Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)
1938-03-23 / nr. 3181
Pag.vVSky Siiri IF-fj MUNCA Sunt câteva ceasuri de când răsoiesc, uluit, cele două volume publicate de d. Barbu Theodorescu: bibliografia istorică și literară a lui Iorga (Buc., 1935, 381 pag. gr. în 1°) și Bibliografia politică, socială , economică a lui N. Iorga (Buc., 937, 370 pagini). Toată lumea știe că d. N. Iorga a scris mult şi piul- Dar numai o parcurgere lentă a acestor bibliografii fui dă o icoană precisă a vastităţii operei celui mai reodihnit dintre români. Bibliografia d-lui Barbu Theodorescu, care opreşte la 1 ianuarie 1935, cuprinde toată activitatea publicistică d-lui N. Iorga. Adică, 1003 volume, 1.755 articole și 4963 recenzii. La acea dată, când işi încheia d. Nieodorescu bibliografia, îi mai eau cunoscute încă 100 articole, cele mai multe publicate prin periodicile streine, dar care n’au putut fi probate sau consultate în tară. Deatunci, însă, au trecut trei ani. Şi amicul bibliograf va trebui să pui la curând un supliment, în care se afle înregistrate şi clasate cele proximativ 2000 articole şi recen- te apărute între timp, şi cele aproao sută de volume şi broşuri pe bre . Judecând după media anuaa tipăriturilor d-lui Iorga, 25-40 (imuri — fără îndoială că ie-a scris ana neobosită a savantului român ! Munca de benedictin a d-lui Bar Theodorescu va ajuta foarte mult cât pe cercetătorii literari cât şi pe Storic In genere. Rubricile bibliofilei sale sunt precise, şi cel cavrea să cunoască activitatealui Iorga într’un anumit domeniu, poate orienta cu uşurinţă. Este cu cât mai preţioasă această bibliografie, cu cât cărţile au indicate şi ■ta din Biblioteca Academiei Române, simplificând şi mai mult contitarea lor. Din afară de meritele sale ştiinţific, această bibliografie poate fi insiderată şi ca o contribuţie primală la „viaţa morală” a Româiei moderne. Cel puţin, aceasta esprima impresie pe care ţi-o fac dle două masive volumeer o viaţă muncă. Poţi să crezi sau să nu vezi în ideile pentru care a militat N. Iorga. Poţi să-i citeşti sau săi-i citeşti cărţile. Un lucru este, însă, sigur: că eşti copleşit până la paralizie de munca sa titanică, pe care nu a egalat-o încă nimeni în istoria neamului românesc. Au mai fost oameni care au cetit viaţă întreagă. Dar n’au ştiut să scrie. Au mai fost oameni care au scris o viaţă întreagă. Dar n’au cetit aproape nimic. Nu mai aveau timp. D. N. Iorga a avut timp pentru toate. Priveşti aceste 750 de pagini de bibliografie, şi-ţi aminteşti că, în afară de scris, d. Iorga a mai ţinut mii de conferinţe şi discursuri, a străbătut nenumărate ţări, a învăţat generaţii întregi de studenţi. Bibliografia aceasta, cât e ea de copleşitoare ,nu oglindeşte toată munca d-lui Iorga... Repet, ceia ce mi se pare mai amoral" şi mai stenic în viaţa de savant şi profet a d-lui N. Iorga — este munca. Nu că noi,„românii, n’am fi oameni muncitori. Suntem, în orice caz, tot atât de muncitori ca mulţi dintre vecinii noştri. Dar asta încă nu e destul. Şi chinezii sunt muncitori, dar faţă de regimul de muncă şi rezistenţă al japonezilor, eforturile chinezilor pălesc. Aşa cum se arată vremurile, putem afirma fără teamă că neamul românesc nu-şi va împlini destinul dacă nu-şi va dubla eforturile, dacă nu va munci de două ori pe cât munceşte astăzi. In faţa acestui destin care ne aşteaptă, viaţa de muncă a d-lui Iorga poate fi privită ca o mare faptă morală. Gândurile unui om se potrivesc o bucată de vreme cu pasul istoriei, apoi nu se mai potrivesc. Scrisul are, de asemea, ursite pe care nimeni nu le poate ghici. Dar fapta morală, pilda vie a unei vieţi de muncă, timpul nu o mai poate măcina. Pildele acestea nu sunt numai sfenice; sunt „molipsitoare” în înţelesul tehnic al cuvântului. Au fost oameni care au îndurat cele mai grozave chinuri fără să murmure, pentru că au fost „molipsiţi” de Mucius Scaevola. Să nădăjduim, pentru binele nostru, că foarte mulţi tineri vor alunga oboseala muncii lor, amintinduşi de cele peste o mie de volume scrise de d. N. Iorga... Mircea Eliade „filh. ' .'