Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)

1938-03-03 / nr. 3161

. Miercuri 2 Martie 1938 ORTODOX: Sfântul Teodot, episcopul Kiriniei. CATOLIC : Sfântul Simpliciu. PROTESTANT : Luiza. ISRAELIT: 29 Adar 5698. MAHOMEDAN : 30 Giul-Hegea 1356. Sfârșitul anului. SOARELE răsare la 6.54 ; apune la 18.1. Teodot, episcopul Kiriniei ânărul Teodot din Galatia a mers in ostrovul Cipru, ceta­tea Kirimi, ca să înveţe pe e­­lini cuvântul lui Dumnezeu. Pentru dreptăţile şi sârguinnţa sa, a fost sfinţit episcop cetăţii. Dară, împără­­ţind Lichinie gonaciul, a fost osân­dit şi sfinţitul episcop la munci şi bătăi, ca să se lepede de Hristos. Igh­emonul care-l muncea era Savin din Cipru, în preajma anului 320. Prin gura acestui ighemon grăeşte toată întunecimea de minte a păgâ­nilor şi toată nedumerirea lor; iară prin gura episcopului Teodot răs­pund nesfârşitele cete de mucenici şi adeveresc întregul temeiu pentru ca­re îndură chinuirile precum şi nă­dejdea biruinţii lor. Ascultaţi-le, pe amândouă, Ighemonul a zis: „Au nu ştii că, prin poruncă împărătească, am pu­tere să-ţi macin trupul cu rane şi să-ţi pierd tăria ta cu desăvârşire?’ Răspuns-a sfântul: „Slujesc­ unui Dumnezeu, care m’a făcut mai pre­sus decât împăraţii şi mai puternic decât boerii. Din această pricină vorbesc cu tine ca şi cu un rob şi te socotesc mult mai necinstit decât un rob. Am ajutorul Dumnezeului meu, care ne-a învăţat să preţuim dragos­tea de lume ca paele, pleava şi gu­noiul. Aşa că nu ţin seamă de munci. Şi nici nu mă vei înfricoşa cu mân­dria şi înspăimântătoarele tale în­groziri. Te lauzi că ai putere peste trupul meu. Asemenea stăpânire au şi tâlharii, cari trăesc în pustietăţi, prind pe cineva şi-l muncesc aşa cum vroesc. Tu eşti puternic acum, fiind­că nădăjdueşti în sabia ta. Această sabie e plină de fărădelege, de vreme ce pe ucigaşi şi pe desfrânaţi îi ierţi; iară osânda care se cuvine lor o arunci asupra bărbaţilor nevino­vaţi şi drept credincioşi”. Minunându-se de asemenea împo­trivire, din nou a grăit ighemonul: „De ce sunteţi voi, creştinii atât de nemilostivi cu voi? Pe cine puteţi voi milui , când nu vă miluiţi pe voi singuri? Sau cu cine sunteţi îndură­tori, voi cari nu vă înduraţi de voi înşivă?” Şi iarăşi a răspuns sfântul: „Nu cunoşti iubirea de oameni şi totuşi vorbeşti de milă. Dară nu te griji. Dimpotrivă, îţi voi fi foarte mulţu­mitor, dacă, luându-mi viaţa, îmi dai împărăţia cerurilor. Şi cu cât ai să mă munceşti mai mult, cu atât mai multă răsplată îmi mijloceşti. Deci, dacă ţi-e milă de mine, slobozeşte­­mă din această viaţă vremelnică, prin cât mai multe chinuri. Adaogă şi al­tele, mai­­mari, ca să câştig cunună mai frumoasă. Chinueşte-mă până la moarte, ca să stau înaintea lui Hris­tos, carele a rânduit nevoinţa, desă­vârşit nevoitor. Atunci şi cetele ce­reşti mă vor primi cu bucurie şi mare veselie”. Ascultând această împreună vorbi­re dintre ighemonul Savin şi muce­nicul Teodot cel sfinţit, desprindem din ea două lumi deosebite prin naş­terea, cugetarea şi mijloacele lor de luptă: lumea păgână şi lumea creşti­nă. Una s’a întors in pământ, căci din pământ a fost luată ea. Alta s’a întors in ceruri, de unde a purces, odată, cu cinste şi mărire. Jo 1 3 Martie 1938 Ierodiaconul Firmilian Acum o sută de ani Miercuri, 2 Martie 1838. Am arătat într’unul din numerele trecute bucuria Brăilenilor când au aflat că cererea ce făcuseră (de a opri în portul lor