Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)
1938-03-28 / nr. 3186
Pag. 2 O editură... Zilele trecute, un tânăr prieten mi-a destăinuit hotărîrea unui grup întreg de scriitori şi cărturari — de a alcătui o editură. Să precizez că aceşti scriitori şi cărturari sunt cu toţii tineri. Şi dacă s’au hotărit să „facă” o editură, primejduindu-şi economiile sau traiul lor zilnic, fără îndoială că şi-au dat seama că altminteri nu vor ajunge niciodată să-şi vadă slova tipărită. Nu că ar ţine atât de mult să-şi vadă numele imprimat pe coperta unei cărţi. Atât cât îi cunosc, bănuiesc că altceva decât un inocent orgoliu îi îndeamnă „să apară” în vitrinele librăriilor. Altceva: siguranţa că au de spus ceva nou, pe care nu-l spune nimeni; conştiinţa că acest „ceva nou“ nu este o simplă creaţie literară sau un esseu — ci mărturia simplă a unei vieţi radical deosebite de a celorlalţi. Că este, într’un cuvânt, identitatea lor; singura pe care şi-o recunosc, singura autentică. S’au mai făcut încercări în sensul acestor „edituri” fără capitaluri mari şi fără interese comerciale. Cele mai multe, evident, s’au născut din lupta între desperare şi optimism a unora din oraşele noastre de provincie. Aşa s’au tipărit cărţi la Oradea-Mare („Familia”), la Sighişoara, la Cernăuţi („Iconar”) la Călăraşi („Pământul”), etc. S’au încercat, cu oarecare succes — chiar comercial — edituri tinereşti la Bucureşti. Să amintim „Rânduiala“ şi „Ideea Românească“ Pretutindeni, „editurile“ acestea modeste au urmărit, înainte de toate, dezrobirea scriitorului şi a publicului de sub primatul tiranic al marilor edituri oficiale şi comerciale. In vreme ce casele de editură cu sute milioane capital, nu cereau decât romane, şi încă romane pe placul marelui public — editurile mărunte din provincie tipăreau exclusiv versuri şi esseuri, sau volume de critică şi de ideologie. S’ar putea spune, fără exagerare, că în revistele „autonome” şi în aceste modeste iniţiative editoriale — se oglindeau toate forţele de creaţie non-conformiste, libere şi revoluţionare ale generaţii. Foarte puţini tineri au putut publica, în editurile oficiale şi comerciale, altceva decât romane. Credinţele teoretice, ca şi poezia, nu au putut fi mărturisite decât pe la periferia industriei culturale româneşti. Nu e, deci, deloc de mirare că se încearcă, aici, în Capitala ţării, încă o „editură“ tinerească“. Observam cu alt prilej că „literatura“ interesează din ce în ce mai puţin publicul — cel românesc, ca şi cel european în genere. Azi se citesc biografii istorice. Mâine se vor ceti cărţi de credinţă, şi de mărturisire personală, întocmai după cum unii nu vor să mai citească literatură („nu-i mai interesează“) alţii, foarte puţini, fireşte, nu se mai simt îndemnaţi să scrie „literatură”. Scriu poezie, esseu, teorie sau confesiuni. Cine să le tipărească? Avânt gărzile unei noi spiritualităţi şi ale unei noue culturi sunt rareori primite să-şi spună cuvântul în casele venerabile. Nici revistele, nici editurile, nu-i vor primi, şi nu-i vor înţelege. Faptul acesta se verifică în toate ţările. Revoluţiile spirituale şi artistice nu s-au făcut la Calman-Lévy nici la Fratelli Treves, nici la „Revue des Deux Mondes“ nici la „Nuova Antologia”. Amintesc amănuntele acestea ca să ne dăm seama că în istoria unei culturi rolul de frunte nu-i împlineşte conformismul şi oficialitatea — ci acele obscure iniţiative tinereşti, pe care contemporanii le trec aproape întotdeauna cu vederea. Dacă am judeca, bunăoară, poezia şi gândirea contemporană românească numai prin ceea ce se tipăreşte de către instituţiile venerabile— am fi nu numai nedrepţi, dar şi