Cuventul, aprilie 1938 (Anul 15, nr. 3190-3206)

1938-04-01 / nr. 3190

r ...OMNIBUS --------------------­ Am primit deja un domn care nu semnează. Redăm toată scrisoarea fără nici o corectare. Domnule Autolycus. Sunt un a­­dept şi un admirator al rubricii­­-voastră. Găsesc de fiecare dată ceva nou, ceva „omnibus” după ti­tlu. Ştiţi despre ce este vorba. Iată. După ce-aţi scris de câteva ori des­pre congresul de filosofie care s’a ţinut zilele acestea, pot să vă mai întreb ceva? .... Eu zic că dacă rubrica este omni­bus, poate să mai încapă şi încă o întrebare: în omnibusele noastre dela S. T. B. când e înghesuială în­cape odată şi jumătate numărul că­lătorilor care sunt în maşină. Deci la înghesuială, cu veşnicul pardon şi cu bunăvoinţa D-voastră. Din relatările ziarului Cuvântul am ur­mărit toată desfăşurarea desbateri­­lor din congres. Astăzi însă, împins de o curiozitate mai mare, am a­­sistat în carne şi oase la slovele şi discursurile domnilor filosofi. Am stat dela 9 la 1 după amiază. Ceia ce mi-a plăcut a fost partea practică a discuţiunilor. Se atrăgea mereu a­­tenţia vorbitorilor despre necesita­tea unei cuvântări cât mai scurte şi cât mai substanţiale. Domnii pro­fesori au înţeles prea bine avertis­mentul. Ne aşteptam să termine cu­rând, dar erau prea mulţi filosofi. Şi ora înainta. Toată lumea se im­pacienta. Insă fiecare trebuia să-şi spună cuvântul. De felul lor ordo­naţi, domnii filosofi probabil că-şi aveau orele zilei bine determinate.­­Atunci un domn, simţind mai mult efectul unui obişnuinţe, a interve­­nit în discuţie punând o problemă, pe care v-o pun şi eu D-voastră: „Vă rog Domnilor, terminaţi mai re­pede că mi-e foame”. Cum stăm, D-le Autolycus. ..primo vivere dein­­de filosofare”­sm invers? Dragă domnule, am învăţat şi eu ceva filosofie. Pentru ce? Foarte simplu, pentru că mi-a plăcut şi pentru că am fost într’un fel obligat la examene. Admirabil studiu şi ad­mirabile lucruri. Dar ca să le simţi prima condiţie este să t­e fi născut, asta este dealtfel şi prima condiţie ca să fii ministru, deputat, dictator, matematician, impiegat, etc. Aşadar, deinde filosofare. Dar eu îmi aduc aminte, că profesorul cu pricina ar fi spus deinde mangeare. Nu ştiu dacă construcţia strămoşească este exactă, dar aşa a spus. Cu bine domnule. „Mă faci părtaş în lume, durerilor lui Crist­i! marmoră, aibi milă de sufletul meu trist” Aceste versuri le-am găsit mai frumoase, mai reprezentative. Poate și pentru că mi­ se potrivesc sufletu­lui meu. — Rochi Iosif, București. * O doamnă semnează pentru ver­surile: „Cine a îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima câinii” Comentariile subliniază naționa­lismul acestor rânduri. Autolycus * Page 2 "• ) Un săptămânal cultural nu tre­buie să fie confesional şi nu trebuie să fie monopol. Ce însemnează asta? Că se pot dezbate în el probleme de cultură şi literatură în genere indi­ferent de poziţia metafizică şi de ori­entarea autorului. De la sine înţeles, numai cu privire la temă, şi nicide­cum la soluţii. In alţi termeni, din punct de vedere al problematicei se dă o libertate deplină. Şi poate fi ceva mai mult? Aci se termină, în această libertate spirituală, întreg destinul uman. Jacques Maritain, re­petăm lucrul acesta, spune într’un articol recent din capul unei publi­caţii, că spiritul este un fel de insu­lă metafizică. Adică ceva precis de­finit, conturat şi autonom. O liber­tate... Şi nu treime să fie monopol. Asta însemnează lipsa dictaturii cla­nului, şi posibilitatea celor capa­bili de­ a scrie, indiferent de vârstă, indiferent de figură şi indiferent de nerv. Revenind la termenii lui Mari­­tain, Insulele metafizice pot comu­nica între ele după