Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)

1938-03-18 / nr. 3176

Pa& r nem. „Izvoarele Istoriei Românilor” Cine nu cunoaşte, din toţi cei care au învăţat carte în ultimii 30 de ani, Mitologia greco-romană şi Le­gende şi poveşti antice ale profeso­rului G. Popa-Lisseanu? Câţi dintre noi, de asemenea, nu au cetit tradu­cerile aceluiaş clasicist din autorii greci şi latini? Numele d-lui G. Popa-Lisseanu era legat, până mai acum câţiva ani, de cultura clasica. De când a început să tipareasca, însă, voluminoasa serie a „Izvoarelor Istoriei Românilor”, d. prof. G. Popa-Lisseanu a dovedit reale însu­şiri de istoric şi medievalist. Au apărut, până astăzi, 14 volume din această colecţie, cuprinzând tex­te şi traduceri din cronicari latini, bizantini, unguri şi slavi. linele vo­lume , cum e, bunăoară, Cronica lui Nestor, s au un impresionant număr de pagini. Altele, ca Daco- Romani in Carminibus medii aevi, sunt mai puţin voluminoase. Fie­care, însă, cuprind introduceri şi comentarii, scrise astfel încât să poată fi urmărite şi de un necom­petent, folosind în acelaş timp şi specialiştilor. Marele merit al d-lui prof. G. Popa-Lisseanu este că a pus la în­demâna studenţilor şi cercetătorilor istoriei neamului nostru, izvoare e­­ditate, traduse şi comentate, în vo­lume cu preţuri accesibile. Izvoa­rele acestea existau numai în biblio­teci; unele din ele erau de mult editate, şi numai anevoie se mai gă­seau prin librării. Dar d. Popa- Lisseanu nu se mulţumeşte să tipă­rească anumite texte. Scopul prin­cipial al acestei colecţii este să pu­blice izvoarele istoriei românilor în traducere românească. Multe din volumele apărute până astăzi cu­prind traduse pentru prima oară în limba noastră cronici şi fragmente în care se vorbeşte despre începutu­rile istoriei româneşti. In prefaţa la volumul XII al co­lecţiei închinat Brodnicilor, d. prof. Popa­ Lisseanu scrie: „Nu ne-am propus să facem critica textelor, nici să discutăm autenticitatea lor şi nici nu urmărim să rezolvim noi marile problem ale istoriei noastre naţionale... Această lucrare o lăsăm pe seama altora. Dar, publicând textele, după ultimile ediţii critice ce există, precum şi traducerea a­­cestor texte, ne găsim îndemnaţi, spre a veni în ajutorul cetitorului mai puţin iniţiat, să tragem din lec­tura izvoarelor şi oarecari conclu­­ziuni ce ni se par mai logice. Noi însă nu urmărim să facem operă de sinteză generală, ci scoatem doar din anumite premise nişte încheieri şi facem numai nişte sugestii, lă­­sându-i cetitorului libertatea ca, pe baza documentelor ce-i procurăm să-şi­ formeze însuş părerea ce o so­coteşte mai nimerită“. Este o mare muncă şi o desăvâr­şită „desinteresare“ în tipărirea a­­cestei colecţii voluminoase. D. prof. Popa­ Lisseanu, cunoscând atât de adânci limbile clasice şi moderne, între altele maghiara şi câteva limbi slave, ar fi putut încerca să scrie o mare monografie asupra începutu­rilor evului mediu românesc, aşa cum pe vremuri scrisese mai multe cărţi despre oraşele romane din Do­­brogea, despre Secui, etc. A prefe­rat, totuşi, o muncă mult mai grea şi mai modestă, de editor şi tradu­cător al izvoarelor. In câţiva ani, oricine va putea avea, pentru o su­mă oarecare de bani, cele mai im­portante izvoare ale istoriei româ­nilor. In unele din aceste volume, cum e, bunăoară, acesta din urmă, despre Brodnici, se găsesc reprodu­se şi traduse fragmente din vechile cronici ruseşti, care până acum e­­rau accesibile numai specialiştilor, şi numai în anumite biblioteci. In