Cuventul, aprilie 1938 (Anul 15, nr. 3190-3206)

1938-04-11 / nr. 3200

Pag. 2 N­EN­ hiPANOPTICUM FRANŢA Şl ITALIA In Le rameau d’or, ultimul volum de versuri pe care l-a publicat Pierre de Nolhac în 1932, cu patru ani îna­in­te de moarte , se întâlnește a­ceasta solemnă mărturie: Je crois oue Dieu se sert de la Latini té Pour préparer la térré â sa grande unité. Nu sunt faimoase versurile aces­tea, dar sunt emoţionante prin gra­vitatea şi căldura lor. Arta poetică stângace a eruditului francez nu le-a putut transfigura. Au rămas mărtu­risiri. Despre funcţia mistică a latinită­ţii în istorie au scris, de la Mistral în­coace, foarte mulţi poeţi şi gândi­tori italieni, francezi, spanioli, ro­mâni. Dintre ai noştri să amintim pe Hasdeu, pe Ovid Densuşiatiu, grupul Gândirea. Tot ce-a avut Italia mai viu şi mai creator în ultimii 30 de ani, au crezut în misiunea latinităţii. Şi, de aceia, au fost sinceri şi pasio­naţi admiratori ai Franţei. Italia a fost ruptă din blocul Europei Cen­trale prin eforturile a doi scriitori: D’Annunzio şi Giovanni Papini. Cel dintâi, care a locuit câţiva ani în Franţa, a scris în franţuzeşte şi a mi­litat în primele rânduri pentru in­­tervenţionism. Discursurile lui D’An­­nuzio şi articolele lui Papini, cu în­treg grupul său de la La Voce , au accelerat intrarea Italiei în război, alături de Franţa. După încheerea păcii, cu toate nemulţumirile italie­nilor, Papini editează o revistă în limba franceză: La vraie Italie. Iar d’Annunzio şi-a scris ultima sa car­te, acum doi ani, tot în franţuzeşte... Faţă de această dragoste de frate, Franţa contemporană a reacţionat aşa cum se ştie. Fascismul italian este atât de detestat în Franţa, în­cât a izbutit să coalizeze doi duş­mani de moarte: democraţia şi co­munismul. Ultima creaţie franceză e antifascismul. S’ar părea, deci, că elitele şi massele franceze nu mai înţeleg deloc fenomenul italian mo­dern. Franţa acceptă acea Italie mo­dernă în care îşi recunoaşte ideile. Italia carbonarilor, a lojilor masoni­ce, a anticlericalismului, a Imnului către Satana, a liberalismului. Fran­ţa înţelege şi aplaudă Italia anilor 1848—1900. Dar această Italie fu­sese depăşită chiar înainte de fas­cism. Mişcarea de la Lionardo, de la Lacerba, de la La Voce — lichidase, pentru elite, vechea Italie paşoptis­tă. A spu­ne, deci, că Franţa critică Italia pentru că e fascistă, e o gre­­şală. O­­ critică pentru că, încă dela începuturile secolului XX, Italia s’a despărţit de ideologia carbonarilor, de mitul Imnului către Satana. Nu e locul aici să analizăm aspec­tul politic al acestei adversităţi între cele două mari familii romane. Am amintit toate acestea ca să scot în evidenţă următorul paradox: dacă interesele politice şi solidaritatea ideologică fac pe Francezi să suspi­ne după Italia liberală şi masonă creiată de paşoptism , stima şi dra­gostea elitelor spirituale franceze se îndreaptă spre cealaltă Italie, cea eternă, începând cu Roma antică şi sfârşind cu Settecento. Le-ar fi con­venind francezilor Italia lui Cavour — dar studiază şi iubesc cu totul al­te sectoare din istoria italiană. Stu­diază şi iubesc, înainte de toate, Ro­ma antică şi Renaşterea — adică exact formele istorice pe care le re­actualizează fascismul... Toate acestea mi le-am amintit citind un studiu despre Pierre de Nolhac, care a iubit şi a cunoscut atât de bine umanismul italian. Nu cunosc cartea lui, Souvenirs d’un vieux Romain (Paris, 1930), dar ti­tlul însuşi e o preţioasă mărturisire. Alături de Nolhac, câţi alţi erudiţi şi artişti francezi nu admiră şi nu iu­besc Roma eternă, Renaşterea, Uma­nismul. S’ar