Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)

1938-03-12 / nr. 3170

Pag. 2 CARNET PLASTIC Reproducerea din această pagină reprezintă un fragment din „Sfânta Familie” de Greco, aflător în colec­ţiile regale de la Palatul Cotroceni. Compoziţie de mare fineţă şi graţie în tratarea figurilor feminine, are un colorit care prin spiritualita­tea facturei aminteşte pe Corregio. Tabloul a figurat anul trecut în ex­­poziţa Greco de la Paris şi provine din lotul de tablouri ale colecţiei Louis Philippe d’Orleans. El Greco, după obiceiul său a pic­tat mai multe variante pe acelaş motiv. Două din aceste variante se găsesc astăzi în America, una, în muzeul din Cleveland, iar cealaltă în colecţia Van Horne din Montreal. Tabloul din Palatul Cotroceni se poate data după factura sa, între 1600 și 1603. Cassio, în studiul său despre Greco îl consideră ca pe unul dintre cele mai interesante ale galeriei Regale. Mc. # De curând au avut loc la Paris in sala Jean Pascaud două expoziţii cu desene de sculptori. Prima a fost de­stinată sculptorilor: Despiau, Mail­­lot,Malfay, Walérick, Cornet, Berthe Martini­, Poisson, Niclausse, Janniot, Drivier si Abbal. A doua a cuprins desenele sculptorilor: Gimond, Auri­­coste, Osony, Belmondo, Carton, Couturier, Deluo­, Dideron, Marianne Gold, H. Martin, Pryas Vencesse și Zwoboda.­ ­ Regisorul Jef Musso, care este și realizatorul puternicei opere Puri­tan, lucrează pentru un film ce va avea ca subiect marea dragoste a lui Goya, isvorul celor mai mari ne­norociri ale genialului artist spa­niol dar în acelaş timp şi motivul celor mai sublime reacţiuni ale lui. BIBLIOGRAFIE. Peste câteva zile va apare cel de al doilea număr al Buletinului Muzeului Militar Naţio­nal. Ca şi primul număr va cuprinde studii asupra materialului conser­vat şi expus şi dări de seamă asu­pra activităţii desfăşurate. Ediţia a II-a a cataloagelor mu­zeelor: Militar Naţional şi de Artă Religioasă este un curs de tipărire. Emilio Cecchi: Giotto-Paris, 1938. Edit■ N. R. F. (col. Le Musée de la Pleiade). 195 p. 200 il. 70 fr. W. Scherron-Jos. De Guyter: Vin­cent Van Gogh’s great period (complete Catalogue). Amsterdam 1937. Edit. ,,De spieghel“ în —4°, 400 p. 420 il­ Această operă reprezintă catalogul complet al marei epoci a­ IIA Van Gogh, ce cuprinde anii 1888—1890 petrecuți la Arles, la St. Rémy și la Anvers-sur-Oise. In urma­ succesului marei retros­pective de la Paris din acest an, Capodopere ale Artei Franceze, Mu­zeele Naţionale au hotnit editarea unei opere ce va cuprinde cea mai mare parte a pieselor expuse la a­­ceastă expoziţie: pictură, sculptu­ră, tapiserie, obiecte de artă deco­rativă, manuscrise, gravuri şi dese­­nuri. Va apare in două volume ins 4° de câte 500 pagini şi 240 de ilus­traţii fiecare însoţite de câte o no­tă explicativă. Tirajul vă fi de 1000 exemplare şi preţul de 250 fr. am­bele volume. La IM’ÎZX' rs La 17 şi 18 Martie va avea loc la Muenchen vânzarea celebrei colec­ţii a cunoscutului restaurator Georg Schuster. Ea cuprinde aproape 300 de sculpturi din Evul Mediu şi Re­naştere, panouri şi pânze de artă bavară, piese de artă decorativă, mobile şi documente. Printre comorile acestei colecţii trebuesc citate două statui în pia­tră ale Sfintei Fecioare de un ano­nim din Boemia germană datate 1400—1410. # La Băie a avut loc de curând o expoziţie cu opere abstracte şi su­prarealiste la care a participat şi Sophie Tauber-Arp, Paul Klee, Kurt Seligmann, Wulliamy şi Bringoni. 