ace­laş volum, o lungă şi documentată „Introducere“ discută misterul Brod­nicilor, propunând o nouă soluţie acestei probleme. Iniţiativa şi munca d-lui prof. Popa­ Lisseanu este extrem de folo­sitoare studenţilor noştri. Atâtea izvoare accesibile în librării, va în­văţa pe tineri să meargă la texte, îi va obişnui cu documentele. Şi asta e un mare bine pentru cultura ro­mânească. Mircea Eliade contră cărţilor de războiu sau răs­­boinice..." Domnului I. F. care ne cere rela­ţii în legătură cu ştiinţa medicinii. Am dat problema dv. spre cercetare camarazilor deia cronica medicală şi ’n câteva zile vei avea răspunsul. Eja! Eja! Eja! alala!au fost pro­nunţate de Gabriele D’Annunzio şi nu cum se crede, de către Benitto Mussolini. Dar asta o vom docu­menta cât de curând. Pentru a putea trimite operele a­­parţinând Statului englez la expozi­ţia de pictură britanică de la Paris, a fost nevoie de întocmirea unei legi speciale, prin care să se poată călca regulamentele severe, ce nu îngădue din raţiuni de ordin administrativ, călătoria operelor de artă. Socotim demn de amintit că şi cu prilejul expoziţiei Acuarelei şi Desenului ce a avut loc la Muzeul Tom­a Stelian acum trei ani, s’a votat o lege ase­mănătoare. Autolycus Am reprodus, aici, cândva, nu aş avea note mici dar epoca asta de splendid vers din Dante. Un vers pacifism mă sileşte să iau atitudine care cuprindea in el, parcă, toată frumuseţea cerului, infernului şi poeziei. Şi am adăugat, atunci, o propu­nere : Cetitorii acestei rubrice (care, din cercetările noastre, ştim că sunt mult mai mulţi decât ai oricărei alte pagini a ziarului nostru sau a tutu­ror ziarelor la un loc) să recitească poezia lui Eminescu şi să ne scrie versul pa care-l consideră cel mai frumos şi de ce îl consideră. Propunerea noastră era, atunci, mai mult un adaus la nota despre Dante. Acum, însă, este făcută spe­cial ca o invitaţie directă pentru în­ceputul concursului, între versurile lui Eminescu şi cititorii noştri. Aşteptăm. * Intro zi maiorul A. G. s’a dus la Balde. Era primăvară, puţini vizita­tori (extraordinar: nici un pictor) şi mulţi localnici. Maiorul A. G. era însoţit şi astfel însoţit că noaptea a trebuit să rămână tot timpul în casă. Totuşi, a reuşit, ca în zorii zi­lei să facă această poezie: Mare nemărginită mare, Veşnic frământată şi tulburătoare mare Potop de ape adunate în adâncuri Cu maluri sidefate de vânturi Tu eşti oglinda călătorului pe ape Himeră eternelor şoapte... Mare, turburătoare mare, Veşnic agitată şi neînţeleasă mare Întins de ape ’n pustiu Noian de vraje albăstriu... Cine te înţelege mare? Pururi frământată şi clocotitoare, mare? După ce-a transcris-o pe curat şi o multă grijă caligrafică ne-a tri­­is-o nouă, ca să ne dăm „autori­­ata părere..." Ori, cum noi obişnuim să scriem a­ici, şi ce mai cred şi cititorii noş­­ri şi nu numai noi, am reprodus­oezia asta tocmai pentru acest acru. at Despre Cezar se ştie multe. Foar­­e multe. Bunăoară, că el cănd a scris e bello galico nu s’a gândit că v­reodată, cartea sa va fi studiată în coaie. Asta, nu pentru că n'ar fi ost atunci licee cu programe anali­­ice și cu una din aceste materii l­imba latină. Ci, simplu, pentrucă­­ era într’o aprigă controversă asu­­ra gramaticii latine. Oricum, dar să treci Alpii, să coi­­nci o expediţie de războiu şi să te cupi în Acelaş timp cu discuţii a­­upra ’gramaticii este destul de uit. Asta pentrucă un şcolar ne în­­teabă dacă n’ar trebui să nu mai veţe la liceu „De bello galico"... Uitam motivarea