Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)

1938-03-25 / nr. 3183

Vineri 25 Martie 1938. Joi 24 Martie 1938 ORTODOX: Sfântul Artemon,episcopul Seleuciei din Pisidia. CATOLIC: Sfântul Gabriel. PROTESTANT: Gabriel. ISRAELIT : 21 Weadar 5698. MAHOMEDAN : 22 Muharera 1357. SOARELE răsare la 6.15, apune la 18.31. Sfântul Artemon al Seleuciei ! A ieșit vestirea Apostolilor lui Z» Hristos în tot pământul şi­­ * până la marginile lumii au răzbătut cuvintele lor. Din care pri­cină s’au înmulţit ucenicii şi a pri­sosit turma credincioşilor. Cetatea Pisidiei, din Seleucia, n’a rămas nici ea mai mică între cetăţile lui Dum­nezeu. Buna vestire a lui Hristos po­posise în cetate încă din vremile din­tâi ale sfinţilor Apostoli. Trecea din inimă în inimă ca slava îngerilor. Şi se aprindea in fiecare cuget, ca fă­cliile una dela alta, încât untul de lemn al credinţei sporise de mult in acest vas păgân, când a sosit în ce­tate Pavel, apostolul neamurilor. I In zilele acelea, cetăţeanul Arte­mon strălucea între toţi: prin bună creştere, prin cinste, prin curăţie, prin fapte bune şi credinţă. Era in­­tr’însul darul luminării. Şi râvna propoveduirii nu dă odihnă picioa­relor şi limbii sale. De aceia, Pavel Apostolul l-a pus învăţător şi păstor poporului, după ce l-a sfinţit episcop în Seleucia Pi­sidiei. Şi a fost tuturor liman de mântuire: văduvelor şi săracilor pur­tător de grijă; sufletelor doftor; trupurilor făcător de minuni. Iar după săvârşire, a rămas pome­nirea lui din neam în neam. Ierodiaconul Firmilian MEMENTO ISTORIC §1 LITERAR IN ACEASTA ZI, IN ANUL... 1851, s-a jucat la Iaşi de către trupa naţională, piesa Sfărmarea Meduzei (Le Naufrage de Méduse), dramă cu spectacol în cinci acte, tradusă din franţuzeşte. 1888, se judecă la Cluj un mare proces. Acuzaţii Ştefan Bobancu şi dr. Aurel Mureşanu, care au scris articole contra Ungurilor în „Gaze­ta Transilvaniei“. Primul a fost con­damnat la 4 luni închisoare, iar al­ doilea achitat. 1905, moare Gheorghe Vârnav- Liteanu, om de cultură. Născut la 30 August 1840 în Liteni (judeţul Suceava), Liteanu a făcut parte din renumita societate literară din Iaşi, Junimea. 1913, s-au împlinit 25 de ani de la moartea marelui bărbat de stat George Gr. Cantacuzino, cunoscut şi sub numele familiar de Nababul. Născut în Bucureşti la 1837, şef al partidului conservator, după licenţa şi doctoratul în drept de la Paris, intră în magistratură, din care de­misionează la 1864 în rangul de con­silier la Curtea de apel. Reintră în magistratură (1866), iar demisio­nează şi se dedă cu totul politicei. Primar al Bucureştilor, ministru de justiţie, de lucrări publice, de fi­nanţe, de interne, prim-ministru, preşedinte al Camerei şi Senatului, la 1890 e proclamat preşedinte al partidului conservator, în urma morţii lui Lascar Catargi, pentru ca după un an să cedeze preşedenţia lui Petre P. Carp. Pe lângă această vastă şi neobo­sită activitate politică, în care timp s'a relevat drept un mare patriot, Cantacuzino a scris şi câteva bro­­şuri politice, discursuri, între cari şi o carte de importanţă documen­tară, intitulată Portrete istorice. L. P. Nu este vorba de ajutoare prime şi de ajutoare mai târzii. In orice caz de sincopă, totul este de extremă ur­genţă. Este vorba de ajutoarele pe care le poate aduce orice om prezent până la venirea medicului. Intr’adevăr, trebuie intervenit in primele câteva minute, cel mai târ­ziu 5—6 minute. Studiile experimentale au demon­strat că între