48 La 7 Martie s’a inaugurat la Paris expoziţia, organizată de revista Beaux-Arts, a unuia din cei mai reprezentativi pictori ai Spaniei de astăzi José Gutierrez Solana. * Pavilioanele special construite la Napoli în vederea expoziţiei Trei secole de pictură napoletană, sunt pe sfârșite. Vor fi expuse aci cele mai reprezentative opere a peste 150 de artişti începând cu Battis­­tello Caracciolo, prin care Şcoala na­poletană începu să se afirme cu ca­ractere proprii — şi până la Anto­nio Mancini, ce poate fi socotit ca una de personalităţile proeminente ale picturei europene din cea de a doua jumătate a secolului al XIX- lea. # . Otokar Fischer e una din cele mai distinse figuri profesorale de la Uni­versitatea Carol IV dn Praga, ale cărui cursuri şi seminarii am avut prilejul să le frecventez cu câţiva ani in urmă. Germanist cu o serioa­să pregătire filologică şi literară, critic şi istoric literar cu o incontes­tabilă autoritate europeană, — eseu­rile asupra teatrului, criticii forma­liste şi traducerii poeziei cuprind a­precierile unui spirit viciu şi clar,­ traducător în graiul matern a doi dintre titanii literaturii universale, Shakespeare şi Göthe, — Faust în­­ tălmăcirea lui Otokar Fischer e con­­­­siderată cea mai bună traducere în­ I trio­­mbă streină a operei germane, — cunoscător adânc al problemelor teatrale din literatura universală. Otokar Fischer e un om de gust, un artist, o personalitate multiplă, în care clasicismul se­­ îmbină virtuos cu toată variaţia literaturilor mo-­­­derne. Profesorul acesta, punctual la cursuri şi sever in­seminarii, pentru care dialectica ştiinţei e o pasiune, îşi permite uneori vagabondări spre ţărmul însorit al poeziei. Sensibili­tatea cărturarului înregistrează şi tremură adânc în faţa oricărui de­zacord social. In sufletul său se res­trâng, ca în lumina unei oglinzi, re­zonanţele unor sentimente de caldă iubire omenească Orice descumpă­nire a evenimentelor ,din preajmă, cheamă după sine o spovedanie, o jeluire, în care imaginile vibrează într-un acord creştin. Astfel de ati­tudini se desprind din volumul lui de poezii, pe care simpatia pentru popasurile cruguaie l-a botezat ,,A­­miază“. Acestuia i-a urmat un altul intitulat: „An“ (1935), care aduce la lumină aspecte intime din fiinţa poe­tului. De data asta lirica lui Otokar Fi­scher ţâşneşte­ din ciocnirea elemen­telor polarice. O călătorie in­ Italia, până pe ţărmurile siciliene şi în­toarcerea în patrie sub semnul unor­ suferinţă fizice îi deschid noui căi de inspiraţie. Pelerinajul meditera-­­ nian, în căutarea frumosului clasic I şi durerile provocate de o interven­ţie chirurgicală l-au stăpânit adânc şi „An“-ul oglindeşte această apro­piere de vieaţă şi moarte. Pe aceas­tă arcuire bipolară se înşiră imagi­nile culese de sub albăstrimea ce­rului sicilian şi tristeţea mistuitoare a sanatoriului din­­oraşul natal. Şi astfel, antiteza dintre fiinţă şi ne­fiinţă, care in poeziile anterioare abia putea fi urmărită, în versurile acestui volum capătă forme drama­tice. Postul mărturiseşte sbuciumul lăuntric fără putinţa deslegării. Ciocnirea aceasta produce o stare afectivă deosebită, în care totul e dinamizat şi cântăreţul de versuri concepe sfârşitul ca o parte a nes­fârşitului, mărginirea ca un frag­ment al nemărginirii. De aci impe­tuozitatea şi neobişnuita energie a cuvintelor şi imaginilor din acest vo­lum. Prima treaptă a dinamizării e eul său propriu, sub cutremurul unui şoc lăuntric poetul îşi simte existenţa confundată până la iden­tificare cu un element al naturii: un curent, un vârtej sau vânt at­mosferic. Altădată, stând sub vulca­nul mediteranian, poetul are viziu­nea unei patrii care vine de undeva din adâncurile iubirii pentru