părea, totuşi, că pasiu­nile acestea nu cântăresc prea mult în ochii opiniei publice franceze. In orice caz, nu se înţelege că Italia modernă seamănă mai mult cu ima­ginea iubită a vechei Italii, decât seamănă regatul lui Cavour. Dacă elitele ar juca un rol hotărî­­tor în destinele actuale ale Franţei, enervantele fricţiuni dintre cele două mari state latine, ar lua repe­de sfârşit. Un Pierre de Nolhac ar orienta mai bine pe un politician francez în înţelegerea Italiei con­temporane, decât un gazetar sau un diplomat. „Şcoala franceză de la Roma”, în care se pregătesc atâţia savanţi , ar putea contribui la în­ţelegerea Italiei contemporane, da­că astăzi în Franţa ar mai avea cu­vânt adevăraţii cleres. Erudiţii şi gânditorii aceştia de mare clasă ar putea spune concetăţenilor lor, dacă ar şti că sunt ascultaţi, cât de mult seamănă Italia contemporană cu Roma latină , şi cât de penibil le aminteşte Italia lui Cavour de un oraş de provincie franceză... In orice caz, cei care n’am pierdut nădejdea în misiunea latinităţii, am fi fericiţi să ştim că astăzi, la Şcoa­la franceză din Roma, lucrează tă­cuţi în biblioteci o duzină de tineri care să aibă, măcar în parte, stră­lucitele calităţi ale unui Pierre de Nolhac... Mircea Eliade Succes fără precedent obţine UGID-SAN de IOAN TIMUŞ Roman de întâmplări extraordinare din ţara fa­buloasă asupra căreia sunt aţintite astăzi privirile lumii întregi. I­­ Din trecutul nostru 0 POVESTE ROMANTICA Domnul Moldovei Vasile Lupu era un om trufaş, pe care ţara lui, mică şi cu oameni măsuraţi la vorbă şi la gând, abia il încăpea. Când se a­­răta solilor streini, domnul se îm­brăca în haine scumpe, cum nu se mai vedeau la alţi stăpânitori, o manta Pe care erau cusute în relief cu fir de aur flori mari, înfăţişând trandafiri; se şoptea chiar cu oare­care sfială, ca de un lucru ruşinos, că-şi cănea părul, ca să pară veşnic tânăr. Ii plăcea să străbată străzile strimte ale Iaşilor călare, urmat de gloata de curteni, să se ducă la bi­serica lui de piatră poleită cu aur de la Trei-Ierarhi, în faţa căreia pu­­sese­ să se ridice, lupm­ nemaiauzit până atunci, un turn cu ceasornic, care batea toate ceasurile. Faima lui de om bogat, darnic, iu­bitor de lux şi de carte se răspân­dise până departe. La Moscova, călugării greci cari veneau după milostenii, să „bată cu fruntea“ scările tronului împără­tesc, nu erau primiţi decât, dacă a­­veau scrisori de recomandaţie de la Vasile Vodă, singurul om sigur care ştia să deosebească pe cei evlavioşi de înşelători, în puzderia de călugări cerşetori ce bateau drumurile Ră­săritului. Tocmai pentru că numele domnu­lui Moldovei era cunoscut şi cinstit în toată lumea pravoslavnică, de la Moscova până la Ierusalim şi la Muntele Athos, se iviră la curtea lui tot felul de oameni, cari căutau sprijinul banului şi al numelui său. La 1639 a venit din Polonia, fără bani, umblând cu câteva hărţii tai­nice, un tânăr de 26 de ani, frumos, cu părul blond buclat lăsat pe u­­meri. Nu se ştie prin ce mijloace, pe semne după multe stăruinţi, a izbu­tit­­să fie primit de domn, opunând că are să-i desvăluiască lucruri ne­aşteptate, o taină mare, care va schimba faţa lumii răsăritene. AÎU£s La o vânzare publică care a avut loc zilele trecute la Paris a fost des­coperit un nou Fragonard. In cata­logul vânzării el figura „după Frago­nard“ însă un cunoscător a dovedit că este un tablou pictat de mâna marelui maestru francez al sec. al XVÎII-lea şi atunci dela 500 de franci cu cât s’a început licitaţia s’a ridicat la suma de 125.950 de franci preţul de adjudecare. Acest tablou reprezintă o ferme­cătoare