cum insulele pro­priu zise comunică prin mare. Şi de aci un şir de consecinţe. Liberta­tea în problematica temelor dă o construcţie largă, o demnitate majo­ră şi o seriozitate deplină. Calităţi care exclud logiceşte şi de fapt po­ziţia îngustă şi unilaterală, exclusivis­mul şi canonul. Desigur că din punct de vedere al formulării şi al soluţii­lor lucrurile se schimbă. Şi este fi­resc. Altfel nu şi-ar păstra coeren­ţa necesară, caracterele şi individu­alitatea. O revistă este ca o individu­alitate sau ca o figură geometrică. O realitate care cade sub puterea lui hic et nune. Şi tot pe acest plan, o astfel de revistă e un fel de în­tâlnire a elitelor, un mijloc de întâl­nire şi cunoaştere între scriitorii a­parţinând unor generaţii diferite. E semnul unei colaborări cu rod. Asta face să fie bine scrisă. Dar se poate face şi o uşoară observaţie. Anume, că n’are caracterul militant al unei echipe. Formula o împrumut din­­tr’un articol al d-lui Constantin Fântâneru. Asta ar spune că revista n’are o fizionomie proprie. Ar fi un defect? Incontestabil că da. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Deocam­dată e numai la câteva numere — noi discutăm numi felul cum se pre­zintă după reapariţie — şi am ob­servat totuşi o frecvenţă mai mare a unor scriitori. Asta mă face să cred că există totuşi un caracter de permanenţă şi de reprezentanţă di­rectă a revistei. Desigur nu o echi­pă militantă, asta ar fi un defect. O condamnare la monotonie, la în­cremenire şi mai târziu la moarte. Se mai poate spune ceva­ că revista nu se zbate pentru o anumită pro­blemă sau pentru un anumit curent. Problemele nu sunt decât punctele unei experienţe. Nu ne putem lega de ele fiindcă experienţa creşte me­reu. A te lega de­ o anumită proble­mă însemnează a refuza să te mişti. Omul este obligat la experienţă nu la probleme. A crede în mesajul ab­solut al problemelor însemnează a nega mesajul omului. Trăim în i­­storie şi trebue să ne supunem isto­riei. Asupra omului apasă întotdea­una şi la nesfârşit posibilitatea u­­nei noi experienţe. Aci stă tragedia cunoaşterii. O revistă cu un ast­fel de program nu depăşeşte nicio­dată începutul, doar în cel mai feri­cit caz, cel mult un ceas, şi pe urmă îşi începe existenţa ei strict fami­liară..... Axenie Sever Popovici a­lfi Ce înseamnă o revistă...PANOPTICUM Spiritul literaturii fasciste Trebue să precizăm în primul rând calitatea şi sensul raportului sub care privim cele două noţiuni: fas­cism şi literatură. Nu putem vedea în nici un caz în raportul acesta o legătură de cauza­litate, în sensul în care ne-a învă­ţat, în dauna valorilor literare, via­ţa politică a societăţilor demo-libe­rale sau lupta social-comuniştilor, contra burgheziei. Fascismul, spre deosebire de toate celelalte atitudini politice ale uma­nităţii, este prea categoric viaţă şi prea puţin teorie, pentru ca să re­curgă la sprijinul literaturii tenden­ţioase. Şi la ce ar mai putea folosi? Să ameţească pe cei desmorţiţi de viaţă! Nu are nevoie! Forţa vieţii pe care fascismul a înviat-o îi ajunge! Fascismul este prea covârşitor credinţă şi prea puţin ideologie ca să mai aibă nevoie de îmbrăcarea marilor sale adevăruri în hainele hibride ale unei literaturi a­these. Fascismul este prea intens suflet, intru ca să mai simtă nevoia fic­ţiunii literare, falsei animări a su­fletelor prin iluzia vieţii din ■ cărţi, soarelui conservat în pagini ca în pilule medicale. Fascismul trăeşte în aer liber, se înalţă victorios în soare, ca atare nu mai are nevoie de atmosfera concentrată, de soare­le din pagini de carte, aer şi soare ce este drept au hrănit odinioară în Italia sufletele chinuite ale societă­ţii dominate de un strâmt