vapoarele ce vin de la Viena şi merg la Constantinopol) a fost încuviinţată de Societatea de Navigaţie din Austria. Aflăm a­­cum că această cerere fusese supu­să Adunărei Generale a Societăţii, care se întrunise de curând la Vie­na şi care încuviinţase cam toate cererile de natură comercială şi justificate, întrucât „mădularii ei erau mulţumiţi de mersul trebilor negustoreşti ale Societăţii“. Şi iată dece: „In seansa obştească ce s’a ţinut ca să se cerceteze isprăvile din anul 1837 şi să se chibzuiască asupra al­tor măsuri, soţietatea s’a arătat rrtulţumită, căci deşi anul trecut au fost două mari neajunsuri...” anu­me criza comercială şi ciuma, care s-a întins de la Smirna până în Serbia totuşi, după scoaterea tutu­ror cheltuelilor şi după plata do­bânzii de 5% „asupra capitalului ce a pus fiecare”, apoi a rămas încă „40.000 fiorini argint, care după găsirea cu cale a soţietăţii nu s’au împărţit între tovarăşi, ci s’au pus la rezervă.” In atari împrejurări şi cu nădej­dea că în anul 1838 trebile vor mer­ge încă mai bine, e firesc ca Socie­tatea de Navigaţie să fi fost mulţu­mită şi să fi îngăduit să întârzie cursa Viena-Stambul-Smirna spre a face plăcere Brăilenilor şi a fi de folos negoţului românesc. De altfel Românii sunt deja o­ vre­me mereu cu ochii asupra străină­tăţii. Ziarele sunt pline de ştiri mai multe externe decâ­t interne, cărora li se dă o deosebită atenţie. Ele vin din Rusia, din Turcia şi din Austria, fiind aceste sunt vecinele noastre cu care am fost şi suntem în veşnică şi tristă legătură. Dar vin şi de mai departe, din Grecia, din Serbia, din Prusia, din Anglia, din Franţa şi din Spania, vin chiar din China şi din America. Astăzi, aflăm prin „România” că la Paris un deputat a propus la Cameră „ca soarta robilor din colo­niile franţuzeşti să se mai uşureze şi încet încet să se sloboaze cu to­tul”. Şi faptul e viu comentat. Fiind­că sunt şi pe la noi nebuni care au început a se gândi că, dacă în ţările civilizate Negrii o să se sloboade, apoi de ce să nu se sloboade şi Ne­grii noştrii, Ţiganii... — Auzi, Marghioală ? — „Taci, ma­sher (aşa se scria pe atunci la noi vorba masei). A­­decă cum să se sloboade? Dar ce, Ţiganii oameni sunt? Şi apoi cine să ne mai fie atunci slugă? Tu nu vezi că e glumă!“. Dar ce nu li se pare glumă Mol­dovenilor, e făptui că de la o vre­me încoace „au început gazetele străine să spuie despre Prinţipatte fel de fel de neadevăruri”. Gazetele Germane de pildă, au arătat mai dăunezi, că domnul Ritter întor­­cându-se din călătoria sa în Orient la Berlin „a spus că el s’a oprit la Iaşi tocmai când bântuia acolo o mare ciumă”. Tocmai la Iaşi, unde erau locui­tori atât de mândri că atât caran­tina lor de la Galaţi, cât şi acea de la Ungheni îşi împlinise atât de bine îndatorirea încât nu pătrun­sese în ţară nici un sigur ciumat. Aga Gheorghe Asaki, înţepat şi ironic, scrie în „Albina” lui: „Mulţumim proniei de neadevă­rul unei asemenea arătări, dar tare curios aş fi să aflu descrierea care întru aceasta au făgăduit că va face acest învăţat călător (Ritter).’’ Alta: A murit mai dăunezi la Bucureşti moaşa Beutler. Dar tocmai când se văita mai de hai boierimea, iat-o pe „Catarina Ghecă” din ţara nem­ţească, având cinstea a se reco­manda înaltei nobleţe şi cinstitului public ca moaşă cu diplomă“. Dum­neaei are prevederea de a mai spu­ne că „şade în Uliţa Şărarilor în ca­sele lui Hagi Ioniţă 756, în încă­perea unde şedea mai înainte ră­­pozata moaşă Beutler.” Şi încă alta: Un ovrei stă la colţul unei uliţe cu un coş cu linguri „pe care le a­­rată la trecători îndemnându-i să i le cumpere”. Un alt ovrei trecu pe acolo şi-i întrebă: — „Hei, Avrum, cum Iţi merge târgul?” — „Cum să-mi meargă?” răspun­se cela „ca bolnavului, pe tot ceasul o lingură”. C. Gane MEMENTO ISTORIC §1 LITERAR In această zi, în anul... 1867, s’a constituit ministerul lui C. Al. Kretzulescu, care deţinea şi portofoliul Justiţiei. Din minister mai făceau parte: Ştefan Golescu la Externe, Dinu Brătianu la Culte şi ad-int. la Lucrări Publice, Ion C. Brătianu la Interne, Al. Văsescu la Finanţe şi generalul T. Gherghel la Răsboi. Istoria, nu numai că se repetă, dar arată că rapiditatea schimbării de guverne din acele timpuri întrecea­­u mult schimbările de astăzi, deoa­­rece, numai în intervalul de timp de la 11 Mai 1866 până la 16 Noembrie 1868, s’a perindat şase ministere, plus 12 remanieri! 1868, diaconul şi povestitorul Ion Creangă răspunde printr’o frumoasă suplică la adresa-mustrare a mi­tropoliei, că ar fi fost la teatru. Iată ce răspunde Creangă: „Cu respect şi francheţă vă răspund că­ am frec­ventat teatrul naţional de mai m­ulte ori, unde n’am văzut nimic scanda­los şi demoralizator, ci din contră combaterea tuturor viciilor şi susţi­­fierea de tot ce este just în ceea ce priveşte datoria omului către Dum­­nezeu şi societate”, ,•' - • -h«t 'Jtî -­Dar răspunsul acesta demn avea să-i fie fatal. Deocamdată, Creangă e numai suspendat pentru scurt timp, pentru că apoi, să fie exclus definitiv din cler, în urma altor multe abateri de la regulele riguroase de pe atunci ale clerului (ca: tăierea pletelor, în­locuirea potcapului prin pălărie, purtarea de haine civile, etc.). 1897, a decedat cavalerul Isidor de Onciul, profesor universitar, scriitor bisericesc şi descendent dintr’o ve­che familie boerească moldoveană. Născut la 1834 în Bucovina, a studiat teologia la Cernăuţi şi Viena, la 1867 a fost numit profesor la un institut din Cernăuţi, iar la 1875 ajunse pro­fesor pentru studiul biblic al Testa­mentului vechi şi pentru limba e­­braică la Facultatea de Teologie din capitala Bucovinei. A suplinit şi ca­tedra de limbi orientale. De mai multe ori decan şi rector, Isidor ca­valer de Onciul a publicat numeroa­se studii, dintre cari cităm: Manual de arheologie biblică; Manual de in­troducere în sfintele cărţi ale Testa­mentului vechi; Biserica Mirăuţilor din Suceava; Calea Psalmilor, etc. Lucian Predescu CivânJU. Am văzut cum face d. Murăraşu critică obiectivă şi universitară. Să vedem, acum, cum face „ştiinţă”. Convins fiind că o ediţie lucrată numai cu scopul de a-mi face „re­clamă“, nu poate avea nimic bun, d. Murăşanu găseşte greşeli şi ine­xactităţi de la un capăt la altul al volumelor. Ceva mai grav, chiar, găseşte inexact („reclamă“) până şi textul banderolei care înfăşoară cele două volume ale ediţiei mele. Text care se reduce la aceste două inofensive cuvinte: „Hasdeu regă­sit“. D. Murăraşu protestează vehe­ment împotriva acestei infamii. „Hasdeu regăsit. Mă rog, în ce? A negat vr’un om serios genialitatea lui Hasdeu? Nu s’a bucurat el de un cult deosebit în timpul vieţii? Există vre-o istorie literară, cât de didac­tică, în care el să nu-şi aibă rostul”? etc. (op. cit. p. 7). Este admirabilă această sacră­mânie, acest magnific temperament de apologet! Din păcate, d. Murăraşu nu ne dă informaţiuni