Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)

1938-03-23 / nr. 3181

Pag.vVSky Siiri IF-fj MUNCA Sunt câteva ceasuri de când răs­­oiesc, uluit, cele două volume pu­blicate de d. Barbu Theodorescu: bibliografia istorică și literară a lui Iorga (Buc., 1935, 381 pag. gr. în 1°) și Bibliografia politică, socială , economică a lui N. Iorga (Buc., 937, 370 pagini). Toată lumea știe că d. N. Iorga a scris mult şi piul- Dar numai o parcurgere lentă a acestor bibliografii fui dă o icoană precisă a vastităţii operei celui mai reodihnit dintre români. Bibliogra­fia d-lui Barbu Theodorescu, care opreşte la 1 ianuarie 1935, cu­­prinde toată activitatea publicistică d-lui N. Iorga. Adică, 1003 volume, 1.755 articole și 4963 recenzii. La acea dată, când işi încheia d. Nieodorescu bibliografia, îi mai e­­au cunoscute încă 100 articole, cele mai multe publicate prin periodicile streine, dar care n’au putut fi pro­­b­ate sau consultate în tară. De­­atunci, însă, au trecut trei ani. Şi amicul bibliograf va trebui să pu­i la curând un supliment, în care se afle înregistrate şi clasate cele proximativ 2000 articole şi recen- te apărute între timp, şi cele aproa­­o sută de volume şi broşuri pe bre . Judecând după media anua­­a tipăriturilor d-lui Iorga, 25-40 (imuri — fără îndoială că ie-a scris ana neobosită a savantului român ! Munca de benedictin a d-lui Bar­ Theodorescu va ajuta foarte mult cât pe cercetătorii literari cât şi pe Storic In genere. Rubricile biblio­filei sale sunt precise, şi cel ca­­vrea să cunoască activitatea­­lui Iorga într’un anumit domeniu, poate orienta cu uşurinţă. Este cu cât mai preţioasă această bibliog­rafie, cu cât cărţile au indicate şi ■ta din Biblioteca Academiei Ro­­mâne, simplificând şi mai mult con­­titarea lor. Din afară de meritele sale ştiinţifi­­c, această bibliografie poate fi insiderată şi ca o contribuţie pri­­mală la „viaţa morală” a Româ­iei moderne. Cel puţin, aceasta es­­prima impresie pe care ţi-o fac dle două masive volumeer o viaţă muncă. Poţi să crezi sau să nu vezi în ideile pentru care a militat N. Iorga. Poţi să-i citeşti sau să­­i-i citeşti cărţile. Un lucru este, însă, sigur: că eşti copleşit până la paralizie de munca sa titanică, pe care nu a egalat-o încă nimeni în istoria neamului românesc. Au mai fost oameni care au cetit viaţă întreagă. Dar n’au ştiut să scrie. Au mai fost oameni care au scris o viaţă întreagă. Dar n’au ce­tit aproape nimic. Nu mai aveau timp. D. N. Iorga a avut timp pen­tru toate. Priveşti aceste 750 de pa­gini de bibliografie, şi-ţi aminteşti că, în afară de scris, d. Iorga a mai ţinut mii de conferinţe şi discursuri, a străbătut nenumărate ţări, a în­văţat generaţii întregi de studenţi. Bibliografia aceasta, cât e ea de co­pleşitoare ,nu oglindeşte toată mun­ca d-lui Iorga... Repet, ceia ce mi se pare mai amo­ral" şi mai stenic în viaţa de savant şi profet a d-lui N. Iorga — este munca. Nu că noi,„românii, n’am fi oameni muncitori. Suntem, în orice caz, tot atât de muncitori ca mulţi dintre vecinii noştri. Dar asta încă nu e destul. Şi chinezii sunt mun­citori, dar faţă de regimul de mun­că şi rezistenţă al japonezilor, efor­turile chinezilor pălesc. Aşa cum se arată vremurile, putem afirma fără teamă că neamul românesc nu-şi va împlini destinul dacă nu-şi va dubla eforturile, dacă nu va munci de două ori pe cât munceşte astăzi. In faţa acestui destin care ne aş­teaptă, viaţa de muncă a d-lui Ior­ga poate fi privită ca o mare faptă morală. Gândurile unui om se potri­vesc o bucată de vreme cu pasul is­toriei, apoi nu se mai potrivesc. Scrisul are, de asemea, ursite pe ca­re nimeni nu le poate ghici. Dar fap­ta morală, pilda vie a unei vieţi de muncă, timpul nu o mai poate mă­­cina. Pildele acestea nu sunt numai sfenice; sunt „molipsitoare” în înţelesul tehnic al cuvântului. Au fost oameni care au îndurat cele mai grozave chinuri fără să mur­mure, pentru că au fost „molipsiţi” de Mucius Scaevola. Să nădăjduim, pentru binele no­stru, că foarte mulţi tineri vor alun­ga oboseala muncii lor, amintindu­­şi de cele peste o mie de volume scrise de d. N. Iorga... Mircea Eliade „filh. ' .'