.NI ■ ! , !'.* ...OMNIBUS Cineva ne pune o întrebare. Cine despre el că este un egoist care nu a fost Joubert. Vrea să știe ceva, şi hcă se poate ar vrea să știe ceva tu despre acest Joubert. Din cauza li a fost chinuit într’o seară. Era Ifr’un salon, și o doamnă bătrână, praznic de urîtă, pioasă și cu mopclu, avea o talie de părea că taneii sunt mai sus decit capul, puneamai întrebări în legătură cu acest pe, etc., etc. I Iubite prietene, prea multe lucruri ştiu despre el, şi ceia ce este mai heros pentru dumneata, nu ştiu nimic de rău. Joubert a fost tipul pi mai delicat şi cel mai original în clasa oamenilor oneşti, un tip care numai vechea societate i-a ptut produce. Era spectator, audit, fără ambiţie, fără invidie, cujos, vacant, atent, desinteresat şi interes pentru orice, amator veritri o ff de lucruri frumoase. Ştii cine descrie aşa? Chiar Sainte-Beuve era un om care voia să conserve şi cunoască. Dar a conserva şi a cunaşte, nu sunt astea, după Platon, fricirea vieţii private? Joubert era păcut să fie prieten. Nimic n’a culuat mai mult decât prieteniile, se cupa de ele, le îngrijea. Poate că întru asta, Chateaubriand spunea Autolycus se ocupă decât de alţii. Dacă eşti nedrept, şi dacă Intradevăr îl urăşti pe Joubert, speculează această apreciere eronată a lui Chateaubriand. Mă întrebi ce-a publicat? Când a murit în 4 Mai 1821, n’avea nimic publicat. Dar în 1838 Chateaubriand îi publică prima culegere din reflecţiile sale; volumul era intitulat Pensées. A doua zi fu epuizat. In 1909 fu reeditat la Blond et Gay de Victor Giraud. Patru ani după asta apare o a doua ediţie diferită de cea a lui Chateaubriand. Titlul: Pensées, Essais et Maximes. Şi în sfârşit, Paul Raynal, un prieten al familiei Jubert, le-a reeditat definitiv în două volume masive. Ştii cum s’a caracterizat el? Iată. Dacă există undeva imn om turmentat de blestemata ambiţie de-a pune totul dintr’o carte într’o pagină, totul dintr’o pagină într’o frază şi această frază într’un cuvânt, atunci acesta sunt eu. Atât. Acum vei putea răspunde ceva groaznicului tău Inchizitor. Ar fi necesar să-ţi dau şi câteva maxime, dar nu mai am loc. Ne întâlnim şi ţi le spun. 4t r ela Villon la Silly Symphony prin Poem . Problema originalităţii în artă nua rezolvat încă. Este mai mult o Trestie de culoare, adică de raporuri plastice, decât o chestie de mişare, adică de tempo al gândirii — prin urmare de apropieri de plaiuri. In ce cântar măsurăm înfăţiarea obiectivă a vieţei şi oglindirea aspectului ei în sensibilitatea creeului nostru? Cu ce greutăţi stabilul echilibrul talerelor? Gândirea, voinţa noastră şi exprimările celorlalţi se agaţă de şocul nostru în faţa naturii. Ca să desluşim ce aparţine altuia în prezentrea ei, ne trebuie un efort de despărţire în care luciditatea distruge Idessa sinceritatea. Iar dacă sinceritatea nu reacţionează imediat, nu mai suntem asiguraţi de autenticitate, adică de singura justificare a îdrăznelii de-a cuprinde într’un cerc străin de ea, clipa de viaţă care ne-a zguduit în trecerea ei de bolid. Apanajul geniului este să găsească Inodul de expresie fără ca să-i percepem intenţia de-a se manifesta de aceea se vorbeşte de simplicitatea, de facilitatea geniului. Intr’adevăr, munca