clasi­cism: „Suntem aici acasă, ori înco­tro ne-am îndrepta, pământul aces­ta vibrează aşa cum a vibrat tot­deauna; aceiaşi glie a noastră, veş­nic în primejdie, fiindcă dedesubt clocoteşte lava arzătoare“. Siracuza e pentru el o idilă infernală, căci în preajma minunatelor frumuseţi plu­tesc zvonurile torturilor de odinioa­ră. Pretutindeni poetul simte exis­tenţa unei lumi subpământene, po­pulată cu fantome şi posedaţi. Fru­museţile pământeşti au fost răs­cumpărate scump prin reconcilierea forţelor demonice subterestre. Suferinţa fizică e cântată ca o mântuire, ca o răscumpărare. Poetul simte că soarta i-a îngăduit o sin­gură cale, aceia a durerilor. Volup­tatea de a trăi e condiţionată de purificarea prin suferinţă. Aci liri­ca prinde aspectele morţii şi din truda suferinţelor cresc dorinţe noui de vieaţă. „An­ul“ lui Otokar Fischer conţine o poezie de vibraţii nervoa­se, de inchietudini, de sincerităţi li­rice. Acestora, poetul le-a adăugat un ciclu de 22 poezii intitulate „Oaspe­tele“ (1937). Din calea sa obositoare un pelerin se opreşte pentru odihnă la o hangiţă. Eternul pelerin trăieş­te aci momente de adâncă frămân­tare lăuntrică. Sub greutatea unui păcat nu poate lupta cu clipa des­părţirii. Goana timpului îl consumă şi încearcă o mântuire. In cele din urmă, gazda e părăsită de cel care i-a adus în casă un blestem din nea­mul Ifigeniei. Pricina plecării ră­mâne ascunsă ca şi faptul, dacă nu cumva pelerinul nu a suferit aci o criză morală. Zadarnic vom încerca să descoperim esenţa raporturilor dintre oaspete şi gazdă. Ce-a fost, confesiune sau ispăşire? O femeie capabilă să pună diagnoze sau o doctoriţă? Aluziile poetului se în­dreaptă către mitologia greacă, fără să ne desluşiască nimic. Numele lui Hölderlin şi Nietzche, doi scriitori germani iubiţi de poet, au mai cu­rând caracter de citat literar decât calitatea unor simboluri congeniale. Cu toate că alături de acestea, mai întâlnim în „Oaspetele“ reminescen­­ţe din Goethe, din Vrchlicky şi mai ales din C. F. Meyer, e aşa de greu şi aproape imposibil să pătrundem de astă dată în intimitatea poetului. Cu toate acestea e de remarcat acea sforţare a melodierii unui sentiment de omenească renunţare. Volumul acesta cuprinde, câteva , fragmente fermecătoare, care ne amintesc to­nul poetului elveţian. O tonalitate poetică, oarecum streină gustului de azi, dar conţinând, forţa aceia cu­ceritoare ca tăria unui vin vechiu, ca strălucirea unei plăci marmo­­reene. Aci Otokar Fischer îşi tră­dează filiaţia cu Meyer şi Vrchlicky. In general, poezia, lui Fischer e o spovedanie a antinomiilor care-i frământă sufletul. Câte­odată sun­tem surprinşi de declanşarea unui nod dramatic, ca un destin al soar­tei,­ urmată apoi de o resemnare li­rică în faţa vieţii. Alteori, aştepţi cu încordare un gest tragic, pentru ca în locul acestuia să urmeze o fal­ şi fârie uşoară de bufniţă peste adân­­cul unei prăpăstii vi­ noapte. Pen­tru aceasta poetul alege uneori for­ma de efect a epigramei lirice sau o altă formă melodică, învăţată de la Vrchlicky. E aceasta o virtuozitate de formalist, care reduce realitatea la elementele ei esenţiale şi nu fără primejdie: lipseşte din­­frica lui Fischer perspectiva spre plenitudi­nea vieţii, îi lipseşte acea încordare stilistică in care se concentrează intensitatea expresiei poetice. Alu­necarea spre aluzii, semne şi sim­boluri, răpeşte poeziei farmecul ei adevărat. Şi asta fiindcă , Otokar Fischer se­ realizează in altă parte şi nu în poezie. Tr. Ionesceiî Terzov SLAVICA Lirica lui Otokar Fischer Curenti. Epica RenaşteriiB LOC Notele de faţă îşi