imprudenţi. Mircea Eliade OMNIBUS De la unul din corespondenţii noştri care întâmplător a fost la desbaterile congresului profesorilor de filozofie. Redăm numai o parte din scrisoare,,„P . . Stihate Autolycus, ai fost cumva la şedinţa de Vineri după masă a congresului ? Eu am fost. Profesorii de filosofie nu sunt tocmai cum ii credeam eu. Cel care a vorbit primul, un tânăr elegant şi înalt, cu multe aptitudini de avocat, paremise asistent la Universitatea din Cluj. Nu mi-a plăcut. Al doilea a fost d. I. M. Nestor, şef de lucrări la Universitatea din Bucureşti. A expus munca de opt luni a laboratorului, nişte măsurători făcute în ţară pe circa 17.000 de români de sânge, copii, adolescenţi şi adulţi, de ambele sexe. Rezultatele au fost uluitoare şi la fel efortul. S-a măsurat capacitatea toracică a românilor, capacitatea cranială, unghiul facial, dimensiunile osului nazal, greutatea, respiraţia şi inspiraţia, înălţimea, grosimea, etc., şi ceiace m’a uimit total, este faptul că s’a măsurat şi oasele acestor tineri. Regret că nu ni s’a indicat metoda după care s’a putut calcula greutatea oaselor. Eu nu ştiu, dar mă interesează. Nu cumva ştiţi dumneavoastră ? Dragă prietene. Răspund întâi la prima întrebare. Am fost şi eu la congres. Filosofia mă interesează; am trecut şi eu pe acolo în anii de Universitate. Dar mai spun ceva. La congresul acesta nu s’a discutat filosofia. Ce s’a discutat ? Asta nu interesează. Dar în legătură cu operaţia măsurătorii oaselor. Nu ştiu dacă reţin destul de bine discuţiile, dar am şi eu impresia că d. I. M. Nestor ar fi spus ceva, despre măsurătoarea asta. Precis nu ştiu ce. Să revin însă la chestiune. Cum se face operaţia măsurătoarei oaselor?A.Nu ştiu. Am început să consult nişte cărţi din Biblioteca mea personală, şi n’am găsit. M’am concentrat singur elaborând diferite metode, şi n’am găsit. Sunt prost ? Califică-mă cum vrei. E o problemă care nu intră în capacitatea mea de înţelegere, exact aşa cum nu văd în spaţiul cu patru sau cu n dimensiuni. Un admirabil scriitor francez, catolic violent, care califica sufletul rus ca eronat şi fariseu, a scris într’un volum de jurnal personal, că el a scris una din cărţile lui fără ismene şi fără pantaloni. Nu dintr’o înclinare patologică spre nudism, ci pentrucă nu avea. Atroce mizerie! Deschidem un concurs pentru cititorii noştri. Cine a fost scriitorul ? Dintr-o lecţie ţinută joi la Facultatea de Litere din Bucureşti. Istorie fără viaţă nu-i istorie; este anatomie sau botanică. Exact aşa cum convenienţele sociale nu sunt cristale. Ce-ar fi dacă într’un salon monden am introduce o domnişoară frumoasă şi am prezenta-o astfel: Domnişoara M., o tânără aşa cum o vedeţi, greutatea oaselor 58 kgr., omoplaţii în bună stare şi drepţi, tibia puţin cam scurtă, inima bătăi regulate, sternul aproape rupt şi limba prea puțin fixă. Autolycus nan . Ce vor deveni studenţii? Asupra, generaţiei noastre de tineri, d. Petre Comarnescu ne promisese un studiu şi o anchetă. Şi d-sa ne-a promis asta acum câţiva ani. Anii au trecut fără de a ne aduce ancheta şi studiul promis. Regretăm, regretăm profund. D. Petre Comarnescu se arătase mult prea înţelegător pentru problemele tineretului de toate categoriile, înţelegere ajutată de un deosebit talent de a spune tot, absolut tot, din problematica acestei generaţii. Câteva studii ale d-sale publicate în reviste, unele pierdute, altele cu frumoasă existenţă ne mărise aşteptarea noastră. Era o problemă care ne interesa, care ne pasiona, iar deziluzia încercată cu lipsa cărţii d-lui P. Comarnescu ne-a făcut să alergăm, după un material ce nu va fi credem, inutil chiar pentru