moartea aparentă (a­­dică încetarea inimei de a bate) şi moartea reală (când nu se mai poate face nimic) există un lapsus de timp, circa 5—6 minute, care îngăduie me­dicului încă de a încerca cu şanse de succes redeşteptarea bătăilor ini­­mei. După acest timp nu se mai poa­te reanima organismul, pentru că ce­lula vie a murit. In special centrii nervoşi nu sportă o anemie mai lun­gă de 4—5 minute, după scurgerea ori cărora vitalitatea lor este iremedia­bil compromisă. In mecanismul sincopei, ca şi al absenţei şi lipotimiei (leşinul), trei sunt tulburările care trebuesc com­bătute şi anume trebuie: restabilită nutriţia cerebrală, reanimată circu­laţia sanguină şi reanimată respi­raţia. T. Restabilirea nutriţiei cerebrale. Bolnavul simplu leşinat sau în pli­nă sincopă trebuie culcat în poziţie orizontală, oriunde­­ nu interesează locul: pe pat, pe canapea, pe jos, nu trebuie căutat şi astfel întârzia. Ca­pul trebuie adus pe acelaş plan cu Inima. Aceasta se numeşte în medi­cină: decubitus orizontal. Pentru ce este necesară această po­ziţie orizontală? Se ştie că în sincopă se produce o anemie a centrilor nervoşi prin lipsă de circulaţie şi prin ea o inhi­biţie a funcţionării lor. Or, poziţia verticală accentuiază această anemie. Sângele arterial ce vine de la inimă spre creer suie cu mai multă greu­tate vertical, decât dacă ar merge o­­rizontal. Iar, pe de altă parte sân­gele venos în virtutea gravităţii se scurge în jos spre inimă în poziţie verticală. In felul acesta centrii ner­voşi sunt lipsiţi chiar şi de prezenţa sângelui venos, negru, care conţi­nând bioxid de carbon excită cel pu­ţin centrii nervoşi respiratori din bulb şi astfel prezenţa lui tot este de un folos bolnavului. Anemia este cea mai periculoasă. In asemenea cazuri, unii oameni, alarmaţi, se apucă să scuture sdravăn de umeri pe aceşti bolnavi, să ţipe la ei , chiemându-i şi să le dea apă de băut, ca şi cum un sin­copat ar mai fi în stare sau ar mai avea timp să înghită ceva. Trebuie atrasă atenţia să nu se confunde sincopa cu insuficienţa cardiacă acută. Amândouă sunt gra­ve, alarmante şi repezi. Insă poziţia ce trebuie dată corpului diferă. In insuficienţa cardiacă se recomandă poziţia ridicată, o chiar cere bolna­vul, care îşi păstrează perfect lucidi­tatea şi prezenţa de spirit. II. Reanimarea circulaţiei san­guine. Aici este rolul exclusiv al medicu­lui. El judecă ce trebuie să se facă şi mai ales dacă este cazul­ să se in­­tervie în această direcţie. Numai ca­zurile grave necesită cele ce ur­mează. Nu se poate da nimic pe gură. Me­dicamentele se dau prin injecţie: in­­travenoasă sau intracardiacă, direct. Stimulanţii cordului sunt: adrena­lina, onobaina, etc. Cel mai mult se utilizează injecţia intracardiacă de adrenalină. Este o technică şi o încercare eroică. Utili­zată in timp util dă rezultate favora­bile in 50% din cazuri. Este nece­sară o oarecare îndemânare şi deli­cateţă a mâinii. Este o metodă uti­lizată de medicii internişti in prac­tica lor. Chirurgii, în cursul opera­ţiilor, utilizează, chiar pe masa de operaţie, o altă metodă: masajul cor­dului. Se apucă cu mâna inima şi se com­primă la nivelul ventriculilor în mod regulat şi ritmic, cât mai aproape de frecvenţa normală, până când îşi recapătă contracţiunile proprii. Nu trebuie încercat mai mult de­­20—30 minute. Metoda are inconveniente: este greu de ajuns până la inimă în­­tr-un timp atât de scurt, apoi se pot produce embolii grave şi leziuni ale muşchiului