propun să atra­gă atenţia asupra unui articol pe ca­re d. Alexandru Marcu l-a publicat, sub acest titlu, în ultimul număr al „Revistei Fundaţiilor Regale”. Acea­stă lecţie de deschidere, tipărită fă­ră aparat critic, întocmai aşa cum a fost rostită, este bogată în sugestii şi preţuieşte, prin noutatea ei, cât un volum erudit. D. Alexandru Mar­cu făgăduieşte, dealtfel, că va relua problema într’o lucrare „ştiinţifică”, unde îşi vor avea locul toate texte­le şi notele necesare unei solide de­monstraţii critice. Renaşterea se bucură astăzi de o atenţie specială din partea filozofi­lor culturii şi a erudiţilor. După ce a pălit imagina glorioasă creiată de Burckardt, şi un Karl Burdach, H Thode, Piur sau, acum în urmă, un Johan Nordstrom au arătat le­găturile organice care leagă Evul Mediu de Renaştere — publicul ne­­specialist este oarecum, nedumerit. Până mai acum câteva zeci de ani, cetitorul era obişnuit să deosibească fără dificultate Evul Mediu de Re­naştere. Epocile acestea erau des­picate de o adâncă prăpastie: deo­parte sacrul şi misticul, de altă parte profanul şi cunoaşterea ştiin­ţifică a naturii; deoparte comunita­tea, de altă parte individul şi per­sonalitatea; deoparte pesimismul sumbru, de altă parte încredere fre­netică în om şi în viaţă; de o parte dispreţ faţă de forme şi de trup, de altă parte nedescoperirea plasticului descoperirea perspectivei, valorifica­rea voluptăţii. Şi lista aceasta de contraste putea continua... Iată însă că, mai ales în urma stu­diilor lui Burdach şi al elevilor săi asupra pre-Renaşterii , problema începe să fie pusă în alţi termeni. Nu cunoaştere a naturii şi intuiţie plastică, nu „optimism” şi „individu­alism” , ci libertate spirituală şi om nou. Dar, astfel pusă problema legăturile cu Evul Mediu şi filiaţia directă a „omului nou” al Renaşterii din mesagiul mistic al lui Gioachim­­­o da Fiore şi Francisc din Assisi, capătă o importanţă capitală. Evul Mediu nu mai e despicat de Rena­ştere, sau, în orice caz, nu mai e despicat prin ceia ce deosebise Bur­­chardt. D. Alexandru Marcu intervine în această controversă, fără să-şi sub­linieze intervenţia, întemeiat pe cer­cetări de istorie literară. Nu este, dealtfel, singurul cercetător al Re­naşterii care vine din istoria lite­rară. Italo Siciliani — care a răs­puns atât de competent, dar cu a­­tâta asprime, lui Nordstrom, prin volumaşul Medio Evo e Rinascimento (1936) — este el însuşi un adânc cu­noscător al literaturii medievale şi al lui Villon. D. Alexandru Marcu, studiind pe Ariosto şi Luigi Puici, a­­junge la câteva observaţii de mare însemnătate asupra epicei Renaşte­rii. D-sa remarcă un lucru trecut prea repede cu vederea: că umanis­mul italian, deşi a trăit sub stăpâ­nirea clasicilor şi greco-latini, n’a creiat totuşi poeme epice imitate du­pă epopeile celebre, Homer sau Ver­­giliu. Singurul poem epic al umanis­mului este Africa lui Petrarca — dar izvorul acesteia a fost Tit-Liviu, nu Vergiliu. Ceva mai mult. Când în secolul XVI, încep să se scrie marile poeme eroi-comice, modelele unui Ariosto sau Puici nu sunt alese din antichi­tate, ci din tradiţia medievală. D. Alexandru Marcu precizează în arti­colul d-sale legăturile de continuitate între poemele alegorice-didactice medievale, şi „epopeile” secolului XVI. Dealtfel, reviviscenţa idealuri­lor medievale în acest secol poate fi urmărită şi în alte sectoare: crea­ţia Comediei dell’Arte, viaţa „cava­lerească”, aventurile, etc. Concluziile acestea sunt de mare importanţă pentru fixarea criteriu­lui de deosebire între Evul Mediu şi Renaştere. Problema raporturilor dintre