mai târziu. Sunt câteva cărţi asupra tineretului european la care ar fi trebuit să ne oprim mult mai atenţi decât o facem. Şi vom păstra regretul că împrejurările nu ne-au prilejuit a ne opri la câteva. Amintim: „Die Sendung der jungen Generation”, a lui Günther Gründel, carte ce căuta să lămurească problemele noi ce se pun generaţiilor tinere şi felul cum ei răspund în faţa lor. Remarcabil în cartea lui Günther era clasificarea tinerii generaţii (tinerii întorşi de pe front, adolescenţii războiului, adolescenţii de azi); cartea profesorului Julien Bonnecase de la facultatea de drept din Bordeaux: „L’étudiant de l’aube nouvelle”, precum şi cea mai veche a lui Reinhold Schairer: „Die akademische Berufsnot”. Nu intenţionăm o bibliografie ci o scurtă privire asupra unei mult prea interesante părţi apărută anul trecut: „Que devindront les Étudiants?” a lui Marc Dubois, un studiu asupra şomajului tineretului intelectual, prefaţat de profesorul de la Universitatea din Oxford, Gilbert Murray, preşedintele organizaţiei internaţionale de cooperaţie intelectuală. Cartea conţine trei capitole: 1) Le probleme sociale du chomage des jeunes diplômes, capitol ce va înfăţişa şomajul intelectual în raport cu întreaga problemă a şomajului precum şi aspectele sociale ale şomajului intelectual. Şomajul tinerilor intelectuali există. Iată propoziţia unei crâncene realităţi, faţă de care orice sinceră lamentaţie ar fi inutilă. Să constatăm de unde vine răul, să-l remediem, asta e într’adevăr datoria sociologului, a moralistului, a omului politic. A trebuit multă vreme pentru a se ajunge la precizarea: ce este un şomer intelectual? O situaţie destul de încurcată a îngreuiat drumul acestei preciziuni. Şi iată cum, rămaşi fără lucru şomerii manuali s’au dedat, cu mult curaj, e drept, studiilor. Anii au trecut, studiile s’au sfârşit cu rezultatul înscrierii foştilor şomeri manuali în corpul şomerilor intelectuali. Altă faţă: cei care-şi terminau studiile, negăsindu-şi ocupaţie compatibilă cu ceiace au învăţat s’au abătut să obţină lucru manual. Conjunctura economică a făcut din ei şomeri manuali. S’a încercat totuşi o definiţie care stabilind ce este un intelectual să lămurească şi ceiace este un şomer intelectual. Confederaţia lucrătorilor intelectuali a dat această definiţie, destul de laxă, destul de... confuză. Un şomer intelectual fiind acel individ ce-şi trage mijloacele de exitenţă printr-un efort spiritual ce predomină eforturile fizice. Acceptată fiind aceia dată de preşedintele Uniunei naţionale a studenţilor din Franţa, care înţelegea prin intelectuali diplomaţii universităţilor şi marilor şcoli. S-a înlocuit de altfel şi denumirea de „şomer” cu cea de „neîntrebuinţat” (non-emploi des jeunes diplomes). Din neprecizia termenilor, problema şomajurilor a apărut indivizibilă. Şi chiar şomerii intelectuali cereau printr’un raport, un remediu general, unul special fiind neefectiv şi fără durabilitate. Nu se poate nega însă că şomajul intelectual prezintă fenomene specifice cari nu trebuesc neglijate. Gândiţi-vă numai (problema se desbate încă dacă se poate selecţiona munca intelectuală în cadrul de 8 sau 40 de ore. Iată pentru ce nici remediile speciale n’au fost neglijate. S’au formulat anumite principii ce vor trebui să fundamenteze instituţia care, metodic, să constate şi să propună remediile stării şomerilor intelectuali în raport cu competenţa lor. Să nu se uite însă că şansele de eficacitate ale remediilor vor depinde de precizia documentării. Este intenţia cap. II: „l’étendue du chomage des diplômes d’université“,capital statistic, de propunere a metodelor de cercetare Pentru asta