miocardic. Este o metodă a chirurgilor, utili­zată în special în cursul operaţiilor, când abdomenul este deschis şi ast­fel se poate ajunge repede la inimă. Ambele metode au dat rezultate surprinzătoare uneori, adevărate mi­nuni. III. Reanimarea respiraţiei. Este o problemă grea, însă necesa­ră, pentru că aduce frumoase rezul­tate. Reanimarea respiraţiei se poate face prin: a) Respiraţie artificială. Se înlo­­cueşte respiraţia activă şi spontană, dar deficientă sau absentă, printr’o respiraţie pasivă, provocată de ma­nevre externe, care cel puţin asigură hematoza (oxigenarea sângelui) pe timpul cât este aplicată. Intr’o altă cronică vom vedea technică şi indi­caţiile ei. b) Punerea în funcţie a reflexelor capabile de a excita centrul respira­tor din bulb. O poate face orişicine. Astfel: — Se aruncă apă rece (un lighian sau o cană) pe faţa sau pieptul bol­navului, leşinat în special. — Se flagelează faţa cu câteva palme sdravăne. — Se fricţionează mâinile, ceafa, gâtul. — Se apasă părţile laterale ale gâ­­tului, în dreptul bifurcării carotide­lor primitive, puţin înaintea muşchi­lor sternocleidomastoidian şi dede­­suptul unghiului maxilarului infe­rior (acolo unde deobiceiu se pal­pează pulsaţiile arteriale). Aici se excită sinusul carotidian, care după prof. Danielopolu pune în funcţie şi regularizează respiraţia d­intre altele. Medicul chemat mai complectea­­ză cu: a) Inhalaţii de oxigen sub presiu­ne cu ajutorul măştii, şi însoţită de respiraţie artificială. Este prefera­bil un amestec cu 5% bioxid de car­bon, care este un excitant al centru­lui nervoos respirator. b) Injecţii intravenoase de aşa zise analeplice respiratorii şi anu­me: cafeina, camforul şi derivatele sale, lebelina, coramina, etc. Dlui Şerban Milcoveanu , DOCTORUL VA VORBEŞTE Primele ajutoare intr’un caz de sincopă A făcut mare vâlvă, mai zilele trecute, declaraţia d-lui ministru al agriculturii, că agronomii trebue să stea mai mult la sate şi la câmp, în mijlocul ţăranilor, pentru ca astfel să-şi poată îndeplini misiunea lor de îndrumători ai agricultorilor. Publi­cul a citit cu mulţumire aceste de­claraţii — care, de fapt, reprezintă un adevărat program de lucru —, chiar dacă cei direct interesaţi n’au rămas prea încântaţi de perspecti­va de a părăsi comodele birouri, pentru mai puţin comodele coclauri şi viroage... Printre cei ce s’au bucurat cu a­­devărat de această măsură, am fost, dela început — deşi mulţi n’ar crede-o — cele vreo trei duzii, de arheologi pe care-i are la româ­nească. Nu fiindcă — Doamne fe­reşte — am avea cine ştie ce resen­timente mărturisite sau ascunse îm­potriva agronomilor. Cred chiar că se poate afirma că nici un arheolog n’a avut niciodată vre­un conflict cu agronomii, aşa că aceste resenti­mente nici nu şi-ar avea locul! Bucuria noastră este însă in func­ţie tocmai de ceia ce am spus mai sus, adică de convingerea că decla­raţiile care au stârnit atâtea dis­cuţii reprezintă un program. Şi nu un simplu program izolat şi restrâns la departamentul respectiv, ci un program generalizat în toate dome­niile de activitate: toată lumea să facă ceea ce a învăţat să facă, şi mai ales să fie pusă în măsură să-şi dea contribuţia la activitatea colec­tivă pentru prosperitatea materială şi spirituală a ţării. In acest caz insă, printre cei care trebue să fie trimişi — odată cu simpaticii agro­nomi — pe teren, suntem noi ar­heologii. Căci, nu există nici o în­doială, in această privinţă cel puţin, suntem fraţi buni