mai precise. Pentru că, nu e vorba aici dacă a negat sau nu cineva „genialitatea“ lui Hasdeu, sau dacă a avut sau nu „un cult deosebit in timpul vieţii“ sale. Este vorba, pur şi simplu, dacă opera lui Hasdeu era cunoscută în toată în­tinderea ei şi dacă erau accesibile anumite scrieri de ale sale. Existau în librării Poeziile sale? Era cetitită Duduca Mamuca, era cunoscută a­­ceastă admirabilă nuvelă dincolo de cercul specialiştilor? Au apărut vreo­dată in volum Articolele politice? Au apărut vreodată în volum foile­toanele şi pamfletele? Se mai gă­sea în librării Filozofia portretului lui Ţepeş? Au apărut vreodată în volum poeziile umoristice? Se mai găseau în librării şi mai erau cetite de un public întins conferinţele lui Hasdeu? Exista în comerţ o ediţie o­­norabilă a dramei Răzvan şi Vidra cu notele şi prefeţele autorului? E zadarnică sacra­mânie a d-lui Murăraşu, atâta vreme cât nu ne demonstrează — cu agreabila d-sale obiectivitate universitară — circula­ţia scrierilor lui Hasdeu. Pentru că asta însemna „Hasdeu regăsit“, s-a făcut accesibilă publicului românesc de pretutindeni o selecţie copioasă din scrierile marelui poligraf. Că selecţia aceasta nu-i place d-lui Murăraşu, e cu totul altă poveste D-sa e singur responsabil de faptul că nu-i place Duduca Mamuca şi nici „forma-i epurată“, Micuţa (op. cit. p. 48). Inutil să convingi pe un atât de sever critic şi istoriograf literar, ca d. Murăraşu, că această nuvelă este o capod­operă a literaturii româ­neşti. D. Murăraşu a avut însă cu­rajul să scrie şi să semneze urmă­toarele aprecieri asupra nuvelei lui Hasdeu. „Spirite de gust îndoelnic, alunecări spre vulgarităţi şi trivial, întâmplări deslânate şi fără legă­tură logică, o comică dacă nu chiar ridicolă infatuare a eroului, calam­bururi, superficialitate de gânduri şi simţire, toate acestea nu pot da împreună o bună bucată literară (op. cit. p. 48). Asupra gustului li­terar, ca şi asupra stilului şi gra­maticei d-lui Murăraşu , nu-mi îngădui să fac niciun comentariu. Recomand însă cetitorilor mei să recitească întreaga pagină din opus­culul d-lui Murăraşu. Eu nu pot re­produce aici decât câteva fraze. „M. Eliade, ca să atragă atenţia a­­supra persoanei sale — scop unic al ediţiei — a ales tocmai bucata care a fost obiectul unui scandal li­terar. Scandalul l-a preocupat pe M. Eliade, nu valoarea literară a bu­căţii... Şi mai e ceva: e la ordinea zilei problema literaturii imorale, literaturii de scandal. Cum şi M. E­­liade a fost Învinuit de imoralitate şi­ a găsit un precursor in... Hasdeu“ (op. cit. p. 48-49). D. Murăraşu, ca întotdeauna, este foarte precis: „scandalul" a izbucnit în Mai 1937; ediţia Hasdeu a apărut în Mai 1937; textul nuvelei, transcris în 1934, a fost tipărit în toamna anului 1936. După cum se vede, informa­ţiile d-lui Murăraşu sunt riguros exacte: cu trei ani înainte, eu pre­văzusem „scandalul“ la „ordinea zi­lei“ şi transcrisesem nuvela lui Has­deu“... De asemenea, d. Murăraşu e singur responsabil că nu-i place Filosofia portretului lui Ţepeş şi Fondul bas­mului. D-sa „are impresia“ că aceste bucăţi „au fost alese pentru motive subiective, nu pentru că ar repre­zenta ceva deosebit în cultura noas­tră” (op. cit. p. 50). Nu-i place nici Mişcarea literelor în Eşt (ibidem), nu-i plac vreo 6 articole politice „lipsite de valoare ideologică" (p. 51) nu-i place foiletonul dramatic Gu­vernul din Paris, etc. etc. Ce-i­ de