de selecţionare, de scintetizare a lui se face înlăuntr’l gândirii din oceanul insondabil al subconscientului. Iar când ajunge Euprgida la suprafaţa intelgenţei, s’a desghiocat de elementele care i-ar fi îngreunat vibraţia şi i-ar fi întârziat puterea de convingere. Ţâşneşte rapid — cu o exactitate nouă în formă, dar cuprinzând perfect cauza pe care vrea s’o servească. Acest act de graţie al geniului poate fi mai mult sau mai puţin strălucit, după capacitatea lui de-a primi scânteia divină care-l învesteşte cu puterea de creaţie. In muzică, Bach şi Mozart răspund precis la formula de sinteză a geniului. In literatură, adeseori femeile, cu toată sfiala lor, au avut eroismul să se avânte, fără ocolire, pe piscurile înalte ale expresiei, cu pulsaţia în axa inimei. Femeia reţine, mai vioi decât bărbatul, copilăria în fiinţa ei. Nervii feminini înregistrează mai direct sensaţiile, şi vor să scape de ele în mod mai desinteresat — adică să scape de ele, pur şi simplu, neavând o organizaţie intelectuală destul de statornică pentru că să le ordone prin judecată. De aceea literatura feminină este dinamică şi desarmează orice scrupul. Apoi copilăria Cu concepţia ei particulară a universului, poartă un principiu sacru care o înrudeşte cu geniul: Micşorează distanţa în spaţiu ca şi în timp. Astfel, viziunea capătă o amplificare care atinge planul poeziei — adică a supranaturalului divin, şi hotarul grotescului — adică al fricei de diavol. Cu elementele acestea din afară de materie îşi construeşte copilul lumea, hrana imaginaţiei care va deveni mierea talentului, dacă îi va fi hărăzit Dumnezeu talent. Aceleaşi elemente rămân intacte în femeie pentru că nu le-a măcinat în făţărnicia preocupărilor masculine, şi s’au cufundat în fibrele delicate ale impresionabiliităţii, unde şi-au păstrat putinţa de expansiune. In literatura feminină, velocitatea verbului este prin urmare o rămăşiţă din copilărie, sau mai bine zis o ramură legată de trunchiul primilor ani. Pe scara valorilor care cuprinde pe Madame de Sévigné, fetele Bronte, Kathreen Mansfield și minunata Colette, putem adăuga astăzi numele unei românce, Doamna Georgeta Cancicov, care intră cu o carte recent apărută, deadreptul in hora ritmului creator, atât de glorios reprezentat de predecesoarele sale. In volumul intitulat „Poem“ autoarea desfăşură un film al vieţii unui sat moldovenesc, unde fiece vieţuitoare, cu două sau patru picioare, apare într’o lumină crudă, puternică, care apropie imaginea ca într’o lanternă, magică s’ ne impune caracterul ei, fără posibilitate de interpretare. Viteza stilului este chiar miezul stilului tinerei scriitoare, iar darul de-a alege numai esenţialul, tocmai caracteristica marelui talent cuibărit în sufletul Doamnei Mircea Cancicov. Fără şovăială, zvârlind departe procedeurile romantice, fără a subiectiviza evenimentele rustice pe care ni le transmite fulgerător, ne face să asistăm la ele intr’un prezent care ne loveşte ca un val, şi se sparge pe ţărmul Poeziei şi al Grotescului de care pomeneam mai sus. Ţăranii din Poeni nu sunt fardaţi de artificiile convenţionale. Sunt emanaţiile naturale ale pământului nostru, cu ogoare aspre şi cer fraged. Un instinct puternic îi mână în anotimpurile sărbătorite de ei cu furios clocot de viaţă. Se ciocnesc într-o vervă care-i împreunează în dragoste şi în bătăi cu aceiaşi credinţă în Dumnezeu. Firul care uneşte capitolele savuroase ale romanului este însăşi palpitaţia de viaţă a naturii. Un pantheism ortodox agită pe eroii trudiţi ai satului, şi îi înalţă până la prestigiul unui simbol primitiv. Cu o sintaxă necioplită, cu fraze pripite, cu repetiţii de vorbe