cu agronomii. Munca de birou, ca şi operele de sinteză şi de interpretare vor fi fi­ind ele utile, dar nu reprezintă în nici un caz decât o latură a activi­tăţii arheologilor şi — ne permitem să o spunem — nu tocmai cea mai importantă. Adevărata activitate arheologi­că trebue să se desfăşoare pe te­ren, pentru scoaterea la iveală a resturilor civilizaţiilor omeneşti, care altfel — cum am mai spus şi cu alte prilejuri, dar socotesc că nu este inutil să repet — se pierd trep­­tat-treptat Resturile arheologice fac parte dintre acele bunuri materiale şi spi­rituale care, odată distruse, nu se pot reface. Cu ele se pierd pentru totdeauna, mărturiile autentice şi pline de tâlcuri ale tuturor popoa­relor — strămoşii noştri direcţi, ca şi năvălitorii de scurt popas pe a­­ceste tărâmuri — ce au locuit în ţinuturile acum locuite şi stăpânite de Români. După ce vom fi cutreerat şi vom fi scormonit ţărâna ce ascunde a­­ceste mărturii ale vremurilor de mult, apuse, după ce nu va fi rămas colţ de ţară necercetat de casmatis arheologul a) atunci ne vom putea întoarce la birou pentru a încerca să descufrăm tâlcurile resturilor des­coperite Până atunci, multe din te­oriile noastre nu vor fi decât „des­coperiri de cameră”, după o expresie aşa de potrivită, pe care adevărate­le descoperiri, acele de pe teren, le infirmă de foarte multe ori. Iar dacă, după aceste considera­ţii, vom fi întrebaţi de ce — cunos­când adevărata cale ce trebue ur­mată — ne încăpăţânăm totuşi să căutăm soluţia diferitelor probleme tot in cărţi, in loc să încercăm să o aflăm pe teren, vom răspunde că nu este suficientă nici înţelege­rea nici bunăvoinţa noastră pentru a urma calea cea bună. Este nevoe, în primul rând, de în­ţelegerea şi bunăvoinţa acelora care trebue să ne dea posibilitatea ma­terială pentru cercetările pe teren, adică fondurile de săpături. In si­tuaţia actuală cu ceiace ni se spune la dispoziţie pentru aceste cer­cetări, nu putem face decât cel mult câte o plimbare într'un colţ sau al­tul al ţării fără să se mai poată vorbi de o adevărată activitate pe teren. Fiindcă însă, aşa cum am amintit la începutul acestor fugare în­semnări, se pare că a venit timpul să se renunţe la practicele de până acum şi la a­tot­puternicia „birou­lui”, rugăm şi noi stăruitor pe toţi cei în drept să-şi aducă aminte că fiind — precum am spus — fraţi buni cu agronomii, merităm acelaş tratament... Nu vă temeţi deci nici de proteste nici de împotrivire, şi pentru binele arheologiei româneşti şi al culturii noastre însăşi, trimi­­teţi-ne şi pe noi, cât mai repede şi pentru cât mai multă vreme, pe te­ren! Vladimir Dumitrescu Cronica arheologică Trimeteți-ne pe teren! *» Un rege bine informat Regele George al VI-lea, al An­gliei, care a parcurs tot imperiul britanic, n’a vizitat niciodată Ame­rica. Când, insă primi pe D. Kene­dy, noul ambasador al Statelor- Unite, el ii făcu o plăcută surpriza prin cunoștințele întemeiate asupra treburilor americane. Din partea sa, d. Ribbentrop, care a avut o Între­vedere de o oră cu suveranul An­gliei, a rămas foarte mirat de infor­maţiile precise ale regelui asupra „afacerilor“ germane. Acest senti­ment al preciziunei informaţiilor regale se arată la oricine are ocazia să-l cunoască pe regele George. Din copilărie încă, El s’a antrenat la o muncă intensă, fiind ajutat de o memorie remarcabilă. El consacră în fiecare zi câte 4—5 ore lecturei. Foarte rar dacă citește o carte pen­tru a se distra. El trece în revistă