făcut? Nimic. Toate aceste ..opinii critice'1 sunt scrise și semnate de d. Murăraşu. Cât de pregătit este d. Murăraşu in istoria literară a romantismului, o dovedesc paginile 20-29 ale opus­culului. D-sa afirmă lucruri pur şi simplu uluitoare despre romantism. Crede că „universul de armonii şi simboluri, corespondenţele nevăzute setea de „origini“ (p. 21), toate a­­cestea nu sunt ale lui Hasdeu. D-sa crede că „magie“ înseamnă fachi­­rism şi din toată Introducerea edi­ţiei mele a înţeles că vreau să si­tuez pe „Hasdeu între... magi!" (op. cit. p. 36). Ce se mai poate spune în faţa unor atari afirmaţii? Să explici d-lui Murăraşu, în stilul d-sale d­irectiv şi universitar, că „magie" nu înseamnă fachirism şi să-i recomanzi un vocabular al ter­menilor tehnici? Ar fi şi asta o za- NI darnică pierdere de vreme. Şi apoi, nici măcar nu e interesant... M’aşi fi aşteptat ca acest brav nu­mărător de virgule să aducă serioase îndreptări şi completări la textul ediţiei mele. Bună, rea, ediţia Scrie­rilor lui Hasdeu îngrijită de mine, este întâia ediţie critică şi lipsurile unei opere de început sunt inevita­bile. Şi astăzi, textul scriitorilor francezi din secolul trecut este a­­meliorat de la o ediţie critică la al­ta. Baudelaire, sau Balzac au avut parte de mai mulţi editori, foarte buni şi cu toate acestea textul ope­relor lor este neîncetat îmbunătăţit. Să vedem ce fel de „îndreptări" şi „adăogiri" aduce d. Murăraşu. Iau la întâmplare câteva exemple. La pagina 37 a opusculului, d. Mu­răraşu corectează astfel versul 1 din Tablou flamand: „Imblând pe'n odaie..." In ediţia mea, textul este: „Um­blând prin odaie...“ (p. 14, 2, 1). In Prefaţă (vol I, p. IX) mărturiseam criteriul după care am fixat orto­grafia: „Textele au fost publicate conform ortografiei Academiei Ro­mâne. Hasdeu însuşi şi-a schimbat de atâtea ori ortografia, încât nu ne puteam opri la alt criteriu obiectiv“. La pag. 37 a opusculului, d. Mu­răraşu corectează versul: „Şi ţarină uitată...“ în: „Şi ţelină uitată...“ A­­ceiaşi observaţie: am publicat tex­tele, în afară de provincialisme spe­cifice, cu actuala ortografie acade­mică. La aceiaş pagină, d. Murăraşu în­Fără să fie înţeleasă şi apreciată cum se cuvine, totuşi anul trecut a fost realizată una din cele mai mari minuni ale sborului. Haessler şi Wil­­linger au reuşit să-şi construiască un aparat, care la 4 iulie 1937 a de­colat şi a sburat 712 metri, prin simpla forţă muşchiulară a pilotu­lui, care printr’un sistem de angre­naje, învârteşte helicea, dezvoltând tocmai atâta forţă cât este nece­sară ca să deplaseze planorul în Guvernul italian a hotărît ca toţi cei ce au suferit invalidităţi în timpul lucrului să fie ocrotiţi de instituţiile create cu acest scop. In acelaş timp a înfiinţat această insignă ca un semn distinctiv pentru ei Prima femeie care a locuit la Vatican La Vatican a încetat din viaţă, Theo­linda Banii, in vârstă de 76 ani, consi­derată drept prima femee care a locuit sub acelaşi acoperiş cu Sf. Părinte. The­­olinda Banui a slujit toată viaţa în fa­milia Papei, iar când monsignore Ratti a fost numit episcop la Milano a luat-o şi pe Theolinda. Mai târziu însă, când cardinalul Achille Ratti a fost ales Papă, luîndu-şi numele de Pius XI, n’a uitat de îngrijitoarea sa Linda, cum ii spunea. Şi astfel Theolinda a intrat in­ lăuntrul Vaticanului, unde a locuit pâ­nă la moarte. Nimic nou... Se crede, de obiceiu, că footballul a luat fiinţă