epoca medievală şi epoca Re­naşterii poate nădăjdui o soluţie justă numai după ce se va stabili cu precizie ce înseamnă fiecare din aceste epoci. MIRCEA ELIADE PANOPTICUM COMUNA, de sub conducerea d-lui Leon coca, a lui Gh. Antonovici şi’n Cilcerone Theodorescu, îşi continuă apariţia in ritm occidental. Nouta­tea pentru revuistica românească o formează literatura urbanistică, semnată de scriitori cunoscuţi şi oameni de artă şi, asta, este meritul directorul revistei, d. C. Theodorescu. In No. 12 din 6 Martie iscălesc: O. Hann: Cimitirele noastre şi simbo­lica morţii; Coca Farage: Femei şi Mărţişoare; Arh. Gr. Ionescu: Mă­năstirea Căldăruşani; Const. Noica: Oraşul şi slujitorii săi, etc. JACQUES MARITAIN, înverşunatul filosof catolic, acela care în tinere­ţe a studiat serios pe Spencer, şi ca­re tot în tinereţe, in debutul său, a luat o poziţie opusă faţă de Henri Bergson, maestrul său şi pe vremea aceia in mare glorie, este puţin cu­noscut la noi. Poate din cauza strin­genţei sale scolastice, sau poate chiar pentru marele lui merit, că a reabilitat magistral metafizica. Dumnezeu ştie. Ne amintim insă,, din 1936 când am cetit una din cărţile lui apărută atunci, Huma­­nisme integrale, şi care n’a fost de­loc comentată. Nu pretindem că am restabili printr’o notiţă o anumi­tă stare de lucrări. Mariţian cere studii întregi. Dar servim totuşi unei cauze, cât ne este dat pe măsura u­­nei destinderi cotidiene. Desprindem ceva din carte. Pen­tru gândirea medievală, omul era de asemenea o persoană, şi trebue să remarcăm că această noţiune de persoană este o noţiune, dacă aş pu­tea zice, de indiciu creştin, care s’a degajat şi precizat graţie teologiei. O persoană este în univers de natură spirituală dotat cu libertatea alege­rii şi constituind prin asta un tot independent în faţa lumii; nici na­tura, nici statul nu pot să muşte din acest univers fără permisiunea lui. Chiar şi Dumnezeu, care este şi care lucrează dinăuntru, lucrează aci în­­tr’un fel particular şi cu o delica­teţă particular cerută Arată deci că El respectă­ libertatea sa, o solici­tă şi n’o forţează niciodată. Sunt numai câteva propoziţiuni pe marginea ’conceptului de persoa­nă. Dar pot servi fără nici o teamă ca majore? într’un complex de idei politice. ..Dar lucrul acesta, cu altă ocazie. - - ■ ■ ■ • ■ . O CARTE DESPRE JEAN JAVRES. — E o treabă de care te poţi achita uşor, viața lui­ şi aproape toată gân­direa lui a fost o simplă linie dreap­tă. De aceia, d. A. Zévaés, autorul cărţii de care aintim, a reuşit fără prea mult efort. E o carte mică, bine construită, şi clară, cuprinde tot esenţialul, viaţa lui J­aur­és, activitatea sa retorică, şi scrisul său. Accentul grav însă, cade pe cariera sa politică. Şi în plus, A. Zévaés ne dă un portret încântător al omului privat; în­ viaţa de toate zilele, intimă, Jean Jaurés era ado­rabil. Se termină cu sfârşitul dure­ros, dramatic, asasinarea lui Jaurés. O carte care nu depăşeşte cu nimic extinderea unei broşuri, şi care se ci­teşte uşor. Şi nu în zadar.­­ D. MIRCEA STREINUL face in „însemnări sociologice” (anul III, Nr.