colţuroase ca aşchiile, Georgeta Cancicov vrăjeşte materia şi îi insuflă viaţa. Apar, unul după altul apoi toţi deodată, Grigore, Lucreţia, Rusu Mătuşa, Ioana Bârlădeanu cu piciorul de lemn, iapa Steluţa, Dudău dascălul, toţi şi toate ţărăncile, din Poeni, cu grijile lor, temperamentelelor diferite, grăesc, se mişcă, aşa de precizaţi ca volum în atmosfera ţărănească, încât nu te mai îndoeşti de-ai fi cunoscut cândva. Sunt impudici pentru că sunt naturali. Sunt bătăioşi şi puerili. Animozităţile lor se disolvă în brutalitate şi trece prin ei furtuna ca peste busuiocul Mătuşii Popârţan: „stătea la geam şi întindea gâtul să vadă dacă nu i-a tăvălit ploaia busuiocul răsădit în fundul casei. Căci avea mare nevoie de busuioc pentru farmece“. Dacă unele capitole ca moartea şi priveghiul lui Tărăbuţă ne cutremură de un râs care se înrudeşte cu tonicul jazzurilor negre, apoi moartea Nataliei este de o poezie de diamant brut şi aminteşte, în lirismul ei violent şi neînduioşat, scrisoarea D-nei de Sévigné despre moartea lui Turenne. Cu o discreţie fină, autoarea evită să istorisească cât de generos intervine în supărările bieţilor oameni din jurul conacului boeresc. Dar o ghicim din familiaritatea cu care este chemată să participe la evenimentele cotidiane. Fată vaca Mârţolea (admirabilă pagină), se cunună Catrina, vine Sorcova în curte, se face clacă de pene la Ioana, toate faptele se petrec cu autoarea în mijlocul ţărăncilor, prietenele ei. Le observă şi le ţine minte. Se înscriu în sufletul ei, lacrămile şi bucuriile simple, acceptate ca o ur■ sită. Autoarea a priceput legătura neîntreruptă dintre om şi natură şi a păstrat în text cadenţa resemnării lor şi intimitatea lor cu moartea şi viaţa laolaltă. II simte în deznădejde şi violenţe mai aproape de misterele naturii decât cercetătorii ştiinţifici. Profilate pe orizontul larg al peisagiului, toate gesturile capătă o aureolă de permanenţă. Şi poezia, ca o aromă se răspândeşte în notaţiile scurte cu care prinde o înfăţişare, o corespondenţă de nuanţe. Scrie despre Lucreţia : „Ea toată era frumoasă ca un apus de soare“. Mai departe „Ai fi zis că Lucreţia, copilul şi oile fac una. Erau cu toţii aşa de uşurel, parcă nici nu atingeau pământul“. Când o sărută Rusu, ea îşi culcă capul pe umărul lui „se uită galeş la jarul din vatră“. Cu observaţiuni psichologice de o subtilitate de sfert de ton clădeşte Georgeta Cancicov un caracter, care-şi păstrează unitatea până la sfârşit. Fraza este limpede, curgătoare. Nu se modelează după oportunitatea subiectului, ci rămâne în animaţia ei optimistă. Pune în valoare câte un detaliu fără să întârzie câtuşi de puţin ritmul viguros al povestirii. Conversaţia este elintică — cum sunt în realitate întâlnirile ţărăneşti. Eroii ei trec iute de la bună voie la supărare. Sunt susceptibili şi gata la trântă. Sar înjurăturile şi ameninţările ca din praştie. Sunt zgomotoşi la joc şi rezervaţi în durere. Perspectiva dialogului are siguranţa măiastră a viei satire. Contrastele se strâng până la contorsiune, iar destinderea de apoi aduce parcă o mângâiere în care se simte îndurarea Domnului. Unele scene aduc aminte de energia sălbatică din Evul Mediu. O nevinovăţie archaică transfigurează fiinţele umilite. Autoarea porneşte la o mănăstire dis de dimineaţă. Ajunsă la poartă vede „Un călugăr aproape nebun dar liniştit păzea un cârd de curcani. Când m’a zărit s’a sculat şi s’a îndoit de 3-4 ori — adică mă saluta, îşi făcu semnul crucii şi spuse uitându-se bucuros la cer „ Dumnezeule, eşti acasă ?