desprind din ele o strofă, din poemul Ulalume. Cerurile erau cenuşii şi grave; Frunzele erau strânse şi veştede — Frunzele erau istovite şi veştede. Era noapte, într’un singuratic Octombrie Al unui an demult apus în vremi. Era aproape de întunecatul lac Auber, In mijlocul negurosului ţinut Weir Undeva departe lângă umbroasa mlaştină Auber, In împâduritul ţinut Weir bântuit de necurate duhuri. Desprindem şi din Emil Gulian a­­ceiaşi strofă din acelaşi poem. Cerurile erau sure şi aspre. Frunzile erau crispate şi seci —­­ Frunzele erau crispate şi seci — Era noapte In plerantul Octombrie, Al anului acela pierdut in veci; Pe aproape de sumbrul lac Auber, în inima ceţoasei ţâri Weir — Era jos lângă mlaştina Auber, In pădurea gulzilor, Weir. Cetitorul să aleagă... # Autolycus BIBLIOGRAFICE Freamătul, An. II, Nr. 1, Ian. 1938. Revistă lunară. Redactor Mircea Georgescu. — Nr. 2, Febr. 1938. Bi­ne scris. Poezii alese. Cronice puse la punct. Note vii. # Lorin Popescu „Văzute şi mărtu­risite in Iugoslavia şi Italia”. (Buc. Ed. Casa Şcoalelor şi Cultura Popo­rului, 1937, 1­3 p.) * Gramatica limbii române de Iorgu Iordan, profesor la Universitatea din Iași, apărută în cursul anului 1937 a fost mult discutată. Apreciată și con­testată ea are meritul de­ a se reveni extins asupra ei. AL DOILEA CONGRES DE ESTE­TICĂ ŞI DE ŞTIINŢA ARTEI, ţinut anul trecut la Paris a făcut să apa­ră in două volume compacte desba­­terile şi comunicările făcute Con­gresului. Primul l-am anunţat. Al doilea cuprinde „Istorie şi critică“— „Ştiinţa Artei şi tehnicii“ şi „Arta contemporană”. Editura Félix Alcan, Paris, 527 p. 120 franci. Despre amândouă în general şi despre studiile importante, in par­te, vom reveni. £f. Dintr’un studiu întitulat: „MIS­TICA ILUZIEI“: „Tăinuit in iatacul rece al minţii, nebunatecă gâză, gândul, tăcerea inertă şi dulce a somnului, mă turbura cu aceiaşi su­blimă dar agitată simfonie. Şi, mai dearte: „Problemele ei chinuitoare în ne­liniştea trăirii unui suflet cugetă­tor, prin graiul lui tumultos îşi spun, tot sibuciumul cu care ne frământă în fiecare zi şi în fiecare noapte. BYRON. Acum 150 de ani s’a năs­cut la Londra în Holies Street, By­ron. Aniversarea a trecut neobser­vată. De ce această tăcere ? Sunday Times dă următoarea ex­plicaţie : „Cea mai mare parte a publicului a auzit vorbindu-se de el dar nu l-a cetit". Nu spunea aproape la fel Anatole France de Dante: „Va trăi, căci ni­meni nu-l citeşte“. Byron va trăi de asemenea... LOUIS DE BROGLIE, profesor la facultatea de ştiinţe din Paris, cel mai serios şi mai pasionat profesor în materie de fizica cvantelor, a scos anul trecut in colecţia Sciences d’Aujourd-hui o carte bine pusă la punct întitulată Matiére et h­aniére Sunt studii, unele dinte ele publi­cate în parte în diferite reviste, cu deosebire în Revista de metafizică şi de morală, studii care privesc fi­zica contemporană, precum şi as­pectele sale generale şi filosofice. Louis de Broglie,, spre deosebire de cei mai mulţi fiz­icieni, are o deo­sebită comprehensiune filosofică. Aproape fiecare studiu formează singur un capitol independent şi poate fi cetit izolat. Expunerea este precisă şi clară. Fără prea mult cal­cul matematic. Şi unde intervine calculul, nu este prea superior. Car­tea poate fi cetiă şi poate fi chiar înţeleasă şi de nespecialişti. Nu în­să şi de proşti. O carte, care d­upă cetire, dacă nu aduce o viziune nouă despre lu­me, în tot cazul, aduce unele preci­zări şi înţelegeri noi în ceia ce