compoziţie cu o tânără fe­meie în rochie de satin deschis a­­şezată pe un divan verde, în faţa lui Vasile Vodă, i-a arătat că este ţareviciul Moscovei, fiul ţarului Vasile Şuiski mort în surghiun în Polonia şi că el este deci moştenito­rul legiuit al scaunului ţarilor. Pe corp avea „semne“, cu fierul roşu, poate un vultur cu două capete, ce­ia ce dovedea, credea el, spusele lui. Venise să ceară ajutor şi bani, căci, desigur, mare răsplată vor avea a­­ceia cari îl vor fi ajutat, atunci când va şedea pe scaunul său părintesc. împărăţia rusească trecuse prin vremi cumplite şi abia de puţini ani lucrurile începuseră acolo să se aşe­ze. Cu vre­o treizeci şi ceva de ani înainte, se ridicase acolo, venind tot din Polonia, un tânăr care-şi zicea Dimitrie, fiul ţarului Ivan cel Groaz­nic, ucis în împrejurări ciudate. Tâ­nărul arătă că a scăpat de cuţitele ucigaşilor şi acum vine să-şi ceară drepturile. Boierii şi ostaşii îl cre­zură, sau se prefăcură că-i cred şi-l înălţară în domnie, după ce înfrân­­seră pe toţi potrivnicii lui. Dar aceştia vegheau şi falsul Dimitrie, a cărui viaţă va alcătui mai târziu su­biectul unei piese a lui Schiller, fu ucis după o scurtă domnie şi înlo­cuit cu ţarul Vasile Şuiski. Uşurinţa cu care prinsese impostura, făcu şi pe alţi nechemaţi să nădăjduiască la sceptrul ţarilor şi astfel se ivi doilea fals Dimitrie, ce spunea şi că a scăpat demn, moarte, omul aceli" avea şapte vieţi. Un crâncen război civil începu între ţarul Vasile şi im­postorul al doilea şi cum se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, au intervenit streinii, Polonii. Falsul Dimitrie fu ucis, de data aceasta de­finitiv, şi Şuiski dus în Polonia, îşi isprăvi zilele la Cracovia. In Rusia rămase ţar Mihail Romanov, îr­te­­meetorul dinastiei care a domnit până la revoluţia din zilele noastre. Şi acum, când noul ţar credea că stăpânirea îi este asigurată şi că li­niştea s-a restabilit în sfârşit, iată că se arătă pe neaşteptate la curtea domnului Moldovei, un nou impos­tor, care iarăşi va trece poate din oraş în oraş, primit de oamenii lesne crezători, până la cetatea Kremli­nului. Vasile Lupu era un om inteligent, nu voia să înceapă o aventură pri­mejdioasă, îi plăcea mai bine să se împace cu puternicul ţar, de la care aducea adesea icoane aurite pentru bisericile lui şi blănuri de sobor pen­tru a astâmpăra cu daruri lăcomia fruntaşilor de la Poartă. El scrise deci ţarului despre cele întâmplate la Iaşi, iar pe tânărul cel frumos il închise în­­bătrâna cetate a Sucevii. Intre zidurile clădite de Ştefan cel Mare, pe cari se mai vedeau pe alo­­curi- resturi de pictură­, in cetatea “ --'’-îl* întărită, deşi pă- 1 .ie clomnig, a stat „ţareviciul“, aşteptându-şi soarta. îndată ţarul înspăimântat, a tri­­mis­ un sol domnului Moldovei, cu rugămintea să-l predea legat pe pretendent, să-l ducă la Moscova, unde urma să fie pedepsit pentru îndrăzneala lui. Ţarul Vasile Şuiski, spuneau solii ruşi, nu a fost căsă­torit, a dus o viaţă de sfânt şi a murit fără copii, iar acesta care spune că este fiul său, este un oare­care Timoşca, un grămătic de la can­celaria ţarului. Acolo fusese prins cu furtişaguri şi pedepsit cu bătaie şi chinuit şi după aceia furase niş­te peceţi şi fugise în Polonia şi a­­cum spune că e fiul ţarului Şuiski. Domnul Moldovei ştia să păstreze datina găzduirii, nu putea să dea duşmanilor săi pe cel ce se adăpos­tise la dânsul. De aceia, i-a spus să se ducă cu Dumnezeu din ţară, să nu tulbure liniştea Moldovei; i-o fi dat şi bani de drum. Peste câtva timp, îl găsim pe Ivan Şuiski sau Timoş ca diacul la Târgovişte, la curtea