Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)

1938-03-28 / nr. 3186

Pag. 2 O editură... Zilele trecute, un tânăr prieten mi-a destăinuit hotărîrea unui grup întreg de scriitori şi cărturari — de a alcătui o editură. Să precizez că a­­ceşti scriitori şi cărturari sunt cu toţii tineri. Şi dacă s’au hotărit să „facă” o editură, primejduindu-şi economiile sau traiul lor zilnic, fără îndoială că şi-au dat seama că alt­minteri nu vor ajunge niciodată să-şi vadă slova tipărită. Nu că ar ţine atât de mult să-şi vadă numele imprimat pe coperta unei cărţi. A­­tât cât îi cunosc, bănuiesc că altce­va decât un inocent orgoliu îi în­deamnă „să apară” în vitrinele li­brăriilor. Altceva: siguranţa că au de spus ceva nou, pe care nu-l spu­ne nimeni; conştiinţa că acest „ceva nou“ nu este o simplă creaţie literară sau un esseu — ci mărturia simplă a unei vieţi radical deosebite de a celorlalţi. Că este, într’un cuvânt, identitatea lor; singura pe care şi-o recunosc, singura autentică. S’au mai făcut încercări în sensul acestor „edituri” fără capitaluri mari şi fără interese comerciale. Cele mai multe, evident, s’au năs­cut din lupta între desperare şi op­timism a unora din oraşele noastre de provincie. Aşa s’au tipărit cărţi la Oradea-Mare („Familia”), la Si­ghişoara, la Cernăuţi („Iconar”) la Călăraşi („Pământul”), etc. S’au în­cercat, cu oarecare succes — chiar comercial — edituri tinereşti la Bu­cureşti. Să amintim „Rânduiala“ şi „Ideea Românească“ Pretutindeni, „editurile“ acestea modeste au urmărit, înainte de toa­te, dezrobirea scriitorului şi a pu­blicului de sub primatul tiranic al marilor edituri oficiale şi comercia­le. In vreme ce casele de editură cu sute milioane capital, nu cereau de­cât romane, şi încă romane pe pla­cul marelui public — editurile mă­runte din provincie tipăreau ex­clusiv versuri şi esseuri, sau volume de critică şi de ideologie. S’ar putea spune, fără exagerare, că în reviste­le „autonome” şi în aceste modeste iniţiative editoriale — se oglindeau toate forţele de creaţie non-confor­­miste, libere şi revoluţionare ale ge­neraţii. Foarte puţini tineri au pu­tut publica, în editurile oficiale şi comerciale, altceva decât romane. Credinţele teoretice, ca şi poezia, nu au putut fi mărturisite decât pe la periferia industriei culturale româ­neşti. Nu e, deci, deloc de mirare că se încearcă, aici, în Capitala ţării, încă o „editură“ tinerească“. Observam cu alt prilej că „literatura“ interesează din ce în ce mai puţin publicul — cel românesc, ca şi cel european în ge­nere. Azi se citesc biografii istorice. Mâine se vor ceti cărţi de credinţă, şi de mărturisire personală, întocmai după cum unii nu vor să mai citească literatură („nu-i mai interesează“) alţii, foarte puţini, fi­reşte, nu se mai simt îndemnaţi să scrie „literatură”. Scriu poezie, es­seu, teorie sau confesiuni. Cine să le tipărească? Avânt gărzile unei noi spiritualităţi şi ale unei noue culturi sunt rareori primite să-şi spună cuvântul în casele venerabile. Nici revistele, nici editurile, nu-i vor primi, şi nu-i vor înţelege. Faptul acesta se verifică în toate ţările. Revoluţiile spirituale şi artis­tice nu s-au făcut la Calman-Lévy nici la Fratelli Treves, nici la „Re­vue des Deux Mondes“ nici la „Nuova Antologia”. Amintesc amănuntele acestea ca să ne dăm seama că în istoria unei culturi rolul de frunte nu-i împlineşte conformismul şi o­­ficialitatea — ci acele obscure ini­ţiative tinereşti, pe care contempora­nii le trec aproape întotdeauna cu vederea. Dacă am judeca, bunăoară, poe­zia şi gândirea contemporană ro­mânească numai prin ceea ce se tipă­reşte de către instituţiile venerabi­le— am fi nu numai nedrepţi, dar şi