.NI ■ ! , !'.* ...OMNIBUS Cineva ne pune o întrebare. Cine despre el că este un egoist care nu a fost Joubert. Vrea să știe ceva, şi hcă se poate ar vrea să știe ceva tu despre acest Joubert. Din cauza li a fost chinuit într’o seară. Era Ifr’un salon, și o doamnă bătrână, praznic de urîtă, pioasă și cu mo­­pclu, avea o talie de părea că tane­ii sunt mai sus decit capul, punea­­mai întrebări în legătură cu acest pe, etc., etc. I Iubite prietene, prea multe lucruri­­ ştiu despre el, şi ceia ce este mai h­eros pentru dumneata, nu ştiu nimic de rău. Joubert a fost tipul pi mai delicat şi cel mai original în clasa oamenilor oneşti, un tip care numai vechea societate i-a ptut produce. Era spectator, audi­­­t, fără ambiţie, fără invidie, cu­­jos, vacant, atent, desinteresat şi interes pentru orice, amator veri­­tri o ff de lucruri frumoase. Ştii cine descrie aşa? Chiar Sainte-Beuve e­ra un om care voia să conserve şi cunoască. Dar a conserva şi a cu­­naşte, nu sunt astea, după Platon, fricirea vieţii private? Joubert era păcut să fie prieten. Nimic n’a cul­­­uat mai mult decât prieteniile, se cupa de ele, le îngrijea. Poate că întru asta, Chateaubriand spunea Autolycus se ocupă decât de alţii. Dacă eşti nedrept, şi dacă Intradevăr îl urăşti pe Joubert, speculează această apre­ciere eronată a lui Chateaubriand. Mă întrebi ce-a publicat? Când a mu­rit în 4 Mai 1821, n’avea nimic pu­blicat. Dar în 1838 Chateaubriand îi publică prima culegere din reflecţii­le sale; volumul era intitulat Pen­­sées. A doua zi fu epuizat. In 1909 fu reeditat la Blond et Gay de Vic­tor Giraud. Patru ani după asta a­­pare o a doua ediţie diferită de ce­a a lui Chateaubriand. Titlul: Pensées, Essais et Maximes. Şi în sfârşit, Paul Raynal, un prieten al familiei Ju­­bert, le-a reeditat definitiv în două volume masive. Ştii cum s’a caracterizat el? Iată. Dacă există undeva imn om turmentat de blestemata ambiţie de-a pune to­tul dintr’o carte într’o pagină, totul dintr’o pagină într’o frază şi aceas­tă frază într’un cuvânt, atunci a­­cesta sunt eu. Atât. Acum vei putea răspunde ceva groaznicului tău Inchizitor. Ar fi ne­cesar să-ţi dau şi câteva maxime, dar nu mai am loc. Ne întâlnim şi ţi le spun. 4­t­ r­ ­ela Villon la Silly Symphony prin Poem­ . Problema originalităţii în artă nu­­a rezolvat încă. Este mai mult o Trestie de culoare, adică de rapor­­uri plastice, decât o chestie de miş­­are, adică de tempo al gândirii — prin urmare de apropieri de pla­iuri. In ce cântar măsurăm înfăţi­­area obiectivă a vieţei şi oglindirea aspectului ei în sensibilitatea cree­­­ului nostru? Cu ce greutăţi stabi­lul echilibrul talerelor? Gândirea, voinţa noastră şi expri­­mările celorlalţi se agaţă de şocul nostru în faţa naturii. Ca să des­luşim ce aparţine altuia în prezen­­trea ei, ne trebuie un efort de des­părţire în care luciditatea­­ distruge Idessa sinceritatea. Iar dacă since­ritatea nu reacţionează imediat, nu mai suntem asiguraţi de autentici­­tate, adică de singura justificare a îdrăznelii de-a cuprinde într’un cerc străin de ea, clipa de viaţă care n­e-a zguduit în trecerea ei de bolid. Apanajul geniului este să găsească Inodul de expresie fără ca să-i per­­cepem intenţia de-a se manifesta de aceea se vorbeşte de simplicita­tea, de facilitatea