lui Matei Basarab, care-i dădu o scrisoare de recomandaţie, ca să scape de el, pentru paşa de La Timişoara. Pirimi paşa îl primeşte bine, îi porunceşte să stea pe lângă dânsul şi-i dă un tain, numai să şeadă liniştit. Trecură anii, falsul ţarevici în­cepuse să se simtă bine la curtea paşii, se şoptea chiar că trecuse pe ascuns la mahomedanism când se află, în 1645, că ţarul de la Moscova a murit şi în locul lui a fost înălţat fiul său tânărul Alexie. Era poate clipa potrivită pentru falsul Ivan Şuiski; îşi ia rămas bun de la pro­tectorul său musulman şi din nou începe să colinde lumea. Se duce la Constantinopol şi cere ajutor de la padişah, pentru aceasta pune pe ci­neva să-i tălmăcească în greceşte jalba către vizir din ruseşte, scrisoa­rea regelui polon din latineşte şi a lui Matei Basarab din slavoneşte. Nu ştim ce va fi izbândit acolo, desigur nimic, dar n‘a pierdut nădejdea; se duce la Roma, apoi în Ungaria, pretutindeni caută sprijin, neobosit strigă că este adevăratul ţar dar ni­meni nu-i dă ascultare. ’ La 1649, după ce colindase prin atâtea ţări, il aflăm iarăşi în Moldova, unde găsi în sfârşit un negustor bulgar bogat, Constantin, care-l crezu şi-l împrumută cu 1000 taleri,­­iar chitanţa în ruseşte era scrisă aşa: „Am primit eu, Ivan Vasilievici din Moscova, în slujbă, ca slugă, pe Con­stantin şi am luat de la el pentru hrană 1000 de taleri şi sânt dator să-i înapoiez acei taleri în împără­ţia rusească”. Iar pecetia era cu ceară roşie, cu stema rusească şi împrejur sta scris: „Ivan Vasilie­vici Şuiski“. Numai cât, negustorul Constantin, temându-se să nu-şi mai vadă banii, arătă chitanţa unui sol rus la Iaşi şi iarăşi începu goa­na după nefericitul pretendent. In­­trun rând, urmăritorii lui aflară că se adăpostise într'un schit, Schitul Mare, din Carpaţii Galiţiei şi un spion le scrise cum stareţul cu câţi­va călugări bătrâni au şoptit în tai­nă că este un om mare la ei, dar n'au vrut să-i spuie numele. îndată, solii țarului în Polonia au scris sta­rețului să-l operască acolo, dar el izbuti să fugă din nou. Străbătu ste­pele pustii ale Ucrainei și ajunse la Bogdan Chmielnicki hatmanul Ca­zacilor care tocmai se pregătea să năvălească în Moldova. Fugarul îi arătă cine este, îl rugă cu lacrimi în ochi, să lase alte întreprinderi, să pornească în galopul neoprit al cai­lor căzăceşti spre Moscova, să-l ri­dice în scaunul ţarilor, dar nici hat­manul n'a vrut să-l asculte, cum nu-l ascultase nici Vasile Vodă. Şi povestea se opreşte aci, nu ştim ce soartă va fi avut­ „ţareviciul“ Ivan. Va fi potolit setea sa de aven­tură în rândurile Cazacilor, va fi fost suprimat de oamenii ţarului ca­re-l urmăreau pretutindeni. Poveste fără sfârşit şi fără morală, o icoană de moravuri din alte vremi. P. P. Pantaitescu B­LOC DELLA SERGHI și-a publicat pri­mul său volum: Pânză de păianjen (Ed. Universala­ Alcalay, 361 pagini). Un roman strălucit pentru o debu­tantă. Tehnică sigură, amintind une­ori preciziunea din Patul lui Procust. Sunt în cartea aceasta câteva preso­­nagii care vor rămâne în istoria ro­manului românesc: Diana Slacu, pic­torul Petru Barbu, Micky. Păcat că autoarea abuzează de Balcic. Mult mai „noui”, mai curajoase, sunt pei­sajele bucureştene. Este dealtfel re­marcabil că Bucureştiul contempo­ran a intrat în literatură prin ope­rele câtorva femei: Hortensia Papa­­dat-Bengescu, Lucia Demetrius, Ani­­şoara Odeanu. Se adaogă, acum, şi Cella Serghi, cu viziunea unui Bu­cureşti sub ploaie, cu o Expoziţie, cu câteva străzi... Nu trebuie, evi­dent, uitată contribuţia la „ştiinţa” Bucureştilor pe care au adus-o d-nii Camil Petrescu (Patul