imprudenţi. Mircea Eliade OMNIBUS De la unul din corespondenţii no­ştri care întâmplător a fost la des­­baterile congresului profesorilor de filozofie. Redăm numai o parte din scrisoare,­,„­P­ . . Sti­hate­ Autolycus, ai fost cumva la şedinţa de Vineri după masă a congresului ? Eu am fost. Profesorii de filosofie nu sunt tocmai cum ii credeam eu. Cel care a vorbit pri­mul, un tânăr elegant şi înalt, cu multe aptitudini de avocat, paremi­­se asistent la Universitatea din Cluj. Nu mi-a plăcut. Al doilea a fost d. I. M. Nestor, şef de lucrări la Uni­versitatea din Bucureşti. A expus munca de opt luni a laboratorului, nişte măsurători făcute în ţară pe circa 17.000 de români de sânge, copii, adolescenţi şi adulţi, de am­bele sexe. Rezultatele au fost uluitoare şi la fel efortul. S-a măsurat capacitatea toracică a românilor, capacitatea cra­­nială, unghiul facial, dimensiunile osului nazal, greutatea, respiraţia şi inspiraţia, înălţimea, grosimea, etc., şi ceiace m’a uimit total, este faptul că s’a măsurat şi oasele aces­tor tineri. Regret că nu ni s’a indi­cat metoda după care s’a putut cal­cula greutatea oaselor. Eu nu ştiu, dar mă interesează. Nu cumva ştiţi dumneavoastră ? Dragă prietene. Răspund întâi la prima întrebare. Am fost şi eu la congres. Filosofia mă interesează; am trecut şi eu pe acolo în anii de Universitate. Dar mai spun ceva. La congresul acesta nu s’a discutat fi­losofia. Ce s’a discutat ? Asta nu in­teresează. Dar în legătură cu opera­ţia măsurătorii oaselor. Nu ştiu dacă reţin destul de bine discuţiile, dar am şi eu impresia că d. I. M. Nestor ar fi spus ceva, despre măsurătoarea asta. Precis nu ştiu ce. Să revin însă la chestiune. Cum se face operaţia măsurătoarei oaselor?A.Nu ştiu. Am început să consult nişte cărţi din Biblioteca mea personală, şi n’am găsit. M’am concentrat singur elabo­rând diferite metode, şi n’am găsit. Sunt prost ? Califică-mă cum vrei. E o problemă care nu intră în capa­citatea mea de înţelegere, exact aşa cum nu văd în spaţiul cu patru sau cu n dimensiuni. Un admirabil scriitor francez, ca­tolic violent, care califica sufletul rus ca eronat şi fariseu, a scris în­tr’un volum de jurnal personal, că el a scris una din cărţile lui fără is­­mene şi fără pantaloni. Nu dintr’o înclinare patologică spre nudism, ci pentrucă nu avea. Atroce mizerie! Deschidem un concurs pentru citi­torii noştri. Cine a fost scriitorul ? Dintr-o lecţie ţinută joi la Facul­tatea de Litere din Bucureşti. Isto­rie fără viaţă nu-i istorie; este a­­natomie sau botanică. Exact aşa cum convenienţele sociale nu sunt cristale. Ce-ar fi dacă într’un salon monden am introduce o domnişoară frumoasă şi am prezenta-o astfel:­­ Domnişoara M., o tânără aşa cum o vedeţi, greutatea oaselor 58 kgr., o­­moplaţii în bună stare şi drepţi, ti­bia puţin cam scurtă, inima bătăi regulate, sternul aproape rupt şi lim­ba prea puțin fixă. Autolycus nan .­­ Ce vor deveni studenţii? Asupra, generaţiei noastre de ti­neri, d. Petre Comarnescu ne promi­sese un studiu şi o anchetă. Şi d-sa ne-a promis asta acum câţiva ani. Anii au trecut fără de a ne aduce ancheta şi studiul promis. Regretăm, regretăm profund. D. Petre Comar­nescu se arătase mult prea înţelegă­tor pentru problemele tineretului de toate categoriile, înţelegere ajutată de un­ deosebit­ talent de a spune tot, absolut tot, din problematica acestei generaţii. Câteva studii ale d-sale publicate în reviste, unele pierdute, altele cu frumoasă existenţă ne mă­rise aşteptarea noastră. Era o pro­blemă care ne interesa, care ne pa­siona, iar deziluzia încercată cu lipsa cărţii d-lui P. Comarnescu ne-a făcut să alergăm, după un material ce nu va fi credem, inutil chiar pentru mai