“. Curcanii şi credinţa monahului sunt pe acelaş plan, planul de viaţă dăruită de Dumnezeu. In apropieri de genul acesta găsim emoţia, frăgezimea impresiilor formând un contrast uimitor cu realismul brutal din alte episoade. Intre pământul românesc şi sufletul Doamnei Cancicov există o înţelegere tainică care o face să exclame „ai dori să fii un câmp verde şi să te pască turmele de oi“. In această frescă, de o minunată putere de evocaţie, găsim toate argumentele pentru care Poenii apar ca un popas armonios între poezia lui Villon şi un bun Silly Symphony, iar calităţile ei excepţionale ne indreptăţesc să afirmăm că această carte îşi găseşte locul printre cele mai de seamă bucăți din tezaurul Tteraturei românești. ANDRÉ SUARES, neîntrecutul cunoscător al lui Tolstoi, care a dat unul din studiile cele mai substanţiale asupra romancierului rus, a reluat subiectul, însă cu o modificare, care pare senzaţională, la prima vedere. El alătură numelui ilustru, alte două nume: unul mondial Cervantes, şi altul, care tinde la gloria nemuritoare: Baudelaire. Acesta din urmă, atât de contestat de contimporani, a fost obiectul unui studiu profund şi inteligent, aşa cum numai Suares poate să-l facă. Baudelaire este „un artist ale cărui gândiri se exprimă printr’un cânt”, care stă la marginea misterului lumii, redând într’o armonie de ritm, idealismul eternei fericiri şi sfâşietoarea realitate a celor pământeşti. Tot sensul vieţii de astăzi, toată profunzimea criticei moderne, pentru a interpreta un poet sub aspectul existenţii lui într’o perspectivă de umanitate permanentă, în care se îmbină toate manifestările omeneşti din toate problemele universului, le găsim în concepţia lui Suares despre Baudelaire în „Trois Grands Vivants’’, Cervantes şi Tolstoi pe lângă Baudelaire? Neverosimil. Şi totuşi, aceşti doi giganţi îl însoţesc pe Baudelaire în galeria măreaţă a geniilor lumii ca martori ai consacrării noului nemuritor. CONSIDERAŢIUNI CRITICE, I. Nuvela lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Ed. Universul 136 p. 80 lei, este teza de doctorat, Facultatea de Litere, Bucureşti, a doamnei Cecilia Caronis. Nuvela d-lui Brătescu-Voineşti este judecată după principiile profesorului Mihail Dragomirescu. Dar despre conţinutul acestei cărţi vom reveni cu o notă amplă: SBORNIKUL ZIARIŞTILOR SLOVENI. — Anul trecut ziariştii din Slovenia au sărbătorit două date importante din istoria ziaristicei slovene;■ 140 ani de la apariţia celui dintâi ziar „Lublanske Novize” (1797- 1800), scos de poetul Valentin Vodnik şi 30 ani de la fondarea organizaţiei lor profesionale. Pentru aceasta au organizat la Lubljana o mare expoziţie de presă, în care a putut să se vadă evoluţia şi progresele presei slovene. In acelaşi timp secţia din Liubljana a Sindicatului ziariştilor iugoslavi a publicat, în redacţia lui Bojidar Bork, un Sbornik (Liubliana 1937, XVI, 269 pag.), al cărui conţinut oglindeşte istoria presei slovene. Sbornikul începe cu câte un cuvânt introductiv aparţinând fiecăruia dintre cei trei gazetari ajunşi miniştri în guvernul de la Belgrad, Korosec, Kramir şi Kulovec, cărora le urmează o introducere semnată de preşedintele sindicatului ziariştilor sloveni, Virant. 157 pagini sunt pline cu bibliografia ziarelor şi revistelor dintre 1797 şi 1936, alcătuită de specialistul dr. Jankce Slebinger. Din această bibliografie se vede că slovenii au avut timp de 140 ani 1074 publicaţii periodice, ceea ce e remarcabil pentru o ramură slavă care atinge abia un milion de suflete După războiu slovenii au avut 670 ziare şi reviste. Cotidienele apar laolaltă în 60.000 exemplare, iar revistele săptămânale sau altfel au un tiraj de 100.000 exemplare, fără publicaţiile religioase şi de specialitate. Nu există familie în Slovenia care să