s’a făcu apel la toate naţiunile cari, la rândul lor, creind oficii speciale, vor trimite biroului internaţional de cooperaţie, rezultatele. Datele, înlăturându-se inevitabile piedici, au fost satisfăcătoare, multe ţări apelând chiar la şomerii intelectuali pentru strângerea şi lucrarea datei (în Ungaria, falsul a fost pedepsit cu 60 zile închisoare sau cu amendă de 600 pengős). Fiecare ţară va avea un oficiu sau un birou în grija cărora vor cădea întreprinderea unor serioase statistici, finanţate, punct nevralgic de altfel, în deplină necesitate. Dar peste toate astea trebue câştigat interesul public, suscitându-se entuziasmul pentru reuşita unor remedii de care va depinde prosperitatea umană şi viitorul culturii. Nu dăm cifre, ar fi prea multe şi destul de incerte, înspăimântător e numărul crescând al şomerilor intelectuali, o serie nouă ivindu-se iar cei vechi nereuşind a se plasa încă. Nu însemnează ca înspăimântaţi să amuţim. O precisă documentare va fi urmată de eficace remedii ce vor trebui să fie nu mai mult sau mai puţin susceptibile de eficacitate ci pe deplin eficace. (Cap. III: Ies remédes au non-emploi des jeunnes diplomes d’université). Aici, desigur, iniţiativa fiecărei naţiuni e imperioasă. Dacă metoda statistică trebuia să împlinească oarecari condiţii, remediile vor depinde de întreaga conjunctură a fiecărei naţiuni. Autorul cărţii de faţă propune trei clase de remedii, esenţiale, cu efect duraţii şi măsuri cu efect temporar. Din viciu de formă sau de fond, nu fiecare clasă dă rezultate favorabile. Nu trebue uitat însă că şomajul intelectual nu-i numai o problemă universitară ci şi una economică. Deşi vorbeam de unele caractere specifice şomajului intelectual, problema rămâne legată indisolubil de întreaga problemă a şomajului. Şi nu se va putea remedia, neglijându-se cealaltă. Aşa fiind apare de o riguroasă necesitate colaborare departamentelor Educaţiei şi Economiei naţionale. O atentă grije la şomajul intelectual! Şi dacă nu s’a făcut nimic să nu aşteptăm fatalitatea întârzierii! Contribuţia tuturor pentru rezolvarea acestei probleme a statului, a Universităţii, a opiniei publice, a „victimelor” chiar. Să nu se cântărească mijloacele de finanţare ale lucrărilor ce trebuesc îndeplinite, profesorii să înceteze cu simplu raport de la inteligenţă la inteligenţă, să fie mai îngrijoraţi de situaţia discipolilor. Opinia publică nu va ignora o chestiune ce o atinge în atâtea puncte. O ultimă remarcă,d. Marc Dubois, ne prezintă date, rapoarte primite din mai toate ţările europene. Ne citează şi pe noi. In raport cu celelalte însă, suntem într’o caracteristică minoritate. Zaharia Balinca CttLHintalLuni 28 Martie 1938 PANOPTICUM Un sfert de veac dela moartea lui Panait Cerna de LUCIAN PREDESCU Numele de Cérna este pseudoni- mul pe care l-a împrumutat dela numele satului său. Numele de familie al poetului e Stanciof. VIATA Născut la 25 Septembrie 1881 in satul Cerna, plasa Macin din judeţul Tulcea, sat locuit de bulgari şi români, micul Panait nu şi-a cunoscut tatăl de loc, deoarece acesta, învăţător acolo, dar bulgar, fugise în Bulgaria, urmărit pentru agitaţii iredentiste. In schimb, mama poetului era o ţarancă umilă şi nevoiaşă, fără cultură, româncă, după cum a şi rămas, deşi era soţia unui înfocat bulgar. Românismul şi firea mamei au fost moştenite de poetul de mai târziu. Ca să-şi poată îngriji copilul şi sâ-l poată da la şcoală, Maria — mama poetului — se recăsătoreşte cu un român, Naum Costea, de meserie agricultor. După ce urmează clasele primare in satul natal, se înscrie la liceul „N. Bălcescu“ din Brăila (1893), unde obţine premiul I în primele