Cuventul, aprilie 1938 (Anul 15, nr. 3190-3206)
1938-04-11 / nr. 3200
Pag. 2 NEN hiPANOPTICUM FRANŢA Şl ITALIA In Le rameau d’or, ultimul volum de versuri pe care l-a publicat Pierre de Nolhac în 1932, cu patru ani înainte de moarte , se întâlnește aceasta solemnă mărturie: Je crois oue Dieu se sert de la Latini té Pour préparer la térré â sa grande unité. Nu sunt faimoase versurile acestea, dar sunt emoţionante prin gravitatea şi căldura lor. Arta poetică stângace a eruditului francez nu le-a putut transfigura. Au rămas mărturisiri. Despre funcţia mistică a latinităţii în istorie au scris, de la Mistral încoace, foarte mulţi poeţi şi gânditori italieni, francezi, spanioli, români. Dintre ai noştri să amintim pe Hasdeu, pe Ovid Densuşiatiu, grupul Gândirea. Tot ce-a avut Italia mai viu şi mai creator în ultimii 30 de ani, au crezut în misiunea latinităţii. Şi, de aceia, au fost sinceri şi pasionaţi admiratori ai Franţei. Italia a fost ruptă din blocul Europei Centrale prin eforturile a doi scriitori: D’Annunzio şi Giovanni Papini. Cel dintâi, care a locuit câţiva ani în Franţa, a scris în franţuzeşte şi a militat în primele rânduri pentru intervenţionism. Discursurile lui D’Annuzio şi articolele lui Papini, cu întreg grupul său de la La Voce , au accelerat intrarea Italiei în război, alături de Franţa. După încheerea păcii, cu toate nemulţumirile italienilor, Papini editează o revistă în limba franceză: La vraie Italie. Iar d’Annunzio şi-a scris ultima sa carte, acum doi ani, tot în franţuzeşte... Faţă de această dragoste de frate, Franţa contemporană a reacţionat aşa cum se ştie. Fascismul italian este atât de detestat în Franţa, încât a izbutit să coalizeze doi duşmani de moarte: democraţia şi comunismul. Ultima creaţie franceză e antifascismul. S’ar părea, deci, că elitele şi massele franceze nu mai înţeleg deloc fenomenul italian modern. Franţa acceptă acea Italie modernă în care îşi recunoaşte ideile. Italia carbonarilor, a lojilor masonice, a anticlericalismului, a Imnului către Satana, a liberalismului. Franţa înţelege şi aplaudă Italia anilor 1848—1900. Dar această Italie fusese depăşită chiar înainte de fascism. Mişcarea de la Lionardo, de la Lacerba, de la La Voce — lichidase, pentru elite, vechea Italie paşoptistă. A spune, deci, că Franţa critică Italia pentru că e fascistă, e o greşală. O critică pentru că, încă dela începuturile secolului XX, Italia s’a despărţit de ideologia carbonarilor, de mitul Imnului către Satana. Nu e locul aici să analizăm aspectul politic al acestei adversităţi între cele două mari familii romane. Am amintit toate acestea ca să scot în evidenţă următorul paradox: dacă interesele politice şi solidaritatea ideologică fac pe Francezi să suspine după Italia liberală şi masonă creiată de paşoptism , stima şi dragostea elitelor spirituale franceze se îndreaptă spre cealaltă Italie, cea eternă, începând cu Roma antică şi sfârşind cu Settecento. Le-ar fi convenind francezilor Italia lui Cavour — dar studiază şi iubesc cu totul alte sectoare din istoria italiană. Studiază şi iubesc, înainte de toate, Roma antică şi Renaşterea — adică exact formele istorice pe care le reactualizează fascismul... Toate acestea mi le-am amintit citind un studiu despre Pierre de Nolhac, care a iubit şi a cunoscut atât de bine umanismul italian. Nu cunosc cartea lui, Souvenirs d’un vieux Romain (Paris, 1930), dar titlul însuşi e o preţioasă mărturisire. Alături de Nolhac, câţi alţi erudiţi şi artişti francezi nu admiră şi nu iubesc Roma eternă, Renaşterea, Umanismul. S’ar