Cuventul, februarie 1938 (Anul 15, nr. 3131-3158)
1938-02-04 / nr. 3134
I Actualitatea clasicismului a fost din nou desbătută la noi cu prilejul volumului Pentru clasicism al tânărului profesor N. I. Herescu, de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Apariţia unui prim tom de traduceri din Lirica latină, ale aceluiaşi, a purtat discuţia pe un nivel în care controversa durează în Apus de vreo patru veacuri, iar la noi cel puţin de la Heliade Rădulescu, importanţa traducerilor din literaturile clasice pentru înflorirea limbei şi formarea gustului artistic într’o cultură modernă Astăzi, acelaşi entuziast latinist se dovedeşte a fi şi un curajos organizator. Intr’o conferinţă radiodifuzată în seara de 11 Noembrie 1937, d. N. I. Herescu anunţa apropiata alcătuire a unui Institut de Studii Latine. Conferinţa a fost tipărită într’o elegantă broşură, întovărăşită de o prefaţă, câteva informaţii şi statistici privitoare la organizarea studiilor clasice în ţările vecine nouă, de origine ne-latină, şi schema premergătoare organizaţiei Institutului. Broşura aceasta ni se pare mai importantă chiar decât orice carte de studii sau opinii asupra clasicismului. Pentru că ea, fără să mai atace problema de la început, încearcă să treacă la fapte, la realizări concrete. In loc de a mai demonstra, încă odată, necesitatea culturii clasice, şi în special latine, la noi în ţară — face cel dintâi pas pentru promovarea acestei culturi. Şi anume, se adresează direct publicului , sau cel puţin, unui anumit public, elitelor cărturăreşti. Ar fi inutil să subliniem importanţa acestui Institut de Studii Latine. In iniţiativa d-lui profesor Herescu ne interesează altceva: metoda cu care înţelege să lucreze. A renunţat, se pare, la sprijinul „autorităţilor“. Sprijinul acesta va veni, la timpul său. Metoda „faptului împlinit” ar trebui să dea roade şi în organizarea culturală, nu numai în politică. După ce Institutul va lua fiinţă, se vor găsi şi fonduri, şi patronate, şi articole de lege care să-l promoveze. Deocamdată, un singur lucru e necesar: să existe acest Institut. Să existe — asta nu înseamnă să fie înfiinţat. S-au „înfiinţat” foarte multe comisii şi Institute şi şcoli în România, care, totuş, nu există în fapt. Au, cel mult, un loc în Bugetul Statului. Dar nu au rodit nimic. Nu e mai lăudabilă şi mai semnificativă iniţiativa d-lui Herescu? D-sa a trecut la fapte, în sensul că a încercat să comunice direct cu publicul care ar trebui să se intereseze de acest Institut. A deschis un fel de „plebiscit“- Dar nu la întâmplare. N’a făcut o anchetă cu titlul: ce părere aveţi despre studiile clasice? A întrebat, precis: voiţi să luaţi parte la alcătuirea Institutului de Studii Latine? întrebarea aceasta trădează un spirit tânăr, realist; aşi putea spune, chiar, un spirit „revoluţionar”. Căci este o adevărată revoluţie să încerci, în România, creiarea unui vast organism cultural fără să faci întâi apel la iniţiativa Statului , ci adresându-te direct oamenilor vii, care ar colabora, modest dar eficace, la creşterea acestui organism cultural. De aceia, înainte de toate, ne interesează în acţiunea d-lui N. I. Herescu rezultatele concrete. Am vrea să ştim, bunăoară, câte adeziuni a primit? de la ce fel de oameni? din ce regiuni ale ţării? Dacă acest Institut e voit de oameni hotărâţi şi tineri, controversa asupra „necesităţii" studiilor clasice încetează. Şi oamenii încep să înveţe latineşte. Primul — și cel mai important — lucru care e într’adevăr necesar.. Mircea Eliade UN INSTITUT DE STUDII LATINE mz'm p V^JL 'iii Hi,PANOPTICUM ...OMNIBUS Camaradul de redacţie care a scris acum câteva zile paragraful asupra auzului şerpilor, este un competent in anumite sectoare ale zoologiei. Dacă nu-l rugam să