spirit bur­ghez. Acum după ce am stabilit că nu poate fi vorba de nici o formă de raport cauzal între fascism şi litera­tură, — adică după ce am arătat că nu poate fi vorba în cazul noii li­teraturi italiene de o punere în sluj­ba ideologiei politice a fascismului, — suntem în situaţia de a putea indica sensul raportului ce există între ele, sau mai bine zis vom pu­tea preciza sensul fascist al litera­turii Italiene. Notam cu altă ocazie că în secto­rul artistic cultura fascistă a adus o fundamentală schimbare a pozi­­ţiunii artistului faţă de societatea organizată, faţă de stat. Societatea italiană de odinioară ca şi alte societăţi burgheze sau socialiste, în măsura în care utiliza scopurilor sale literatura cu tendin­ţă, izola pe artist, pe adevăratul cre­ator, de ritmul şi cadrul vieţii sale. Se încuraja astfel tendinţele naturale ale intelectualului de a se izola de realităţile vieţii, de aş fă­uri un cadru propriu şi ireal de via­ţă. Nu este locul să examinăm aci liniile şi mecanismul acestui proces, ce lipsea democraţia de luminile ce­lor mai buni fii ai săi, dar vom nota succint rezultatele. S-a creiat în aceste condiţiuni, în Italia dinainte de război, alături de o literatură a these, o altă literatură tot atât de puţin vie. Aşa s‘a năs­cut literatura abstractă, personală şi individualistă, ce n‘a fost decât în­ceputul din care s’au desvoltat apoi toate şcolile ideologice cari au to­lerat toate aberaţiile şi fanteziile, printre cari uşor s‘au strecurat şi germenii disoluţiei. Aşa s’a ajuns şi în Italia şi în alte părţi la situaţia tragicomică a socie­tăţilor burgheze demo-liberale ce patronau, forme şi fenomene lite­rare ori intelectuale, ce nu aveau decât o singură menire, distrugerea societăţilor ce le patronau. Fascismul, doctrină de viaţă, a schimbat de la început în Italia, o­­dată cu toate şi situaţia scriitorului faţă de societate, transformând ast­fel şi spiritul literaturii italiene. Scriitorul ca orice om este şi el un cetăţean, este italian înainte de a fi om. Scriitorul fascist este ca orice italian un membru al societăţii, un luptător disciplinat unui ideal; el trăeşte acum în mijlocul vieţii şi nu în turnul său de fildeş, în propria lu­me a fanteziei sale. Legătura dintre fascism şi litera­tură este deci viaţa. Un raport spi­ritual, în sensul celui ce a legat odi­nioară naşterea tragediei helene de spiritul vieţii ateniene, leagă azi so­cietatea fascistă de producţiile sale literare. Unitatea desăvârşită, strictă şi to­talitară, care fusese odinioară şi as­piraţia cea mai înaltă a spirituali­tăţii helene în disoluţia politică greacă, formează cea mai profundă caracteristică a tendinţelor spiritu­ale ale fascismului. Politica, viaţa morală şi cultura nu sunt în fascism, domenii izolate de manifestare, nici una din ele nu re­prezintă o forţă ce supune interese­lor sale alte forţe, ci toate sunt nu­mai ipostazele vieţii, care ea rămâ­ne sensul exact al fascismului. După ce am stabilit astfel prin­cipial locul literaturii în cadrul noi­lor concepţii italiene, după ce am căutat să indicăm sumar şi aspec­tele raportului dintre manifestările literar-culturale şi preocupările po­litice ale fascismului, — adică de îndată ce am arătat sensul primor­dial al literaturii fasciste: viaţa, de îndată ce am precizat că între fascism şi literatură nu se află decât o singură legătură de spirit, o co­munitate de origini şi destin, — putem încerca acum să lămurim şi aspectele estetice. Fascismul fiind în toate formele sale de manifestare rezultatul între­gii istorii contimporane a Italiei,­­ şi mai mult încă esenţa întregii e­­voluţii italiene, alături de Renaşte­re suprema formă de manifestare umană a