lui Procust) şi Dem. Theodorescu (Robul). DIN INIŢIATIVA SOCIETĂŢII Prietenii Istoriei Literare” se va o­­ficia Duminică 10 Aprilie orele 11 di­mineaţa, la cimitirul Belu un paras­tas la mormântul poetului Cerna, de la a cărui moarte s’a împlinit un sfert de veac. La parastas va parti­cipa şi mama poetului, venită in a­­cest scop de la Cérna. Vor lua cuvân­tul, reliefând viaţa şi însemnătatea o­­perei lui Cérna, câte un reprezentant al „Convorbirilor Literare”, „Priete­nilor Istoriei Literare”, „Asociaţiei Profesorilor de limba română”, prie­tenilor personali, etc. VIRGIL IN EVUL MEDIU. Cele­bra carte a lui Domenico Compa­res­, Virgilio nel Medio Evo, epui­zată de mulţi ani, a apărut într’o nouă ediţie, îngrijită şi pusă la punct de Giorgio Pasquali (Ed. „La Nuova Italia”, Firenze). Opera pe care a început-o de câţiva ani editura „Le Nuova Italia”, este remarcabilă. Au apărut până acum în traducere ita­liană multe monografii istorice şi fi­lozofice: Zeller,­ Jaeger, Gilson, Bur­nett, etc. In ceia ce priveşte reeditarea ca­­pod­operei lui Comparetli, ea aduce reale servicii atât medievaliştilor cât şi istoricilor şi folkloriştilor. Vir­gilio nel Medio­evo este o carte aşa­­ cum nu prea s'au scris multe în Ita­­­­lia. Genul multilateral al lui Com­­paretti — filolog, arheolog, filozof şi istoric — şi-a dat adevărata lui măsură în această operă. «life VASILE BINCILĂ îşi continuă un ultimul număr din „Gând Româ­nesc” vastul său studiu: Lucian Bla­ga energie românească. Aşteptăm cu nerăbdare apetiţia in volitm­ a aces­tui studiu, scris cu atâta pasiune şi greu de gând. Ce păcat că Vasile Băncilă nu-şi adună articolele şi es­­seurile sale, risipite cu atâta genero­zitate prin revistele ultimilor 15 ani! Cităm din Lucian Blaga energie ro­mânească: „Artistul după Blaga e un luptător, iar arta o atitudine integrală in faţa existenţei. Unii fac din artă o raţiu­ne printre alte raţiuni de viaţă, alţii impun existenţei unilateralitatea ar­tistică nevoind să ştie de celelalte va­lori ale vieţii. In cazul din urmă, arta are o respiraţie ontologică, ea este esenţial metafizică, religioasă sau morală, fără să aibă nevoie să o afirme in chip formal. In acest caz se găseşte de obiceiu Blaga. Pentru el arta nu e o simplă virtuozitate sau ceva legat exclusiv de formele sen­sibile sau o picanterie preţioasă. Dacă arta lui Blaga nu are legătură cu ceea ce se numeşte pornografie, deşi uneori are cuvinte de mari is­pite, cari nu pot ieşi decât din su­fletul unui om ce are experienţa as­cetismului, nu e dintr’o teorie cu ca­racter moralist, ci tocmai fiindcă arta lui e îmbibată de suflu sacral, metafizic, de un radicalism spiritual care nu poate degenera în jocuri du­bioase. Artistul după Blaga are o mi­siune prea gravă pentru a se putea opri în sensibil şi în distracţie gra­tuită. El este în esenţă un erou sau un martir, care dacă apare mai pu­ţin evident, e pentru că este mai inte­riorizat. Eroul ca Avram Iancu are şi ajutorul, pe care i-l dă colectivita­tea. Revolta lui este de fapt expresia cea mai puternică a unei revolte co­lective, el fiind centrul protuberan­ţei. Artistul- erou e singur ori mai singur şi pentru aceasta eroismul lui e mai martiric. Dar artistul astfel conceput mai are o semnificaţie: el se luptă cu misterele ascunse ale vieţii pentru a le revela, pentru a le captă in forma umană a plăsmuiri­lor. Arta mare devine prin excelenţă expresia culturii şi a destinului omu­lui”. ACADEMIA FRANCEZĂ, a proce­dat acum câteva zile la rennoirea bi­roului ei trimestrial. Cum era de aş­teptat d. Henri Bordeaux a fost de­semnat pentru a îndeplini