scrie cât mai scurt şi mai precis — ar fi umplut o coloană întreagă cu experienţele colonelului Wall şi ale lui Phipson, de la Bombay Natural History Society. Se întâmplă însă ca un întreg cerc de prieteni să se pasioneze de această problemă, dacă şerpii aud. Şi iată că o discuţie se încinge chiar în birourile redacţiei. Căci cineva vine, cu o nouă autoritate, să răstoarne concluziile colonelului Wall şi ale lui Phipson. Şi această autoritate nu este alta decât temuta Encyclopedia Britannica. E drept, o ediţie cam veche; dar, dacă trebuie să dăm crezare (şi putem oare să nu i-o dăm?!) lui Aldous Huxley — ediţia ultimă a Enciclopediei Britanice este incontestabil inferioară ediţiilor mai vechi, de la începutul secolului XX. Intr’adevâr, Encyclopedia Britannica afirmă că şerpii aud. Dar e probabil că experienţele colonelului Wall şi ale lui Phipson să nu fi ajuns încă la urechile redactorilor Enciclopediei. Şi apoi, mai e ceva: Encyclopedia Britannica e departe de a fi o operă lipsită de greşeli. Dimpotrivă, ca să ne referim din nou la Aldouis Huxley, anumite articole din Enciclopedie nu sunt numai incomplete, ci sunt deadreptul greşite. In jurnalul călătoriei sale în golful Mexic, Huxley notează o sumă de greşeli. Unele din ele uluitoare, recitiţi pasajele despre Humboldt în America centrală, reproduse de Huxley. Observaţi mai ales greşelile de tipar (un partid format în 1822, şi dizolvat în 1825, Cabrera în joc de Carrera, etc.) — şi veţi recunoaşte că Encyclopedia Britannica nu mai este o autoritate copleşitoare... Poezia română cunoaşte un ..moment Edgar Poe". In afară de câteva traduceri răzleţe, publicate prin reviste, a apărut de curând volumul de tălmăciri al d-lui Emil Gulian. Iată însă că un tânăr om de ştiinţă, care îmi cere să nu-i dezvălui numele, îmi trimite câteva admirabile traduceri din poemele în versuri ale genialului american. Desprind din ele o strofă, din poemul Ulalume. Cerurile erau cenuşii şi grave; Frunzele erau strânse şi veştede — Frunzele erau istovite şi veştede. Era noapte, într’un singuratic Octombrie Al unui an demult apus în vremi. Era aproape de întunecatul lac Auber, In mijlocul negurosului ţinut Weir Undeva departe lângă umbroasa mlaştină Auber, In împâduritul ţinut Weir bântuit de necurate duhuri. Desprindem şi din Emil Gulian aceiaşi strofă din acelaşi poem. Cerurile erau sure şi aspre. Frunzile erau crispate şi seci — Frunzele erau crispate şi seci — Era noapte In plerantul Octombrie, Al anului acela pierdut in veci; Pe aproape de sumbrul lac Auber, în inima ceţoasei ţâri Weir — Era jos lângă mlaştina Auber, In pădurea gulzilor, Weir. Cetitorul să aleagă... # Autolycus BIBLIOGRAFICE Freamătul, An. II, Nr. 1, Ian. 1938. Revistă lunară. Redactor Mircea Georgescu. — Nr. 2, Febr. 1938. Bine scris. Poezii alese. Cronice puse la punct. Note vii. # Lorin Popescu „Văzute şi mărturisite in Iugoslavia şi Italia”. (Buc. Ed. Casa Şcoalelor şi Cultura Poporului, 1937, 13 p.) * Gramatica limbii române de Iorgu Iordan, profesor la Universitatea din Iași, apărută în cursul anului 1937 a fost mult discutată. Apreciată și contestată ea are meritul de a se reveni extins asupra ei. AL DOILEA CONGRES DE ESTETICĂ ŞI DE ŞTIINŢA ARTEI, ţinut anul trecut la Paris a făcut să apară in două volume compacte desbaterile şi comunicările făcute Congresului. Primul l-am anunţat. Al doilea cuprinde „Istorie şi critică“— „Ştiinţa Artei şi tehnicii“ şi „Arta contemporană”. Editura Félix Alcan, Paris, 527 p. 120 franci. Despre amândouă în general şi despre studiile importante, in parte, vom reveni. £f. Dintr’un studiu întitulat: „MISTICA ILUZIEI“: „Tăinuit in iatacul rece al minţii, nebunatecă gâză, gândul, tăcerea inertă şi dulce a somnului, mă turbura cu aceiaşi sublimă dar