poporului italian, — fără îndoială că vom putea găsi în ex­perienţele domeniului literar din pri­mele două decenii ale veacului nos­tru, ca şi în alte domenii, mugurii viitoarelor tendinţe ale literaturii fasciste. Intr’adevăr în eflorescenţa litera­ră a primelor două decenii din seco­lul nostru, — care în Italia ca şi în alte părţi n‘a însemnat decât revol­ta contra raţionalismului veacului trecut, — revoltă şi eflorescenţă ce nu s‘a putut închega intr'o nouă viaţă literară din cauza lipsei unui ideal artistic, — se întâlnesc ală­turi de germenii decăderii prin exa­gerările individualismului, alături de cele mai năstruşnice ideologii li­terare, alături de cele mai hibride şi mai lipsite de rost creaţiuni, şi pâlpâirile unor noi avânturi. Fără să putem intra în amănun­te, înainte de a căuta să desghiocăm sensul acestor noi tendinţe ce aveau să se închege în literatura fascistă, vom aminti numai un focar al aces­tei mişcări şi câteva nume. Focarul, revista La Voce ce a apărut între 1908 şi 1916 la Florenţa, nume: Tozzi, Slataper, Serra, Soffici şi Boine. Sub predominarea impresionis­mului se închega de pe atunci un simţ al realităţii ce va fi mai târ­ziu fundament al literaturii fascis­te. Tot aşa sub dominaţia sensualis­­mului literar se simte înfiripându­­se nu o predică morală ci o proble­matică a sensului moral al vieţii. A­­lături de excesele individualismului literar apare ca o umbră prevestitoa­re de viitor simţul colectivului etnic. Abuzul de abstract naşte încă de pe atunci dorul de concret. Sub her­­metismul barbar, sub metafizica obscură apar noile tendinţe de pre­­ciziune a expresiunii, de viziune spi­rituală a lumii. Se întrezăreşte in­­sfârşit înlocuirea revoluţionarismu­lui distructiv cu dorul de zidire trai­nică. Opera literară încetează de a se mai naşte din moment, căci timid încă, dar totuş hotărât, unii artişti vor să vadă dincolo de clipă în e­­ternitatea în care ar vrea să se in­tegreze. Intr'un cuvânt, istoricul li­terar poate întrezări azi cum in a­cele vremuri de lipsă de ideal, în care creaţiunea artistică era lăsată în voia soartei sub zodia nediscipli­­nei şi bunului plac individual, se plămădea totuşi sensul creaţiilor vi­itoare care fascist se vor aşeza sub semnele unei discipline interioare. Cu alte cuvinte sensul estetic al li­teraturii fasciste reprezintă Îmbina­rea armonică Intr’un nou ideal a tendinţelor sănătoase din literatura de ieri. Odată cu eliminarea tuturor aberaţiilor, escrescenţelor şi alteră­rilor streine din literatura dinainte de răsboi, cari nu se putea Încadra noii vioiciuni a spiritului italian, fas­cismul n’a făcut decât să treacă ten­dinţele ce am amintit, de la planul de manifestare individual la forma de spiritualitate colectivă. Deşi literatura nu reprezintă în viaţa fascistă de azi o valoare şi o energie egală preocupărilor şi reali­zărilor sociale dominate de Musso­lini, ea prezintă o spiritualitate pre­cisă pe care acum la sfârşit o vom putea defini. Fascismul ca doctrină de viaţă reprezintă o viziune limpede, seni­nă şi activă a lumii. Arta fascistă va sta deci sub semnele spirituale ale forţei şi robusteţei, clarităţii şi seni­nătăţii. Transpunerea acestor valori spiri­tual artistice în cadrul manifestări­lor literare, puse sub semnele valo­rilor estetice ce am amintit ne în­dreaptă spre un realism de o nuan­ţare cu totul specifică. Realismul acesta, pe care l-am putea defini sub un alt aspect ca spiritualist, reprezintă în primul rând negarea, indepărt­a­rea de orice formă de snobism, de orice deform­­are intelectuală a expresiunii li­berare a sentimentului, de orice a­­narhism individual. Spiritualism ce­­ reprezintă o conştiinţă unitară a sensului