părea, totuşi, că pasiunile acestea nu cântăresc prea mult în ochii opiniei publice franceze. In orice caz, nu se înţelege că Italia modernă seamănă mai mult cu imaginea iubită a vechei Italii, decât seamănă regatul lui Cavour. Dacă elitele ar juca un rol hotărîtor în destinele actuale ale Franţei, enervantele fricţiuni dintre cele două mari state latine, ar lua repede sfârşit. Un Pierre de Nolhac ar orienta mai bine pe un politician francez în înţelegerea Italiei contemporane, decât un gazetar sau un diplomat. „Şcoala franceză de la Roma”, în care se pregătesc atâţia savanţi , ar putea contribui la înţelegerea Italiei contemporane, dacă astăzi în Franţa ar mai avea cuvânt adevăraţii cleres. Erudiţii şi gânditorii aceştia de mare clasă ar putea spune concetăţenilor lor, dacă ar şti că sunt ascultaţi, cât de mult seamănă Italia contemporană cu Roma latină , şi cât de penibil le aminteşte Italia lui Cavour de un oraş de provincie franceză... In orice caz, cei care n’am pierdut nădejdea în misiunea latinităţii, am fi fericiţi să ştim că astăzi, la Şcoala franceză din Roma, lucrează tăcuţi în biblioteci o duzină de tineri care să aibă, măcar în parte, strălucitele calităţi ale unui Pierre de Nolhac... Mircea Eliade Succes fără precedent obţine UGID-SAN de IOAN TIMUŞ Roman de întâmplări extraordinare din ţara fabuloasă asupra căreia sunt aţintite astăzi privirile lumii întregi. I Din trecutul nostru 0 POVESTE ROMANTICA Domnul Moldovei Vasile Lupu era un om trufaş, pe care ţara lui, mică şi cu oameni măsuraţi la vorbă şi la gând, abia il încăpea. Când se arăta solilor streini, domnul se îmbrăca în haine scumpe, cum nu se mai vedeau la alţi stăpânitori, o manta Pe care erau cusute în relief cu fir de aur flori mari, înfăţişând trandafiri; se şoptea chiar cu oarecare sfială, ca de un lucru ruşinos, că-şi cănea părul, ca să pară veşnic tânăr. Ii plăcea să străbată străzile strimte ale Iaşilor călare, urmat de gloata de curteni, să se ducă la biserica lui de piatră poleită cu aur de la Trei-Ierarhi, în faţa căreia pusese să se ridice, lupm nemaiauzit până atunci, un turn cu ceasornic, care batea toate ceasurile. Faima lui de om bogat, darnic, iubitor de lux şi de carte se răspândise până departe. La Moscova, călugării greci cari veneau după milostenii, să „bată cu fruntea“ scările tronului împărătesc, nu erau primiţi decât, dacă aveau scrisori de recomandaţie de la Vasile Vodă, singurul om sigur care ştia să deosebească pe cei evlavioşi de înşelători, în puzderia de călugări cerşetori ce bateau drumurile Răsăritului. Tocmai pentru că numele domnului Moldovei era cunoscut şi cinstit în toată lumea pravoslavnică, de la Moscova până la Ierusalim şi la Muntele Athos, se iviră la curtea lui tot felul de oameni, cari căutau sprijinul banului şi al numelui său. La 1639 a venit din Polonia, fără bani, umblând cu câteva hărţii tainice, un tânăr de 26 de ani, frumos, cu părul blond buclat lăsat pe umeri. Nu se ştie prin ce mijloace, pe semne după multe stăruinţi, a izbutitsă fie primit de domn, opunând că are să-i desvăluiască lucruri neaşteptate, o taină mare, care va schimba faţa lumii răsăritene. AÎU£s La o vânzare publică care a avut loc zilele trecute la Paris a fost descoperit un nou Fragonard. In catalogul vânzării el figura „după Fragonard“ însă un cunoscător a dovedit că este un tablou pictat de mâna marelui maestru francez al sec. al XVÎII-lea şi atunci dela 500 de franci cu cât s’a început licitaţia s’a ridicat la suma de 125.950 de franci preţul de adjudecare. Acest tablou reprezintă o fermecătoare