­11, Febr. 1938) câteva conside­raţii în legătură cu „Contribuţia Bucovinei tinere la poezia româ­nească’’. Scrie just şi tinereşte, cu desăvâr­şită încredere în domnia sa şi scrii­torii grupaţi împrejurul durei şi bu­nei publicaţii, care este „Iconar”. Cităm: . — „Lirica bucovineană de azi pu­­­­ne două mari probleme de artă: a­­­­ceea a barocului (in poezia lui Ghe­ Tarot”-ul meu) şi a goticului mol­dovenesc (la George Drumur, Iulian Vesper, şi, în parte, când nu e eclip­sat de tradiţionalismul romantic, la Ion Roşea), cari încă n’au fost stu­diate de critica noastră (fie din ne­­sesizare, fie din rea voinţă, ca la­­ Călinescu, E. Lovinescu sau Vladimir Streinu). Astăzi, „Iconar”-ul e o realitate in cultura românească. Poezia „Iconar”-ului a îmbogăţit literatura cu opere, peste cari nu se mai poate trece cu uşurinţă’’. In acelaşi număr mai iscălesc ar­ticole şi studii (de care ne vom o­­cupa treptat) d-nii Traian Brăilea­­nu: Primatul ordinei morale; Dra­­­goş Protopopescu: „Ramura de aur”; Inginer Ion Gogan: „Realizări mun­citoreşti”. D. G. BANEA publică un frag­ment în „Revista Fundaţiilor Re­gale” (an. V, 3, 1 Martie 1938, p. 549—584) din însemnările dumisale „Zile de Lazaret”, care vor constitui un volum, în curs de tipărire în Edi­tura Fundaţiilor. „Zile de Lazaret” — aşa cum reie­se din cetirea fragmentului ăsta — va prezenta războiul sub un aspect nou: acela al captivităţii prin la­găre şi spitale. Va reda, în însem­nări zilnice, hărţuirea prizonierilor cu autorităţile inamice. Accentul cade, reţinut şi grav, pe experienţă, pe autenticitate. Şi, totuşi, d. G. Banea reuşeşte să povestească într’o atmosferă de îm­păciuitoare supunere soartei, de se­ninătate, ba, uneori, chiar de un humor profund omenesc. RONSARD — „Revue d’informa­­tion, de critique et de bibliographie littéraire roumaine” — va apare peste puţină vreme sub conducerea d-lor Fr. Lebrun; l. Thevenin; D. V. Barnoschi şi L. Main. Cităm din manifestul revistei: .. *. Literatur­a română care, la înce­putul­­acestui secol, începea câte pu­ţin să evadeze din folklor, se găse­şte actualmente — la douăzeci de ani de la războiu­l în serviciul uni­versalului şi face o figură onorabilă în marea familie a literaturii mo­derne. Ii rămâne acestei literaturi să-şi fixeze limitele, liniile de afiliaţiune cu literaturile altor naţiuni, cu scrii­torii lor şi cu elitele lor intelectuale. Acest ideal este întregul nostru program şi explică în acelaşi timp de ce această revistă română apare într’o limbă străină... In afară de acest program, direc­torii ei vor căuta să prindă în linii generale probleme sociale, care a­­ting domeniul literar, ca acelea de educaţie naţională şi turism. Revista, însă, va fi mai cu seamă literară. Aşteptăm apariţia ei pentru că o socotim necesară şi, de asemeni, pentru că acei care o vor conduce sunt cunoscuţi literari. Or GYÖNGYÖSSY ISTVÁN iscăleşte un articol despre.......Sutele de mii de unguri din Bucureşti” în revista „Az Ország Utja”. Consideră pe miile (noi revenim la realitate) de lucrători mai mult sau mai puţin specialişti, ca pioneri ai unei posibile împăciuiri intre Ro­mâni şi Unguri. Cu tendinţe de obiectivitate şi to­tuşi, nereuşind total, mi-a plăcut sinceritatea d-lui Gyöngyössy Ist­ván, care recunoaşte că ungurii din Bucureşti, mulţi — prea mulţi — în­clină spre ideile extremiste de stân­ga. G. TALAZ: „Viermii rod în carne, în lemn şi în fier; Firavi şi lacomi capul ridică spre cer; In puiţa lor ling raze şi cresc — Larvă vâscoasă de drag pământesc.” (G. Talaz; Fântână; Ed. „Tiparul Universitar”; Bucureşti 1937, p. 25; Lei 120). ’ Nu numai eu mă îndoiesc că ace­ste patru rânduri ar constitui poe­zie. însuşi autorul s’a îndoit şi, de­sigur, că din‘cauza asta şi voind să scrie poezie, a adăugat, imediat sub titlul volumului dumisale „Fântână”, subtitlul: „poezie”. Am luat un fragment la întâmpla­re şi-mi pare rău. Căutat găsiam rânduri mult mai caraghioase. IMPLININDU-SE nouăzeci de ani dela „1848” — dela acea teribilă trosnire a Împărăţiei Austro-ma­ghiare, editura Cserépfalvi din Bu­dapesta anunţă o interesantă