târziu. Sunt câteva cărţi asupra tineretu­lui european la care ar fi trebuit să ne oprim mult mai atenţi decât o facem. Şi vom păstra regretul că îm­prejurările nu ne-au prilejuit a ne opri la câteva. Amintim: „Die Sen­dung der jungen Generation”, a lui Günther­ Gründel, carte ce căuta­ să lămurească problemele noi ce se pun generaţiilor tinere şi felul cum ei răspund în faţa lor. Remarcabil în cartea lui Günther era clasificarea tinerii generaţii (tinerii întorşi de pe front, adolescenţii războiului, a­­dolescenţii de azi); cartea profeso­rului Julien Bonnecase de la faculta­tea de drept din Bordeaux: „L’étu­­diant de l’aube nouvelle”, precum şi cea mai veche a lui Reinhold Schai­­rer: „Die akademische Berufsnot”. Nu intenţionăm o bibliografie ci o scurtă privire asupra unei mult prea interesante părţi apărută anul tre­cut: „Que devindront les Étudiants?” a lui Marc Dubois, un studiu asupra şomajului tineretului intelectual, prefaţat de profesorul de la Univer­sitatea din Oxford, Gilbert Murray, preşedintele organizaţiei internaţio­nale de cooperaţie intelectuală. Cartea conţine trei capitole: 1) Le probleme sociale du chomage des jeunes diplômes, capitol ce va înfă­ţişa şomajul intelectual în raport cu întreaga problemă a şomajului pre­cum şi aspectele sociale ale şoma­jului intelectual. Şomajul tinerilor intelectuali exi­stă. Iată propoziţia unei crâncene realităţi, faţă de care orice sinceră lamentaţie ar fi inutilă. Să consta­tăm de unde vine răul, să-l reme­diem, asta e într’adevăr datoria so­ciologului, a moralistului, a omului politic. A trebuit multă vreme pen­tru a se ajunge la precizarea: ce este un şomer intelectual? O situaţie de­stul de încurcată a îngreuiat drumul acestei preciziuni. Şi iată cum, ră­maşi fără lucru şomerii manuali s’au dedat, cu mult curaj, e drept, stu­diilor. Anii au trecut, studiile s’au sfârşit cu rezultatul înscrierii foşti­lor şomeri manuali în corpul şome­rilor intelectuali. Altă faţă: cei care-şi terminau studiile, negăsin­­du-şi ocupaţie compatibilă cu ceiace au învăţat s’au abătut să obţină lu­cru manual. Conjunctura economică a făcut din ei şomeri manuali. S’a încercat totuşi o definiţie care sta­bilind ce este un intelectual să lă­murească şi ceiace este un şomer intelectual. Confederaţia lucrătorilor intelectuali a dat această definiţie, destul de laxă, destul de... confuză. Un şomer intelectual fiind acel in­divid ce-şi trage mijloacele de exi­­tenţă printr-un efort spiritual ce predomină eforturile fizice. Accep­tată fiind aceia dată de preşedintele Uniunei naţionale a studenţilor din Franţa, care înţelegea prin intelec­tuali diplomaţii universităţilor şi marilor şcoli. S-a înlocuit de altfel şi denumirea de „şomer” cu cea de „neîntrebuinţat” (non-emploi des jeunes diplomes). Din neprecizia termenilor, pro­blema şomaj­urilor a apărut indivizi­bilă. Şi chiar şomerii intelectuali ce­reau printr’un raport, un remediu general, unul special fiind neefectiv şi fără durabilitate. Nu se poate nega însă că şomajul intelectual prezintă fenomene specifice cari nu trebuesc neglijate. Gândiţi-vă numai (problema se desbate încă­ dacă se poate selecţiona munca intelectuală în cadrul de 8 sau 40 de ore. Iată pentru ce nici remediile speciale n’au fost neglijate. S’au formulat anumite principii ce vor trebui să fundamenteze insti­tuţia care, metodic, să constate şi să propună remediile stării şomerilor intelectuali în raport cu competenţa lor. Să nu se­ uite însă că şansele de eficacitate ale remediilor vor depin­de de precizia documentării. Este intenţia cap. II: „l’étendue du cho­­mage des diplômes d’université“,ca­pital statistic, de propunere a meto­delor de cercetare Pentru asta