pri­­veşte conceptul de materie, de lu­mină, de atom de mişcare, determi­nism, individualitate, etc. Pentru u­­nii cunoştinţe noi, pentru alţi, prize pentru reflecţii metafizice. Cartea este prea importantă ca să ne oprim numai la o simplă notiţă. Sunt cărţi care nu se pot recensa. Dar vom reveni, reluând numai o­ problemă. Şi „CIRCULARILE CĂPITANULUI“ (1934—1937). Fără specificarea edi­turii, 1937, 175 p. 25 lei. Astăzi când consecvenţa morală şi politică este mai rară decât orice exotism cartea asta ar putea fi privită ca un gest de curaj. Şi nu este asta. Nu este pentru că legionarului consecvenţa îi este în caracteristice. B­LOC In plus cartea asta mai arată ce­va, acum, după consumarea eveni­mentelor şi mai extraordinar. Viziu­nea Căpitanului într’adevăr, fieca­re circulară prevede ceea ce are să se întâmple şi care aşa s’a şi întâm­plat. Asta o observarăm noi, acum. Căpitanul a ştiut, însă, dinainte. I» Predania, revistă de critică teolo­gică. Director: G. Racoveanu. An.­­, Hr. 12-13. Articole bine puse la punct: Nae lonescu; Pr. Gr. Cristescu; G. Racoveanu. —Notele datorite in ma­re parte lui G. Racoveanu şi Pr. Gr. Cristescu vii, drepte şi româneşti. Fata moartă de loan Missir, in a doua ediţie, este departe de a consu­ma succesul de librărie. Scrisă franc, ustură pe unii foşti conducători ai războiului şi nu nu­mai că cinsteşte dar parcă şi răzbu­nă pe unii eroi. Prin conţinutul subiectului şi prin larul expunerii Fata moartă este o carte singulară in literatura româ­nească, în ceea ce priveşte războiul.­­ D. Radu Gyr care a scris atât de gingaşe versuri pentru Luminiţa (Ste­le pentru leagăn) dă din nou, celor care au vârsta şi sufletul Luminiţii versificarea basmului „Căciuliţă ro­şie”, care a încântat atâtea generaţii. Piesa este scrisă în colaborare cu d. N. Milcu şi este editată şi ca oma­giu pentru el. Eroui­s din visul copiilor: Lupul, Vulpea, Piticii, Şchiopilă, Cocoaşe, Ştie tot şi Bărbilă, Bunicuţa şi Că­­ciuliţa Roşie.­­ Editarea îngrijită se datoreşte căr­ţii Româneşti iar desenele sugestive, cu ciuperci, pitici și gângănii sunt făcute de pictorul Dem. JACQUES DE LACRETELLE A FOST PRIMIT LA ACADEMIA FRANCEZA Academia Franceză a primit sub Cupola sa pe Jacques de Lacretelle, ales în locul decedatului poet Henri de Régnier. In elogiul adus predecesorului său noul academician descrie întrea­ga activitate literară a lui Henri de Régnier începând din momentele în care poetul era simbolist, sim­ţind în el acea dorinţă de revoltă şi de izolare, ce clocoteşte în fieca­re dintre noi la începutul vieţii, pâ­nă în ultimele clipe ale poetului, când ni se înfăţişează ca un adevă­­rat exponent al umanităţii şi al individualismului. Citând, La Double maitresse, ro­man apărut în 1900, ieşit din obser­vaţiile unui psiholog şi din mâna unui pictor excelent, D. de Lacre­telle observă că romancierul n’a în­depărtat pe poet. Intre 1900 şi 1910 Henri de Régnier publică patru vo­lume de poeme, Les Médailles d’ar­­gile, La cité des Baeux, La Sandale ailée, Le Miroir des heures, în care maniera ilustrului poet nu s’a schimbat, rămânând totdeauna a­­cea a „unui trecător sensibil şi so­litar, care în faţa spectacolelor vie­ţii, se încântă de figurile fragede şi de alegoriile gânditoare“. Oratorul rezumă ultimele opere ale poetului, versuri şi romane, Flama Tenase şi La Sécheresse şi încheie reamintind acele exame­ne de conştiinţă pe care le recoman­dă poetul în momentele grele când, propagându-se o teroare inexplica­bilă prin lume, fiecare dintre noi este chemat să îmbogăţească patria sa interioară, iar de n’ar putea să salveze pe oameni, cel puţin să-şi păstreze o parte din el însuşi. D. Abel Hermant răspunzând d-lui de Lacretelle a rostit un dis­­curs plin de spirit în care a relevat valoarea noului academician, a că­rui tinerețe şi operă literară au fă­cut să se vorbească mult în lumea intelectuală. Venus Anadromene de Paul Manship. 