agitată simfonie. Şi, mai dearte: „Problemele ei chinuitoare în neliniştea trăirii unui suflet cugetător, prin graiul lui tumultos îşi spun, tot sibuciumul cu care ne frământă în fiecare zi şi în fiecare noapte. BYRON. Acum 150 de ani s’a născut la Londra în Holies Street, Byron. Aniversarea a trecut neobservată. De ce această tăcere ? Sunday Times dă următoarea explicaţie : „Cea mai mare parte a publicului a auzit vorbindu-se de el dar nu l-a cetit". Nu spunea aproape la fel Anatole France de Dante: „Va trăi, căci nimeni nu-l citeşte“. Byron va trăi de asemenea... LOUIS DE BROGLIE, profesor la facultatea de ştiinţe din Paris, cel mai serios şi mai pasionat profesor în materie de fizica cvantelor, a scos anul trecut in colecţia Sciences d’Aujourd-hui o carte bine pusă la punct întitulată Matiére et haniére Sunt studii, unele dinte ele publicate în parte în diferite reviste, cu deosebire în Revista de metafizică şi de morală, studii care privesc fizica contemporană, precum şi aspectele sale generale şi filosofice. Louis de Broglie,, spre deosebire de cei mai mulţi fizicieni, are o deosebită comprehensiune filosofică. Aproape fiecare studiu formează singur un capitol independent şi poate fi cetit izolat. Expunerea este precisă şi clară. Fără prea mult calcul matematic. Şi unde intervine calculul, nu este prea superior. Cartea poate fi cetiă şi poate fi chiar înţeleasă şi de nespecialişti. Nu însă şi de proşti. O carte, care după cetire, dacă nu aduce o viziune nouă despre lume, în tot cazul, aduce unele precizări şi înţelegeri noi în ceia ce priveşte conceptul de materie, de lumină, de atom de mişcare, determinism, individualitate, etc. Pentru unii cunoştinţe noi, pentru alţi, prize pentru reflecţii metafizice. Cartea este prea importantă ca să ne oprim numai la o simplă notiţă. Sunt cărţi care nu se pot recensa. Dar vom reveni, reluând numai o problemă. Şi „CIRCULARILE CĂPITANULUI“ (1934—1937). Fără specificarea editurii, 1937, 175 p. 25 lei. Astăzi când consecvenţa morală şi politică este mai rară decât orice exotism cartea asta ar putea fi privită ca un gest de curaj. Şi nu este asta. Nu este pentru că legionarului consecvenţa îi este în caracteristice. BLOC In plus cartea asta mai arată ceva, acum, după consumarea evenimentelor şi mai extraordinar. Viziunea Căpitanului într’adevăr, fiecare circulară prevede ceea ce are să se întâmple şi care aşa s’a şi întâmplat. Asta o observarăm noi, acum. Căpitanul a ştiut, însă, dinainte. I» Predania, revistă de critică teologică. Director: G. Racoveanu. An., Hr. 12-13. Articole bine puse la punct: Nae lonescu; Pr. Gr. Cristescu; G. Racoveanu. —Notele datorite in mare parte lui G. Racoveanu şi Pr. Gr. Cristescu vii, drepte şi româneşti. Fata moartă de loan Missir, in a doua ediţie, este departe de a consuma succesul de librărie. Scrisă franc, ustură pe unii foşti conducători ai războiului şi nu numai că cinsteşte dar parcă şi răzbună pe unii eroi. Prin conţinutul subiectului şi prin larul expunerii Fata moartă este o carte singulară in literatura românească, în ceea ce priveşte războiul. D. Radu Gyr care a scris atât de gingaşe versuri pentru Luminiţa (Stele pentru leagăn) dă din nou, celor care au vârsta şi sufletul Luminiţii versificarea basmului „Căciuliţă roşie”, care a încântat atâtea generaţii. Piesa este scrisă în colaborare cu d. N. Milcu şi este editată şi ca omagiu pentru el. Erouis din visul copiilor: Lupul, Vulpea, Piticii, Şchiopilă, Cocoaşe, Ştie tot şi Bărbilă, Bunicuţa şi Căciuliţa Roşie. Editarea îngrijită se datoreşte cărţii Româneşti iar desenele sugestive, cu ciuperci, pitici și gângănii sunt făcute de pictorul Dem. JACQUES DE LACRETELLE A FOST PRIMIT LA ACADEMIA FRANCEZA Academia Franceză a primit sub Cupola sa pe