carte: „1848” — Simfonia fatală a poporu­lui maghiar”. Ea este datorită d-lui Géza Suka. Prețul 4,40 peng. Domenico Teotocopoli El Greco: Fragment din „Siinta Familie”. (Pa­latul Coţroceni). Sâmbătă 12 Martie 1930 Ne-au năpădit gramaticii cum îi place Sfinţiei Sale, după buna, vechea şi trainica lege a acordului, fixată odată pentru tot­deauna în Sinodul de la Nicea. Iată acum şi genitivele cu bu­cluc: „ E titlul celei de a patra teză de doctorat“ şi , ,Asociaţiunii culturale italo - română“ cărora le-am putea adăuga cu zecile, din tot scrisul nostru, dacă am avea şi loc şi timp. Sunt ele corecte ? Nu. Are dreptate S. Sa să nu-i placă ? Are. Dar imi plac, oare, ele, mie, a­­tât de mult că le întrebuinţez aşa de constant şi le voesc impuse ? Nu ştiu dacă-mi plac sau nu ; fapt e că le întrebuinţez numai aşa. Cât nu află iertare şi cari n’ar sta la­­ despre impunere, să mă ierte S. Sa, gânduri să trimeată la ghilotină , dar nu le recomand nimănui, nici sau la spânzurătoa­re (ce fericire pe ei că avem, în sfârşit, şi pedeap­să cu moartea) pentru un neolo­gism, pentru o virgulă rău aşezată sau pentru un genitiv puţin depla­sat din funcţia lui tradiţională. Un astfel de gramatic este şi Sfinţia Sa Arhimandritul Scriban. Pornind de la unul din trecutele noastre articole, S. Sa ne judecă şi ne condamnă, în articolul său: „Limba românească pe mâna uli­ţei“, apărut, deunăzi, în „Epoca“. De vreme ce scrisul, al nostru ca şi al fi­ecăruia, împlineşte un rost public, firesc este ca el să fie obiect de judecată şi, la rigoare, de osân­dă. Nu numai de la S. Sa, dar deja indiferent cine suntem gata să pri­mim observaţii, pentru ce şi cum scriem. Să primim, in sensul că li­bertate la ei, ca la banul Ghica, să spună şi să creaţ­ă, iar la noi să nu credem şi să nu urmăm, dacă lec­ţia nu ne convinge. Nu mă voi opri la tonul artico­lului Sfinţiei Sale. El se poate de­duce din titlul, reprodus mai sus ca şi dintr’un joc de cuvinte, cu care S. Sa se amuză către sfâr­şitul articolului şi asupra căruia ne vom opri şi noi, tot către sfârşit. Voi lua unul câte unul argumen­tele, mai corect , categoriile de e­­xemple, ce duc, după S. Sa la con­cluzia că scrisul nostru urmează sugestiilor uliţei şi mahalalei. E şi mai practic şi mai agreabil, decât dacă' ne-am lăsa furaţi, ca să nu zic molipsiţi, de atitudinea de amvon, cu care S. Sa binevoeşte a ne catehiza. Şi înainte de aceasta­.O­.chestiune de ordin general, cu atât mai mult cu­ cât ea­ se întâlneşte şi sub alte condee. ',',D.' S., zice'S.',Sa,4#'pi%i«M sor de română“, etc. etc. Pentru­­a ajunge la încheierea că un profe­sor de (nu se supere S. Sa) ro­mânește e cu atât mai vinovat când contravine regulelor gramati­cei. Personal, nu cunosc niciun profesor de română cu pseudoni­mul, ce întâmplător port. Că pseu­donimul acesta cumulează și pro­fesiunea de profesor de română,­ pe lângă aceia de publicist, se prea poate. Dacă, scriitor fiind şi publi­cist, mărturiseşti că nu-ţi place cutare autor­ din programa anali­tică ţi se spune numai­decât : cum? dar eşti profesor. Dacă-ţi îngădui, o fantezie gramaticală, când de multe ori fantezia aceasta este o binechibzuită formă de expresie, din nou ţi se atrage atenţia că eşti profesor­ şi că n’ai dreptul. Ei bine, pentru a încheia odată pentru tot­deauna (ceia ce înseamnă că nu voiu mai reveni) şi, pentru a aduce linişte acestor suflete, torturate de prea­ multa grijă de şcolari, să spunem că pentru noi catedra şi ziarul sunt două ţinuturi strict deo­sebite.. Mai mult chiar, că legalişti fervenţi, cum suntem, nu ne-am permis niciodată să recomandăm