4­1 Ce înseamnă a scrie Viaţa culturală a României con­temporane se caracterizează şi prin­­tr’o nestăvilită creştere a scrisului. Sufletul nouilor generaţii s’a expri­mat tot mai mult pe această cale. In faţa acestori stări de fapt avem drep­tul, poate chiar datoria, să ne între­băm: ce înseamnă a scrie. Scrisul poate să însemne gramati­că şi poate să însemne estetică. Dar nu despre aceasta vrem să vorbim aci. Nu ne gândim nici la considera­­ţiuni de ordin linguistic şi nici la cine ştie ce principii estetce. Ne gân­dim la un cuprins mai larg al acestei expresii şi anume, la cuprinsul său social şi moral. Prin scris sau prin viu grai oame­nii îşi pot comunica gândurile lor. Prin scris ca şi prin vorbire directă ei pot lua cunoştiinţă unii de cei­lalţi, se pot împărtăşi unii altora. Spre deosebire însă de vorbirea di­rectă, de convorbire, scrisul învinge timpul şi spaţiul. O adevărată operă literară sau ştiinţifică hrăneşte omul şi comunităţile pe aceste două di­mensiuni ale vieţii. Aceasta fiind marea însuşire a scrisului, oamenii l-au întrebuinţat nu numai pentru a-şi comunica gân­durile şi simţimintele cristalizate in opere, ci l-au folosit şi in înfăptui­rile lor obşteşti. Cuvântul scris, prin stările de suflet pe cari le creează, are o mare putere de acţiune. Prin scris s’au pornit fapte şi s’au împli­nit evenimente de mare importanţă istorică. Dacă nu am aminti decât două: acţiunea enciclopediştilor in Franţa şi a Semănătorului la noi şi este îndeajuns să ne arate puterea scrisului în epoca modernă. Vedem cum, azi sub ochii noştri, se plămădeşte o lume nouă. Orice în­cercare în această frământare con­timporană nu este cu putinţă fără un întreg aparat al scrisului — purtă­tor de cuvânt — care unifică spiri­tele într’o singură năzuinţă şi ajută colaborarea celor cari luptă pentru o viaţă nouă. Dacă în adevăr aşa stau lucrurile, avem dreptul să ne întrebăm în ce chip se înfăţişează scrisul românesc de azi. Lăsând la o parte pe toţi acei cari au făcut din scris un negoţ şi gândindu-ne numai la acei cari fac din scris o expresie sinceră a fiinţei lor spirituale şi morale, ne întrebăm: îşi împlinesc ei cu adevărat datoria de scriitori, adică de purtători de cuvânt adevărat? — Cei mai mulţi credem că nu! Gândul nescris, trecut prin graiu de la om la om cere un mare con­trol din partea aceluia care îl poartă. Cel scris, cu atât mai mult trebue serios cernut, dată fiind puterea lui de răspândire şi deci de influenţare a vieţii obşteşti. Gândul scris, care înseamnă şi el, după cum am spus, gând împărtăşit, gând mărturisit, nu mai este „o chestiune personală”. Cu voia sau fără voia noastră, el poate creşte şi rodi în bine sau rău în me­diul nostru de viaţă. De aci caracte­rul moral şi social al scrisului. Tot de aci şi datoria celor cari fac cărţi sau scriu în vre­un fel oarecare, de a-şi controla cuvântul trimes publi­cului, ceea ce înseamnă o cenzură proprie, singura valabilă, pentru că este voluntară şi interioară. Aceasta să fie situaţia scriitorului şi scrisului românesc? Această acti­vitate