în Marea Britanie, ţara cla­sică a diferitelor Jocuri in aer liber, şi că are o existenţă de aproape cincizeci de ani. In realitate el a renăscut acum jumătate veac într’o formă mai nouă, încă pe vremea reginei Elisabeta, și chiar mai înainte, sub domnia lui Edu­ard Iîl, englezii jucau football. Dar nu numai atât. Legionarii lui Cezar prac­ticau acest joc. Locuitorii insulelor Fe­­rey, jucau cu o minge de piele, um­plută cu fungi. In insula Majorca şi în Filipine, cercetătorii au descoperit dea­semenea urmele acestui sport. dreaptă câteva greşeli de tipar: „colindă pe flori“, în loc de „colinda pe flori“ (deci mărturiseşte că ver­siunea din „Columna lui Traian“ este colinda); „Mi-a rămas atâta în lume“, în loc de „Mi-a rămas atât în lume“...;, „A cănunţi cu'ncetul..." în loc de „a cărunţi cu'ncetul“... (deşi eu pusesem forma modernă „a cărunţi“), etc. In cele 64 de pagini de variante la „Răzvan şi Vidra“, d. Murăraşu găseşte câteva greşeli de lectură, câteva omisiuni şi greşeli de tipar. La cele peste o mie de titluri, notate în Contribuţiuni la bibliografia scrierilor lui Hasdeu, d. Murăraşu adaogă vreo douăzeci. Versuri ca acestea: „Căci dobitoacele cuminte“ trebuiesc cetite: „Căci dobitoacele cu­minte“. Greşeli evidente de ti­par („doar“ în loc de „dar“) sunt notate cu scrupulozitate ca o pro­bă de lipsa totală de valoare a edi­ţiei mele. Voi ţine seama de toate accentele, virgulile şi apostroafele pe care le-a corectat d. Murăraşu, la o a doua ediţie a Scrierilor lui Has­deu. Dar nici măcar nu sunt co­rectate, în opusculul d-lui Murăra­şu, toate greşelile de tipar din e­­diţia mea. Iată bunăoară, la pagina 25, vers 23 — o gravă greşală: „Şi parcă că voeşte mormântul..." Dar să avem răbdare. D. Mură­raşu este oricând gata să mai publi­ce un al doilea opuscul, remarcând şi comentând această greşală de ti­par şi celelalte, câte or mai fi... Mircea Eliade sbor, urcându-l la înălţimea de un­de curenţii să-i poată da libertate de acţiune. Cei­ace au obţinut cei doi germani la Mainigen, nu este decât un în­ceput, care ne va conduce, probabil, înspre sborul ideal cu „bicicleta ae­riană“. Fotografia de mai sus, reprezintă planorul acţionat de forţa muşchiu­­lară, care este expus de câteva zile la Berlin, la expoziţia aeronautică. JOS FARSA 1­44­ ­­GCv tv-;,_ Pantalonii şi diplo­maţia La Londra se comentează foarte viu, declaraţiile făcute de reprezentantul Statelor Unite la Londra, cu ocazia de­barcării sale la Southampton. Ceremonialul de Curte engleză este unul dintre cele mai rigide şi prevede printre altele ca orice ambasador sau străin prezentând scrisorile sale de a­­creditare Suveranului să poarte panta­loni scurţi strânşi pe genuchi. Noul am­basador american, Remredy, a declarat răspicat că el nu va purta calota de ce­remonial, ci se va prezenta la Curte aşa cum se îmbracă in ţara sa. Protocolul este deasemenea clar şi sever. ,,Nu se trece... decât cu pantaloni scurţi.