compoziţie cu o tânără femeie în rochie de satin deschis aşezată pe un divan verde, în faţa lui Vasile Vodă, i-a arătat că este ţareviciul Moscovei, fiul ţarului Vasile Şuiski mort în surghiun în Polonia şi că el este deci moştenitorul legiuit al scaunului ţarilor. Pe corp avea „semne“, cu fierul roşu, poate un vultur cu două capete, ceia ce dovedea, credea el, spusele lui. Venise să ceară ajutor şi bani, căci, desigur, mare răsplată vor avea aceia cari îl vor fi ajutat, atunci când va şedea pe scaunul său părintesc. împărăţia rusească trecuse prin vremi cumplite şi abia de puţini ani lucrurile începuseră acolo să se aşeze. Cu vreo treizeci şi ceva de ani înainte, se ridicase acolo, venind tot din Polonia, un tânăr care-şi zicea Dimitrie, fiul ţarului Ivan cel Groaznic, ucis în împrejurări ciudate. Tânărul arătă că a scăpat de cuţitele ucigaşilor şi acum vine să-şi ceară drepturile. Boierii şi ostaşii îl crezură, sau se prefăcură că-i cred şi-l înălţară în domnie, după ce înfrânseră pe toţi potrivnicii lui. Dar aceştia vegheau şi falsul Dimitrie, a cărui viaţă va alcătui mai târziu subiectul unei piese a lui Schiller, fu ucis după o scurtă domnie şi înlocuit cu ţarul Vasile Şuiski. Uşurinţa cu care prinsese impostura, făcu şi pe alţi nechemaţi să nădăjduiască la sceptrul ţarilor şi astfel se ivi doilea fals Dimitrie, ce spunea şi că a scăpat demn, moarte, omul aceli" avea şapte vieţi. Un crâncen război civil începu între ţarul Vasile şi impostorul al doilea şi cum se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, au intervenit streinii, Polonii. Falsul Dimitrie fu ucis, de data aceasta definitiv, şi Şuiski dus în Polonia, îşi isprăvi zilele la Cracovia. In Rusia rămase ţar Mihail Romanov, îrtemeetorul dinastiei care a domnit până la revoluţia din zilele noastre. Şi acum, când noul ţar credea că stăpânirea îi este asigurată şi că liniştea s-a restabilit în sfârşit, iată că se arătă pe neaşteptate la curtea domnului Moldovei, un nou impostor, care iarăşi va trece poate din oraş în oraş, primit de oamenii lesne crezători, până la cetatea Kremlinului. Vasile Lupu era un om inteligent, nu voia să înceapă o aventură primejdioasă, îi plăcea mai bine să se împace cu puternicul ţar, de la care aducea adesea icoane aurite pentru bisericile lui şi blănuri de sobor pentru a astâmpăra cu daruri lăcomia fruntaşilor de la Poartă. El scrise deci ţarului despre cele întâmplate la Iaşi, iar pe tânărul cel frumos il închise înbătrâna cetate a Sucevii. Intre zidurile clădite de Ştefan cel Mare, pe cari se mai vedeau pe alocuri- resturi de pictură, in cetatea “ --'’-îl* întărită, deşi pă- 1 .ie clomnig, a stat „ţareviciul“, aşteptându-şi soarta. îndată ţarul înspăimântat, a trimis un sol domnului Moldovei, cu rugămintea să-l predea legat pe pretendent, să-l ducă la Moscova, unde urma să fie pedepsit pentru îndrăzneala lui. Ţarul Vasile Şuiski, spuneau solii ruşi, nu a fost căsătorit, a dus o viaţă de sfânt şi a murit fără copii, iar acesta care spune că este fiul său, este un oarecare Timoşca, un grămătic de la cancelaria ţarului. Acolo fusese prins cu furtişaguri şi pedepsit cu bătaie şi chinuit şi după aceia furase nişte peceţi şi fugise în Polonia şi acum spune că e fiul ţarului Şuiski. Domnul Moldovei ştia să păstreze datina găzduirii, nu putea să dea duşmanilor săi pe cel ce se adăpostise la dânsul. De aceia, i-a spus să se ducă cu Dumnezeu din ţară, să nu tulbure liniştea Moldovei; i-o fi dat şi bani de drum. Peste câtva timp, îl găsim pe Ivan Şuiski sau Timoş ca diacul la Târgovişte, la