s’a făcu apel la toate naţiunile cari, la rândul lor, creind oficii speciale, vor trimite biroului internaţional de co­operaţie, rezultatele. Datele, înlătu­­rându-se inevitabile piedici, au fost satisfăcătoare, multe ţări apelând chiar la şomerii intelectuali pentru strângerea şi lucrarea datei (în Un­garia, falsul a fost pedepsit cu 60 zile închisoare sau cu amendă de 600 pengős). Fiecare ţară va avea un oficiu sau un birou în grija cărora vor cădea întreprinderea unor serioase stati­stici, finanţate, punct nevralgic de altfel, în deplină necesitate. Dar pe­ste toate astea trebue câştigat inte­resul public, suscitându-se entuzias­mul pentru reuşita unor remedii de care va depinde prosperitatea umană şi viitorul culturii. Nu dăm cifre, ar fi prea multe şi destul de incerte, înspăimântător e numărul cres­când al şomerilor intelectuali, o se­rie nouă ivindu-se iar cei vechi ne­reuşind a se plasa încă. Nu însemnează ca înspăimântaţi să amuţim. O precisă documentare va fi urmată de eficace remedii ce vor trebui să fie nu mai mult sau mai puţin susceptibile de eficacitate ci pe deplin eficace. (Cap. III: Ies remédes au non-emploi des jeunnes diplomes d’université). Aici, de­sigur, iniţiativa fiecărei naţiuni e impe­rioasă. Dacă metoda statistică tre­buia să împlinească oarecari con­diţii, remediile vor depinde de în­treaga conjunctură a fiecărei na­ţiuni. Autorul cărţii de faţă propune trei clase de remedii, esenţiale, cu efect duraţii şi măsuri cu efect tem­porar. Din viciu de formă sau de fond, nu fiecare clasă dă rezultate favorabile. Nu trebue uitat însă că şomajul intelectual nu-i numai o problemă universitară ci şi una eco­nomică. Deşi vorbeam de unele ca­ractere specifice şomajului intelec­tual, problema rămâne legată indi­solubil de întreaga problemă a şo­majului. Şi nu se va putea remedia, neglijându-se cealaltă. Aşa fiind a­­pare de o riguroasă necesitate cola­borare departamentelor Educaţiei şi Economiei naţionale. O atentă grije la şomajul intelec­tual! Şi dacă nu s’a făcut nimic să nu aşteptăm fatalitatea întârzierii! Contribuţia tuturor pentru rezolva­rea acestei probleme a statului, a Universităţii, a opiniei publice, a „victimelor” chiar. Să nu se cântă­rească mijloacele de finanţare ale lucrărilor ce trebuesc îndeplinite, profesorii să înceteze cu simplu ra­port de la inteligenţă la inteligenţă, să fie mai îngrijoraţi de situaţia dis­cipolilor. Opinia publică nu va ig­nora o chestiune ce o atinge în atâ­tea puncte. O ultimă remarcă,d. Marc Du­bois, ne prezintă date, rapoarte pri­mite din mai toate ţările europene. Ne citează şi pe noi. In raport cu celelalte însă, suntem într’o carac­teristică minoritate. Zaharia Balinca CttLHintalLuni 28 Martie 1938 PANOPTICUM Un sfert de veac dela moartea lui Panait Cerna de LUCIAN PREDESCU Numele de Cérna es­te pseudoni-­­ mul pe care l-a împrumutat dela numele satului său. Numele de fa­milie al poetului e Stanciof. VIATA Născut la 25 Septembrie 1881 in satul Cerna, plasa Macin din jude­ţul Tulcea, sat locuit de bulgari şi români, micul Panait nu şi-a cu­noscut tatăl de loc, deoarece acesta, învăţător acolo, dar bulgar, fugise în Bulgaria, urmărit pentru agitaţii iredentiste. In schimb, mama poe­tului era o ţarancă umilă şi nevo­iaşă, fără cultură, româncă, după cum a şi rămas, deşi era soţia unui înfocat bulgar. Românismul şi firea mamei au fost moştenite de poetul de mai târziu. Ca să-şi poată îngriji copilul şi sâ-l poată da la şcoală, Maria — mama poetului — se recăsătoreşte cu un român, Naum Costea, de me­serie agricultor. După ce urmează clasele primare in satul natal, se înscrie la liceul „N. Bălcescu“ din Brăila (1893), unde obţine premiul I în primele