patru clase. Se zice că, din clasa II-a chiar, începuse să scrie versuri. Liceanul Panait Stanciof a citit în vremea asta pe Zola, Goncourt, Maupassant, Goethe, Baudelaire, Strindberg, etc. Fiind sărac, trebue să-şi câştige existenţa meditând. In clasa V compune poezia Prometeu, intria VI-a frumoasa poezie Trei zburătoare şi debutează în revista „Povestea vorbei“ (17 Ianuarie 1897) cu poezia „Sonet“ iscălită P. Cerna. „Mic de trup, ca un japonez, cu ochii vioi’ sclipitori de inteligenţă şi cu faţa îmbujorată“, după cum îl vede G. Bogdan Duică, tânărul Panait termină liceul în 1900 şi se înscrie la Facultăţile de litere, filozofie şi fizico-chimice, din Bucureşti. Dar, in curând, rămâne numai la filosofie. Nu trecuse decât o lună, două, de când se stabilise în Bucureşti şi Cerna scrie: „Am plecat din Brăila cu visuri de glorie şi fără nici o grijă de ziua de mâine. Visurile nu s’au împlinit, dar grijile m‘au luat cu asalt după un asediu de o lună. Viaţa mea a fost uit, delir neintrerupt...“ Şi, mai departe, cere uriui prieten să-i facă rost de un post, ca să poată trăi..Totuşi, Cerna scrie după altă lună: „Viaţa de Bucureşti n’a schimbat întru nimic fondul meu sufitesc. Am rămas acelaşi“. Ca şi’n liceu, munceşte mult, este student sârguincios şi ţine conferinţe în cadrul Societăţii studenţilor în litere, al cărei secretar ajunge. Norocul începe, însă, să-l favorizeze: o preparaţie. Iar eleva este o domnişoară, de care poetul din el se îndrăgosteşte, depunând — scrie Cerna—„sforţări supraumane să-mi tăinuesc stângăciile“, îndemnat, probabil, de aceeaşi domnişoară, Cerna începe să colaboreze la revista „Semănătorul“ cu pastelul Noapte de vară, iscălit Elvira M. Al. Vlahuţă, conducătorul revistei, face următoarea însemnare în acelaşi număr, la rubrica „Răspunsuri“: „Nu vă puteţi închipui cu ce plăcere v’am citit versurile. Frumoase, frumoase, în toată puterea cuvântului. E sentiment, e formă, e tot ce trebue. Ne-am bucurat par'c'am găsit o comoară’’. Numit (1901) profesor suplinitor la Institutul Moteanu din Bucureşti, Cerna se simte rău şi pleacă la Brăila (1902) unde face băi la Lacul Sărat şi prepară un elev. Reîntors în Capitală, încearcă să intre ca slujbaş, la Arhivele Statului, dar nu reuşeşte. Pe de altă parte, boala de piept progresează. La 15 Noembrie 1902 el scrie: „Sunt bolnav şi fără nici un ban. Mi-i imposibil să mai rămân în Bucureşti. Acum văd lămurit viitorul, întrerup Facultatea. Există o singură mântuire: bursa". Deşi era deprimat, totuşi el nu s’a plâns niciodată, ci spera intens într‘o viaţă mai fericită. Este o concordanţă admirabilă între felul lui de a se comporta faţă de viaţă şi între poezia sa. Ca şi‘n viaţa de toate zilele, vom vedea că Cérna, în poeziile sale, se va ridica deasupra durerii şi va proclama dorul de viaţă, fericirea! In 1904, Cérna revine la catedra de la Moteanu, unde funcţionează un an, când intervine Titu Maiorescu care-l trimite în îngrijirea doctorului Mamulea, la Sinaia. In Septembrie 1905, Cérna părăseşte definitiv Sinaia Cu acea ocaTANAIT CERNA zic, în el se redeşteaptă, oprimat după luni de suferinţă, dorul puternic de viaţă, căci scrie unui prieten: „Doctorul mi-a spus că sunt scăpat, scăpat de tot. Trăiască viaţa! Mâine sunt în Bucureşti". Gândul lui Maiorescu era să scoată din Cerna un profesor universitar. De aceea, după ce poetul îşi ia licenţa în ţară (1906) cu „magna, cum, laude“, este trimis la Leipzig, susţinută fiind din cotizaţiile membrilor aetistei „Convorbiri literare“, apoi printr-o bursă de stat.' Acolo face''cunoştinţa cu I. L. Caragiale, care-l impresionează puternic: „Caragiale, scrie