geniului. Intr’a­devăr, munca de selecţionare, de scintetizare a lui se face înlăuntr­’l gândirii d­in oceanul insondabil al subconscientului. Iar când ajunge Euprgid­a la suprafaţa intel­genţei, s’a desghiocat de elementele care i-ar fi îngreunat vibraţia şi i-ar fi întârziat puterea de convingere. Ţâşneşte rapid — cu o exactitate nouă în formă, dar cuprinzând per­fect cauza pe care vrea s’o servească. Acest act de graţie al geniului poate fi mai mult sau mai puţin strălucit, după capacitatea lui de-a primi scânteia divină care-l înves­teşte cu puterea de creaţie. In muzică, Bach şi Mozart răs­pund precis la formula de sinteză a geniului. In literatură, adeseori fe­meile, cu toată sfiala lor, au avut eroismul să se avânte, fără ocolire, pe piscurile înalte ale expresiei, cu pulsaţia în axa inimei. Femeia re­ţine, mai vioi decât bărbatul, copilă­ria în fiinţa ei. Nervii feminini în­registrează mai direct sensaţiile, şi vor să scape de ele în mod mai des­interesat — adică să scape de ele, pur şi simplu, neavând o organizaţie intelectuală destul de statornică pentru că să le ordone prin judecată. De aceea literatura feminină este dinamică şi desarmează ori­ce scrupul. Apoi copilăria Cu concepţia ei particulară a universului, poartă un principiu sacru care o înrudeşte cu geniul: Micşorează distanţa în spaţiu ca şi în timp. Astfel, viziunea capătă o amplificare care atinge planul poeziei — adică a supranatu­ralului divin, şi hotarul grotescului — adică al fricei de diavol. Cu ele­mentele acestea din afară de mate­rie îşi construeşte copilul lumea, hrana imaginaţiei care va deveni mierea talentului, dacă îi va fi hă­răzit Dumnezeu talent. Aceleaşi elemente rămân intacte în femeie pentru că nu le-a măcinat în făţărnicia preocupărilor mascu­line, şi s’au cufundat în fibrele de­licate ale impresionabiliităţii, unde şi-au păstrat putinţa de expansiune. In literatura feminină, velocitatea verbului este prin urmare o rămă­şiţă din copilărie, sau mai bine zis o ramură legată de trunchiul primi­lor ani. Pe scara valorilor care cu­prinde pe Madame de Sévigné, fetele Bronte, Kathreen Mansfield și minu­nata Colette, putem adăuga astăzi numele unei românce, Doamna Ge­orgeta Cancicov, care intră cu o carte recent apărută, deadreptul in hora ritmului creator, atât de glo­rios reprezentat de predecesoarele sale. In volumul intitulat „Poem­“ au­toarea desfăşură un film al vieţii unui sat moldovenesc, unde fiece vieţuitoare, cu două sau patru pi­cioare, apare într’o lumină crudă, puternică, care apropie imaginea ca într’o lanternă, magică s’ ne impu­ne caracterul ei, fără posibilitate de interpretare. Viteza stilului este chiar miezul stilului tinerei scrii­toare, iar darul de-a alege numai esenţialul, tocmai caracteristica ma­relui talent cuibărit în sufletul Doamnei Mircea Cancicov. Fără şo­văială, zvârlind departe procedeurile romantice, fără a subiectiviza eveni­mentele rustice pe care ni le trans­mite fulgerător, ne face să asistăm la ele intr’un prezent care ne loveş­te ca un val, şi se sparge pe ţărmul Poeziei şi al Grotescului de care po­meneam mai sus. Ţăranii din Poeni nu sunt fardaţi de artificiile convenţionale. Sunt e­­manaţiile naturale ale pământului nostru, cu ogoare aspre şi cer fra­ged. Un instinct puternic îi mână în anotimpurile sărbătorite de ei cu fu­rios clocot de viaţă. Se ciocnesc într-o vervă care-i împreunează în drago­ste şi în bătăi cu aceiaşi credinţă în Dumnezeu. Firul care uneşte capito­lele savuroase ale romanului este însăşi palpitaţia de viaţă a natu­rii. Un pantheism ortodox agită pe eroii trudiţi ai satului, şi îi înalţă până la prestigiul unui simbol pri­mitiv. Cu o sintaxă necioplită, cu fraze pripite, cu repetiţii