vieţii in faţa diversităţii senzaţiilor şi sentimentelor ce le dă trăirea. Spiritualism ce înseamnă părăsirea egocentrismului şi reve­nirea la înţelegerea rosturilor colec­tivităţii pentru care şi în numele căruia artistul „celebrează”. Realism spiritualist care din punct de vedere estetic reprezintă o sin­­teză de romantism, — suflet, avânt difuziune, — şi clasicism, — purita­te de expresie, obiectivitate şi per­sonalism cre­ator. Literatura fascistă se caracteri­zează deci ca o artă impersonală şi obiectivă ce se menţine ca inspira­ţie şi expresie în cadrele experienţei personale şi vieţii normale; o­ artă ce nu e nici fotografie a realităţii şi nici fantezie proprie autorului , ci transfigurarea în ideal a realităţii. O artă ce păstrând cu hotărâre au­tonomia ei s’a încadrat totuş unită­ţii vieţii fasciste adică vieţii active, o artă­ ce a părăsit rafineria de „şcoală”, căutarea de „cenaclu” de­­săvârşindu-se în forme accesibile tuturor, mai umane, mai populare. Fenomenul literar pornind deci ca orice alt fapt fascist de la valoarea individuală se încadrează ordonat în tendinţele colectivităţii etnice so­ciale pentru care sunt toţi şi toate. Anton Balotă UNIVERUL LITERAR, Anul XLVII, No. 6, cu următorul cuprins: Charles Morgan, Teatrul englez; pro­fesor N. I. Herescu, Artă şi artă nouă; Gala Galaction, O sărbătoare literară; Constantin Fântâneru, Pro­gram şi polemică, şi cronică literară; Victor Papilian, Mediocritate; Haig Acterian, Artă şi asceză; I. Sârbu, Călătorului îi şade bine cu drumul, dramatizare după nuvela d-lui Al. Brătescu-Voineşti; Pan M. Vizirescu, Album; Ovid Caledoniu, O viaţă a lui Haus, etc. Poezie semnează d. G. Mamu, Mir­­cea Străinul, Vlaicu Bârnă şi Nicolae Jianu. Asupra d-lui Mircea Streinul vom reveni. Cronică teatrală, d. Ci­cerone Teodorescu, cronică plastică, d. Paul Miracovici, cronică muzicală, d. Romeo Alexandrescu, Caricaturi, etc Am făcut numai o prezentare ge­nerală. Comentarii şi sublinieri vom face numai asupra anumitor bucăţi. N’am spus niciodată ce părere avem despre „Universul Literar“. După mine, este cel mai bun săptămânal cultural. De ce? Cu altă ocazie. O BROŞURA interesantă este „Din limbajul mahalalelor“ a d-lui doctorand Valentin Gh. Chelaru, din Iaşi In ea sunt strânse forme de ar­got mahalagesc specific şi cuvinte obişnuite dar având cu totul alt sens in lumea periferiilor oraşelor. BULETINUL SOCIETĂŢII stu­denţilor în medicina veterinară (an V, Decemvrie 1937, Tip. Graiul ro­mânesc, Buc. 157 p.) Un buletin de­spre care ne-am mai ocupat. Reve­nim ca să subliniem sumarul bine alcătuit al acestei publicaţii. Un su­mar plin de probleme de speciali­tate tratate, însă, în aşa fel ca să poată fi înţelese decât mai multă lume. In „Note” ni se dau date a­­supra activităţii Societăţii pe 1936-37. Un buletin bine alcătuit, datorită d-lor Manu Viorel şi Păcuraru Si­­mion. A APARUT nr. 2 din „Buletinul institutului naţional de credit a­­gricol“, publicaţie editată de Insti­tutul naţional de credit agricol, de sub preşedinţia d-lui Gh. Cipăianu. Sumarul acestui număr cuprinde: Proprietatea mijlocie, de C. Garo­­flid; Fibrele textile naţionale, de Cicero Gordiu; Problema creditului în agricultură, de ing. I. Tudorică; Creditul agricol şi ţărănimea, de R. Nicolescu; Contribuţiuni la problema reorganizării creditului în România, de dr. I. C.; legea şi regulamentul titutului; ştiri în legătură cu acti­vitatea institutului de credit agri­col, etc . Redacţa, tr. Gen. Berthelot 15. TUDOR ARGHEZI: Cartea cu Ju­cării. (Ed. Cultura Naţionala, 1931, 212 p. 160 lei). Nu numai pentru că într’una din zilele săptămânii ci­team „Bilete de papagal”, am tras din bibliotecă volumul elegant