funcţiuni­le de director, iar d. Bellesort va urma Monseniorului Grente în locul de cancelar. D. Bellesort va pronunţa in luna Decembrie, discursul asupra premiului virtuţii. „LIBERTATEA“, foaia, de duh drept şi cinstită atitudine­­ româ­nească din Orăştie, întemeiată de părintele protopop I. Moţa şi con­dusă de seraficul său fiu * , trecut cu numărul prim din Aprilie sub conducerea doamnei Iridenta I. Moţa. Asta atât pentru că prin noui­­în legiuiri preoţii nu mai au îngă­duinţa să discute teme politice, cât şi pentru faptul că părintele proto­pop crede că a sosit ceasul ca şi cei mai tineri să se răsboiască cu ur­giile neamului prin vrednica foaie „Libertatea“. Redacţa are un muncitor nou, un om de perfectă linie creştină, d. Viorel Trifa. Avem încredere o ne­mărginită încredere în domnia sa. Cât despre noi, oricând, oriunde ne vom înclina în faţa „Libertăţii“. VEAC NOU, revista de artă, lite­ratură şi critică, a apărut în al doi­lea număr. Colaborări bogate şi di­verse. Redactorul acestei foi, d. George Dorul Dumitrescu, precum şi directorul ei, d. Vasiliu-Bereasa, pot fi felicitaţi că au izbutit să pu­blice, cu propriile lor mijloace şi cu inepuizabilul lor entuziasm, o revi­stă atât de bine făcută. Anchete in­teresante, note și recenzii din bel­şug. SALONUL OFICIAL: Teodorescu- Sion: Figură 0- CARNET PLASTIC SALONUL OFICIAL deschis în Pa­vilionul Artelor de la Şoseaua Kise­­leff cuprinde ca în toţi anii o se­­lecţiune de opere picturale şi sculp­turale datorite talentelor viguroase ale noii plastici româneşti. Printre animatorii de frunte ai a­­cestor anuale manifestaţiuni ar­tistice, pictorul I. Teodorescu-Sion, deţine fără îndoială loc de frunte. Cum exemplul trebuie totdeauna pornit de sus d. Teodorescu-Sion, participă la această expoziţie cu cinci tablouri­ dintre care două Com­poziţii: După amiază de vară şi In Pădure, apoi Contrast şi Modelul şi în sfârşit minunatul studiu de por­tret intitulat Figură a cărei repro­ducere o publicăm în numărul no­stru de astăzi. Mc. ★ Pictorul Nicu Enea după cinci ani de absenţă revine în sala Ileana de la Librăria „Cartea Românească“ cu o bogată expoziţie de tablouri, com­poziţii subiecte ţărăneşti şi peisagii din Iugoslavia. Expoziţia mai rămâne deschisă până al 14 Aprilie. Salonul anual al societăţii Tineri­mea Artistică de sub înaltul patro­­nagiu al M. S. Regina Maria a Ro­­­mâniei, prezintă cu multă amploa­re cea de a XXXVIII-a manifestare de artă românească. Reînoită cu elemente tinere de­­ primul ordin Tinerimea Artistică continuă cu succes rolul său de în­drumătoare plastică. Salonul este deschis zilnic in toate sălile Fundaţiei „Dalles”. * Zilele trecute s-a inaugurat la Mu­zeul din lylitz Expoziţia de pictură olandeză care a făcut un turneu prin Franţa, încheiat aci. * Din inţiativa d-lui prof. Jean Ala­­zard, directorul Muzeului Naţional din Alger, s-a organizat la acel mu­zeu o mare Expoziţie de artă bel­giană cu caracter retrospectiv. * Muzeul „Victoria and Albert“ din Londra a achiziţionat de curând o placă emailată pictată către 1940 de Jean Pénicaut cel Tânăr după o gravură de Albrecht Dürer repre­­zintând o „Fugă în Egipt“ Ea are pe dos reprodusă de trei ori litera P cu coroană, marca atelierului ma­relui artist francez. * La „Biblioteca Naţională“ din Pa­ris s’a inaugurat o expoziție închi­nată lui Gambetta. * ClUHUltul Citiţi cartea de mare succes Pânza de Păianjen roman de CELLA SERGHI Editura ALCALAY Luni 11 Aprilie 1938 Romanul creaţiunii artistice: Sparkenbroke» Charles Morgan s’a făcut cunoscut prin două romane de cel mai curat stil englezesc: Portret într’o