nu fie abonată măcar la un ziar sau la o publicaţie oarecare. Cifrele acestea mărturisesc suficient gradul de cultură al slovenilor. BLOC CENTENARUL NAŞTERII lui Gambeta, care va fi celebrat anul acesta, prilejuieşte d-lui P. B. Ghensi publicarea unei interesante cărţi la Albin Michel: „Viaţa şi moartea singulară a lui Gambeta“, et. BULETINUL SOCIETĂŢII studenţilor de la Facultatea de medicină veterinară, scos în bune condiţii ştiinţifice ne va face să revenim. Şr în INVITAT DE D. ARRIGO SERPIERI fost ministru şi Rectorul Universităţii din Florenţa, d. prof. Claudiu Isopescu de la Universitatea din Roma, a ţinut în aula magna, o frumoasă conferinţă despre „Literatura italiană în România". D-sa a început cu sugestia că opere literare italieneşti trebue să fi pătruns la noi încă din a doua jumătate a secolului al 15-lea, când Români vin în Italia şi Italieni vin în ţările noastre, şi a urmărit apoi ideile şi textele italieneşti pătrunse în literatura noastră prin influenţele sârbă, polonă şi grecească, apoi prin Viena şi direct din Italia prin şcoala latinistă şi prin cea italiană. Opere din literatura italiană au fost cunoscute în epoca unirii Principatelor şi apoi de cei mai mari scriitori în a doua jumătate a sec. al 19-lea, când atât de puternică a fost influenţa literaturii franceze. D. Isopescu s’a ocupat apoi pe larg de răspândirea limbii şi literaturii italiene la noi de la războiu şi până în zilele noastre. D. Isopescu a fost răsplătit la sfârşit cu vii aplauze de numeroasa şi distinsa asistenţă, printre care erau d. Rector Serpieri, d. senator prof. Mazzoni, d. decan Pelegrini cu mulţi profesori universitari, numeroşi membri ai aristocraţiei florentine, intelectuali şi foarte mulţi studenţi italieni. Conferinţa face parte din ciclul de conferinţe despre cultura italiană în principalele literaturi europene. Prin prestigiul de care se bucură d. Isopescu, literatura noastră n’a fost trecută cu vederea şi a urmat după conferinţele despreliteraturile engleză, franceză, germanii şi spaniolă, într’un anumit fel. Tendenţioasă. Şi, totuşi, s’ar putea să spunem că este scrisă cu artă pentru cele câteva fragmente de fină observaţie sau de splendid humor. Asta, însă, fragmentar. Cartea in totalitatea ei este didactică. O poveste cu o familie bogată în membri şi cu trei milioane, de curând, câştigate la loterie. Cartea cuprinde aventurile familiei Tătărea şi a celor trei milioane. Fiecare personaj este un simbol. Un simbol încărcat de defectele unor întregi generaţii. Bineînţeles, sunt şi oameni cumsecade însă, porniţi pe discursuri. Pentru cei cari vor să tragă şi o concluzie la sfârşit, cartea are şi o morală. Didacticismul temei ar face imposibilă cartea la citit, dacă n’ar fi scrisă, cum este, de d. Mihail Negru. Adică într’un stil cursiv, presărat cu ironii. Deasemeni scenele hazlii fac lectura accesibilă. In urmă, după terminarea romanului, te gândeşti că aşa sunt unii oameni: discursivi şi moralizatori. Aşa este şi d. Mihail Negru. UNIVERSUL LITERAR (seria nouă) Nr. 5, 20 Martie 1938. Distingem: Personalitatea literară, C. Fântănelu; Criza nuvelei, Radu A. Sterescu; Despre experienţă, Mircea Vulcănescu; Arta şi obiect, Haig Acterian; Călătorului îi şade bine cu drumul — dramatizarea nuvelei lui Al. Brătescu-Voineşti de I. Sârbul; In noaptea de Lăsata Secului, nuvelă de Victor Popescu. O pagină este închinată lui: Gabrielle D’Annunzio. Semnează Simion Stolnîcu. Poezie: Radu Boureanu; Șt. Stănescu și Iul. Giurgea traducere din Rudyard Kipling. Cronici — literară: C. Fântâneanu; teatrală: Cicerone Theodorescu. Plastica: Paul Miracovici. MARIA WALEWSCA de Octave