­­ Cum se va rezolva chestiunea aceasta delicată este curios de ştiut. Precedente există totuşi pentru doi ambasadori francezi cari de asemenea au refuzat să poarte calota, şi dificultăţile au fost îndepărtate prin subterfugii care au împăcat... și capra și lupul. Poftifi — Borş rusesc cu bucăţele. — Clătite cu spanac şi sos de roşii. — Brânză albă. — Fructe uscate şi portocale. LĂMURIRI ASUPRA MESEI DE AZI Clătite cu spanac şi sos de roşii. Faceţi o pirea de spanac tocat, îi a­­dăugaţi unt, săraţi şi pipăraţi după gust. Socotind după numărul mese­nilor faceţi clătite bune subţiri dar nu prea rumenite. Le prăjiţi într’o tigăiuţă mai micşoară ca să aibă o circonferinţă mai mică. Va trebui patru de persoană. După ce sunt toate gata, le umpleţi cu spanac pă­­turindu-le aşa cum se fac sarmalele, închise la căpătâie. Le rostiţi la rând pe o farfurie de servit, turnaţi pe deasupra un sos gustos, dulce a­­crişor dar brodit bine şi din sare şi piper. Vârâţi cinci minute la cuptor. Fructe uscate: Pe lângă zemoasele portocale, pe care puteţi să le ser­viţi stoarse gata în ceşcuţe sau pă­hăruţe, daţi la masă fructe uscate, variate, bunăoară. Pruna uscată, nu­mită prozaic de Doctorul Jenner, mătura intestinului. Grupul: migda­la, aluna, stafida și smochina, simpa­­ticile frutta seca, numită de francezi, Ies quatre mendiants, cei patru cer- la masă setori, cerşetori de un păhăruţ de vin pesemne. Migdala este desertul ideal al diabeticilor. Mica alună, torefiată, prăjită bine, cafeaua la cei bolnavi de inimă. Stafida compune cu smochina, curmala şi roşcova, cele patru simple din tisana contra gripei şi a bronşitei. Exotica şi ară­­mează tuşea şi dă somn. Iar nuca pe care bătrânii noştri o urcau cu sacii în pod, este un aliment straşnic pen­­tru anemici, uleiul ei produce calo­­rii şi redă energia vitală. Nuca us­cată conţine 58 la sută grăsime, 16 la sută materie hirocarbonată şi 16 la sută materie azotată. t­ag. 3 cuvmju FEMEII Gustul şi mirosul Drept ar fi ca atunci când vrem să cunoaştem părerea cuiva asupra u­­nui fel de mâncare să nu-i punem întrebarea obişnuită, bunăoară: E gustoasă friptura? Cât de ciudat vi s’ar părea, firesc ar fi să spunem: — Miroase bine friptura? Căci ceace simţim ca gust, este aproape totul datorit mirosului. Limba şi cerul gurei, organele pro­priu zise ale gustului, primesc doar patru diferite sensaţii: amar, dulce, sărat şi acru. Toate celelalte concep­­ţi de aromă şi nuanţe sunt recepţio­nate numai prin sistemul nerv­s al nasului. O plăcere gastronomică, de­gustarea prin soarbere a cafelei, a ceaiului, o datorim numai mirosului. Ştim fiecare că la guturai nu mai simţim gustul la nimic. Mucoasa congestionată insensibilizează nervii nasului. Profesorul Richard Hesse, lămureşte activitatea mirosului în slujba gustului printr’o experienţă foarte simplă. Doi bolnavi, primind o lovitură la cap, au pierdut cu de­săvârşire simţul mirosului. Gustul le rămăsese, dar ce folos! Ei nu pu­teau deosebi ceapa fiartă de mărul fiert. La vinuri, alt bucluc! De pildă între un Porto şi un vin de Bour­gogne, cel dintâi era pentru ei o apă îndulcită, iar al doilea oțet slab. O jale! Mângâierea ar fi fost în vin. Qu’importe Taromé pourvu qu’ont ait l’ivresse. m. m. I. -j iVÂYORBESTE Ora de administrare a medicamentelor E bine să se știe că pentru ma­joritatea medicamentelor obicinuite azi, nu e deloc indiferentă ora de ad­ministrare. Uneori medicul poate uita la prescrierea unui tratament, să semnaleze și să accentuieze asu­pra momentului cel mai favorabil. Apoi mulţi, foarte mulţi dintre pa­cienţi au o nejustificată tendinţă de a lăsa capriciului sarcina reglemen­tării acestor fapte, lucru care nu e deloc în favoarea unei bune reuşite a tratamentului. Şi adesea se în­tâmplă ca o bună parte a eşecului unui tratament să fie datorit necu­noaşterii regulilor de administrare sau respectării lor. In genere oride câte ori e vorba de un