oglindă şi Fântână. Sparkenbroke încheie a­­cest ciclu al dragostei şi fatalităţii. Unii ar putea judeca ultimul ro­man ca mai puţin reuşit decât cele precedente, deoarece tragedia prota­goniştilor va părea de o gratuitate literară, fără legătură cu existenţa, rămânând aproape neînţeleasă mu­ritorilor de rând. In adevăr eroul, lord Sparkenbro­ke, poet genial, urmăreşte în viaţă o exaltare a sufletului greu de definit, un extaz în care spiritul, reamintin­­du-şi origina sa dumnezeiască, pă­trunde dincolo de limitele simţurilor. Caracterul platonician al unei atari concepţii este vădit. Acea fericire fără pereche, ce nu are nimic pă­mântesc, Piers Sparkenbroke o cau­tă în artă, în dragoste, în moarte. Asociarea acestor două din urmă sentimente omeneşti supreme nu e nouă, începând cu Tristan şi Izolda —a căror tragedie e pretutindeni pre­zentă în Sparkenbroke—trecând prin romantici şi sfârşind cu cutare erou al lui d’Annunzio, la toţi marii îndră­gostiţi spasmul amoros se confundă cu spasmul morţii, ca şi cum cobo­rârea de pe culmile pasiunii în viaţa obişnuită însemnând o diminuare, numai gravitatea solemnă a morţii ar putea menţine sufletul la aceiaşi înălţime spirituală. Primul contact al lui Piers cu moartea a fost timpuriu şi n’a avut nimic obişnuit. In fundul parcului lorzilor Sparkenbroke se află cavoul familiei. In tot decursul romanului, acest cavou ocupă un loc de frunte. Asupra imaginaţiei lui Piers, copil, cavoul exercită o atracţie nedefini­tă. Mai târziu, devenit bărbat, poe­tul revine din călătoriile sale la a­­cest templu al strămoşilor săi de câ­te ori simte nevoia să-şi reîmpros­păteze inspiraţia. In fiecare an, la aniversarea mo­ştenitorului, se oficiază în acest ca­vou o ceremonie religioasă la care ia parte familia. Insă micul Piers e îndepărtat de la ceremonie, deoarece el aminteşte tatălui său un episod dureros al vieţii sale. Anume, mama lui Piers, a doua soţie a lordului Sparkenbroke, a fugit cu un amant Copilul suferă de a se vedea înlătu­rat de la locul misterios în jurul că­ruia rătăcesc visele sale. Fratele său mai mare, care-l urăşte, il închide intr’o zi în cavou, crezând că-1 va face să sufere chinurile groazei. In­să noaptea, printre sicrie, Piers sim­te un extaz nebănuit. Această expe­rienţă desemnează caracterul lul Sparkenbroke şi va determina toată evoluţia sa. Romancierul nu ne ara­tă lămurit elementele acestui extaz, acelaş ca în dragoste şi în artă. Nu ni le arată, pentru că extazul, prin firea lui, este intraductibil, inexpli­cabil. Totuşi, ne dăm seama că e vorba de o anihilare a existenţei individuale, de o renaştere într-o realitate superioară, mai adâncă, mai adevărată, de o recreare prin imaginaţie, de o liberare a sufletu­lui din învelişul material, de întoar­cerea lui la esenţa sa divină. A distruge pentru a reclădi, ase­menea cuvinte revin neîncetat sub pana romancierului care, prin rolul său de creator, se egalează lui Dum­nezeu. Se înţelege din aceste rânduri că Sparkenbroke cuprinde o parte didactică de care erau lipsite roma­nele precedente ale lui Charles Mor­gan. Prin viaţa sa destrăbălată, lord Sparkenbroke evocă figura lui lord Byron, Insă asemănarea e pur for­mală. Răceala sa faţă de lady Spar­kenbroke nu are caracterul duşmă­nos al rupturii soţilor Byron. Iar a­­venturile lui Sparkenbroke nu au altă semnificaţie decât căutarea unui ab­solut pe care nu i-l poate dărui nici o femee, până când nu întâlneşte pe Mary Leward. O fată, logodită cu un băiat oarecare, jucător de cricket. De când o cunoaşte pe Mary, Spar­kenbroke, ce scrie povestea lu­i Tris­tan ş­i a Izoldei, îşi dă seama