Aubry. Traducere. Ed. „Universala”, Bucureşti, 261 p. — 60 lei. Biografie romanţată. Dragostea dintre frumoasa domană Walewsca şi Napoleon, împăratul Franţei.. Personagii de curte. Atmosferă la balşi fast. Intrigi de curteni. Adevărul istoric nu interesează. Nu ne interesează dacă Maria Waleksca s’a dăruit pentru visul Marei Polonii, aşa cum ni se arată aci, s’au s’a dăruit pentru marea realitate a lui Napoleon. Cartea se citeşte. Te reţine prin figura lui Napoleon şi dragostea frumoasă a Măriei. Stil limpede şi fără înflorituri literare. t-------------m ■ m Lui Hansul JAPANOPTICUM PĂRINŢI ŞI COPII. Mihail Negru Roman; Ed. „Cugetarea-Delafras”, 240 pag. — 60 lei. Un roman care de fapt nu este roman. însuşi autorul spune că este mai mult o „modestă şi simplă povestire a unor fapte reale petrecute în vremea noastră”. O carte scrisă ■ • V ' - ’j-V Lv/w-vx. l v v ............ MONUMENTUL DE LA ADAM CUISL — Metope cu prizonieri barbari. 1 miercuri 23 1Vtartie la no I ' •şi I De la început, o precizare. Linia pe care o tragem între naturalistul Georges Louis Ledlere, conte de Buffon, şi fizicianul Bouasse, este numai în ceia ce priveşte consideraţiile lor asupra stilului. O problemă importantă şi la ordine. După Buffon, stilul nu este decât ordinea şi mişcarea impusă gândirilor. Dacă se văd legături, precise şi multe, atunci stilul devine ferm, nervos şi sigur. Iar dacă se lasă să se succedeze lent, şi dacă nu se uneşte decât în favoarea cuvintelor, atunci stilul va curge difuz şi slab. Lucrurile sunt clare. Dar la Bouasse? In cuvântul introductiv, o proză infinit savuroasă, a Cursului de Mecanică fizică, reeditat în 1912, el propune şi subliniază un stil dur, sec şi plin. Până aci deci, între cele două opinii, perfectă analogie. Dar totuşi, ceva mai departe începe discuţia. Buffon, ca orice naturalist, avea pasiunea continuităţii. Ca şi natură, în care el credea atât de mult, stilul său nu trebuia să facă salturi. Demnitatea majoră şi divină stă în imobilitate sau cel puţin în scurgerea care seamănă cu imobilitatea, nici într’un caz în mişcări precipitate şi în salturi. Proza, după el, trebue să înainteze cu demnitate, ca şi cum ar fi îmbrăcată în togă, şi să aibă o alură solemnă. Dacă se poate, o alură de procesiune. Aşa merge şi aşa este toată natura; aşa trebue să fie şi stilul. Dar ce ne facem atunci cu raţiunea? Cum o mai înserăm? Căci este ştiut, unanim ştiut, că raţiunea nu poate fi inserată, şi nici claritatea, decât în rupturi dialectice şi în mutaţii violente. Cu alţi termeni, raţiunea nu poate fi redată decât prin discontinuitate. Voltaire o ştia asta, matematicianul Joseph Bertrand o ştia şi el, şi la fel, o ştia Bousse, acest loial şi generos fizician. O ştiau* poate mai bine ca toţi cei de astăzi, bătrânii greci; discuţia a pornit da la oporiție lui Zenon din Eleea. Dar acum, o altă observaţie. Şi pentru stilul literar se recomandă aceleaşi însuşiri ca pentru stilul ştiin-* ţific? Bouasse nu face nici o deosebire. Ar fi raţiuni ca literatura să deteste un atare stil? Dar care este idealul celei mai bune literaturi? Nu să fie exactă şi concisă? Dacă lucrurile stau aşa, atunci, fără nici o rezervă, pentru stilul literar caracterul de dur, sec şi plin, constitue ca şi pentru cel ştiinţific o egală distincţie. Exact de aceiaş părere este şi academicianul Eugenio D’ors, fermecătorul estetizant catalan. In cartea sa, Au grand Saint-Christophe, ca apendice la un capitol, el reia problema. Syracuza — aşa scria odată Otto Weininger unui amic — este cel mai străin loc din lume. Acolo, eu n’aş putea decât sa mă nasc şi să mor. Dar să trăesc, imposibil. De notat, că Otto Weininger era atunci