Jacques de Lacretelle, ales în locul decedatului poet Henri de Régnier. In elogiul adus predecesorului său noul academician descrie întreaga activitate literară a lui Henri de Régnier începând din momentele în care poetul era simbolist, simţind în el acea dorinţă de revoltă şi de izolare, ce clocoteşte în fiecare dintre noi la începutul vieţii, până în ultimele clipe ale poetului, când ni se înfăţişează ca un adevărat exponent al umanităţii şi al individualismului. Citând, La Double maitresse, roman apărut în 1900, ieşit din observaţiile unui psiholog şi din mâna unui pictor excelent, D. de Lacretelle observă că romancierul n’a îndepărtat pe poet. Intre 1900 şi 1910 Henri de Régnier publică patru volume de poeme, Les Médailles d’argile, La cité des Baeux, La Sandale ailée, Le Miroir des heures, în care maniera ilustrului poet nu s’a schimbat, rămânând totdeauna acea a „unui trecător sensibil şi solitar, care în faţa spectacolelor vieţii, se încântă de figurile fragede şi de alegoriile gânditoare“. Oratorul rezumă ultimele opere ale poetului, versuri şi romane, Flama Tenase şi La Sécheresse şi încheie reamintind acele examene de conştiinţă pe care le recomandă poetul în momentele grele când, propagându-se o teroare inexplicabilă prin lume, fiecare dintre noi este chemat să îmbogăţească patria sa interioară, iar de n’ar putea să salveze pe oameni, cel puţin să-şi păstreze o parte din el însuşi. D. Abel Hermant răspunzând d-lui de Lacretelle a rostit un discurs plin de spirit în care a relevat valoarea noului academician, a cărui tinerețe şi operă literară au făcut să se vorbească mult în lumea intelectuală. Venus Anadromene de Paul Manship. 41 Ce înseamnă a scrie Viaţa culturală a României contemporane se caracterizează şi printr’o nestăvilită creştere a scrisului. Sufletul nouilor generaţii s’a exprimat tot mai mult pe această cale. In faţa acestori stări de fapt avem dreptul, poate chiar datoria, să ne întrebăm: ce înseamnă a scrie. Scrisul poate să însemne gramatică şi poate să însemne estetică. Dar nu despre aceasta vrem să vorbim aci. Nu ne gândim nici la consideraţiuni de ordin linguistic şi nici la cine ştie ce principii estetce. Ne gândim la un cuprins mai larg al acestei expresii şi anume, la cuprinsul său social şi moral. Prin scris sau prin viu grai oamenii îşi pot comunica gândurile lor. Prin scris ca şi prin vorbire directă ei pot lua cunoştiinţă unii de ceilalţi, se pot împărtăşi unii altora. Spre deosebire însă de vorbirea directă, de convorbire, scrisul învinge timpul şi spaţiul. O adevărată operă literară sau ştiinţifică hrăneşte omul şi comunităţile pe aceste două dimensiuni ale vieţii. Aceasta fiind marea însuşire a scrisului, oamenii l-au întrebuinţat nu numai pentru a-şi comunica gândurile şi simţimintele cristalizate in opere, ci l-au folosit şi in înfăptuirile lor obşteşti. Cuvântul scris, prin stările de suflet pe cari le creează, are o mare putere de acţiune. Prin scris s’au pornit fapte şi s’au împlinit evenimente de mare importanţă istorică. Dacă nu am aminti decât două: acţiunea enciclopediştilor in Franţa şi a Semănătorului la noi şi este îndeajuns să ne arate puterea scrisului în epoca modernă. Vedem cum, azi sub ochii noştri, se plămădeşte o lume nouă. Orice încercare în această frământare contimporană nu este cu putinţă fără un întreg aparat al scrisului — purtător de cuvânt — care unifică spiritele într’o singură năzuinţă şi ajută colaborarea celor cari luptă pentru o viaţă nouă. Dacă în adevăr aşa stau lucrurile, avem dreptul să ne întrebăm în ce chip se înfăţişează scrisul românesc de azi. Lăsând la o parte pe toţi acei cari au făcut din scris un negoţ şi gândindu-ne numai la acei cari fac din scris o expresie sinceră a fiinţei lor spirituale