curtea lui Matei Basarab, care-i dădu o scrisoare de recomandaţie, ca să scape de el, pentru paşa de La Timişoara. Pirimi paşa îl primeşte bine, îi porunceşte să stea pe lângă dânsul şi-i dă un tain, numai să şeadă liniştit. Trecură anii, falsul ţarevici începuse să se simtă bine la curtea paşii, se şoptea chiar că trecuse pe ascuns la mahomedanism când se află, în 1645, că ţarul de la Moscova a murit şi în locul lui a fost înălţat fiul său tânărul Alexie. Era poate clipa potrivită pentru falsul Ivan Şuiski; îşi ia rămas bun de la protectorul său musulman şi din nou începe să colinde lumea. Se duce la Constantinopol şi cere ajutor de la padişah, pentru aceasta pune pe cineva să-i tălmăcească în greceşte jalba către vizir din ruseşte, scrisoarea regelui polon din latineşte şi a lui Matei Basarab din slavoneşte. Nu ştim ce va fi izbândit acolo, desigur nimic, dar n‘a pierdut nădejdea; se duce la Roma, apoi în Ungaria, pretutindeni caută sprijin, neobosit strigă că este adevăratul ţar dar nimeni nu-i dă ascultare. ’ La 1649, după ce colindase prin atâtea ţări, il aflăm iarăşi în Moldova, unde găsi în sfârşit un negustor bulgar bogat, Constantin, care-l crezu şi-l împrumută cu 1000 taleri,iar chitanţa în ruseşte era scrisă aşa: „Am primit eu, Ivan Vasilievici din Moscova, în slujbă, ca slugă, pe Constantin şi am luat de la el pentru hrană 1000 de taleri şi sânt dator să-i înapoiez acei taleri în împărăţia rusească”. Iar pecetia era cu ceară roşie, cu stema rusească şi împrejur sta scris: „Ivan Vasilievici Şuiski“. Numai cât, negustorul Constantin, temându-se să nu-şi mai vadă banii, arătă chitanţa unui sol rus la Iaşi şi iarăşi începu goana după nefericitul pretendent. Intrun rând, urmăritorii lui aflară că se adăpostise într'un schit, Schitul Mare, din Carpaţii Galiţiei şi un spion le scrise cum stareţul cu câţiva călugări bătrâni au şoptit în taină că este un om mare la ei, dar n'au vrut să-i spuie numele. îndată, solii țarului în Polonia au scris starețului să-l operască acolo, dar el izbuti să fugă din nou. Străbătu stepele pustii ale Ucrainei și ajunse la Bogdan Chmielnicki hatmanul Cazacilor care tocmai se pregătea să năvălească în Moldova. Fugarul îi arătă cine este, îl rugă cu lacrimi în ochi, să lase alte întreprinderi, să pornească în galopul neoprit al cailor căzăceşti spre Moscova, să-l ridice în scaunul ţarilor, dar nici hatmanul n'a vrut să-l asculte, cum nu-l ascultase nici Vasile Vodă. Şi povestea se opreşte aci, nu ştim ce soartă va fi avut „ţareviciul“ Ivan. Va fi potolit setea sa de aventură în rândurile Cazacilor, va fi fost suprimat de oamenii ţarului care-l urmăreau pretutindeni. Poveste fără sfârşit şi fără morală, o icoană de moravuri din alte vremi. P. P. Pantaitescu BLOC DELLA SERGHI și-a publicat primul său volum: Pânză de păianjen (Ed. Universala Alcalay, 361 pagini). Un roman strălucit pentru o debutantă. Tehnică sigură, amintind uneori preciziunea din Patul lui Procust. Sunt în cartea aceasta câteva presonagii care vor rămâne în istoria romanului românesc: Diana Slacu, pictorul Petru Barbu, Micky. Păcat că autoarea abuzează de Balcic. Mult mai „noui”, mai curajoase, sunt peisajele bucureştene. Este dealtfel remarcabil că Bucureştiul contemporan a intrat în literatură prin operele câtorva femei: Hortensia Papadat-Bengescu, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu. Se adaogă, acum, şi Cella Serghi, cu viziunea unui Bucureşti sub ploaie, cu o Expoziţie, cu câteva străzi... Nu trebuie, evident, uitată contribuţia la „ştiinţa” Bucureştilor pe care au