de vorbe colţu­roase ca aşchiile, Georgeta Canci­cov vrăjeşte materia şi îi insuflă viaţa. Apar, unul după altul apoi toţi deodată, Grigore, Lucreţia, Rusu Mătuşa, Ioana Bârlădeanu cu picio­rul de lemn, iapa Steluţa, Dudău dascălul, toţi şi toate ţărăncile, din Poeni, cu grijile lor, temperamentele­­lor diferite, grăesc, se mişcă, aşa de precizaţi ca volum în atmosfera ţă­rănească, încât nu te mai îndoeşti de-ai fi cunoscut cândva. Sunt im­pudici pentru că sunt naturali. Sunt bătăioşi şi puerili. Animozităţile lor se disolvă în brutalitate şi trece prin ei furtuna ca peste busuiocul Mătuşii Popârţan: „stă­tea la geam şi întindea gâtul să vadă dacă nu i-a tăvălit ploaia bu­suiocul răsădit în fundul casei. Căci avea mare nevoie de busuioc pentru farmece“. Dacă unele capitole ca moartea şi priveghiul lui Tărăbuţă ne cutremu­ră de un râs care se înrudeşte cu tonicul jazzurilor negre, apoi moar­tea Nataliei este de o poezie de dia­mant brut şi aminteşte, în lirismul ei violent şi neînduioşat, scrisoarea D-nei de Sévigné despre moartea lui Turenne. Cu o discreţie fină, autoa­rea evită să istorisească cât de ge­neros intervine în supărările bieţi­lor oameni din jurul conacului boe­­resc. Dar o ghicim din familiarita­tea cu care este chemată să partici­pe la evenimentele cotidiane. Fată vaca Mârţolea (admirabilă pagină), se cunună Catrina, vine Sorcova în curte, se face clacă de pene la Ioana, toate faptele se petrec cu autoarea în mijlocul ţărăncilor, prietenele ei. Le observă şi le ţine minte. Se în­scriu în sufletul ei, lacrămile şi bu­curiile simple, acceptate ca o ur­­■ sită.­­ Autoarea a priceput legătura ne­întreruptă dintre om şi natură şi a păstrat în text cadenţa resemnării lor şi intimitatea lor cu moartea şi viaţa laolaltă. II simte în deznădejde şi violenţe mai aproape de misterele naturii decât cercetătorii ştiinţifici. Profila­te pe orizontul larg al peisagiului, toate gesturile capătă o aureolă de permanenţă. Şi poezia, ca o aromă se răspândeşte în notaţiile scurte cu care prinde o înfăţişare, o corespon­denţă de nuanţe. Scrie despre Lu­creţia : „Ea toată era frumoasă ca un apus de soare“. Mai departe „Ai fi zis că Lucreţia, copilul şi oile fac una. Erau cu toţii aşa de uşurel, parcă nici nu atingeau pământul“. Când o sărută Rusu, ea îşi culcă ca­pul pe umărul lui „se uită galeş la jarul din vatră“. Cu observaţiuni psichologice de o subtilitate de sfert de ton clădeşte Georgeta Cancicov un caracter, ca­­re-şi păstrează unitatea până la sfârşit. Fraza este limpede, curgă­toare. Nu se modelează după opor­tunitatea subiectului, ci rămâne în animaţia ei optimistă. Pune în va­loare câte un detaliu fără să întâr­zie câtuşi de puţin ritmul viguros al povestirii. Conversaţia este elin­­tică — cum sunt în realitate întâl­nirile ţărăneşti. Eroii ei trec iute de la bună voie la supărare. Sunt sus­ceptibili şi gata la trântă. Sar în­jurăturile şi ameninţările ca din praştie. Sunt zgomotoşi la joc şi re­zervaţi în durere. Perspectiva dialo­gului are siguranţa măiastră a viei satire. Contrastele se strâng până la contorsiune, iar destinderea de apoi aduce parcă o mângâiere în care se simte îndurarea Domnului. Unele scene aduc aminte de ener­gia sălbatică din Evul Mediu. O ne­vinovăţie archaică transfigurează fiinţele umilite. Autoarea porneşte la o mănăstire dis de dimineaţă. Ajunsă la poartă vede „Un călugăr aproape nebun dar liniştit păzea un cârd de curcani. Când m’a zărit s’a sculat şi s’a îndoit de 3-4 ori — adi­că mă saluta, îşi făcu semnul crucii şi spuse uitându-se bucuros la cer „ Dumnezeule, eşti acasă ?