dumisale: „Nu entrucă eu n‘aş şti latineasca sau Nici unul dintre literaţii francezi de după răsboi n’a simţit primejdia care-i poate paşte din influenţa li­teraturii ruseşti şi, mai precis, aceea a lui Dostoievski. „Descoperit” în Franţa abia acum vreo 30 de ani, „omul” dostoievskian aducea pentru francezi, în afară de noutate, şi un conţinut structural cu totul contra­dictor celuia dela baza literaturii „clasice”. Influenţa n’a rămas — de aceea — doar pe planul tehnicii literare, ci a dus chiar la fărâmiţa­rea viziunii omului clasic — feno­men deja pregătit de Proust. Intr’adevăr, prin descoperirea „su­ferinţei“ ca factor esenţial, creator de infinite posibilităţi spirituale, omul împrejmuit de limite al litera­turii franceze a primit o lovitură mortală, în însăşi centrul său de existenţă. Cu încetul lumea şi-a în­suşit viziunea „catastrofică“ a omu­lui dostoievskian, dând boalei, su­ferinţei şi patologiei un cu totul alt sens decât cel pe care-l aveau în perspectiva clasică. Pe de altă parte, însăşi „evoluţia” ştiinţei a ajutat la schimbarea de perspectivă. Psiho­ Teme „moderne" Patologie, spirit şi mântuire jos” sau chiar aceea a lui Isus. In această incompatibilitate dintre „starea de sfinţenie“ (care e de or­din supra-prozaic­, supra-natural, etc.) şi formula literară, oricare ar fi ea, constă întreaga problemă a incompatibilităţii dintre omul limi­tă şi omul ilimitat. Prin suferinţă, prin boală, prin patologie, omul ili­mitat s’a reinstaurat iar în con­ştiinţa noastră. Diferenţa înţelesului de „patolo­gic” pe planul omului limitat şi al celui nelimitat este capitală. Pentru omul de ştiinţă mărginit, patologi­cul e o simplă dezordine pe plan­­; natural, fenomenal, încadrată într’o viziune complexă a omului, patolo­gia devine — aşa cum e, de exem­plu, în opera unui Leonida Andreev —o stare care face posibilă partici­parea la spirit. Prin boală, prin de­zechilibrul limitelor, structura uma­nă devine mai aptă — ca printr’un fel de transparenţă — să se apropie de Dumnezeu, de absolut, de destin. Acesta e sensul­ „suferinţei” care a spart structura omului clasic, pentru a-l transplanta într-un mediu su­­pra-uman. Bineînţeles că nu toţi fi­naliza mergând până în subteranele psihologiei, a minat — de fapt — însăşi echilibrul psihologic al omu­lui. Astfel, inconştient, ştiinţa şi li­teratura rusă au înaintat mână în mână pe terenul dizoluţiei vechiului om. De fapt, acestea nu fac decât să redea omenirii o viziune mai amplă care exista pe timpul Evului Mediu, în epoca de frământări religioase. Fiindcă structura omului — limită, repetat şi în „miracolul grec“, — nu e valabil decât pe planul ştiinţific. Toate formulele literare care s’au perindat în Europa dela descoperi­rea prozei până în zilele noastre, nu fac decât să repete figura omului „natural“, cu înălţări şi scăderi mai mari sau mai mici. Spuneam în­tr’alt loc, că în roman ar fi aproa-­ divizii sunt apţi să suporte „starea pe imposibil să fie surprinsă viaţa­­de patologie” fără a fi copleşiţi de unul sfânt — numai dacă această r­­ea. Un „sfânt”—însu­şi istoria mar­­viaţă nu e văzută prin prisma me­­f­tirilor ne-o mărturiseşte de atâtea ori diocră a unui Anatole France, de exemplu. Trebue să găsim o mare, o imensă semnificaţie în planul lui Dostoievski — de la sfârşitul vieţii— de a scrie „Viaţa unui mare păcă­— este un calt­ul maxim de comple­xitate umană. El porneşte, deseori, de la starea cea mai­ de jos, de eroa­re şi de confuzie, pentru că trecând prin „spirit” să ajungă la