adus-o d-nii Camil Petrescu (Patul lui Procust) şi Dem. Theodorescu (Robul). DIN INIŢIATIVA SOCIETĂŢII Prietenii Istoriei Literare” se va oficia Duminică 10 Aprilie orele 11 dimineaţa, la cimitirul Belu un parastas la mormântul poetului Cerna, de la a cărui moarte s’a împlinit un sfert de veac. La parastas va participa şi mama poetului, venită in acest scop de la Cérna. Vor lua cuvântul, reliefând viaţa şi însemnătatea operei lui Cérna, câte un reprezentant al „Convorbirilor Literare”, „Prietenilor Istoriei Literare”, „Asociaţiei Profesorilor de limba română”, prietenilor personali, etc. VIRGIL IN EVUL MEDIU. Celebra carte a lui Domenico Compares, Virgilio nel Medio Evo, epuizată de mulţi ani, a apărut într’o nouă ediţie, îngrijită şi pusă la punct de Giorgio Pasquali (Ed. „La Nuova Italia”, Firenze). Opera pe care a început-o de câţiva ani editura „Le Nuova Italia”, este remarcabilă. Au apărut până acum în traducere italiană multe monografii istorice şi filozofice: Zeller, Jaeger, Gilson, Burnett, etc. In ceia ce priveşte reeditarea capodoperei lui Comparetli, ea aduce reale servicii atât medievaliştilor cât şi istoricilor şi folkloriştilor. Virgilio nel Medioevo este o carte aşa cum nu prea s'au scris multe în Italia. Genul multilateral al lui Comparetti — filolog, arheolog, filozof şi istoric — şi-a dat adevărata lui măsură în această operă. «life VASILE BINCILĂ îşi continuă un ultimul număr din „Gând Românesc” vastul său studiu: Lucian Blaga energie românească. Aşteptăm cu nerăbdare apetiţia in volitm a acestui studiu, scris cu atâta pasiune şi greu de gând. Ce păcat că Vasile Băncilă nu-şi adună articolele şi esseurile sale, risipite cu atâta generozitate prin revistele ultimilor 15 ani! Cităm din Lucian Blaga energie românească: „Artistul după Blaga e un luptător, iar arta o atitudine integrală in faţa existenţei. Unii fac din artă o raţiune printre alte raţiuni de viaţă, alţii impun existenţei unilateralitatea artistică nevoind să ştie de celelalte valori ale vieţii. In cazul din urmă, arta are o respiraţie ontologică, ea este esenţial metafizică, religioasă sau morală, fără să aibă nevoie să o afirme in chip formal. In acest caz se găseşte de obiceiu Blaga. Pentru el arta nu e o simplă virtuozitate sau ceva legat exclusiv de formele sensibile sau o picanterie preţioasă. Dacă arta lui Blaga nu are legătură cu ceea ce se numeşte pornografie, deşi uneori are cuvinte de mari ispite, cari nu pot ieşi decât din sufletul unui om ce are experienţa ascetismului, nu e dintr’o teorie cu caracter moralist, ci tocmai fiindcă arta lui e îmbibată de suflu sacral, metafizic, de un radicalism spiritual care nu poate degenera în jocuri dubioase. Artistul după Blaga are o misiune prea gravă pentru a se putea opri în sensibil şi în distracţie gratuită. El este în esenţă un erou sau un martir, care dacă apare mai puţin evident, e pentru că este mai interiorizat. Eroul ca Avram Iancu are şi ajutorul, pe care i-l dă colectivitatea. Revolta lui este de fapt expresia cea mai puternică a unei revolte colective, el fiind centrul protuberanţei. Artistul- erou e singur ori mai singur şi pentru aceasta eroismul lui e mai martiric. Dar artistul astfel conceput mai are o semnificaţie: el se luptă cu misterele ascunse ale vieţii pentru a le revela, pentru a le captă in forma umană a plăsmuirilor. Arta mare devine prin excelenţă expresia culturii şi a destinului omului”. ACADEMIA FRANCEZĂ, a procedat acum câteva zile la rennoirea biroului ei trimestrial. Cum era de aşteptat d. Henri Bordeaux a fost desemnat pentru