zilnic ziarele engleze și străine, ra­poartele ambasadorilor, ale miniş­trilor şi ale agenţilor din străină­tate, Cărţile Albe şi Albastre ale gu­vernului, rapoartele Dominioanelor şi coloniilor. Evenimentele din Spa­nia, cât şi cele din Extremul Orient, nu ascund nici un secret pentru el. înainte de a primi pe cineva, el cere dosarul chestiunilor care vor face obiectul discuţiunilor, îl stu­diază atent, ca să nu fie luat prin surprindere. In ultimul timp, el îşi petrecu week-end-ul în castelul Windsor, fiind informat din oră în oră de desfăşurarea crizei britanice. Deasemenea el ascultă la radio pro­clamaţia cancelarului Hitler, şi ceva mai târziu, comentariile presei stră­ine. Cunoscând germana şi france­za, Regele George n’are nevoe de interpreţi. Cel mai vechiu abonat la telefon La Toront, în Canada, a murit cel dintâi abonat la telefon, Mr. Hugh Neilson, în vârstă de 93 ani. Se ştie că Graham Bell a descoperit tele­­foonul în 1874. Trei ani mai târziu, Neilson ascultând o conferinţă a lui Bell şi-a instalat numaidecât tele­fon. După el, alţi trei cetăţeni din Toront au instalat în casă maşina minunată. Dintre primii cetăţeni a­­bonaţi la telefon, numai Neilson se mai afla la .viață,. . .IV». • •***' W'Mhr Ut . . ' ' ...... Un nou sport: Skiul pe nisip, pe plajele însorite ale Californiei. juanlui Un institut de odihnă pentru foştii milionari Milionarul Friedmann, din New- York, care a sărăcit de mai multe ori in viaţă, a testat jumătate din averea sa — cam un miliard lei — pentru fondarea unui institut care să întreţină pe foştii milionari. In­stitutul dispune la New-York de un foarte elegant palat cu apartamente extrem de luxoase, in care sunt pri­miţi foştii milionari. Pentru a fi ac­ceptat în acest cămin, solicitatorul trebue să aibă vârsta de 60 ani şi să fi avut cel puţin o avere de 1.000.000 dolari. Primul „trăgător“ american E foarte greu să determinăm per­soana care a tras primul foc în Ma­rele Războiu. Totuşi, Americanii au găsit ca întotdeauna deslegarea a­­cestei curiozităţi. Primul cetăţean yankeu care a „deschis” ostilităţile­ a fost căpitanul Bruce R. Ware. Acesta era locotenent de marină pe cargobotul armat Mongolia, care arma drumul Boston-Liverpool. In di­mineața zilei de 19 Aprilie 1917, în­tâlnind în largul lui Owers Light­ship, un submarin german, care se apropia, locotenentul Bruce a dat comanda deschiderii focului. Lovi­tura, de o precizie matematică, tri­mise pe inamic în fundul mării Mâ­necii. Privit ca un erou de compa­trioţii săi, căpitanul Bruce se re­trase din serviciu în 1935. In ultimul timp, a sucombat din cauza unei boli fulgerătoare, în vârstă de 50 ani, la spitalul din San-Diego. A sucombat înghiţind ouă! Ca în­totdeauna pariurile cele mai stupide se fac la chef. Din nenoroci­rea ce-o vom povesti, le rezervăm chefliilor o surpriză şi o luare a­­minte. Julio Mato Timoens, portu­ghez de naştere se luă la întrecere cu câţiva prieteni pentru a-şi arăta putereei lui de a înghiţi ouă fierte. După două înghițituri, al treilea ou care trebuia să pună capăt pariului, se opri în gât. Era ceva mai tare de­cât celelalte, iar esofagul din cauza băuturii se strânsese. Curagiosul por­tughez începu să dea semne de su­focare. Transportat la spital, doc­torii n’au putut să-i vină în ajutor, iar nefericitul Maio a trebuit să-şi înscrie numele printre lista, destul de lungă, a victimelor pariurilor stu­pide. Deci când sunteţi la chef, nu înghiţiţi ouă întregi, ci... tăiaţi-le în