şi cu frumoase poze de Lucia Demetriade- Bălăcescu. Dar cartea d-lui Tudor Arghezi are darul de a fi mereu per­manentă, mereu nouă. Aventurile şi poveştile lui Baruţu şi Miţura (as­tăzi, domnişoară mare...) te dispune. Dar ceea ce te încântă, te vrăjeşte este tocmai vrăjitoria autorului a­­supra cuvintelor. Tudor Arghezi este un stilist. Un stilist cauzat de o mare sensibilitate artistică. El îşi lucrează fraza. O face giuvaer. Asta, însă, nu înseam­nă că noi putem să fim plictisiţi de fraza asta. Din contra, meşteşugitele întorsături te încântă. Te stăpânesc. O carte, pe care ori de câte ori vrei să fii fericit, o tragi din raftul vechiu al bibliotecii. * ANI, revistă de cultură armeană se publică sub îngrijirea eruditului d. H. Siruni. Colaborează cei mai de seamă indo-europenişti şi armenişti mondiali. In ultimul număr, printre alte studii, remarcăm articolul pro­fesorului F. Macler, despre origina armenească a mitului lui Parsifal. VIBRĂRI, un volum de poezii sem­nat de d. I. O Suceveanul. Este edi­tat de „Lanuri” (Mediaş, 1938). Un volum curat prezentat. Poezii bune, de profundă trăire, realizare estetică a dorului şi durerii. Dor de dragoste şi durere de ţară. „Culcă-ţi Ileana urechea pe pământ Să-mi asculţi inima cum toacă de utrenie Din aşteptări mi-a răsărit vedenie Cu faţa cernită ca de sfânt”. (Aşteptare) „In braţe leagănă turme de mioare Ce-i ling barba cu fire şoapte. Oltului trimite lacrimi ş şoapte Să le ducă ’n ţară, Dunări Scrisoare”­i Negoiul) Aş putea reproduce arte strofă. O carte egală, tot timpul, în fru­mos. IN COLECŢIA „Luma slavă“ a apărut anul trecut la Brno „Mo­mente dintr'o călătorie a S-S..S.R.“, scrise de V. Novak, Autorul vizitând Rusia Sovietică în Mai - Iunie 1937, nu povesteşte tot ceiact a văzut în­tre hotarele imperiului roşu, ci re­dă unele impresii şi­ discuţii cu ce­tăţenii sovietici.aAm­u­leşte de scum­­petea extraordinară din Rusia, de chipul cum se călăoreşte, despre viaţa în kolohozuri, despre ieslele copiilor Ş■ a. Atitudina autorului e critică; ştie să caute grija pentru educaţia copiilor şi nu ascunde im­presia urâtă pe cari i-au făcut-o miliţienii sovietici. De teama aces­tora, cetăţenii sunt imizi şi fricoşi în faţa oricărui streit. LOUIS VEUILLOT, campionul ziaristicei catolice, a fost comemo­rat zilele trecute cu ocazia cente­narului convertirei lui la catoli­cism. Ce interesante sunt luptele religioase în Franţa, atât pentru idee, cât şi pentru partid. De la re­luarea ofensivei în literatură prin Le Génie du Christianisme, la cam­pania zilnică in ziaristică a artico­lelor lui Louis Veuillot nu a trecut mult timp. Efectul luptei a fost însă surprinzător. O reînviere a crezului catolic, o reîntoarcere la vechile credinţe franceze, o constituire de partid de guvernământt. Până şi seminariile şi şcolile congreganişti­­lor se adăpau zilnic la izvoarele ideologice ale unui Lamennais, ale unui Louis Veuillot. Astăzi, după su­flul nou post­belie, ideea, religioasă este în ascensiune. Partidul mai pu­ţin. Dar, comemorarea unui adept al Bisericei mulţumeşte pe unul şi altul. LYDER SAGEN a publicat la Sao Paulo, în Brazilia, 1937, o carte în­titulată: „Thomas Garrigue Masa­­ryk 1850—1937”. Autorul e consul finlandez în oraşul amintit şi se dovedeşte un bun cunoscător al vie­ţii şi operii fostului preşedinte al Cehoslovaciei! E interesant cum în cele 38 pagini autorul a reuşit ca, fără date greoaie, să contureze per­sonalitatea lui Masaryk din copilărie până la jurământul noului preşedin­te, Ed. Beneş. Dar şi mai interesant este că de la o vreme s-ar putea spune că exis­tă o febră de a scrie despre fostul preşedinte al Cehoslovaciei. Cfef FEMEIA LA RĂSCRUCE — Limi­tele