Dumne­zeu. Sfântul realizează toate planu- cunoaşterea empirică. Un suport,­rile de „realitate”, de existenţă, — iar „suferinţa” constitue însuşi dru­mul său de ascensiune. Omul nelimitat— dostoievskian— nu poate fi sfâșiat decât intre ex­treme. Or cade prea jos or se ridică prea sus. Pen­tru a participa la divi­nitate, trebue să fie mai întâi cel mai crunt dintre atei. Un erou fran­cez va rămâne înspăimântat, de exemplu de fanatismul unui ateu rus — atunci când acesta este ateu. Fiindcă pentru omul prin structură nelimitat chiar „materialismul” de­vine o mistică (probă este starea Rusiei Sovietice de astăzi). Patologia care nu duce la spirit, devine simplă „morbiditate” psiho­logică. (Cazul literaturii unui Mau­­riac). Alteori devine „iluminism”, așa cum s’a întâmplat cu Edgar Poe, Novallis şi alţi „magicieni” literari. In fond toate sunt deficienţe de complexitate, pentru că şi „geniul” —după Cum observă şi Charles Mor­gan în ultimul său roman, Sperken­­brove, — geniul nu este decât un sfânt, ratat, conştient uneori de fal­sa şi dramatica lui poziţie Deci, boala, suferinţa, patologicul, nu pot fructifica decât într’o struc­tură rezistentă, cu adevărat ..neli­mitată”. Altfel cade în erezie. Sufe­rinţa ca suferinţă, goală, fiind şi cauză şi efect, nu are nici o semni­ficaţie, duce la neant. Sensul sufe­rinţei constă numai In depăşirea ei. Ea devine un pretext uman, ca şi Majoritatea eroilor lui Leonida An­dreev ne expun această dramă, a deficienţei umane de a depăşi pa­tologicul. In Dostoievski găsim tot felul de eroi, de la cei mai puţin în­zestraţi până la cei ce realizează planul maxim de realitate, adică pe Dumnezeu. Dar toţi eroii, fără ex­cepţie, caută mântuirea — şi în speţă, mântuirea de condiţia lor umană, imperfectă. Conştient de origina sa divină, omul nelimitat a pierdut totuşi — după atâtea secole de „ştiinţă” — drumul spre mântuire.­­ Am putea considera eroii dostoievskieni ca victime însăşi ale acestor secole de ştiinţă europeană! Nişte victime care se trezesc din întuneric, luptă, se lamentează şi — biruesc sau nu Toţi poartă în ei — chiar cei mai atei — sentimentul acela, al nelimi­tatului, al realităţii că sunt altceva decâ­t „oameni” în sensul creat de la humanism încoace. Suferinţa, pe planul „natural”, e prea mare pen­tru a nu fi siguri că fac parte şi dintr’o altă ordine universală. Dead reacţiunea. Reacţiune care a cuprins întreaga Europă şi care pare să ucidă toate formele artistice ce nu pot cores­punde viziunii omului nelimitat,­­dincolo de viziunea lui ştiinţifică şi „liberalistă“. Dan Petraşiniu uvântul ­al fel. Există şi la el o alternanţă, dar­­ referă la autor nu este interesant­ă o alternanţă discretă. Nu trecerea dela linia dreaptă la cerc, ci numai una dela linia dreaptă la una puţin curbă. Stilul domnului Stolnicu e liniatură, desemn. El nu se măsoară cu ritmul sau cu melodia, ci cu e­­cherul şi compasul. E o problemă de geometrie descriptivă. Un exem­plu. Astăzi, cred că există o auto­sugestie datorită căreia luam floa­rea drept un omagiu pentru mine. Un omagiu aşa cum l-aş fi dorit, în dimineţi de munte, adus cu spini, pe urcuşul cel mai greu, spre dra­gostea pură.. Din geam, un tânăr ofiţer, teribil prin unghiurile mari ale uniformei, mă privea calm, ţea­păn, cu mâna în şold spre sabie Părea sentinelă de ceară. Ai impre­sia unei linii care din când în când se rupe, dar care iarăşi revine. O continuitate aparent bruscată. Un stil care nu face salturi, exact ca şi natura, ca şi geometria, ci numai u­­nele abateri