şi morale, ne întrebăm: îşi împlinesc ei cu adevărat datoria de scriitori, adică de purtători de cuvânt adevărat? — Cei mai mulţi credem că nu! Gândul nescris, trecut prin graiu de la om la om cere un mare control din partea aceluia care îl poartă. Cel scris, cu atât mai mult trebue serios cernut, dată fiind puterea lui de răspândire şi deci de influenţare a vieţii obşteşti. Gândul scris, care înseamnă şi el, după cum am spus, gând împărtăşit, gând mărturisit, nu mai este „o chestiune personală”. Cu voia sau fără voia noastră, el poate creşte şi rodi în bine sau rău în mediul nostru de viaţă. De aci caracterul moral şi social al scrisului. Tot de aci şi datoria celor cari fac cărţi sau scriu în vreun fel oarecare, de a-şi controla cuvântul trimes publicului, ceea ce înseamnă o cenzură proprie, singura valabilă, pentru că este voluntară şi interioară. Aceasta să fie situaţia scriitorului şi scrisului românesc? Această activitate răspunde ea nevoilor reale ale neamului? Hrăneşte, indrumează şi sporeşte ea fiinţa noastră morală aşa cum se cuvine? — In mare măsură, nu ! La noi astăzi se scrie orice şi oricum. Tabloul scrisului românesc actual este unul din cele mai colorate şi mai pitoreşti din câte se pot vedea. Două lucruri trebuesc însemnate, acelea cari sunt însăşi cele două mari rătăciri, nu numai ale scriitorilor, dar şi ale culturei române contemporane. Este vorba de contactul nostru cu produsele străine şi de „realismul” obiectiv sau subiectiv al creatorilor noştri. Cea dintâi problemă, care este o problemă specifică a snobismului dar şi a copilăriei noastre, poate fi rezolvată în chipul următor. Părerile, ideile şi stilul de viaţă al civilizaţiilor altor popoare, fie ele oricât de înaintate ne interesează atât întrucât ele ne pot hrăni în vreun fel oarecare, sau întrucât pot fi altoite (dacă sunt mai apropiate ca structură). A scrie despre toţi şi despre tot ce se întâmplă în lumea largă înseamnă a pierde vremea în modul cel mai învătător dar şi mai sigur. Se publică la noi, articole studii şi cărţi întregi, se lucrează cu prisosinţă asupra unor lucruri cari n’ar merita să fie nici măcar cetite sau observate. Un act de discernământ, de alegere, de critică in înţelesul positiv şi cerator al cuvântului se cere din partea tuturor acelora cari vor să ne ţină la curent cu celelalte culturi. Dar nu numai atât. Scrisul românesc de azi mai are un aspect. Sunt oameni cari cred că a scrie înseamnă „a fi realist” şi a fi realist înseamnă a te prezenta „gol” fără „prejudecăţi”, aşa cum simţi şi cum gândeşti, chiar dacă acest fel de a simţi şi gândi ar fi mai mult o chestiune personală, ceva care ar trebui rezolvat „în interior”. Este un „realism obiectiv”, de genul unui Cocea care degradează nu numai calitatea de scriitor dar şi pe aceea de om, şi este unul „subiectiv”. Scriitorul ocupă un anume loc şi are o anumită responsabilitate în viaţa şi în destinul nostru românesc. De aceia el nu trebue preţuit după talent”, înţelegându-se prin talent putinţa de a lega mai mult sau mai puţin gramatical şi cursiv, o seamă de fraze. Dacă nu stă şi nu funcţionează acolo unde trebue, el şi-a părăsit misiunea şi deci şi-a pierdut calitatea. Şi aceasta cu atât mai tare astăzi când istoria se frânge în două despărţind apele, a ceea ce a fost şi ceeace va fi de aci înainte. Să ne gândim la acest neam românesc care s’a întregit politic într’o Românie cu graniţe fireşti, cât de mult i-au slujit scriitorii pentru ca el să crească în acest sens. Dar să ne gândim mai departe şi anume la faptul că din scriitorii de azi, puţini merg pe drumul vremii, acela aldevăratei întregiri şi creşteri a neamului. Acum când cel dintâi gând al nostru trebue să fie lupta pentru o nouă spiritualitate românească, aşa cum