poetul, e, desigur, una din cele mai bogate inteligenţe pe care le-a produs neamul nostru. Ce împletire curioasă de sofism şi adevăr, de ironie şi duioşie! Nu ştiu cum, dar când mă gândesc la dânsul, o combinaţie imposibilă îmi vine în minte; un mărăcine care ar face flori rare“. Obţinând, cu mare succes, teza de doctorat în filosofie, cu titlul Die Gedankenlyrik (1913), în Cerna izbucneşte iar acelaşi dor puternic de viaţă: „Sunt liber, liber, liber! Pe aici (Leipzig) mai rămân vreo trei săptămâni; după aceea mă duc în lumea toată. Unde? Nici eu nu ştiu sigur până acum. N'am avut încă vreme să mă desmeticesc din greul zilelor din urmă şi să făuresc, cu mintea limpede, planuri de viitor". Dar vulturul avea să se prăbuşească, rănit, din înălţimile sale. Imediat după doctorat, Cerna e lovit de o pneumonie, chiar la Leipzig, şi tot acolo moare, la 26 Martie 1913. Rămăşiţele celui ce a iubit cu ardoare viaţa, deşi vitregiile soartei îl loviseră întriuna, sunt aduse în ţară şi înhumate în cimitirul Bellu din Bucureşti. Termin viaţa lui cu o caracterizare a lui Vasile Savei: „Cerna aparţinea prin naştere celor învinşi, căruia i-a fost dat să lupte, să înflingă aproape, trecând prin greutăţi ce nu i-au înglădiat firea şi să cadă învins tocmai atunci când nădejduia mai mult. O viaţă grea, de muncă neîntreruptă, ţesută din fir de mizerii pe care şi-a tors visurile lui. A înţeles însă de timpuriu o parte din tainele ce ascund natura şi anii l-au făcut să vadă şi să înţeleagă tot mai mult. Iubia viaţa cu pasiune, o iubea cu patima aceluia ce pare că presimte că nu-i va fi dat să se bucure multă vreme de ea; „de-aşi mai trăi doi ani“, vorba aceasta devenise ca un refren la dânsul“. OPERA Poezia lui Cérna înseamnă o evadare din nota pesimistă a lui Eminescu, introducând în prema sa o formă contrară, nu ca element brut poetic, ci ca reacţie: optimismul. Optimist e Cérna prin aceea că reacţionează contra râului, a suferinţei, şi are speranţa că ele pot fi zdrobite printr-o încredere adâncă în viaţă. Aşadar, ceea ce-l face să iasă din sfera influenţei eminesciene, este reacţionismul său, prin această notă nouă, trăeşte azi ca poet. Am spus că Cerna, ca şi Eminescu, vede răul şi suferinţa omenească, care se reflectă şi în natură; deci, între aceşti doi poeţi este asemănare de material brut poetic, de cauzalitate a ispiraţiei poetice. Dar, atât timp cât Eminescu ia parte activă la suferinţa umană şi nu reacţionează contra ei, Cérna se ridică deasupra, reacţionează şi proclamă „dorul de viaţă“, fericirea. Poezia lui Cérna are două feţe: una pesimistă, formată din materialul brut poetic de inspiraţie, ca fond; alta optimistă, prin reacţionismul său, ca formă. Forma creiază originalitatea poeziei lui Cérna. POEZIA LIRICA Din punct de vedere afectiv, poezia lui Cérna prezintă două ramuri distincte: lirismul propriu-zis şi poezia patriotică şi socială. Poezia lirică propiu-zisă. Am scris că optimismul lui Cérna constă în combaterea suferinţei umane. Pe de altă parte, pentru Cerna, poezia e un ideal greu de ajuns. Şi, pentru că nu poate ajunge acest ideal, adică poezia perfectă, poetul capătă accente de revoltă. Dar, în schimb, durerea are un ,101 practic: ea dă omului tăria sufletească. Suferinţa eminesciană a influenţat în mare măsură şi pe Cerna. De acum vine partea originală a poeziei cerniene, adică reacţionismul, proclamarea dorului de viaţă, fericirea, pe lângă că durerea dă tărie sufletească, dar această durere e chiar creatoare. In consecinţă, trebue să nădăjduim, căci nădejdea e „floare de lumină“, afirmă Cerna în aceeaşi ordine de idei. Intri un cuvânt, să înlăturăm durerile. Şi toate acestea, îndemnaţi de setea de viaţă: „Sus fruntea! E o lume ce n'ai văzut-o încă. Viaţa năvăleşte cu furia dintâi, iar cerul tot, surâde din pacea lui adâncă . Spre el, spre el! Cu ochii în raza lui rămâi!... O, dragii mei prieteni! Luptaţi, cântaţi, iubiţi... Să faceţi o virtute din sertea de plăcere! Rămâneţi pururi veseli, nebuni şi fericiţi... Ai numai o viaţă, şi ar fi fost păcat Să mori ,fără a cunoaşte comoara ei deplină...