admirabil. O proză care merge demn, ca o figură înaltă îm­brăcată în togă, rece, cu o alură solemnă care seamănă a procesiune. Aţi văzut cumva mersul pelerinilor din Tankhäuser? Exact aşa este stilul lui Simion Stolnicu. Drept, li­niar, încet, fără mutaţii brutale, şi clar. Stilul clasic prin esenţă, matur, proporţionat, cu măsură. Sau mai precis, cum ar spune Eugenio D’Ors, stilul vals, decât atunci cănd autorul este i­­lustru Şi Vandérem este prea mo­dest. La sfârşitul cărţii, autorul alege D. FERNAND VANDEREM e un model de modestie şi discreţie, au­torul mai multor cărţi, şi totuşi prea puţin cunoscut. Nu numai la noi, dar puţin cunoscut şi în Franţa. De curând, a scos în editura Pion, ul­tima lui carte, sens de qualité. Sunt o serie de portrete pline de viaţă, pline de coeziune, şi care nu sunt complete decât prin ultima linie. Exact ca figurile geometrice. De ce volumul e întitulat Gens de qualité? Pentru că oamenii volumului, Capus, Mirbeau Hervieu, Lenotre, Boulesve, etc., au fost aristocraţi. Naturi per­sonale. Şi aristocrat nu însemnează nici stăpânirea, nici eleganţa, nici virtuozitatea, nici distincţia. Aceasta este mai mult desunvoltura, prestan­ţa, nivelul deasupra frecvenţei, albul faţă de mulatri, într’un cuvânt, se­niorul. Admirabile amintiri. Dar UN CONCURS PENTRU CÂNTE­CELE POPORANE DIN RUSIA SUB-­CARPATICA. — Ministerul educaţiei naţionale din Praha a fixat un con­curs pentru cele mai bune colecţii de cântece poporane originale din Rusia Subcarpatică. Premiile sunt oare de ce Fernand Vanderem a’at în număr de patru, 2000, 1500, 1000 scris şi despre el? Fiindcă ceea ce se I şi 500 coroane cehoslovace. LA PRAG­A există o societate de istorie literară cehoslovacă, printre ale cărei rosturi e şi acela de a da la lumină o bibliografie completă a studiilor de critică şi istorie litera­ră. Pentru alcătuirea bibliografiei anului 1935 au fost însărcinaţi dr. Antonin Grund, dr. Felix Vodicka şi dr. Josef Brambor şi urmează să apară zilele acestea în publicaţiile Academiei cehe. RULETA, nuvelă fantastică de Si­mion Stolnicu. Am admirat întot­deauna poetul de ascunse valenţe şi elegantă tehnică din Simion Stol­nicu. Un poet şi hipersensibil şi ce­rebral. Şi de căteori am avut prile­jul, mi-am făcut o plăcere de-a în­sera despre el câteva consideraţii. Dar trebue să mărturisesc, că şi pro­za lui, fluidă şi elegantă, îmi place aproape tot atât de mult ca şi ver­sul. Nu ştiu dacă aţi cetit Ruleta, nu­vela fantastică publicată în două numere din Universul Literar. E un model de liniatură şi de stil. Subiec­tul? Interesează mai puţin. Noi în­cercăm acum o subliniere a calită­­ţilor de prozator ale domnului Stol­nicu. Dar totuşi... Un tănăr, chiar autorul însuşi, merge din obişnuita lui staţiune climaterică într’un oraş apropiat unde-şi descarcă niţel sân­gele de glodurile unei pasiuni pe ru­letă. O veche şi poate ancestrală pasiune. Acolo dă cu ochii de dom­nişoara Katerus, o tânără frumoa­să şi clară, şi de fratele ei, o figură înaltă şi uscăţivă, pasionat de joc. S’a întâmplat că i-a cunoscut. Dar după câteva zile, tânărul înalt a murit. Era bolnav şi schimbarea bruscă de altitudine îl răpuse. Şi după dorinţă, a fost îngropat în­tr’un vârf, cu funerarii sumare. O­­dată tânărul autor s’a dus să-i va­dă mormântul, — era singur, sim­plu, şi pe el cu un trandafir roșu proaspăt adus. Semn, că sora lui, frumoasa Katerus, nu plecase. A vrut de mai multe ori s’o întâlnea­scă, dar întârzierile, marile lui de­fecte de boem, l-au încurcat. Dela