a îndeplini funcţiunile de director, iar d. Bellesort va urma Monseniorului Grente în locul de cancelar. D. Bellesort va pronunţa in luna Decembrie, discursul asupra premiului virtuţii. „LIBERTATEA“, foaia, de duh drept şi cinstită atitudine românească din Orăştie, întemeiată de părintele protopop I. Moţa şi condusă de seraficul său fiu * , trecut cu numărul prim din Aprilie sub conducerea doamnei Iridenta I. Moţa. Asta atât pentru că prin nouiîn legiuiri preoţii nu mai au îngăduinţa să discute teme politice, cât şi pentru faptul că părintele protopop crede că a sosit ceasul ca şi cei mai tineri să se răsboiască cu urgiile neamului prin vrednica foaie „Libertatea“. Redacţa are un muncitor nou, un om de perfectă linie creştină, d. Viorel Trifa. Avem încredere o nemărginită încredere în domnia sa. Cât despre noi, oricând, oriunde ne vom înclina în faţa „Libertăţii“. VEAC NOU, revista de artă, literatură şi critică, a apărut în al doilea număr. Colaborări bogate şi diverse. Redactorul acestei foi, d. George Dorul Dumitrescu, precum şi directorul ei, d. Vasiliu-Bereasa, pot fi felicitaţi că au izbutit să publice, cu propriile lor mijloace şi cu inepuizabilul lor entuziasm, o revistă atât de bine făcută. Anchete interesante, note și recenzii din belşug. SALONUL OFICIAL: Teodorescu- Sion: Figură 0- CARNET PLASTIC SALONUL OFICIAL deschis în Pavilionul Artelor de la Şoseaua Kiseleff cuprinde ca în toţi anii o selecţiune de opere picturale şi sculpturale datorite talentelor viguroase ale noii plastici româneşti. Printre animatorii de frunte ai acestor anuale manifestaţiuni artistice, pictorul I. Teodorescu-Sion, deţine fără îndoială loc de frunte. Cum exemplul trebuie totdeauna pornit de sus d. Teodorescu-Sion, participă la această expoziţie cu cinci tablouri dintre care două Compoziţii: După amiază de vară şi In Pădure, apoi Contrast şi Modelul şi în sfârşit minunatul studiu de portret intitulat Figură a cărei reproducere o publicăm în numărul nostru de astăzi. Mc. ★ Pictorul Nicu Enea după cinci ani de absenţă revine în sala Ileana de la Librăria „Cartea Românească“ cu o bogată expoziţie de tablouri, compoziţii subiecte ţărăneşti şi peisagii din Iugoslavia. Expoziţia mai rămâne deschisă până al 14 Aprilie. Salonul anual al societăţii Tinerimea Artistică de sub înaltul patronagiu al M. S. Regina Maria a României, prezintă cu multă amploare cea de a XXXVIII-a manifestare de artă românească. Reînoită cu elemente tinere de primul ordin Tinerimea Artistică continuă cu succes rolul său de îndrumătoare plastică. Salonul este deschis zilnic in toate sălile Fundaţiei „Dalles”. * Zilele trecute s-a inaugurat la Muzeul din lylitz Expoziţia de pictură olandeză care a făcut un turneu prin Franţa, încheiat aci. * Din inţiativa d-lui prof. Jean Alazard, directorul Muzeului Naţional din Alger, s-a organizat la acel muzeu o mare Expoziţie de artă belgiană cu caracter retrospectiv. * Muzeul „Victoria and Albert“ din Londra a achiziţionat de curând o placă emailată pictată către 1940 de Jean Pénicaut cel Tânăr după o gravură de Albrecht Dürer reprezintând o „Fugă în Egipt“ Ea are pe dos reprodusă de trei ori litera P cu coroană, marca atelierului marelui artist francez. * La „Biblioteca Naţională“ din Paris s’a inaugurat o expoziție închinată lui Gambetta. * ClUHUltul Citiţi cartea de mare succes Pânza de Păianjen roman de CELLA SERGHI Editura ALCALAY Luni 11 Aprilie 1938 Romanul creaţiunii artistice: Sparkenbroke» Charles Morgan s’a făcut cunoscut prin două romane de cel mai curat stil englezesc: Portret