patru clase. Se zice că, din clasa II-a chiar, începuse să scrie ver­suri. Liceanul Panait Stanciof a citit în vremea asta pe Zola, Gon­­court, Maupassant, Goethe, Baude­laire, Strindberg, etc. Fiind sărac, trebue să-şi câştige existenţa meditând. In clasa V compune poezia Pro­­meteu, intria VI-a frumoasa poezie Trei zburătoare şi debutează în re­vista „Povestea vorbei“ (17 Ianua­rie 1897) cu poezia „Sonet“ iscălită P. Cerna. „Mic de trup, ca un japonez, cu ochii vioi’ sclipitori de inteligenţă şi cu faţa îmbujorată“, după cum îl vede G. Bogdan­ Duică, tânărul Pa­nait termină liceul în 1900 şi se înscrie la Facultăţile de litere, filo­zofie şi fizico-chimice, din Bucu­reşti. Dar, in curând, rămâne nu­mai la filosofie. Nu trecuse decât o lună, două, de când se stabilise în Bucureşti şi Cerna scrie: „Am plecat din Brăila cu visuri de glorie şi fără nici o grijă de ziua de mâine. Visurile nu s’au împlinit, dar grijile m‘au luat cu asalt după un asediu de o lună. Viaţa mea a fost uit, delir neintr­e­­rupt...“ Şi, mai departe, cere uriui prieten să-i facă rost de un post, ca să poată trăi..Totuşi, Cerna scrie după altă lună: „Viaţa de Bucu­reşti n’a schimbat întru nimic fon­dul meu sufitesc. Am rămas ace­laşi“. Ca şi’n liceu, munceşte mult, este student sârguincios şi ţine confe­rinţe în cadrul Societăţii studen­ţilor în litere, al cărei secretar a­­junge. Norocul începe, însă, să-l favori­zeze: o preparaţie. Iar eleva este o domnişoară, de care poetul din el se îndrăgosteşte, depunând — scrie Cerna—„sforţări supraumane să-mi tăinuesc stângăciile“, îndemnat, probabil, de aceeaşi domnişoară, Cerna începe să cola­boreze la revista „Semănătorul“ cu pastelul Noapte de vară, iscălit El­vira M. Al. Vlahuţă, conducătorul revistei, face următoarea însem­nare în acelaşi număr, la rubrica „Răspunsuri“: „Nu vă puteţi închi­pui cu ce plăcere v’am citit versu­rile. Frumoase, frumoase, în toată puterea cuvântului. E sentiment, e formă, e tot ce trebue. Ne-am bu­curat par'c'am găsit o comoară’’. Numit (1901) profesor suplinitor la Institutul Moteanu din Bucureşti, Cerna se simte rău şi pleacă la Brăila (1902) unde face băi la La­­cul­ Sărat şi prepară un elev. Reîn­tors în Capitală, încearcă să intre ca slujbaş, la Arhivele Statului, dar nu reuşeşte. Pe de altă parte, boala de piept progresează. La 15 Noem­­brie 1902 el scrie: „Sunt bolnav şi fără nici un ban. Mi-i imposibil să mai rămân în Bucureşti. Acum văd lămurit viitorul, întrerup Faculta­tea. Există o singură mântuire: bursa". Deşi era deprimat, totuşi el nu s’a plâns niciodată, ci spera intens în­­tr‘o viaţă mai fericită. Este o con­cordanţă admirabilă între felul lui de a se comporta faţă de viaţă şi între poezia sa. Ca şi‘n viaţa de toate zilele, vom vedea că Cérna, în poeziile sale, se va ridica deasupra durerii şi va proclama dorul de viaţă, fericirea! In 1904, Cérna revine la catedra de la Moteanu, unde funcţionează un an, când intervine Titu Maio­­rescu care-l trimite în îngrijirea doctorului Mamulea, la Sinaia. In Septembrie 1905, Cérna pără­seşte definitiv Sinaia Cu acea oca­TANAIT CERNA zic, în el se redeşteaptă, oprimat după luni de suferinţă, dorul pu­ternic de viaţă, căci scrie unui prie­ten: „Doctorul mi-a spus că sunt scăpat, scăpat de tot. Trăiască viaţa! Mâine sunt în Bucureşti". Gândul lui Maiorescu era să scoată din Cerna un profesor uni­versitar. De aceea, după ce poetul îşi ia licenţa în ţară (1906) cu „magna, cum, laude“, este­ trimis la Leipzig, susţinută fiind din cotiza­ţiile membrilor aetis­tei „Convor­biri literare“, apoi printr-o­­ bursă de stat.' Acolo face''cunoştinţa cu I. L. Caragiale, care-l impresionează puternic: „Caragiale, scrie