o vreme, pe mormânt nu, mai era decât un trandafir mort. Fata ple­­case desigur. S’a auzit însă în sat că tânărul a fost desgropat, şi că din sicriu i s’au luat fisele câştigate la ruletă. Era un pasionat, şi în cea­sul ultim, şi-a exprimat dorinţa de-a duce cu el fisele, norocul lui Bănuit era un crupier. Merge la Katerus acasă să-i ducă vestea, dar nu spune nimic. Se schimbase vre­mea. Intr’o zi simţea în el clocotul pasiunii; merge în oraşul apropiat, joacă disperat. Dar avea impresia că se trişează şi că fisele sunt unse cu pământ... Strigă odată la cru­pier, că el nu vrea să joace cu ase­menea fise... Cam acesta este su­biectul. Unde e fantasticul? Nici eu nu l-am văzut. O temă fantastică este mai puternică, câteodată cu mai mult mister, cu mai mult vag. Aci lucrurile se înșiră de la sine, per­fect logic. Nimic nepotrivit şi brutal. Dar poate că fantasticul stă mai mult în expresie. Ar fi posibil, dar să vedem. Există desigur un stil ce­rut unei teme fantastice. Care stil? Stilul alternant, puternic alternant.. Stilul care merge dela sublim la ori­bil, dela calm la agonie, dela exal­­taţie la tăcere. Mai ales aci stă prin­cipalul. Un stil care la un moment dat devine salt, furtună, şi pe urmă tăcere completă. Vă aduceţi aminte de povestirile misterioase şi fanta­stice ale lui Edgar Poe? Dar la domnul Stolnicu lucrurile stau alt­ BLOC PANOPTICUM ACTION ET INSPIRATION de Madeleine Daniélou e o carte bine scrisă, şi o carte inteligentă. Tema este de esenţă mistică, — analiza şi studiul structurii de apostol. Toa­te consideraţiile se fac într’un sis­tem plan, cu două coordonate. A­­postolul definit în cele două elanuri care-l animă; elanul creiator care­­ durează cetăţile terestre, şi elanul graţiei, care vizează să dureze îm­părăţia spirituală. In alţi termeni, ar fi problema raportului dintre u­­man şi divin. Apostolul care vrea să activeze in timpul său, şi asupra timpului său, trebue să ţie socoteală de legile vieţii, ca şi de legile isto­riei. Dar şi celelalte lucruri; simţul realului, al expresiei şi al vederilor îl interesează. Intervine însă alt­ceva. Intervin desele vizite ale Spi­ritului pe care apostolii le numesc inspiraţii. Sf. Paul şi Sf. Ioan re­prezintă două figuri de mari inspi­raţi. Dar mai sunt alţi apostoli care j,iv\ vW-vX-vW-v-2 DUMITRU GHIAŢĂ: Peisagiu din Balcic. (Pictură în ulei din colecţia G. Tătărescu, expusă la sala „Dalles” Vineri 18 Martie 1938 O NOUĂ EDIŢIE ION GHICA Asociaţia generală a economişti­lor a tipărit o editură proprie, opera economică a lui Ion Ghica. A edita un autor din trecut poate să însem­ne de cele mai multe ori o mare o serie de reflecţii întitulate, iarăşi o jertfă bănească dar nu mai puţin în­că o exagerată modestie, Minime. Lui nu, i-a plăcut niciodată, ba l-a crezut chiar disproporţionat, super­lativul Maxime. Acestea sunt reflexe în contact cu realitatea, nu reflecţii. Şocuri şi nu meditaţii, experienţă şi nu filozofie seamnă o adevărată operă cultu­rală. Mai ales pentu noi Românii, care avem multe păcate faţă de sforţările noastre din trecut, o reac­tualizare a unui autor printr-o nouă ediţie, este un fapt de mare însem­nătate educativă. Trecutul nostru literar şi ştiinţi­fic nu este prea bogat pentru că e puţină vreme de când neamul are răgazul să-şi îndrepte privirile şi către astfel de lucruri. Noi cei de azi avem încă o foarte bună părere des­pre tot ceea ce se produce peste gra­niţă şi astfel suntem absenţi faţă de puţinul­ pe care îl avem prin munca şi priceperea înaintaşilor. La