cere vremea şi geniul neamului, mulţi dintre scriitori îşi pierd vremea, răspândind lucruri străine de sufletul şi fiinţa noastră, sau adevăruri personale de o valoare destul de relativă dacă nu dăunătoare de-adreptul. Unii spun că suntem un popor tânăr, o cultură mică şi că ne lipseşte tradiţia unei discipline proprii şi unei spiritualităţi. Lipseşte tradiţia? Să o căutăm mai întâi. Acolo unde nu vom afla-o să înodăm cel dintâiu fir. Ce înseamnă a scrie? A scrie în România de azi înseamnă a face necontenite sforţări pentru elaborarea spiritualităţii şi culturei de azi, înseamnă a săvârşi operă actuală din ce are etern fiinţa noastră naţională. Ernest Bernea s» Vineri 4 Februarie 1938 Institut de studii latinei Apelul pe care, d. N. I. Herescu, ei ar voi să poată, cât de curând, rel profesor la Facultatea de Litere din Ipeta, cu versul adaptat al poetului! Bucureşti şi continuator al catedrei d-lui D. Grefceanu, l-a adresat, prin Radio ,cu două luni în urmă, vestind obştei româneşti de pretutindeni, intenţia întemeierii unui Institut de studii latine, a apărut, de curând, într’o elegantă broşură, în care, pe lângă textul cunoscut, sunt întrunite informaţiuni despre stadiul clasicismului la câteva din ţările vecine, precum şi preciziuni referitoare la organizarea Institutului. Abil alcătuită, să nădăjduim că broşura aceasta, întrunind toate caliăţile unui sugestiv prospect pentru iubirea de clasicitate, va stimula cât mai multe energii şi va grăbi trecerea la fapte, la care un aşa de nobil gând e îndreptăţit să aspire. Fie ca informaţiunile ce se dau, din izvor autorizat, despre progresul clasicismului în Ungaria să aibă darul să trezească la nepoţii Romei, de prin părţile noastre, dacă nu mândria cronicarului, al cărui „dela Râm ne tragem’ era un blazon indiscutabil de nobilă etnicitate ,dar cel puţin râvna de atunci, ridicată la nivelul progreselor ştiinţifice de astăzi. Căci judecând bine, poate că bună parte din decadenţa studiilor clasice, şi’n speţă a limbii latine, la noi, se datoreşte tocmai acestui orgoliu — justificat, fireşte dar nu mai puţin orgoliu — de obârşia noastră latină, greşitei orientări la care (cu vorba lui Kogălniceanu) „romanomaania” noastră ne îndeamnă şi excesele subsequente ale curentului latinist, rostit din aşa de pure intenţii dar naufragiat aşa de lamentabil, pe scenele teatrelor sau în culisele de bună dispoziţie ale savantelor Academii. Pe de o parte, omul, ştiinduse urmaş al divului Traian, mândru de o descendenţă, ca şi bimilenară, şi înfipt şi mai dârz în conştiinţa purităţii lui latine, nu mai simţia nevoia confirmărilor, nici sporul unei heredităţi ,atât de inviolabilă, aşa cum gâştele din fabulă se credeau îndreptăţite să vorbească de Capitoliu şi de salvarea lui. Iar pe de altă parte, un Galluscus dinRusaliile" lui Alecsandri, un Numa Consule din „Ortonerozia” lui Haşdeu sau o „Sorbitione cu scriblete” din „Prandiula academica” al lui Odobescu intrate din timp şi în programele de şcoală nu erau făcute să favorizeze un prestigiu, oricum mai mult virtual. Prins între certitudinea indiscutabilei lui latinităţi şi între zâmbetele autorizate ale fireştii reacţiuni critice, Românul a sfârşit prin a abdica de la prerogativele unei latinităţi active. Un obraz mai puţin „subţire”, în ordinea genealogică, fireşte se ţine cu mai puţină cheltuială. De aci, poate şi înfloritoarea situaţie a clasicismului şi a studiilor latine, în special, în ţări nelatine, ca Cehoslovacia Polonia şi Ungaria .In lipsa unor stimulente de orgoliu etnic, ce mai curând rătăcesc de cât îndeamnă în ordinea culturii, popoarele amintite şi atâtea altele, în situaţia lor, au îndrăgit pe greci şi pe latini pentru frumuseţea absolută a scriptelor lor, pentru limpezimea judecăţii