poetul, e, desigur, una din cele mai bogate inteligenţe pe care le-a produs nea­mul nostru. Ce împletire curioasă de sofism şi adevăr, de ironie şi du­ioşie! Nu ştiu cum, dar când mă gândesc la dânsul, o combinaţie imposibilă îmi vine în minte; un mărăcine care ar face flori rare“. Obţinând, cu mare succes, teza de doctorat în filosofie, cu titlul Die Gedankenlyrik (1913), în Cerna iz­bucneşte iar acelaşi dor puternic de viaţă: „Sunt liber, liber, liber! Pe aici (Leipzig) mai rămân vre­o trei săptămâni; după aceea mă duc în lumea toată. Unde? Nici eu nu ştiu sigur până acum. N'am avut încă vreme să mă desmeticesc din greul zilelor din urmă şi să făuresc, cu mintea limpede, planuri de vii­tor". Dar vulturul avea să se prăbu­şească, rănit, din înălţimile sale. Imediat după doctorat, Cerna e lo­vit de o pneumonie, chiar la Leip­zig, şi tot acolo moare, la 26 Mar­tie 1913. Rămăşiţele celui ce a iubit cu ar­doare viaţa, deşi vitregiile soartei îl loviseră întriuna, sunt aduse în ţară şi înhumate în cimitirul Bellu din Bucureşti. Termin viaţa lui cu o caracteri­zare a lui Vasile Savei: „Cerna a­­parţinea prin naştere celor învinşi, căruia i-a fost dat să lupte, să în­flingă aproape, trecând prin greu­tăţi ce nu i-au înglădiat firea şi să cadă învins tocmai atunci când nădejduia mai mult. O viaţă grea, de muncă neîntre­ruptă, ţesută din fir de mizerii pe care şi-a tors visurile lui. A înţeles însă de timpuriu o parte din tai­nele ce ascund natura şi anii l-au făcut să vadă şi să înţeleagă tot mai mult. Iubia viaţa cu pasiune, o iubea cu patima aceluia ce pare că presimte că nu-i va fi dat să se bucure multă vreme de ea; „de-aşi mai trăi doi ani“, vorba aceasta devenise ca un refren la dânsul“. OPERA Poezia lui Cérna înseamnă o eva­dare din nota pesimistă a lui Emi­­nescu, introducând în prema sa o formă contrară, nu ca element brut poetic, ci ca reacţie: optimismul. Optimist e Cérna prin aceea că re­acţionează contra râului, a sufe­rinţei, şi are speranţa că ele pot fi zdrobite printr-o încredere adâncă în viaţă. Aşa­dar, ceea ce-l face să iasă din sfera influenţei emines­ciene, este reacţionismul său, prin această notă nouă, trăeşte azi ca poet. Am spus că Cerna, ca şi Emi­­nescu, vede răul şi suferinţa ome­nească, care se reflectă şi în na­tură; deci, între aceşti doi poeţi este asemănare de material brut poetic, de cauzalitate a ispiraţiei poetice. Dar, atât timp cât Emi­­nescu ia parte activă la suferinţa umană şi nu reacţionează contra ei, Cérna se ridică deasupra, reac­ţionează şi proclamă „dorul de viaţă“, fericirea. Poezia lui Cérna are două feţe: una pesimistă, formată din mate­rialul brut poetic de inspiraţie, ca fond; alta optimistă, prin reacţio­nismul său, ca formă. Forma cre­­iază originalitatea poeziei lui Cérna. POEZIA LIRICA Din punct de vedere afectiv, poe­zia lui Cérna prezintă două ramuri distincte: lirismul propriu-zis şi poezia patriotică şi socială. Poezia lirică propiu-zisă. Am scris că optimismul lui Cérna constă în combaterea suferinţei umane. Pe de altă parte, pentru Cerna, poezia e un ideal greu de ajuns. Şi, pentru că nu­ poate ajunge acest ideal, adică poezia perfectă, poetul capătă accente de revoltă. Dar, în schimb, durerea are un ,1­01 practic: ea dă omului tăria su­fletească. Suferinţa eminesciană a influ­enţat în mare măsură şi pe Cerna. De acum vine partea originală a poeziei cerniene, adică reacţionis­mul, proclamarea dorului de viaţă, fericirea, pe lângă că durerea dă tărie sufletească, dar această du­rere e chiar creatoare. In conse­cinţă, trebue să nădăjduim, căci nădejdea e „floare de lumină“, a­­firmă Cerna în aceeaşi ordine de idei. Intri un cuvânt, să înlăturăm durerile. Şi toate acestea, îndem­naţi de setea de viaţă: „Sus fruntea! E o lume ce n'ai vă­zut-o încă. Viaţa năvăleşte cu furia dintâi, iar cerul tot, surâde din pacea lui adâncă . Spre el, spre el! Cu ochii în raza lui rămâi!... O, dragii mei prieteni! Luptaţi, cân­taţi, iubiţi... Să faceţi o virtute din sertea de plăcere! Rămâneţi pururi veseli, nebuni şi fe­­­riciţi... Ai numai o viaţă, şi ar fi fost pă­cat Să mori ,fără a cunoaşte comoara ei deplină...