noi numai specialiştii cunosc direct — cât cunosc şi ei — opera unui Gheorghe Lazăr, Eliade Rădu­­lescu, Bălcescu, Kogălniceanu, Ma­­iorescu, Haşdeu şi chiar Eminescu care a avut totuşi o soartă mai bună. Nu rareori găseşti la noi „in­telectuali” cari confundă bunăoară pe Bălcescu cu Kogălniceanu. „Au trecut ani de când am terminat li­ceul şi am uitat” se scuză senini a­­ceşti oameni. Să nu fie nimănui cu supărare, dar acesta e nivelul publicului ro­mânesc. Şi, vinovat nu e publicul ci aşezămintele noastre de cultură cari îşi îndeplinesc rosturile aşa cum bine ştim cu toţii. Trecând peste neseriozitatea în­tregului învăţământ, o cauză care contribue mult la această stare de nu primesc atari lumini. Exemplu, lucruri este lipsa unor ediţii serioase un Don Bosco. El avea însă un tact extraordinar de-a atinge sufletele. De la capitolul inspiraţiei, se trece la raportul dintre inspiraţia natu­rală şi inspiraţia supra-naturală, sau la raportul dintre geniu şi sfânt. Mai sunt o mulţime de probleme tot atât de importante, dar o notiţă însemnează prea puţin Poate vom reveni, a tuturor clasicilor noştri, pe un preţ mic, aşa cum lucrează în parte Scrisul Românesc de la Craiova prin colecţia îngrijită de profesorul N. Cartojan. Chestiunea preţului are însemnătate pentru că în publicul românesc care ia contact cu cartea, se disting precis două categorii: unii cari cumpără şi nu citesc iar alţii cari cetesc şi nu cumpără. Ori aşe­zămintele de cultură trebue să vină în sprijinul celei de a doua catego­rie, pentru că aşa se cade... Editarea din nou a lui Ion Ghica se aşează între puţinele realizări de acest fel, din ultima vreme. Ion Ghica a fost una din cele mai in­teresante personalităţi ale veacului trecut românesc. Este cunoscut mai mult ca om politic. Un gânditor rea­list şi un distins scriitor au sălăşluit în acelaş om. Noua ediţie, cu toate că e o ediţie ştiinţifică, ni-l arată pe calea acestor două însuşiri- eco­nomist şi scriitor. In scrierile sale de ştiinţă, Ion Ghica nu foloseşte stilul abstract şi sec, al tratatelor, ci mai mult o ex­presie plastică, colorată, apropiată de limba vie. De aceea chiar din a­­ceste scrieri îi putem cunoaşte şi în­suşirile literare. Cele trei mari volume apărute cu­prind scrierile sale economice. Pri­mul volum cuprinde partea întăia, a „Convorbirilor“ care sunt o adevăra­tă introducere în gândirea econo­mică, al doilea cuprinde cea de a doua parte din „Convorbiri“, stările şi moravurile economice de la noi şi din alte ţări, iar cel din urmă vo­lum cuprinde studii şi contribuţii e­­conomice, publicate prin reviste şi ziare, unele din ele necunoscute. In aceste pagini găsim discutate di­verse probleme de interes teoretic sau cu aplicaţie la aşezămintele e­­conomice ale ţării noastre. Ediţia este precedată de două stu­dii introductive: Opera economică a lui Ioan Ghica semnat de d-l Victor Slăvescu şi Despre Ion Ghica sem­nat de Ion Veverca. Şi acum câteva rânduri despre tâ­nărul cercetător sub îngrijirea căru­ia a apărut această lucrare. Ion Ver­­verca, judecat în legătură cu mediul în care s’a format, are o superiori­tate vădită, din două puncte de ve­dere: este în primul rând un om ca­re ştie că economia nu este numai un fapt material ci şi unul moral, iar în al doilea rând are simţul lim­bii româneşti, ceea ce spune mult şi despre chipul în care gândeşte el. Tinerii economişti trebue să se în­toarcă spre adevăratele isvoare ale disciplinei lor. Ernest Bernea CARNET PLASTIC Mai dăinue credinţa că Nicolae