“. Curca­nii şi credinţa monahului sunt pe a­­celaş plan, planul de viaţă dăruită de Dumnezeu. In apropieri de ge­nul acesta găsim emoţia, frăgezimea impresiilor formând un contrast ui­mitor cu realismul brutal din alte episoade. Intre pământul românesc şi sufle­tul Doamnei Cancicov există o înţe­legere tainică care o face să excla­­me „ai dori să fii un câmp verde şi să te pască turmele de oi“. In această frescă, de o minunată putere de evocaţie, găsim toate ar­gumentele pentru care Poenii apar ca un popas armonios între poezia lui Villon şi un bun Silly Symphony, iar calităţile ei excepţionale ne in­­dreptăţesc să afirmăm că această carte îşi găseşte locul printre cele mai de seamă bucăți din tezaurul Tte­raturei românești. ANDRÉ SUARES, neîntrecutul cu­noscător al lui Tolstoi, care a dat unul din studiile cele mai substan­ţiale asupra romancierului rus, a reluat subiectul, însă cu o modifi­care, care pare senzaţională, la pri­ma vedere. El alătură numelui i­­lustru, alte două nume: unul mon­dial Cervantes, şi altul, care tinde la gloria nemuritoare: Baudelaire. Acesta din urmă, atât de contestat de contimporani, a fost obiectul u­­nui studiu profund şi inteligent, aşa cum numai Suares poate să-l facă. Baudelaire este „un artist ale cărui gândiri se exprimă printr’un cânt”, care stă la marginea misterului lu­mii, redând într’o armonie de ritm, idealismul eternei fericiri şi sfâşie­toarea realitate a celor pământeşti. Tot sensul vieţii de astăzi, toată profunzimea criticei moderne, pen­tru a interpreta un poet sub as­pectul existenţii lui într’o perspec­tivă de umanitate permanentă, în care se îmbină toate manifestările omeneşti din toate problemele uni­versului, le găsim în concepţia lui Suares despre Baudelaire în „Trois Grands Vivants’’, Cervantes şi Tolstoi pe lângă Bau­delaire? Neverosimil. Şi totuşi, a­­ceşti doi giganţi îl însoţesc pe Bau­delaire în galeria măreaţă a genii­lor lumii ca martori ai consacrării noului nemuritor. CONSIDERAŢIUNI CRITICE, I. Nu­vela lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Ed. Universul 136 p. 80 lei, este teza de doctorat, Facultatea de Litere, Bu­cureşti, a doamnei Cecilia Caronis. Nuvela d-lui Brătescu-Voineşti este judecată după principiile pro­fesorului Mihail Dragomirescu. Dar despre conţinutul acestei cărţi vom reveni cu­ o notă amplă: SBORNIKUL ZIARIŞTILOR SLO­VENI. — Anul trecut ziariştii din Slovenia au sărbătorit două date im­portante din istoria ziaristicei slo­vene;■ 140 ani de la apariţia celui dintâi ziar „Lublanske Novize” (1797- 1800), scos de poetul Valentin Vod­­nik şi 30 ani de la fondarea organi­zaţiei lor profesionale. Pentru acea­sta au organizat la Lubljana o mare expoziţie de presă, în care a putut să se vadă evoluţia şi progresele pre­sei slovene. In acelaşi timp secţia din Liubljana a Sindicatului ziariş­tilor iugoslavi a publicat, în redac­ţia lui Bojidar Bork, un Sbornik (Liu­bliana 1937, XVI, 269 pag.), al cărui conţinut oglindeşte istoria presei slovene. Sbornikul începe cu câte un cuvânt introductiv aparţinând fie­căruia dintre cei trei gazetari a­­junşi miniştri în guvernul de la Bel­grad, Korosec, Kramir şi Kulovec, cărora le urmează o introducere semnată de preşedintele sindicatu­lui ziariştilor sloveni, Virant. 157 pagini sunt pline cu bibliografia ziarelor şi revistelor dintre 1797 şi 1936, alcătuită de specialistul dr. Jankce Slebinger. Din această bi­bliografie se vede că slovenii au a­­vut timp de 140 ani 1074 publicaţii periodice, ceea ce e remarcabil pen­tru o ramură slavă care atinge abia un milion de suflete După războiu slovenii au avut 670 ziare şi reviste. Cotidienele apar laolaltă în 60.000 exemplare, iar revistele săptămâ­nale sau altfel au un tiraj de 100.000 exemplare, fără publicaţiile religioa­se şi de specialitate. Nu există fa­milie în Slovenia care