şcolarilor, nici­ gusturile­­noastre lit­­erare, nici fanteziile noastre gra­maticale. Cel mult, dacă vom fi fost îngăduitori şi de fer­ibiri cu încercările de independenţă ale şcolarilor, in convingerea că duhul blândeţii face minuni şi la cei mici ca şi la cei mari. Şi pentru că S. Sa e neliniştit despre partea unor­ ge­nitive, să ne grăbim a-i asigura că la şcoală practicăm genitivul aşa Nu mai e chip să scoţi capul în lume că de după fiecare colţ de stradă te întâmpină un gramatic. Nu un gramatic cu diplomă şi geantă, unul din acei harnici, utili şi sfătoşi lucrători ai graiului pe care-l ucenicesc fără intrerupere, urmă­­rindu-l la ţară şi la oraşe, la munte şi la câmpie, la o categorie socială sau alta şi după ani de trudă îşi ti­păresc rezultatele cercetărilor şi, li­niştiţi, aşteaptă să le vadă discu­tate, combătute sau primite. Nu , cât un gramatic din celalt soiu de gramatici, autoritari şi agresivi, cu atât mai tiranici cu cât sunt mai improvizaţi, in ochii cărora nimic în şcoală, nici în presă. Să fie insă, bun, Sf. Sa şi să observe că toate genitivele cu pricina nu sunt le­gate imediat de genitivul anterior, că între ele s’a interpus un cuvânt, de alt regim, ceea ce imi dă dreptul şi mă convinge pentru raţiuni eu­fonice, să nu acord, după lege. Iată un exemplu de deunăzi, cu mult mai clar: „in planul literaturii de dincolo de graniţi, ivorîtă din ace­leaşi preocupări sociale“. S. Sa pă­rintele Scriban m’ar corecta­­ lite­raturii isvorîte. Şi eu tot aşa spun când genitivul e alipit: literaturii bune, literaturii isvorâte. De câte ori, însă, se interpun alte cuvinte şi rup acordul, gândirea mea acordă­ o autonomie acestui de al doilea­ genitiv, o autonomie la care ţin­e şi pe care nu o voi părăsi, oricâte mustrări, mai mult sau mai puţin elegante, mi-ar adresa S. Sa. „Tot aşa, oare, se zice catedra de româneşte?“ observă S. Sa., trecând la altă categorie de păcate, ale scrisului meu. Câtă vreme se tra­duce έn franceză sau germană în­ româneşte, înţelegându-se că in lim­ba română, nu văd de ce nu s’ar spune şi catedră de româneşte. Analogia cu­­ negustor de pescăre­şte,, pe care o inventează, mi se pare puerilă,, când i-ar fi fost cu mult mai uşor să-şi amintească de profesorul de nemţeşte, pe care-l va fi cunoscut şi S. Sa odată în viaţă. Vin la rând, după acea, un soiu de propoziţiuni secundare, S. Sa le zice propoziţiuni slugi, pe cari eu, ca şi atâţia alţi păcătoşi ai scrisului ro­mânesc, le, cocoţăm la rangul de principale, le facem de capul lor Şi- - le scriem­ cu literă mare. Exemplele şi­ legile ce S Sa formulează Şi a­­pu­ce ne dau ,insă, nouă dreptate­. Şi dacă am avea loc am şi­­ dove-­ di-o. Propoziţiile acelea nu sunt chiar de capul lor. Şi că să se fi­­văzut cât de dependente sunt de înaintaşele lor ar fi trebuit citate dimpreună cu ele. Sistemul între­buinţat de S. Sa e foarte comod, dar cu cântec. Şi ca să încheiem cu acel loc de cuvinte de care amintiam mai sus, să spunem că pentru S. Sa suntem mai curând : Perplexid­us,, ceeace explică „băiel’le“ scrisului nostru. Fie şi aşa. Numai' că dacă am porni-o pe calea aceasta şi dacă­ i-am aplica şi noi S. Sale o deform­’"^ mare de acelaş gust s’ar prea pu­­­tea să se supere. Ce-ar fi, dacă in amintirea acelei brume de slavis­tică, pe care ne-a comunicat-o re­gretatul Ion Bogdan, am răsturna pe­r­sonans din numele S. Sale, metatezându-1? Insă noi nu o fa­cem, pentru că nouă ne este scurmpă de cei ce atentează fie la frumoa­sele nume românești, cum este al Sf. Sale, fie la pseudonime, ce dela Rîm se trag, cum este al nostru. Perpessicius

Next