într’o oglindă şi Fântână. Sparkenbroke încheie acest ciclu al dragostei şi fatalităţii. Unii ar putea judeca ultimul roman ca mai puţin reuşit decât cele precedente, deoarece tragedia protagoniştilor va părea de o gratuitate literară, fără legătură cu existenţa, rămânând aproape neînţeleasă muritorilor de rând. In adevăr eroul, lord Sparkenbroke, poet genial, urmăreşte în viaţă o exaltare a sufletului greu de definit, un extaz în care spiritul, reamintindu-şi origina sa dumnezeiască, pătrunde dincolo de limitele simţurilor. Caracterul platonician al unei atari concepţii este vădit. Acea fericire fără pereche, ce nu are nimic pământesc, Piers Sparkenbroke o caută în artă, în dragoste, în moarte. Asociarea acestor două din urmă sentimente omeneşti supreme nu e nouă, începând cu Tristan şi Izolda —a căror tragedie e pretutindeni prezentă în Sparkenbroke—trecând prin romantici şi sfârşind cu cutare erou al lui d’Annunzio, la toţi marii îndrăgostiţi spasmul amoros se confundă cu spasmul morţii, ca şi cum coborârea de pe culmile pasiunii în viaţa obişnuită însemnând o diminuare, numai gravitatea solemnă a morţii ar putea menţine sufletul la aceiaşi înălţime spirituală. Primul contact al lui Piers cu moartea a fost timpuriu şi n’a avut nimic obişnuit. In fundul parcului lorzilor Sparkenbroke se află cavoul familiei. In tot decursul romanului, acest cavou ocupă un loc de frunte. Asupra imaginaţiei lui Piers, copil, cavoul exercită o atracţie nedefinită. Mai târziu, devenit bărbat, poetul revine din călătoriile sale la acest templu al strămoşilor săi de câte ori simte nevoia să-şi reîmprospăteze inspiraţia. In fiecare an, la aniversarea moştenitorului, se oficiază în acest cavou o ceremonie religioasă la care ia parte familia. Insă micul Piers e îndepărtat de la ceremonie, deoarece el aminteşte tatălui său un episod dureros al vieţii sale. Anume, mama lui Piers, a doua soţie a lordului Sparkenbroke, a fugit cu un amant Copilul suferă de a se vedea înlăturat de la locul misterios în jurul căruia rătăcesc visele sale. Fratele său mai mare, care-l urăşte, il închide intr’o zi în cavou, crezând că-1 va face să sufere chinurile groazei. Insă noaptea, printre sicrie, Piers simte un extaz nebănuit. Această experienţă desemnează caracterul lul Sparkenbroke şi va determina toată evoluţia sa. Romancierul nu ne arată lămurit elementele acestui extaz, acelaş ca în dragoste şi în artă. Nu ni le arată, pentru că extazul, prin firea lui, este intraductibil, inexplicabil. Totuşi, ne dăm seama că e vorba de o anihilare a existenţei individuale, de o renaştere într-o realitate superioară, mai adâncă, mai adevărată, de o recreare prin imaginaţie, de o liberare a sufletului din învelişul material, de întoarcerea lui la esenţa sa divină. A distruge pentru a reclădi, asemenea cuvinte revin neîncetat sub pana romancierului care, prin rolul său de creator, se egalează lui Dumnezeu. Se înţelege din aceste rânduri că Sparkenbroke cuprinde o parte didactică de care erau lipsite romanele precedente ale lui Charles Morgan. Prin viaţa sa destrăbălată, lord Sparkenbroke evocă figura lui lord Byron, Insă asemănarea e pur formală. Răceala sa faţă de lady Sparkenbroke nu are caracterul duşmănos al rupturii soţilor Byron. Iar aventurile lui Sparkenbroke nu au altă semnificaţie decât căutarea unui absolut pe care nu i-l poate dărui nici o femee, până când nu întâlneşte pe Mary Leward. O fată, logodită cu un băiat oarecare, jucător de cricket. De când o cunoaşte pe Mary, Sparkenbroke, ce scrie povestea lui Tristan şi a Izoldei, îşi