naturale ale feminismului. O prea interesantă broşură în care sunt cuprinse două conferinţe de specialitate. Una medicală, a d-rului Simion Cioran — alta juridică da­torită d-lui Dr în Drept Ion Ţen­­chea. Prefaţa o iscăleşte d. Adrian Bru­dariu. Editura „Pruncea“ • Timişoara, 29 p. 30 lei. UN CONCURS LITERAR LA POZ­NAN. Societatea Sf. Wojciech din Poznan a fixat o serie de premii li­terare pentru cele mai bune produc­­ţuni ale anului trecut. Juriul com­pus din prof. T. Grabowski, cunos­cut istoric şi critic literar prof. I. Stein, A. Szottowej, prof. A. Blazak, redactorul Cz­iedzierski, I. Kras­­zzewski şi M. Pachucki, examinând cele 260 opere, a acordat premiile după cum urmează: câte 4000 zloţi Zofiei Bogdanowicz pentru roma­nul său „Drumul spre Dangiel”, Wander Milaszewska pentru opera sa „Bogăţie’' şi lui Jun­usz z,niniec­­ki pentru romanul „Mihail”. Un pre­miu de 2500 zloţi a fost acordat scriitoarei Eugenia Kobylinska Ma­­siejewska pentru opera sa „Săptă­mâna Mare”. Scriitoarea Maria Po­­ziomska a fost premiată cu 1500 zloţi pentru romanul „Cu târnăco­pul spre soare”. Următorii scriitori au fost distinşi cu câte 500 zloţi: Maria Czezska Maczynska („S’a născut viaţa veşnică”), Eugenia Lu­­kanin („Krzysko-Magnus"), M. J. Jelenska („Sabia ruptă”), Witold Bienkowski („Ultima vacanţă a lui Jan Szarecki”) şi Wanda Brzeska („Procesul din Ceynow”). „LATHATAR“, revistă maghiară de cultură, din Budapesta, redactată de poetul și omul de cultură Zoltán Csuka, a organizat în seara de 28 Martie, la Opera din Budapesta, o serată culturală iugoslavă. Orchestra mărită a Filarmonicei maghiare, a fost condusă de dirijo­rul Jugoslav Lovro Matach­i. Presa budapesteană a acordat, din vreme, un interes deosebit aces­tei manifestaţii. LOC t.­­* Ciumníța.Vinteri I Aprilie 1938 întâlnirea cu Aron Ţogoi Intr’unul din vârfurile Înalte, între Piatra Craiului şi Codlea, este aşeza­tă casa lui Aron Ţogoi, ţăran cu min­tea şi cu sufletul întreg, aşa cum mai păstrează încă frumoasele noastre a­­şezări de munte. Om ca la 60 de ani, cu o figură de bronz, cu sprincenele expresive şi ochii vioi, scund dar cu pas sigur, Aron Togoi are toate În­suşirile unui om ales. Când l-am văzut pentru prima oară, stătea bătrânul în faţa casei sale înconjurată de mesteacăni, pri­vind în zarea vânătă a Pietrii Craiu­lui, Bucegilor şi Postăvarului. Era seară. Ne-a întrebat ce căutăm „pe vârfurile acelea pustii” şi ne-a pof­tit să stăm de vorbă. Ne-a povestit suferinţele lui din vremea răsboiului şi deportarea în Siberia. La sfârşit a cântat un cântec de jale. O voce mult prea puternică pentru vârsta lui a făcut să sune văile: „L-am fă­cut eu cu un om din Bănat; eu am potrivit vorbele şi el cântarea”. In cântec se exprima tristeţea depărtă­rilor şi dorul de ţară. La rândul nostru i-am cântat un cântec, unul din acelea cari au răs­colit sufletul neamului pentru o ţară nouă. Când am sfârşit, ochii bătrâ­nului erau umezi de apa sbuciumu­­lui lăuntric. „Mergeţi sănătoşi d-lor şi de mai veniţi pe locurile noastre întrebaţi şi de Aron Togoi”. In toamna trecută l-am întâlnit din nou pe nenea Aron. Era tare fră­mântat şi se bucura că mai poate afla câte ceva despre mersul trebu­rilor în ţară. Problema care 11 frământa era aceea a economiei: „O ducem greu d-le, muncim din zori şi până’n sară şi nu putem aduna nimic. Şi de vine darea s’a mântuit...” Şi explică mai departe: „găina se tot văita, unde pui nu mai găsesc, unde pui nu mai găsesc. Da cocoşu i-a răspuns: cum o să mai găseşti dacă faci în uşa al-­ tuia... Aşa e şi cu economia româ-­­ nească, cum e şi cu ouăle găinii. Aia zis bine domnule?!” Un zâmbet i-a luminat figura până atunci întunecată. Aron