că cei ai ce-l încată pe Tristan in iubita lui este puterea ei de a-şi concentra­ spiritualitatea în liniile corpului. Lai Început, atracţia poetului pentru Mary­ este de ordin fizic. Insă sim­te că această fată trezeşte în el ce­va dincolo de emoţia fizică. Ea sal Îndrăgosteşte de omul care-i vor­beşte cum nu i-a vorbit nimeni al­tul, fără a şti cu cine are de-a faca. Când atflă, e prea târziu. In plinai luptă sufletească, ea strică logodna-Doctorul George Hardy, îndrăgos­tit şi el de Mary, are o dramatică­ explicaţie cu Sparkenbroke, ce-i este­ prieten. Poetul pleacă iar Mary se căsătoreşte cu doctorul. Cu toate că­ Mary îl iubeşte pe George într-un anumit fel, el îşi dă seama că ea s­caldă încă de pasiunea ei pentru Sparkenbroke. Fatalitatea vrea ca­ Mary, măritată fiind de astădată, să regăsească pe Piers în Italia. In ui­tatul orășel Lucea, într’un palat somptuos, Mary şi cumnata ei, bol­navă, sunt găzduite de Sparken­broke. Nici un obstacol material în­tre Piers şi Mary. Totuşi legătura­ lor rămâne albă. Intr’o noapte, ţi­nând-o in braţe aproape goală, el Înţelege că prin ea a ajuns la aceai unire aşa de intimă în dragoste, lar care actul fizic nu ar putea adăogaj nimic, ba dimpotrivă, ar rupe vraja­, transformând corpul lui Mary, acel izvor de spiritualitate, într’un corp ca oricare altul. Pentru a doua oară, Sparkenbro­ke se desparte de Mary, însă după plecarea ei, pătrunde tot mai adânc în convingerea că această femeie UI e necesară pentru atingerea acelui absolut în dragoste la care năzuie­ște pentru a se realiza. Când însă îi cere lui Mary să a­­leagă între el și bărbatul ei, biatai femee e sfâşiată’ între adoraţia exal­tată ce i-o inspiră poetul, şi afecţial ei faţă de un om cu care natura e­ intimă se potriveşte aşa de bine. Dar Sparkenbroke’ moare, iar Mary va duce la căminul ei traiul tihniţi pentru care a fost făcută. Căci Mary n’are o fire de aventurieră. Are fire şi cuminte, iubitoare, devotată, a atâ­tor adorabile fete ce populează ro­manele englezeşti. Ea nu caută în dragoste absolutul, sau cine ştie ce himeră filozofică, ci echilibrul, îm­păcarea cu ea însăşi. Totuşi, prin pa­siunea ei pentru Sparkenbroke, eal cunoaşte beţia fără seamăn a uită­rii de sine, a subordonării voinţei sale voinţei celui iubit, a subjugării întregii sale personalităţi, de către cel ales. In aşa grad incarnează Ma­ry intuiţia feminină pusă în slujba­ geniului, oarecum Muza, încât Spar­kenbroke îşi citeşte in ea propriile sale gânduri, care în mintea sa sunt neclare încă. Ca un Instrument su­­prasensibil, Mary vibrează de ru­moarea indistinctă din sufletul lui Sparkenbroke, înainte ca el însăşi sa fi devenit conştient de ea. De pildă, poetul povesteşte iubitei sale un poem religios scris de el şi al cărui sfârşit îi e cu neputinţă să-l găsească. Mary nu inventă ea acel sfârşit, ci îl trăeşte cu Instinctul ei de femeie, auzind chiar loviturile se­curii eroului din pădure. Cât despre Piers Sparkenbroke, el întruchipează nu numai pe creato­rul său, Charles Morgan, dar pe ar­tist în general, cu capriciile lui, cui nevoia lui de singurătate, cu alter­narea în el, a inspiraţiei febrile, ai furiei de claustraţie şi a setei da viaţa. Cu el pătrundem în însăşi mi­sterul creaţiunii artistice, a elabo­rării acelui lucru minunat, opera da artă. Partea teoretică a romanului îl îngreue întrucâtva, însă fără a răci aceste pagini pasionate în a căror lumină pură ne simţim parcă şi noi absolviţi, după cum Sparkenbroke sa simte absolvit de păcate prin opera­ sa de creator. Mariana I­strati *) Tradus în franţuzeşte în editu­ra Stock, Paris.­ ­§§

Next