medicament, care trebue să ac­ţioneze repede, el va fi luat pe sto­macul gol. In acest caz absorbţia lui se face mai rapid şi efectul e mai prompt. Invers, în cazul că e vorba de medicamente acţionând mai lent, ca şi de cele cari au o acţiune iri­tantă asupra stomacului şi a intes­tinelor; ele vor fi administrate odată cu alimentele sau după masă. In fe­lul acesta — ele amestecându-se cu alimentele — absorbţia lor se face treptat, într'un timp mai îndelun­gat, iar acţiunea iritantă este scă­zută prin amestecul şi diluaţia sufe­rite. Iată acum şi îndrumări mici spe­ciale: Medicamentele destinate a excita secreţia gastrică şi a stimula pofta de mâncare, denumite şi în medi­cină aperitive, se vor administra nu în momentul aşezării la masă — cum se face destul de des — ci cu un sfert de oră sau o jumătate de oră înainte, aşa ca să aibă timpul să acţioneze şi să-şi producă efectul. Cei care iau bicarbonat de sodiu sau belladonă (în mod obicinuit pentru suferinţe stomacale) ştiu că acestea se iau după masă la o oră sau chiar două ore. Luate înainte de masă ele pot produce perturbaţii ale digestiei. Luate în timpul mesii sau imediat după, sunt de mai pu­ţin folos. Tot astfel când e vorba de cărbune medicinal, Purgativele tre­­buesc să se ia de preferinţă dimi­neaţa; laxativele, din contră se vor lua seara. Acţiunea acestora din ur­mă se exercită mai eficace în cursul liniştei organice de noapte şi rezul­tatul este un binefăcător scaun di­mineaţa la sculare. Iar clismele nu vor fi administrate niciodată ime­diat după masă, căci în acest caz produce colici mari, ci cât mai de­părtat de mese. Medicamentele pentru cord, ca şi cele pentru somn se vor lua la dis­tanţa de mese, aşa ca stomacul să fie liber. Din contra­­ bromurii, iodul, urotropina, crepsotul şi alte balsamice, precum siropurile de tuse cari conţin aşa ceva, se vor lua în timpul mesii, sau imediat după ea, pe stomacul plin. Tot aşa şi cu un­tura de peşte care altminteri poate provoca greaţă şi luată pe stomacul gol poate să fae pofta de mâncare (grăsimile scad secreţia stomacului) Mamele trebuesc să cunoască a­­ceastă regulă! Tonicele cu fier, cu arsenic, cu glicerofosfaţi, cu calciu vor fi admi­nistrate deasemeni în cursul mesii, la începutul ei de preferinţă, ca şi si­ropul iodo­tanic. Vinurile medici­nale deasemeni. In sfârşit sunt unele medicamente cari au reguli mai speciale. Chinina, în caz de paludism, se administrea­ză cam cu 6-8 ore înainte de mo­mentul accesului — când acesta este cunoscut. Regula aceasta — e drept — nu prea mai e luată în conside­raţie azi, dar ea îşi are justificarea: luând astfel chinina, facem ca în­tâlnirea parazitului cu medicamen­tul, în sânge, să se producă la mo­mentul cel mai propice nimicirei lui. Salicilatul de sodiu, administrat in reumatism acut, de asemenea cere o regulă specială de administrare: el cere o administrare continuă în do­ze mici, fracţionate, repetate la in­tervale scurte, dacă se poate chiar noaptea. Doza zilnică de 8-16 grame e repartizată astfel ca bolnavul să ia la fiecare 2 ore o nouă doză. Me­dicamentul se elimi­nă foarte repede prin urină (nn 2-3 ore) aşa că e ne­­voe să ţinem organismul în continuă alimentare cu salicilat pentru a ob­ţine rezultatul dorit. Vedeţi clar cât de importantă e chestiunea expusă în rândurile de mai sus. Intr'o cronică viitoare, ceva şi asupra altor modalităţi ideale de administrare medicamentoasă. • Dr. Clinicus !

Next