să nu fie a­­bonată măcar la un ziar sau la o publicaţie oarecare. Cifrele acestea mărturisesc suficient gradul de cul­tură al slovenilor. B­LOC CENTENARUL NAŞTERII lui Gambeta, care va fi celebrat anul acesta, prilejuieşte d-lui P. B. Ghensi publicarea unei interesante cărţi la Albin Michel: „Viaţa şi moartea sin­gulară a lui Gambeta“, et. BULETINUL SOCIETĂŢII studen­ţilor de la Facultatea de medicină veterinară, scos în bune condiţii ştiinţifice ne va face să revenim. Şr î­n INVITAT DE D. ARRIGO SER­­PIERI fost ministru şi Rectorul U­­niversităţii din Florenţa, d. prof. Claudiu Isopescu de la Universitatea din Roma, a ţinut în aula magna, o frumoasă conferinţă despre „Litera­tura italiană în România". D-sa a început cu sugestia că ope­re literare italieneşti trebue să fi pă­truns la noi încă din a doua jumă­tate a secolului al 15-lea, când Ro­mâni vin în Italia şi Italieni vin în ţările noastre, şi a urmărit apoi ideile şi textele italieneşti pătrunse în li­teratura noastră prin influenţele sârbă, polonă şi grecească, apoi prin Viena şi direct din Italia prin şcoala latinistă şi prin cea italiană. Opere din literatura italiană au fost cunos­cute în epoca unirii Principatelor şi apoi de cei mai mari scriitori în a doua jumătate a sec. al 19-lea, când atât de puternică a fost influenţa li­teraturii franceze. D. Isopescu s’a o­­cupat apoi pe larg de răspândirea limbii şi literaturii italiene la noi de la războiu şi până în zilele noastre. D. Isopescu a fost răsplătit la sfâr­şit cu vii aplauze de numeroasa şi distinsa asistenţă, printre care erau d. Rector Serpieri, d. senator prof. Mazzoni, d. decan Pelegrini cu mulţi profesori universitari, numeroşi mem­bri ai aristocraţiei florentine, inte­lectuali şi foarte mulţi studenţi ita­lieni. Conferinţa face parte din ciclul de conferinţe despre cultura italiană în principalele literaturi europene. Prin prestigiul de care se bucură d. Isopescu, literatura noastră n’a fost trecută cu vederea şi a urmat după conferinţele despre­­literaturile engleză, franceză, germanii şi spa­niolă, într’un anumit fel. Tendenţioasă. Şi, totuşi, s’ar putea să spunem că este scrisă cu artă pentru cele câteva fragmente de fină observaţie sau de splendid humor. Asta, însă, frag­mentar. Cartea in totalitatea ei este didactică. O poveste cu o familie bogată în membri şi cu trei mili­oane, de curând, câştigate la loterie. Cartea cuprinde aventurile familiei Tătărea şi a celor trei milioane. Fiecare personaj este un simbol. Un simbol încărcat de defectele unor întregi generaţii. Bine­înţeles, sunt şi oameni cumsecade însă, porniţi pe discursuri. Pentru cei cari vor să tragă şi­ o concluzie la sfârşit, cartea are şi o morală. Didacticismul temei ar face impo­sibilă cartea la citit, dacă n’ar fi scrisă, cum este, de d. Mihail Ne­gru. Adică într’un stil cursiv, presă­rat cu ironii. Deasemeni scenele haz­lii fac lectura accesibilă. In urmă, după terminarea roma­nului, te gândeşti că aşa sunt unii oameni: discursivi şi moralizatori. Aşa este şi d. Mihail Negru. UNIVERSUL LITERAR (seria nouă) Nr. 5, 20 Martie 1938. Distin­gem: Personalitatea literară, C. Fân­­tănelu; Criza nuvelei, Radu A. Ste­re­scu; Despre experienţă, Mircea Vulcănescu; Arta şi obiect, Haig Ac­­terian; Călătorului îi şade bine cu drumul — dramatizarea nuvelei lui Al. Brătescu-Voineşti de I. Sârbul; In noaptea de Lăsata Secului, nuvelă de Victor Popescu. O pagină este închinată lui: Ga­­­brielle D’Annunzio. Semnează Si­­mion Stolnîcu. Poezie: Radu Boureanu; Șt. Stă­­nescu și Iul. Giurgea traducere din Rudyard Kipling. Cronici — literară: C. Fântâneanu; teatrală: Cicerone Theodorescu. Pla­stica: Paul Miracovici. MARIA WALEWSCA de Octave