“ Am spus la biografia lui Cerna. (CONTINUARE IN PAO. A 8-A) 1f Elena Farago Niciodată n’am înţeles mai bine eternul privilegiu al Poeziei, ca în minutul acestui omagiu, pe care cei şasezeci de ani ai Poetei îl gra­vează în sufletele admiratorilor săi. Căci oricât s’ar sili calendarul să ne convingă şi oricât ar încerca gloria să confirme, pentru noi, ca şi pentru marea mulţime a cetitorilor săi, d-na Elena Farage şi poezia domniei sale sunt fără de vârstă, pentru că aceleaşi, ca şi în trecerea anilor, sunt ecourile ce ni le tre­zeşte în suflet. Dacă basmul tine­­reţei fără de amurg îşi va fi aflat, vreodată, un sens mai adânc şi mai potrivită ilustrare, apoi e, desigur, cu prilejul acesta. Vestală neobo­sită a focului sacru, d-na Elena Fa­rage aduce şi astăzi în plină cele­britate, acelaşi zel liric şi aceiaşi puritate a inimii, ca şi în întâile în­cercări, de acum treizeci de ani şi mai bine. Pe fruntea sa, modestul busuioc al debutului şi laurul dom­nesc al premiului naţional de Poe­zie, se împletesc în cea mai intimă şi armonioasă cunună. Sunt vieţi predestinate Poeziei şi a d-nei Elena Farago este una din ele. Sunt vieţi ce se închid în sine, ca într’un culcuş, de tihnă şi de re­culegere şi de acolo torc firul de borangic al visului şi al năzuinţe­lor. Sunt vieţi ce înfloresc şi fruc­tifică în surghiunul ales de bună bună voe şi a d-nei Elena Farago este o astfel de viaţă. Căci sur­ghiunul domniei sale este mai pu­ţin oraşul oltean în care şi-a luat, de ani şi ani, reşedinţa, cât poezia în care şi-a aflat alinare şi ale că­rei armonii i-au învăluit sufletul cu eşarfele lor de mătasă. Poezia d-nei Elena Farago înce­pe în vremea „Semănătorului“ şi aduce, într-o epocă în care balada, pastelul sau alegoria îşi aveau re­­prezintanţi de seamă, un timbru cu totul particular. Poezia noastră feminină nu izbutise să ne dea până în pragul veacului acestuia, altceva decât o seamă de exerciţii poetice, mult inferioare exerciţiilor de pian sau harpă, cu cari se îndeletniciau, în acelaş timp, „poetesele“. Poezie de album şi de joc de societate, ea era cu mult în urma romanţelor şi cântecelor de inimă albastră ce se cântau pe sub balcoane sau în bos­chete primăvăratice. Căci dacă ar fi să fim drepţi şi să dibuim cu tot dinadinsul, poezia feminină a seco­lului al XIX-lea, apoi ea s’ar cuveni căutată în lirica unora din Văcăr­­eşti sau Conaki — oricât de para­doxal ar putea să pară aceasta. D-na Elena Farago este întâia noastră poetă, care a făcut din vers mai mult decât un fir de în­săilat cuvintele şi în fragila pânză de păianjen a strofelor sau roman­ţelor d-sale a aruncat, ca pe-o ur­nă de lacrămi, în miniatură, inima d-sale suferindă. Şi cum se întâm­plă adesea, în ţinutul acesta de mi­racole al Poeziei, pânza de păian­jen nu numai că nu s-a destrămat dar a învăluit, cu gingăşii de cuib, pe această pasăre rănită şi geme­tele ei le-a prefăcut în cântece. Este în poezia d-nei Elena Farago, şi încă din volumul debutului de la 1906, o continuă aspiraţie, un con­tinuu apel către pasărea albastră a dorului şi o continuă frângere a inimii. Dar inima aceasta, care aşa de puternic ştie să dorească, în a­­ceiaşi măsură ştie şi să sufere. Ni­meni n’a scris, şi nu numai în poe­zia feminină, dela