“ Am spus la biografia lui Cerna. (CONTINUARE IN PAO. A 8-A) 1f Elena Farago Niciodată n’am înţeles mai bine eternul privilegiu al Poeziei, ca în minutul acestui omagiu, pe care cei şasezeci de ani ai Poetei îl gravează în sufletele admiratorilor săi. Căci oricât s’ar sili calendarul să ne convingă şi oricât ar încerca gloria să confirme, pentru noi, ca şi pentru marea mulţime a cetitorilor săi, d-na Elena Farage şi poezia domniei sale sunt fără de vârstă, pentru că aceleaşi, ca şi în trecerea anilor, sunt ecourile ce ni le trezeşte în suflet. Dacă basmul tinereţei fără de amurg îşi va fi aflat, vreodată, un sens mai adânc şi mai potrivită ilustrare, apoi e, desigur, cu prilejul acesta. Vestală neobosită a focului sacru, d-na Elena Farage aduce şi astăzi în plină celebritate, acelaşi zel liric şi aceiaşi puritate a inimii, ca şi în întâile încercări, de acum treizeci de ani şi mai bine. Pe fruntea sa, modestul busuioc al debutului şi laurul domnesc al premiului naţional de Poezie, se împletesc în cea mai intimă şi armonioasă cunună. Sunt vieţi predestinate Poeziei şi a d-nei Elena Farago este una din ele. Sunt vieţi ce se închid în sine, ca într’un culcuş, de tihnă şi de reculegere şi de acolo torc firul de borangic al visului şi al năzuinţelor. Sunt vieţi ce înfloresc şi fructifică în surghiunul ales de bună bună voe şi a d-nei Elena Farago este o astfel de viaţă. Căci surghiunul domniei sale este mai puţin oraşul oltean în care şi-a luat, de ani şi ani, reşedinţa, cât poezia în care şi-a aflat alinare şi ale cărei armonii i-au învăluit sufletul cu eşarfele lor de mătasă. Poezia d-nei Elena Farago începe în vremea „Semănătorului“ şi aduce, într-o epocă în care balada, pastelul sau alegoria îşi aveau reprezintanţi de seamă, un timbru cu totul particular. Poezia noastră feminină nu izbutise să ne dea până în pragul veacului acestuia, altceva decât o seamă de exerciţii poetice, mult inferioare exerciţiilor de pian sau harpă, cu cari se îndeletniciau, în acelaş timp, „poetesele“. Poezie de album şi de joc de societate, ea era cu mult în urma romanţelor şi cântecelor de inimă albastră ce se cântau pe sub balcoane sau în boschete primăvăratice. Căci dacă ar fi să fim drepţi şi să dibuim cu tot dinadinsul, poezia feminină a secolului al XIX-lea, apoi ea s’ar cuveni căutată în lirica unora din Văcăreşti sau Conaki — oricât de paradoxal ar putea să pară aceasta. D-na Elena Farago este întâia noastră poetă, care a făcut din vers mai mult decât un fir de însăilat cuvintele şi în fragila pânză de păianjen a strofelor sau romanţelor d-sale a aruncat, ca pe-o urnă de lacrămi, în miniatură, inima d-sale suferindă. Şi cum se întâmplă adesea, în ţinutul acesta de miracole al Poeziei, pânza de păianjen nu numai că nu s-a destrămat dar a învăluit, cu gingăşii de cuib, pe această pasăre rănită şi gemetele ei le-a prefăcut în cântece. Este în poezia d-nei Elena Farago, şi încă din volumul debutului de la 1906, o continuă aspiraţie, un continuu apel către pasărea albastră a dorului şi o continuă frângere a inimii. Dar inima aceasta, care aşa de puternic ştie să dorească, în aceiaşi măsură ştie şi să sufere. Nimeni n’a scris, şi nu numai în poezia feminină, dela