răspunde ea nevoilor reale ale neamului? Hrăneşte, indrumează şi sporeşte ea fiinţa noastră morală aşa cum se cuvine? — In mare măsură, nu ! La noi astăzi se scrie orice şi ori­cum. Tabloul scrisului românesc ac­tual este unul din cele mai colorate şi mai pitoreşti din câte se pot ve­dea. Două lucruri trebuesc însemnate, acelea cari sunt însăşi cele două mari rătăciri, nu nu­mai ale scriitori­lor, dar şi ale culturei române con­temporane. Este vorba de contactul nostru cu produsele străine şi de „realismul” obiectiv sau subiectiv al creatorilor noştri. Cea dintâi problemă, care este o problemă specifică a snobismului dar şi a copilăriei noastre, poate fi rezolvată în chipul următor. Păreri­le, ideile şi stilul de viaţă al civili­zaţiilor altor popoare, fie ele oricât de înaintate ne interesează atât în­trucât ele ne pot hrăni în vre­un fel oarecare, sau întrucât pot fi altoite (dacă sunt mai apropiate ca struc­tură). A scrie despre toţi şi despre tot ce se întâmplă în lumea largă în­seamnă a pierde vremea în modul cel mai învătător dar şi mai sigur. Se publică la noi, articole studii şi cărţi întregi, se lucrează cu prisosin­ţă asupra unor lucruri cari n’ar me­rita să fie nici măcar cetite sau ob­servate. Un act de discernământ, de alege­re, de critică in înţelesul positiv şi cerator al cuvântului se cere din par­tea tuturor acelora cari vor să ne ţi­nă la curent cu celelalte culturi. Dar nu numai atât. Scrisul româ­nesc de azi mai are un aspect. Sunt oameni cari cred că a scrie în­seamnă „a fi realist” şi a fi realist înseamnă a te prezenta „gol” fără „prejudecăţi”, aşa cum simţi şi cum gândeşti, chiar dacă acest fel de a simţi şi gândi ar fi mai mult o che­stiune personală, ceva care ar tre­bui rezolvat „în interior”. Este un „realism obiectiv”, de genul unui Cocea care degradează nu numai ca­litatea de scriitor dar şi pe aceea de om, şi este unul „subiectiv”. Scriitorul ocupă un anume loc şi are o anumită responsabilitate în viaţa şi în destinul nostru românesc. De aceia el nu trebue preţuit după talent”, înţelegându-se prin talent putinţa de a lega mai mult sau mai puţin gramatical şi cursiv, o seamă de fraze. Dacă nu stă şi nu funcţio­nează acolo unde trebue, el şi-a pă­răsit misiunea şi deci şi-a pierdut calitatea. Şi aceasta cu atât mai tare astăzi când istoria se frânge în două despărţind apele, a ceea ce a fost şi ceeace va fi de aci înainte. Să ne gândim la acest neam ro­­mânesc care s’a întregit politic într’o Românie cu graniţe fireşti, cât de mult i-au slujit scriitorii pentru ca el să crească în acest sens. Dar să ne gândim mai departe şi anume la faptul că din scriitorii de azi, puţini merg pe drumul vremii, acela al­devăratei întregiri şi creşteri a nea­mului. Acum când cel dintâi gând al nostru trebue să fie lupta pentru o nouă spiritualitate românească, aşa cum cere vremea şi geniul neamului, mulţi dintre scriitori îşi pierd vre­mea, răspândind lucruri străine de sufletul şi fiinţa noastră, sau adevă­ruri personale de o valoare destul de relativă dacă nu dăunătoare de-a­­dreptul. Unii spun că suntem un popor tâ­năr, o cultură mică şi că ne lipseşte tradiţia unei discipline proprii şi unei spiritualităţi. Lipseşte tradiţia? Să o căutăm mai întâi. Acolo unde nu vom afla-o să înodăm cel dintâiu fir. Ce înseamnă a scrie? A scrie în România de azi înseamnă a face necontenite sforţări pentru elaborarea spiritualităţii şi culturei de azi, înseamnă a săvârşi operă actuală din ce are etern fiinţa noastră