Aubry. Traducere. Ed. „Universa­la”, Bucureşti, 261 p. — 60 lei. Biografie romanţată. Dragostea dintre frumoasa domană Walewsca şi Napoleon, împăratul Franţei.. Per­sonagii de curte. Atmosferă la bal­­şi fast. Intrigi de curteni. Adevărul is­toric nu interesează. Nu ne intere­sează dacă Maria Waleksc­a s’a dă­ruit pentru visul Marei Polonii, aşa cum ni se arată aci, s’au s’a dăruit pentru marea realitate a lui Napo­leon. Cartea se citeşte. Te reţine prin figura lui Napoleon şi dragostea frumoasă a Măriei. Stil limpede şi fără înflorituri li­terare. t-------------m ■ m Lu­i Hansul JAPANOPTICUM PĂRINŢI ŞI COPII. Mihail Negru Roman; Ed. „Cugetarea-Delafras”, 240 pag. — 60 lei. Un roman care de fapt nu este ro­man. însuşi autorul spune că este mai mult o „modestă şi simplă po­vestire a unor fapte reale petrecute în vremea noastră”. O carte scrisă­ ­ ■ • V ' - ’j-V Lv/w-vx. l v v .......­..... MONUMENTUL DE LA ADAM CUISL — Metope cu prizonieri barbari. 1 m­iercuri 23 1Vtartie la no I ' •­şi I De la început, o precizare. Linia pe­­ care o tragem între naturalistul Geor­ges Louis Ledlere, conte de Buffon, şi fizicianul Bouasse, este numai în ceia ce priveşte consideraţiile lor a­­supra stilului. O problemă impor­tantă şi la ordine. După Buffon, stilul nu este decât ordinea şi mişcarea impusă gândiri­lor. Dacă se văd legături, precise şi multe, atunci stilul devine ferm, ner­vos şi sigur. Iar dacă se lasă să se succedeze lent, şi dacă nu se uneşte decât în favoarea cuvintelor, atunci stilul va curge difuz şi slab. Lucrurile sunt clare. Dar la Boua­sse? In cuvântul introductiv, o proză infinit savuroasă, a Cursului de Me­canică fizică, reeditat în 1912, el propune şi subliniază un stil dur, sec şi plin. Până aci deci, între cele două opi­nii, perfectă analogie. Dar totuşi, ce­va mai departe începe discuţia. Buf­fon, ca orice naturalist, avea pasiu­nea continuităţii. Ca şi natură, în care el credea atât de mult, stilul său nu trebuia să facă salturi. Dem­nitatea majoră şi divină stă în imo­bilitate sau cel puţin în scurgerea care seamănă cu imobilitatea, nici într’un caz în mişcări precipitate şi în salturi. Proza, după el, trebue să înainteze cu demnitate, ca şi cum ar fi îmbrăcată în togă, şi să aibă o a­­lură solemnă. Dacă se poate, o alură de procesiune. Aşa merge şi aşa este toată natura; aşa trebue să fie şi sti­lul. Dar ce ne facem atunci cu raţi­unea? Cum o mai înserăm? Căci este ştiut, unanim ştiut, că raţiunea nu poate fi inserată, şi nici claritatea, decât în rupturi dialectice şi în mu­taţii violente. Cu alţi termeni, raţi­unea nu poate fi redată decât prin discontinuitate. Voltaire o ştia asta, matematicianul Joseph Bertrand o ştia şi el, şi la fel, o ştia Bousse, a­­cest loial şi generos fizician. O ştiau* poate mai bine ca toţi cei de astăzi, bătrânii greci; discuţia a pornit da la oporiție lui Zenon din Eleea. Dar acum, o altă observaţie. Şi pentru stilul literar se recomandă a­­celeaşi însuşiri ca pentru stilul ştiin-* ţific? Bouasse nu face nici o deose­bire. Ar fi raţiuni ca literatura să deteste un atare stil? Dar care este idealul celei mai bune literaturi? Nu să fie exactă şi concisă? Dacă lu­crurile stau aşa, atunci, fără nici o rezervă, pentru stilul literar caracte­rul de dur, sec şi plin, constitue ca şi pentru cel ştiinţific o egală dis­tincţie. Exact de aceiaş părere este şi academicianul Eugenio D’ors, fer­mecătorul estetizant catalan. In car­tea sa, Au grand Saint-Christophe, ca apendice la un capitol, el reia problema. Syracuza — aşa scria odată Otto Weininger unui amic — este cel mai străin loc din lume. Acolo, eu n’aş putea decât sa mă nasc şi să mor. Dar să trăesc, imposibil. De notat, că Otto Weininger era atunci în