în Syracuza, şi că era pe patul de moarte. In legătură cu asta, Eugenia D’Ors încearcă o atitudine şi precizează. Sunt stiluri asupra cărora apasă o condamnare la fel cu aceia pe care Weininger o simţea că apasă asupra Syracuzei. Stilurile civilizaţiilor încă în copilărie sau în declin, nu în plina lor forţă şi in plină operă. Stilurile întrebuinţate de profeţi sau de elegiaci pentru anunţul viitotorului cât şi literaturii, în care nu se poate lucra. Lumea trebue să adopte un stil în care se poate lucra, stilul dur, sec şi plin. Da, şi discontinuu ca loviturile de ciocan, nu continuu ca valsul. Axente Sever Popovîci De la Buffon la Bouasse Me n e CARNET PLASTIC Reproducerea din această pagină reprezintă două metope din monumentul de la Adam Clissi. Despre acest monument roman, cel mai de seamă prin arta şi dimensiunile sale, a ţinut d. Paul Nicorescu, profesor la Universitatea, din Iaşi, o foarte documentată conferinţă. Sâmbătă 19 Martie, în sala Fundaţiei Carol. Decoraţiinea sculpturală a acestui monument triumfal, a fost transportată la Bucureşti de savantul tocilescu, încă de acum patruzeci de ani. Câteva zeci din metodele monumentului reprezentând scene de luptă dintre români şi barbari, se găsesc astăzi expuse în faţa muzeului militar din Parcul Carol, unde se pot admira. Foarte puţine sunt adăpostite la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, iar Muzeul de antichităţi din Istanbul, păstrează la loc de cinste una din cele mai frumoase reliefuri ale monumentului dobrogean. Mc. Sâmbătă 19 Martie crt. a avut loc la muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, adunarea generală anuală a asociaţiei academice „Vasile Pârvan” a foştilor membri ai Şcoalei Române din Roma. S-a ales un nou comitet pe anul 1938-39 având ca preşedinte pe d. Vladimir Dumitrescu, directorul muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti. * Secretariatul expoziţiei „Tinerimea artistică“ anunţă artiştii, că termenul prezentării formularelor de expozant a expirat. Tablourile urmează să fie aduse la Sala Dalles în zilele de 23, 24 şi 25 Martie, iar sculpturile numai în ziua de 1 Aprilie crt. între orele 9-13. La galeria de la Petit Palais dirt, Paris, a fost inaugurată cea de a, 28-a expoziţie a Grupului artiştilor, contemporani (Groupe des Artistes, de ce temps). La Pescara (Italia) în vechea, casă „lovită de fulger”, unde s’a născut marele poet d’Annunzio, se va organiza un muzeu unde vor fi adunate toate amintirile din adolescenţă şi din tinereţe. Primul etaj al casei va rămâne intact, aşa cum sa restaurat, cu o scrupuloasă exactitudine, istoricul Giancarlo Maroni, care a avut grijă să reconstitue încăperile după cânt erau în momentul naşterii lui D’Annunzio. In al doilea etaj vor fi aşezate amintirile din tinereţe ale poetului. Se vor putea vedea aci autografele, primele ediţii şi corespondenţa în dialectul abrutez pe care o schimba D’Annunzio cu prietenii săi. Două săli vor fi rezervate expoziţiei costumului din regiunile Pescara Aquima şi Maiella şi pentru produsele meşteşugarilor artişti din Abruzzo pentru care poetul a arătat totdeauna o mare predilecţie. *■ Expoziţia de pictură veche chineză şi japoneză, de la Muzeul Toma Stellan, cu opere din colecţia d-lui Frank Gunther, ministrul Statelor Unite din Bucureşti, va rămâne deschisă până la sfârşitul acestei luni. Doamna Severa Ştefan Sihleanu, soţia defunctului profesor Ştefan Şt. Sihleanu, a dăruit muzeului Alexandru Saint-Georges, al Fundaţiilor Culturale Regale, un frumos bust în marmoră, executat de sculptorul Ioan Georgescu, în 1891, pentru bătrânul Ștefan Sihleanu, reprezentând pe Ion C. Brătianu. * *