şi pentru rectitudinea sufletească a cetăţenilor, atâţia din ei promovaţi în planul eroic. Insă, un eveniment ca acela, al întemeerii unui Institut de studii latine în România, e prea important şi înseamnă pentru perspectivele românismului, de la noi, un prea generos punct de plecare pentru că să-l transformăm în prilej de lamentaţii. Intru aceasta, ne şi raliera întru totul liniei de robust optimism, care a prezidat la destinele acestui Institut şi care respiră din fiecare rând al prospectului ce avem sub ochi. Că a fost, că este încă o criză a studiilor clasice, la noi, aşa cum ţări de străveche cultură, ca Franţa, n’au cunoscut-o mai puţin, iată ceea ce iniţiatorii Institutului nu contestă, de vreme ce pornesc pe un drum ce seamănă aşa de mult cu o cruciadă. Ci Sed haec prins fuere şi de aici şi optimismul şi claritatea unui plani de organizare, pe care orice amator îl poate afla din prospectul amintit în ale cărui detalii nu putem intrai deocamdată. Nam putea sfârşi, totuşi, înainte de a sublinia două din obiectivele de creazăm ale activităţii viitorului Institut. Activitatea lui va lua sub protecţia-i autorizată şcoala şi pe tinerii ei ucenici — şi aceasta ni se pare fundamental. In al doilea rând, Institutul năzueşte să intereseze ca să-şi câştige simpatiile marelui public, Ceace ni se pare deopotrivă de fundamental şi, ca şi altele, tema unor meditaţiuni, cu cari vom avea să nei mai întâlnim. Să cităm până atunci* întâiul articol despre „Membrii Ins* titutului": „Pentru a fi membru al Institutului nu se cere nicio condi*ţie prealabilă afară de una singură!) aceia de a iubi pe clasici’’ şi să spu* nem că este cea mai fericită formulă! pentru noua atmosferă de clasicitate!* pe care se îndeamnă Institutul de Studii Latine s’o instaureze în Ro mânia. In fond, de aici pleacă totul. „Sta* fletul trebue tratat ca pământul să i i se dea ce-i trebue spre a fi produc* tiv”, spunea marele preţuitor al cla* sicismului, Eminescu. Şi Institutul de studii latine, atent la toate acele învăţăminte de cultură clasică, fără de care suflet productiv nu se poate concepe, înţelege să treacă pe întâiul plan al preocupărilor crearea unui climat cât mai favorabil pentru pro* pagarea clasicimului. E cea mai bună și, se va vedea, cea mai rodnică dintre metode.Perpessicius CARNET LA ATENEUL ROMAN. Sculptorul Stanca expune în două săli un ansamblu de 20 de sculpturi, în mare parte compoziţii modelate cu nerb, şi forţă dinamică. O serie de desene în cărbune, peisagii şi scene de ţară complectează expoziţia. * In sala alăturată d■ T. Cuza expune peisagii şi interioare de ţară. * LA SALA DALLES, Adam Bălţatu întro prezentare de aleasă sobrietate expune ultimele pânze. Pictura lui Adam Bălţatu continuă evoluţia fericită în care s’a angajat în ultimii ani. Profunda sensibilitate a culorii domină întreaga operă expusă. Ut Borgo Prund expune în lemn, marmură, ceramică şi metal o serie de sculpturi din care se evidenţiază calităţile de compozitor subtil şi de tehnician solid. In aceiaşi sală d. Strutinski expune tablouri pictate cu o paletă luminoasă. * Astăzi îşi anunţă vernisajul „grupul plastic ieşean" format din pictorii Al. Clavela, Nic. Popa, Călin Amarii, M. Cămăruţ şi Ion Mateescu sculptor. * Laetiția Lucasievici cunoscută din grupul elevilor maestrului J. Steriade şi din expoziţiile sale anterioare, ne aduce şi de data asta probitatea unei arte serios studiate. # LA SALA ILEANA, Bărbieri, Maria Celsoi şi Elena Tălăşescu au deschis expoziţia de pictură şi sculptură. * La 9 Februarie va avea loc la Cairo inaugurarea expoziţiei de artă franceză. Comisarul general este d. Louis Hautecoeur, conservator al Muzeului Luvru. Vor fi expuse opere din toate ramurile antei de la sculptură și până la modă. -I