noi, unde este unică, tânguiri de iubire, mai dis­crete, mai ferite de larma răspân­tiilor, mai umile, în înălţarea lor smerită. Poeta însăşi s’a asemuit în una din cele mai puternice ale ei poeme, cu o nouă Magdalenă, plângând în pragul unei noi iubiri. Şi imagina aceasta ar putea fi reţinută pentru întreaga poezie a d-nei Elena Farago. O poezie şop­tită, ca o rugăciune de izbăvire a inimii, sub bolta tihnită a unei mă­năstiri, o poezie de suferinţă care se stăpâneşte, se’nchide’n ea în­săşi şi’n pagini de scrisori, lăsate între filele unei cărţi de căpătâiu, ca florile presatelor iubiri, se con­fesează pentru sine, mai mult decât pentru pierdutul Lohengrin. De a­­ceea, poate, şi graţie acestei tăinui­te linişti în care a luat fiinţă şi s’a desăvârşit, poezia d-nei Elena Fa­rago a prins virtuţi de balsam. Şi balsamul nu cunoaște moarte. Perpessicius CÂRMIT PLASTIC Arta sobră, robustă, fără concesii făcute vreunui element străin de cel plastic, a d-lui adrius Bunescu, ni se arată cu prilejul fiecărei expoziţii, care nu înseamnă de fapt de­cât o o­­prire, în vederea unui examen al ac­tivităţii din urmă, croindu-şi un drum sigur în adâncime. Rezultat al unei continue prelu­crări, pictura d-sale capătă o pu­tere de expresie ce-i vine tocmai de la intervetarea motivului ales din natură. Ne tentat niciodată să se o­­prească la aspectul uşor, şi nu de rare ori ieftin, ce-l poate avea o e­­bose, isbuteşte, fără a obosi tabloul, să umanizeze un aspect şi să transfigureze. Astăzi când artistul cinstit cu sine însuşi şi cu meşteşugul său, se întoarce spre sănătoasele tradiţii ale marei arte, atitudinea maestrului Bunescu trebue apreciată la valoarea înaltă pe care o are. Căci a nu te cruţa, când ai putea-o face, fiind si­gur de un succes ce mulţumeşte pe mulţi din artiştii noştri capabili să fie mai mult de­cât sunt, înseamnă o dovadă de conştiinţă ce nu se poa­te naşte de­cât dintr’un proces mai complicat, traversând toate zonele unei personalităţi pe care de altfel o şi arată cu semnul ei cel mai distins Fără artificii, fără dulcegurii şi fără curse, pictura d-lui Marius Bu­nescu nu cucereşte dintr’o dată, dar convinge pe cel care nu se grăbeşte şi nu fuge de o hrană spirituală mai substanţială. g. s. * Duminică la orele 11 va avea loc la sala Casei de Artă „Mozart“ ver­­nisagiul expoziţiei de fotografii, portrete, nuduri, compoziţii, a d-lui Aurel Rauh. Expoziţia d-nei şi d-lui D. Ghiaţ de la sala Fundaţiei Dalles va romi­ne deschisă până la sfârşitul acest luni. La aceiaş dată se vor închie şi expoziţiile d-nelor Marian Cretzu-Medeleni şi Lucia Demetru­de­ Bălăcescu şi d-lor Francisc S­rato, N. N. Tomitza şi Angheluţă. Distinsul arhitect Grigore Ionescu, conferenţiar la „Academia de Arhi­tectură“ din Bucureşti, autorul celei mai copioase lucrări apărute în ulti­mul timp la noi, Istoria Arhitecturii Româneşti, pregăteşte în momentul de faţă o nouă tipăritură: Bucureşti, ghid istoric şi artistic. Această lucra­re, de peste 400 de pagini, va fi scoa­să la Editura Fundaţiei pentru Lite­ratură şi Artă „Regele Carol II“ şi pusă în vânzare cu prilejul „Lunii Cărţii". Ea va fi împărţită în zece itinerarii pe cartiere şi va cuprinde localităţile cele mai importante din preajma Bucureştului cum sunt: Snagovul, Mogoşoaia, Băltenii, Căl­­dăruşanii, Plumbuita, Colentina etc., privite din punct de vedere is­toric şi artistic. Un bogat şi bine ales material fotografic va comple­ta acest prim şi mult aşteptat ghid sistematic al Capitalei noastre. Expoziţia de acuarelă şi pastel a d-nei Jeannette Ulvianu-Julvin de la sala Casei de Artă „Mozart“, care s-a bucurat de un frumos succes, va rămâne deschisă până la sfârşitul acestei luni.

Next