naţională. Ernest Bernea s» Vineri 4 Februarie 1938 Institut de studii latinei Apelul pe care, d. N. I. Herescu, ei ar voi să poată, cât de curând, rel profesor la Facultatea de Litere din I­peta, cu versul adaptat al poetului! Bucureşti şi continuator al catedrei d-lui D. Grefceanu, l-a adresat, prin Radio ,cu două luni în urmă, ves­tind obştei româneşti de pretutindeni, intenţia întemeierii unui Institut de studii latine, a apărut, de curând, într’o elegantă broşură, în care, pe lângă textul cunoscut, sunt întrunite informaţiuni despre stadiul clasicis­mului la câteva din ţările vecine, precum şi preciziuni referitoare la organizarea Institutului. Abil alcătuită, să nădăjduim că broşura aceasta, întrunind toate ca­­liăţile unui sugestiv prospect pentru iubirea de clasicitate, va stimula cât mai multe energii şi va grăbi trecerea la fapte, la care un aşa de nobil gând e îndreptăţit să aspire. Fie ca infor­­maţiunile ce se dau, din izvor auto­rizat, despre progresul clasicismului în Ungaria să aibă darul să trezea­scă la nepoţii Romei, de prin părţile noastre, dacă nu mândria cronicaru­lui, al cărui „dela Râm ne tragem’ era un blazon indiscutabil de nobilă etnicitate ,dar cel puţin râvna de a­­tunci, ridicată la nivelul progreselor ştiinţifice de astăzi. Căci judecând bine, poate că bună parte din decadenţa studiilor clasice, şi’n speţă a limbii latine, la noi, se datoreşte tocmai acestui or­goliu — justificat, fireşte dar nu mai puţin orgoliu — de obârşia noastră latină, greşitei orientări la care (cu vorba lui Kogălniceanu) „romanoma­­ania” noastră ne îndeamnă şi excese­le subsequente ale curentului lati­nist, rostit din aşa de pure intenţii dar naufragiat aşa de lamentabil, pe scenele teatrelor sau în culisele de bună dispoziţie ale savantelor Aca­demii. Pe de o parte, omul, ştiindu­­se urmaş al divului Traian, mândru de o descendenţă, ca şi bimilenară, şi înfipt şi mai dârz în conştiinţa pu­rităţii lui latine, nu mai simţia ne­voia confirmărilor, nici sporul unei heredităţi ,atât de inviolabilă, aşa cum gâştele din fabulă se credeau îndreptăţite să vorbească de Capito­­liu şi de salvarea lui. Iar pe de altă parte, un Galluscus din­­Rusaliile" lui Alecsandri, un Numa Consule din „Ortonerozia” lui Haşdeu sau o „Sorbitione cu scriblete” din „Pran­­diula academica” al lui Odobescu intrate din timp şi în programele de şcoală nu erau făcute să favorizeze un presti­giu, oricum mai mult vir­tual. Prins între certitudinea indis­cutabilei lui latinităţi şi între zâmbe­tele autorizate ale fireştii reacţiuni critice, Românul a sfârşit prin a ab­dica de la prerogativele unei latini­tăţi active. Un obraz mai puţin „subţire”, în ordinea genealogică, fireşte se ţine cu mai puţină cheltuială. De aci, poate şi înfloritoarea situaţie a clasi­cismului şi a studiilor latine, în spe­cial, în ţări nelatine, ca Cehoslova­cia Polonia şi Ungaria .In lipsa unor stimulente de orgoliu etnic, ce mai curând rătăcesc de cât îndeamnă în ordinea culturii, popoarele amintite şi atâtea altele, în situaţia lor, au îndrăgit pe greci şi pe latini pentru frumuseţea absolută a scriptelor lor, pentru limpezimea judecăţii şi pen­tru rectitudinea sufletească a cetăţe­nilor, atâţia din ei promovaţi în pla­nul eroic. Insă, un eveniment ca acela, al în­­temeerii unui Institut de studii la­tine în România, e prea important şi înseamnă pentru perspectivele românismului, de la noi, un prea ge­neros punct de plecare pentru că să-l transformăm în prilej