Sy­racuza, şi că era pe patul de moarte. In legătură cu asta, Eugenia D’Ors încearcă o atitudine şi preci­zează. Sunt stiluri asupra cărora apa­să o condamnare la fel cu aceia pe­ care Weininger o simţea că apasă a­­supra Syracuzei. Stilurile civilizaţii­lor încă în copilărie sau în declin, nu în plina lor forţă şi in plină ope­ră. Stilurile întrebuinţate de profeţi sau de elegiaci pentru anunţul viito­­torului cât şi literaturii, în care nu se poate lucra. Lumea trebue să a­­dopte un stil în care se poate lucra, stilul dur, sec şi plin. Da, şi disconti­nuu ca loviturile de ciocan, nu con­tinuu ca valsul. Axente Sever Popovîci­­ De la Buffon la Bouasse M­e­­­ n e CARNET PLASTIC Reproducerea din această pagină reprezintă două metope din monu­mentul de la Adam Clissi. Despre a­­cest monument roman, cel mai de seamă prin arta şi dimensiunile sa­le, a ţinut d. Paul Nicorescu, profe­sor la Universitatea, din Iaşi, o foar­te documentată conferinţă. Sâmbă­tă 19 Martie, în sala Fundaţiei Ca­rol. Decoraţi­inea sculpturală a aces­tui monument triumfal, a fost trans­portată la Bucureşti de savantul to­­cilescu, încă de acum patruzeci de ani. Câteva zeci din metodele monu­mentului reprezentând scene de lup­tă dintre români şi barbari, se gă­sesc astăzi expuse în faţa muzeului militar din Parcul Carol, unde se pot admira. Foarte puţine sunt adăpostite la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, iar Muzeul de antichităţi din Istanbul, păstrează la loc de cinste una din cele mai frumoase reliefuri ale monumentului dobro­gean. Mc. Sâmbătă 19 Martie crt. a avut loc la muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, adunarea generală a­­nuală a asociaţiei academice „Va­sile Pârvan” a foştilor membri ai Şcoalei Române din Roma. S-a ales un nou comitet pe anul 1938-39 având ca preşedinte pe d. Vladimir Dumitrescu, directorul mu­zeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti. * Secretariatul expoziţiei „Tineri­mea artistică“ anunţă artiştii, că termenul prezentării formularelor de expozant a expirat. Tablou­rile urmează să fie aduse la Sala Dalles în zilele de 23, 24 şi 25 Martie, iar sculpturile numai în ziua de 1 Aprilie crt. între orele 9-13. La galeria de la Petit Palais dirt, Paris, a fost inaugurată cea de a, 28-a expoziţie a Grupului artiştilor, contemporani (Groupe des Artistes, de ce temps). La Pescara (Italia) în vechea, casă „lovită de fulger”, unde s’a năs­cut marele poet d’Annunzio, se va organiza un muzeu unde vor fi adu­nate toate amintirile din adoles­cenţă şi din tinereţe. Primul etaj al casei va rămâne intact, aşa cum sa restaurat, cu o scrupuloasă exactitudine, istoricul Giancarlo Maroni, care a avut grijă să reconstitue încăperile după cânt erau în momentul naşterii lui D’An­nunzio. In al doilea etaj vor fi aşezate amintirile din tinereţe ale poetului. Se vor putea vedea aci autografele, primele ediţii şi corespondenţa în dialectul abrutez pe care o schimba D’Annunzio cu prietenii săi. Două săli vor fi rezervate expoziţiei costu­mului din regiunile Pescara Aquim­­a şi Maiella şi pentru produsele meşteşugarilor artişti din Abruzzo pentru care poetul a arătat totdea­una o mare predilecţie. *■ Expoziţia de pictură veche chineză şi japoneză, de la Muzeul Tom­a Stellan, cu opere din colecţia d-lui Frank Gunther, ministrul Statelor­ Unite din Bucureşti, va rămâne deschisă până la sfârşitul acestei luni. Doamna Severa Ştefan Sihleanu, soţia defunctului profesor Ştefan Şt. Sihleanu, a dăruit muzeului Alexan­dru Saint-Georges, al Fundaţiilor Culturale Regale, un frumos bust în marmoră, executat de sculptorul Ioan Georgescu, în 1891, pentru bă­trânul Ștefan Sihleanu, reprezen­tând pe Ion C. Brătianu. * *

Next