Togoi se gândea la îndreptarea lucrurilor, se gândea la o lege nouă: „Spun oa­­menii vorbesc şi ei cum ştiu­­, că o să vie o lege nouă, o lege tare. Unii s’au mai speriat. Da ce ştiu ei. Eu am înţăles cum vine treaba şi le-am spus: da, se ridică o altă lege, vine o lege aspră aşa ca la Vlad Ţe­­peş, pentru leneşi şi pentru tâlhari. Cine are să se teamă de legea asta? Să se ridice că vrem să-l ştim!” Aron Togoi, omul de bronz din ţi­­nutul Branului, mai dăduse un exem­­plu de judecată şi de omenie. Acum câteva zile, norocul ni l-a adus iarăş în cale. Cobora din vâr­ful dealului şi mergea liniştit către biserică. Ne-am bucurat ca doi prie­teni. — Când ai venit domnule? — Acum.­­ — Şi când pleci? — Tot acum. Sunt pe la dv. la fugă. — Gândeam că mai putem sta la sfat o ţară. Cum mai e vremea? — E bine, e bine... — Inţeleg, înţeleg... Dumnezeu să vă ajute să puteţi îndura. Un schimb de priviri, o strângere de mâni şi a înţeles, aşa cum numai oamenii de felul lui pot să înţeleagă. Din locul nostru de adâncă dure­re, din obşteasca noastră viaţă de nemernicie, laşitate, necinste şi pă­cate, Aron Togoi ne apare ca un exemplu de viaţă superioară: întâl­nirea cu acest ţăran înseamnă legă­tura cu judecata sănătoasă, cu fapta curată, cu sensul adevărat al lucru­rilor, înseamnă cunoaşterea armoniei şi frumuseţii interioare, întâlnirea cu Aron Togoi este mai hrănitoare decât aceea cu oricare dintre conducătorii politici sau spi­rituali ai României de azi. Ernest Bernea CARNET PLASTIC Intre 2 şi 10 Aprilie va avea loc la San-Remo cea de a IV-a Expoziţie „Bienală” de Floricultură. Societa­tea Autonomă a Expoziţiilor de Flori din San-Remo a terminat lucrari premergătoare * In satul Frechtonovzi din Croaţia s’au găsit de curând cu prilejul unor săpături şase amfore pline cu mo­­nete romane de bronz. Acest mic te­zaur cuprinde şase mii de piese da­tând din epoca împăratului Con­stantin. * Mâine dimineaţă va avea loc la Ateneul Român, vernisajul expozi­ţiei de pictură a d-nei Paraschiva- Popa.Frunză. Tot atunci se va inau­gura şi expoziţia de pictură a d-lui arhitect Sterie Becu. * Pictorul I. Steurer îşi deschide ex­poziţia sa, mâine la Ateneul Ro­mân. Expoziţia pictorului Ioan Isac or­ganizată la Timişoara, se bucură de un frumos succes. Mâine se închide expoziţia de pic­tură veche chineză şi japoneză, cu opere din colecţia d-lui Frank Gun­ther, ministrul Statelor Unite la Bu­cureşti, — de la Muzeul Tom­a Stellan. # Cu prilejul Expoziţiei Internaţio­nale de la Roma din 1941, veţi­ fi an­corat în portul Ostia, complect re­staurat, cunoscutul yachit Elletra, care a aparţinut lui Marconi, cum a­parat acum de guvernul italian. Pe acest vas, marto­­r al atâtor scorniri geniale, se va­ organiza un mic muzeu plutitor ce va vizita toate porturile italiene la sfârşitul Expoziţiei Internaţionale. Trebue să amintim că astfel de muzee plutitoare mai au: Oslo, Pa­­les (Spania) şi Portsmouth. * In cadrul festivităţilor ne vor desfăşura cu pruejul sărbătoririi marei catedrale de la Reims şi des­pre care am vorbi­t intr’unul din car­netele noastre se va organiza o ex­poziţie cu tezau­rele de artă apar­ţinând „bisericei martire“ la „Mu­sée de l’Orangerie des Tuileries. D. Paul Jamot,­­directorul Muzeului din Reims se va îngriji de această importantă manifestare. Se vor putea vedea tapiseriile „Serie du Roi“, „Vie de la Vier­ge“ şi „Miracle de Charny“; capetele scul­ptate de la Maison des Musiciens;­ portrete din Muzeul Oraşului şi mai multe piese foarte rare din de­pozitul lapidariumului, aşezat în ve­chea arhiepiscopie, năruită de pro­­ectilele germane în timpul marelui război Expoziţia va fi deschisă din luna Aprilie până în luna Iunie.

Next