de lamentaţii. Intru aceasta, ne şi raliera întru to­tul liniei de robust optimism, care a prezidat la destinele acestui Insti­tut şi care respiră din fiecare rând al prospectului ce avem sub ochi. Că a fost, că este încă o criză a studiilor clasice, la noi, aşa cum ţări de stră­veche cultură, ca Franţa, n’au cunos­cut-o mai puţin, iată ceea ce iniţiato­rii Institutului nu contestă, de vre­me ce pornesc pe un drum ce sea­mănă aşa de mult cu o cruciadă. Ci Sed haec prins fuere şi de aici şi optimismul şi claritatea unui plani de organizare, pe care orice amator îl poate afla din prospectul amintit în ale cărui detalii nu putem intrai deocamdată. Nam­ putea sfârşi, totuşi, înainte­ de a sublinia două din obiectivele de c­reazăm ale activităţii viitorului Ins­­titut. Activitatea lui va lua sub pro­­tecţia-i autorizată şcoala şi pe tinerii ei ucenici — şi aceasta ni se pare­ fundamental. In al doilea rând, In­s­titutul năzueşte să intereseze ca să-şi câştige simpatiile marelui public, Ceace ni se pare deopotrivă de fun­­damental şi, ca şi altele, tema unor meditaţiuni, cu cari vom avea să nei mai întâlnim. Să cităm până atunci* întâiul articol despre „Membrii Ins* titutului": „Pentru a fi membru al Institutului nu se cere nicio condi*­ţie prealabilă afară de una singură!) aceia de a iubi pe clasici’’ şi să spu* nem că este cea mai fericită formulă! pentru noua atmosferă de clasicitate!* pe care se îndeamnă Institutul de­ Studii Latine s’o instaureze în Ro­ mânia. In fond, de aici pleacă totul. „Sta* fletul trebue tratat ca pământul­ să i i se dea ce-i trebue spre a fi produc* tiv”, spunea marele preţuitor al cla* sicismului, Eminescu. Şi Institutul de­ studii latine, atent la toate acele în­­văţăminte de cultură clasică, fără de care suflet productiv nu se poate­ concepe, înţelege să treacă pe întâiul plan al preocupărilor crearea unui climat cât mai favorabil pentru pro* pagarea clasicimului. E cea m­ai bu­­nă și, se va vedea, cea mai rodnică­ dintre metode.Perpessicius CARNET LA ATENEUL ROMAN. Sculptorul Stanca expune în două săli un an­samblu de 20 de sculpturi, în mare parte compoziţii modelate cu nerb, şi forţă dinamică. O serie de desene în cărbune, pei­sagii şi scene de ţară complectează expoziţia. * In sala alăturată d■ T. Cuza ex­pune peisagii şi interioare de ţară. * LA SALA DALLES, Adam Bălţatu întro prezentare de aleasă sobrieta­te expune ultimele pânze. Pictura lui Adam Bălţatu continuă evoluţia fe­ricită în care s’a angajat în ultimii ani. Profunda sensibilitate a culorii domină întreaga operă expusă. Ut Borgo Prund expune în lemn, marmură, ceramică şi metal o serie de sculpturi din care se evidenţiază calităţile de compozitor subtil şi de tehnician solid. In aceiaşi sală d. Strutinski expune tablouri pictate cu o paletă luminoasă. * Astăzi îşi anunţă vernisajul „gru­pul plastic ieşean" format din pic­torii Al. Clavela, Nic. Popa, Călin Amarii, M. Cămăruţ şi Ion Matees­­cu sculptor. * Laetiția Lucasievici cunoscută din grupul elevilor maestrului J. Ste­­riade şi din expoziţiile sale anteri­oare, ne aduce şi de data asta pro­bitatea unei arte serios studiate. # LA SALA ILEANA, Bărbieri, Maria Celsoi şi Elena Tălăşescu au deschis expoziţia de pictură şi sculptură. * La 9 Februarie va avea loc la Cai­ro inaugurarea expoziţiei de artă franceză. Comisarul general este d. Louis Hautecoeur, conservator al Muzeului Luvru. Vor fi expuse opere din toate ra­­murile antei de la sculptură și până la modă. -I

Next