patru. Pag. 3 CUVANTUL FEMEII Sfaturi gospodăreşti In toate foile de astăzi înainte, veţi găsi in această rubrică doam­nelor, un mănunchi de sfaturi, cari vă vor înlesni greua sarcină, de a întreţine bine şi economicos o gospodărie. — Covoarele de pluş, le puteţi foarte bine curăţa, făcând într’un lighian o soluţie de apă călduţă cu o lingură două de amoniac. De­pinde de mărimea covorului. II în­­tindeţi pe jos pe o masă mare. Fa­ceţi un tampon cu o cârpă moale, muiaţi-1 în soluţie, stoarceţi şi şter­geţi cu el covorul. Dacă apa se murdăreşte tare, o primeniţi. După ce s’a curăţat, îl ştergeţi cu o cârpă uscată. — Altă metodă: După ce aţi scu­turat şi periat covorul, îl întindeţi, şi îl frecaţi cu o perie mai moale, muiată într’o soluţie de apă şi fie­re de bou, socotind o jumătate fiere de bou proaspătă la zece litri apă de ploaie călduţă. Frecând se face peste tot covorul o spumă pe care o scoateţi cu apă curată, înlesniţi a­­poi uscatul ştergând vârtos cu cârpe curate şi uscate. — Dacă însă covorul nu este prea murdar, faceţi o soluţie de apă cu oţet, ştergeţi tot cu un tampon şi uscaţi cu cârpe. Reîmprospătarea şi înviorarea culorilor se face pe de­plin . Covoraşele albe de blăniţă de miel, se curăţă cu făină. Mai cu seamă blăniţele mici pentru căru­cioarele de copii, se curăţă cu făi­nă de grâu. Puneţi blăniţa într'o faţă de pernă, împreună cu un ki­logram de făină. Strângeţi gura fe­­ţei de pernă, şi scuturaţi mult, mult, mult, până ce făina absoarbe mur­dăria. Acest lucru se repetă în ca­zul dacă nu s’a curăţit de la întâia încercare aşa cum trebue. — Perdelele de dantelă şi tulie. Lăsaţi perdelele câteva ore in apă rece primenind-o de câteva ori ca să iasă din ele tot fumul şi tot praful. Spălaţi-le in apă călduţă, cu spumă de săpun şi le limpeziţi in trei ape, una caldă şi două reci. — Ca să pregătiţi singure doam­nelor, vopseaua albă de ulei pentru reparaţiunile de primăvară, cumpă­raţi dela o prăvălie de vopsele: 75 grame praf alb de zinc; 14 gr. ulei de in; 7 grame esenţă de tere­bentină; şi 4 grame sicativ. Ameste­caţi întâi praful alb cu uleiul, apoi esenţa de terebentină, şi la urmă sicativul. Dobândiţi cam 100 grame de vopsea cu care se poate acoperi ici-colo părţile stricate. — Lemnul natural nevopsit (pa­nouri, lambriuri, uşi, etc.) de nuc sau stejar bunăoară, se curăţă un, felul următor: Puneţi, mai puţin de o parte, amoniac, la trei părţi apă rece. Cu această pregătire spălaţi toată suprafaţa lemnului. Ştergeţi bine frecând îndelung cu cârpe us­cate. A doua zi frecaţi vârtos, cu o perie trecută din când în când peste o bucată brută de ceară curată. Lus­truiți cu o cârpă de lână moale. Poftiţi la masă Jumări de ouă cu mămăliguţă. Costiţe de berbec ..Richelieu“ Salată de creson. ----Mere creţ eşti. LĂMURIRI ASUPRA MESEI DE AZI Costiţe de berbec „Richelieu”.— Dăm ca de obiceiu proporţia pentru şase persoane. Cereţi măcelarului, şase costiţe de berbec frumos tăia­te şi curăţate de piele şi grăsime. Luaţi un pahar de lapte, 20 gr. de făină, 20 gr. de unt, 50 gr. de şun­că slabă, un prapure întreg de miel. Faceţi un sos alb, bun, smântânos, prăjind făina în unt (fără a o lă­sa să prinză culoare). Stingeţi cu laptele rece, turnându-i încetul cu încetul. Adăugaţi şunca tocată şi un vârf de cuţit de nuc­şoară pisată, sare, piper. Luaţi de pe maşină, lăsaţi să se răcorească, deoparte. Potriviţi costiţele, care nu trebuesc să aibe nici sgânciuri, nici piei, nici grăsime. Le frigeţi la