noi, unde este unică, tânguiri de iubire, mai discrete, mai ferite de larma răspântiilor, mai umile, în înălţarea lor smerită. Poeta însăşi s’a asemuit în una din cele mai puternice ale ei poeme, cu o nouă Magdalenă, plângând în pragul unei noi iubiri. Şi imagina aceasta ar putea fi reţinută pentru întreaga poezie a d-nei Elena Farago. O poezie şoptită, ca o rugăciune de izbăvire a inimii, sub bolta tihnită a unei mănăstiri, o poezie de suferinţă care se stăpâneşte, se’nchide’n ea însăşi şi’n pagini de scrisori, lăsate între filele unei cărţi de căpătâiu, ca florile presatelor iubiri, se confesează pentru sine, mai mult decât pentru pierdutul Lohengrin. De aceea, poate, şi graţie acestei tăinuite linişti în care a luat fiinţă şi s’a desăvârşit, poezia d-nei Elena Farago a prins virtuţi de balsam. Şi balsamul nu cunoaște moarte. Perpessicius CÂRMIT PLASTIC Arta sobră, robustă, fără concesii făcute vreunui element străin de cel plastic, a d-lui adrius Bunescu, ni se arată cu prilejul fiecărei expoziţii, care nu înseamnă de fapt decât o oprire, în vederea unui examen al activităţii din urmă, croindu-şi un drum sigur în adâncime. Rezultat al unei continue prelucrări, pictura d-sale capătă o putere de expresie ce-i vine tocmai de la intervetarea motivului ales din natură. Ne tentat niciodată să se oprească la aspectul uşor, şi nu de rare ori ieftin, ce-l poate avea o ebose, isbuteşte, fără a obosi tabloul, să umanizeze un aspect şi să transfigureze. Astăzi când artistul cinstit cu sine însuşi şi cu meşteşugul său, se întoarce spre sănătoasele tradiţii ale marei arte, atitudinea maestrului Bunescu trebue apreciată la valoarea înaltă pe care o are. Căci a nu te cruţa, când ai putea-o face, fiind sigur de un succes ce mulţumeşte pe mulţi din artiştii noştri capabili să fie mai mult decât sunt, înseamnă o dovadă de conştiinţă ce nu se poate naşte decât dintr’un proces mai complicat, traversând toate zonele unei personalităţi pe care de altfel o şi arată cu semnul ei cel mai distins Fără artificii, fără dulcegurii şi fără curse, pictura d-lui Marius Bunescu nu cucereşte dintr’o dată, dar convinge pe cel care nu se grăbeşte şi nu fuge de o hrană spirituală mai substanţială. g. s. * Duminică la orele 11 va avea loc la sala Casei de Artă „Mozart“ vernisagiul expoziţiei de fotografii, portrete, nuduri, compoziţii, a d-lui Aurel Rauh. Expoziţia d-nei şi d-lui D. Ghiaţ de la sala Fundaţiei Dalles va romine deschisă până la sfârşitul acest luni. La aceiaş dată se vor închie şi expoziţiile d-nelor Marian Cretzu-Medeleni şi Lucia Demetrude Bălăcescu şi d-lor Francisc Srato, N. N. Tomitza şi Angheluţă. Distinsul arhitect Grigore Ionescu, conferenţiar la „Academia de Arhitectură“ din Bucureşti, autorul celei mai copioase lucrări apărute în ultimul timp la noi, Istoria Arhitecturii Româneşti, pregăteşte în momentul de faţă o nouă tipăritură: Bucureşti, ghid istoric şi artistic. Această lucrare, de peste 400 de pagini, va fi scoasă la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“ şi pusă în vânzare cu prilejul „Lunii Cărţii". Ea va fi împărţită în zece itinerarii pe cartiere şi va cuprinde localităţile cele mai importante din preajma Bucureştului cum sunt: Snagovul, Mogoşoaia, Băltenii, Căldăruşanii, Plumbuita, Colentina etc., privite din punct de vedere istoric şi artistic. Un bogat şi bine ales material fotografic va completa acest prim şi mult aşteptat ghid sistematic al Capitalei noastre. Expoziţia de acuarelă şi pastel a d-nei Jeannette Ulvianu-Julvin de la sala Casei de Artă „Mozart“, care s-a bucurat de un frumos succes, va rămâne deschisă până la sfârşitul acestei luni.