dă seama că cei ai ce-l încată pe Tristan in iubita lui este puterea ei de a-şi concentra spiritualitatea în liniile corpului. Lai Început, atracţia poetului pentru Mary este de ordin fizic. Insă simte că această fată trezeşte în el ceva dincolo de emoţia fizică. Ea sal Îndrăgosteşte de omul care-i vorbeşte cum nu i-a vorbit nimeni altul, fără a şti cu cine are de-a faca. Când atflă, e prea târziu. In plinai luptă sufletească, ea strică logodna-Doctorul George Hardy, îndrăgostit şi el de Mary, are o dramatică explicaţie cu Sparkenbroke, ce-i este prieten. Poetul pleacă iar Mary se căsătoreşte cu doctorul. Cu toate că Mary îl iubeşte pe George într-un anumit fel, el îşi dă seama că ea scaldă încă de pasiunea ei pentru Sparkenbroke. Fatalitatea vrea ca Mary, măritată fiind de astădată, să regăsească pe Piers în Italia. In uitatul orășel Lucea, într’un palat somptuos, Mary şi cumnata ei, bolnavă, sunt găzduite de Sparkenbroke. Nici un obstacol material între Piers şi Mary. Totuşi legătura lor rămâne albă. Intr’o noapte, ţinând-o in braţe aproape goală, el Înţelege că prin ea a ajuns la aceai unire aşa de intimă în dragoste, lar care actul fizic nu ar putea adăogaj nimic, ba dimpotrivă, ar rupe vraja, transformând corpul lui Mary, acel izvor de spiritualitate, într’un corp ca oricare altul. Pentru a doua oară, Sparkenbroke se desparte de Mary, însă după plecarea ei, pătrunde tot mai adânc în convingerea că această femeie UI e necesară pentru atingerea acelui absolut în dragoste la care năzuiește pentru a se realiza. Când însă îi cere lui Mary să aleagă între el și bărbatul ei, biatai femee e sfâşiată’ între adoraţia exaltată ce i-o inspiră poetul, şi afecţial ei faţă de un om cu care natura e intimă se potriveşte aşa de bine. Dar Sparkenbroke’ moare, iar Mary va duce la căminul ei traiul tihniţi pentru care a fost făcută. Căci Mary n’are o fire de aventurieră. Are fire şi cuminte, iubitoare, devotată, a atâtor adorabile fete ce populează romanele englezeşti. Ea nu caută în dragoste absolutul, sau cine ştie ce himeră filozofică, ci echilibrul, împăcarea cu ea însăşi. Totuşi, prin pasiunea ei pentru Sparkenbroke, eal cunoaşte beţia fără seamăn a uitării de sine, a subordonării voinţei sale voinţei celui iubit, a subjugării întregii sale personalităţi, de către cel ales. In aşa grad incarnează Mary intuiţia feminină pusă în slujba geniului, oarecum Muza, încât Sparkenbroke îşi citeşte in ea propriile sale gânduri, care în mintea sa sunt neclare încă. Ca un Instrument suprasensibil, Mary vibrează de rumoarea indistinctă din sufletul lui Sparkenbroke, înainte ca el însăşi sa fi devenit conştient de ea. De pildă, poetul povesteşte iubitei sale un poem religios scris de el şi al cărui sfârşit îi e cu neputinţă să-l găsească. Mary nu inventă ea acel sfârşit, ci îl trăeşte cu Instinctul ei de femeie, auzind chiar loviturile securii eroului din pădure. Cât despre Piers Sparkenbroke, el întruchipează nu numai pe creatorul său, Charles Morgan, dar pe artist în general, cu capriciile lui, cui nevoia lui de singurătate, cu alternarea în el, a inspiraţiei febrile, ai furiei de claustraţie şi a setei da viaţa. Cu el pătrundem în însăşi misterul creaţiunii artistice, a elaborării acelui lucru minunat, opera da artă. Partea teoretică a romanului îl îngreue întrucâtva, însă fără a răci aceste pagini pasionate în a căror lumină pură ne simţim parcă şi noi absolviţi, după cum Sparkenbroke sa simte absolvit de păcate prin opera sa de creator. Mariana Istrati *) Tradus în franţuzeşte în editura Stock, Paris. §§