Grigorescu a fost pictorul aşa nu­mitului specific românesc. Deşi se poate dovedi că atât din punct de vedere al sentimentului cât şi al tehnicei, el este departe de a fi în­ţeles şi redat peisagiul românesc şi omul de la ţară, toată lumea refuză să-i ridice­ un atribut de care nu are nevoie ca să fie unul din artiştii noştri cei­ mai scumpi. Artistul însă care a ştiut mai bine decât oricare altul, să înfăţişeze, cu un adevăr la care este datoare arta, pământul ţării noastre şi omul celor treisprezece milioane prin care noi fiinţăm, este Dumitru Ghiaţă. Născut pe plaiurile Olteniei, pa­tria celor mai rafinaţi artişti, poa­te chiar urmaşul unui lanţ de olari şi de făuritoare ale acelui tezaur de fire împletite, pentru care lumea simţitoare de pretutindeni ne răs­faţă — legat sentimental de duhul satului său, — Ghiaţă şi-a găsit a­­proape singur meşteşugul, scutit ast­fel de tirania urmelor străine, sor­tite totdeauna să schimbe modul de a vedea. Liber de povara copleşitoare a cul­turii străine, el este cel mai origi­nar dintre pictorii români. Este pic­torul care a simţit cel mai bine motivul de orice fel ar fi fost, şi i-a respectat cu o înţelegere — care nu se învaţă nicăeri — fiinţa. Spre deosebire de marele nostru pictor Petraşcu, Ghiaţă reprezintă o personalitate al cărui fel original de a privi oamenii locurile şi lucru­rile, depăşeşte o persoană şi defi­neşte un început de şcoală. g. s. * Zilele acestea apare în librării „Buletinul Muzeului Militar” Nr. 2, cu un bogat conţinut consacrat pro­blemelor muzeologice şi istorice. Ar­ticolele sunt semnate de d-nii: ge­neral Constandache, general Cos­­mutză, prof. I. Clinciu, prof. G. Popa-Lisseanu, Tr. Popa-Lisseanu, Ion Gr. Cosmescu, A. Potoschi, A. Neicu, M. Panaitescu, Th. Geor­­gescu, etc. Conţinutul acestui număr deose­bit de interesant, va fi închinat în special studiilor de organizarea şi funcţionarea muzeelor, cu referinţe speciale la situaţia muzeografică din țara noastră. La Fossalunga di Vedelago, lângă Castelfranco (Italia) a fost desco­perită sub porticul unui grajd, o frescă executată probabil în secolul al XIV-lea. Ea reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul. * Zilele acestea a fost aprobat prin Decret Regal noul statut al Muzeu­lui Teatral din Milano. D. Lemarquier, profesor de arhi­tectură și șef de atelier la Ecole na­tionale des Beaux-Arts a fost ales cu o majoritate de 17 voturi mem­bru al Academiei de Arte Frumoase, în locul lui Victor Laloux. In cursul acestei luni, la Paris, se pot vedea la Orangeries: Expoziţia istorică consacrată Institutului Egiptean şi operii lui Napoleon Bo­naparte în Egipt; la Biblioteca Na­ţională : Expoziţia pictorilor gravori; la Muzeul Luvru — sala la Caze — Expoziţia de pictură engleză (Sec. al XVIII-la, al XIX-lea şi al XX-lea); la Grand Palais: Salonul Hipic, expoziţia sculptorilor şi pic­torilor hipici şi la Cercul Librăriei: Salonul pictorilor de peisagii de munte. In acelaş timp sunt deschise: Salonul de iarnă şi Salonul artişti­lor independenţi. * La Şcoala de Arte Frumoase din Paris sunt expuse în momentul de faţă picturile decorative comandate de către ministerul Educaţiei Naţio­nale, pentru împodobirea aşezămin­telor de învăţământ. In această ex­poziţie figurează atât artişti din generaţia tânără ca Tab­oat, Chape­­alin-Midy, Coutaud, Christian Be­rnard, Gruber, Aujaume, etc.... cât și înaintași de ai lor iluștrii ca Vuil­lard, Maurice Denis, Dufy Roussin­­gault, Lhote Gromaire, Savin, Du­­fresne, etc. * — ————

Next