grigar pe jar foarte încins, lăsându-le însă cu must, în sânge. Le muiaţi in sosul alb, aşa încât să fie dea întregul acoperire. Lăsaţi-le pe un fund să se usuce; mai le muiaţi odată. înveliţi frumos fiecare costiţă într’o foiţă de pra­­pore aşa ca să nu rămâie nici o găurică. Cu câteva minute înaintea mesei, încingeţi bine untdelemn în tigaie. Le rumeniţi frumos. In cel mult cinci minute sunt gata, împă­turiţi fiecare căpătâi de oscior în hârtie de argint (poleială). Se ser­vesc cu cartofi noi (un kilogram) sau cu cartofi tăiaţi in formă de a­­lunele. Cartofii noui se rad uşor cu cuţi­tul, ii frecaţi cu un otrep aspru, îi spălaţi, şi umezi încă ii puneţi cu ICO grame de unt într’o crăticioară aco­perită cu capac. Săraţi, piperaţi, şi ii înverziţi cu o linguriţă de pătrun­jel verde sau sibuletă. ! Acum o sută de ani Joi 24 Martie 1838 Ia te uită! un oarecare Ştefan Stoica publică azi în foaia „Româ­nia“ un lung articol intitulat: „Va banque primăverei“. II cam bănuim de plagiat pe dom­nul Stoica. La bancul lui trebue să fie vre-o traducere din franţuzeşte sau din nemţeşte. Dar domnul a­­cesta nu-şi dă seama că nu-i stă frumos să facă pe blazatul într’o ţară care bâjbâie încă prin întune­ric, purtând în suflet o dorinţă de lumină, de cultură şi de libertate, către care tinde, dar pe care încă nu le are. Astfel de velancuri sunt uşor de tălmăcit pe malurile Senei, unde după revoluţia din 89 şi după epopeia napoleoneană, sufletele a­­bia desmorţite caută noui formule de viaţă, pe care negăsindu-le, iro­nizează pentru a nu plânge. Dar pe malurile Dâmboviţei unde abia se încheagă o viaţă nouă care conţine în germene toată mărirea viitorului, proza lui Stoica sună straniu şi străin. Domnul acesta urăşte primăvara, care este ba „o monstruoasă ironie”, ba o iluzie, căci primăvara în sine nu înseamnă nimic decât doar un cuvânt, care nu corespunde unei realităţi. Totuşi, deşi nu există, domnul o urăşte. De ce? „Fiindcă e murdar, noroi şi ghiaţă... e guturai şi tuse... cluburile sunt închise, nu se mai dansează... Dar, dumneata Ştefane Stoica, nu crezi că o fi aceste realităţi? Iar mai departe, blazatul acesta filosofează asupra vieţei, a tinereţei şi a bătrâneţei. Şi precum nu înţe­lege primăvara, astfel nu înţelege nici tinereţea. „Primăvara vieţei, ce-i asta?... A ne bate, a fuma, a bea, a încăleca, a­ călători, a rezona, iubesc oare, bărbaţii aceste toate în primăvara vieţii lor? Ei aşi! Ei sunt amore­zaţi!” Sărmane Ştefane, dar de un­­de-mi răsărişi ? Din Bulgaria poa­te, Stoica, Stoici‘Viei, Stoicescu... că Român nu-mi eşti. „O fată în primăvara vieţei nu poate iubi, poate a lăsa să fie iubi­tă...” zău? Şi în tot cazul în România „nu aveam decât o vreme a anului : iarna! Iarna albă verde, iarna gal­benă. Primăvara este o minciună!” .Ei, fost-ai şi dumneata o minciu­nă, Stoica, om fără primăvară în suflet. Şi de grija vieţei dumitale d’Apoi, uite, după o sută de ani, ţi-am aprins o lumânare în faţa Icoanei Maicei Preciste din Biserica Doamnei C. Ga­n­e -------- v ..C. -*aaU.. . \0, „AVIOANE DUBLE“.— O problemă grea pentru avioa­nele încărcate este acela a decolării. In Anglia sistemul ca­tapultei a fost înlocuit. Un avion patru motor duce deasupra un monoplan destinat lungilor călătorii. Monoplanul se elibe­rează în plin sbor de pe avionul-mamă după ce mai întâi motoarele au fost puse în mișcare în mod automat. Apara­tul cel mare se întoarce la baza lui, iar avionul mic continuă mai departe zborul.

Next