Cuventul, aprilie 1938 (Anul 15, nr. 3190-3206)
1938-04-16 / nr. 3205
k Echos d’Orient De curând s’a petrecut un fapt de mare importanţă culturală pentru noi, românii. Redacţia revistei Echos d’Orient, în frunte cu eruditul Pere laurent, s’a stabilit la Bucureşti. ţMarea bibliotecă a Asumpţioniştilor, adăpostită până acum la Constantinople, se va deschide peste câteva săptămâni, într’un local propriu, aici, in Capitala ţării. Transferarea unei atât de celebre biblioteci ştiinţifice la Bucureşti nu ne poate decât bucura. Mai ales când e vorba de o bibliotecă specializată în problemele Orientului apropiat şi ale Sud-Estului european. După colecţiile savantului Heisenberg, astăzi în stăpânirea Institutului de Bizantinologie, biblioteca Asumpţioniştilor este a doua mare îmbogăţire culturală cu care se poate mândri Bucureştiul. Şi care, mai ales, poate modifica simţitor actuala stare de lucruri în tot ceea ce priveşte informaţia ştiinţifică românească asupra Orientului apropiat. Vom putea cu alte cuvinte, lucra în oarecare siguranţă aici, la noi, în anumite domenii: balcanologie, istoria religioasă a Orientului, istoria creştinismului răsăritean, etc. Un fapt de cultură are o importanţă cu atât mai mare cu cât poate fructifica mai înverşunat. Nu numai stabilirea bibliotecei Asumpţion.şilor la Bucureşti ne interesează. Ci, mai ales, tot ce va aduce după sine simpla prezenţă a unui asemenea instrument de lucru la îndemâna tinerilor cercetători români. Nu ne îndoim că o bibliotecă şi o seamă de savanţi specializaţi în problemele spiritualităţii şi istoriei orientale, vor contrabalansa cu destulă eficacitate mirajul „occidentalizant“, de care suferă, încă, atâtea sectoare ale culturii româneşti. Iar, pe de altă parte, prezenţa unor competenţi în studiile de istorie bisericească şi teologie romanocatolică, va folosi, indirect, şi ortodoxiei noastre. Fie prin spiritul lor cric şi prin întinsa lor erudiţie — faţă de care atâtea improvizaţii teologice vor trebui să dispară, măcar de ruşine. Fie prin ascuţimea lor filozofică, în faţa căreia nepricepuţii vor fi siliţi să se ascundă, pentru a păstra curat bunul renume al înţelepciunii răsăritene. In sfârşit, faptul că Echos d’Orient va apare de aici încolo la Bucureşti, are, poate, o importanţă şi mai mare decât transferarea bibliotecii Asumpţioniştilor. Se va înţelege, poate, mai bine ce rol trebuie să-şi pregătească România în Orientul apropiat. Chiar numai pentru a-şi purta cum se cuvine greaua sarcină de a fi cea mai mare şi cea mai puternică ţară ortodoxă. Pentru că, după revoluţia bolşevistă din Rusia, România şi-a luat asupra-şi rolul de protector al creştinismului răsăritean. Ne întoarcem, într’un anumit fel, la misiunea unui Constantin Brâncoveanu. Adică, ne regăsim sensul istoriei... Mircea Eliade OMNIBUS • •9 Domnule Autolycus, într’un salon, nici exclusiv monden, nici exclusiv literar, un tânăr profesor de literatura română vorbea cu mult patos despre Romanul lui Tristan şi Isolda. Eu cunosc prea puţine lucruri în legătură cu el; n’ai putea să-mi dai unele informaţii. Cu distinse salutări, Doamna B. din Arad. Mărturisesc, doamnă, că sunt încântat. Mi-aţi dat un prilej rar. Intr’adevăr Romanul lui Tristan şi Isolda e tot ce poate fi mai frumos şi mai pasionant; prototipul oricărui roman de dragoste, il admir pe tânărul profesor care vorbea atât de mult despre el. Dar să fiu scurt. Nu ştiu precis ce informaţii aţi vrea. Cu siguranţă că nu rezumatul asta ar fi şi imposibil. Poate ceva în legătură cu cartea, întâi un lucru; după cunoştinţele mele, romanul nu-i tradus în româneşte. Şi este bine că nu-i tradus, fiindcă traducătorii noştri au urmărit întotdeauna altceva decât o adevărată traducere. Aşa cum este în franţuzeşte, eu îl cunosc sub titlul de Le roman de Tristan et Iseut, refăcut de Joseph Bédier, de la Academia franceză. Lucrarea a fost chiar premiată de Academie. Ce să mai spun ? E suficient să amintesc că eu am cetit pe un exemplar din ediţia Deux cent vingtquatrieme. Dar încă ceva. Acest roman este reconstituit după celebra legendă franceză, din fragmente păstrate în poemele tot franceze din secolul al doisprezecelea. Iniţiativa n’a fost a lui Bédier, ci a lui Piazza. Cum începe? Admirabil, transcriu In franţuzește. Seigneurs, vous plaît-U d’entendre un beau conte d’amour et de mort ? C’est de Tristan et d’Iseut la reine. Ecoutez, comment ă grand joie, ă grand deutt ils s’aimérent, puis en moururent un mérne jour, lui par eile, eile par lui. Deocamdată atât. Dacă mai vreţi alte lămuriri, suntem aici. Tot respectul. Răspuns unui prieten, care susţine din orice poziţie şi oricum, că între Bernard Shaw şi Wells nu există absolut nici o deosebire. Dragul meu, între cei doi e o deosebire capitală. Află lucrul acesta şi înregistrează-l Bernard Shaw e strâns şi inseparabil legat de trecut. Are mai accentuat ca oricine acel sentiment du passé. Wells, dimpotrivă, el este pierdut în viitor. Caracteristic la Shaw în sensul acesta este Jeanne d’Arc. Wells are o imaginaţie extraordinară, dar tot ce spune sunt utopii. El vede întreg viitorul în frumos; o poziţie, dintr’un numit punct de vedere, cam comică. Dar nici Bernard Shaw nu este mai serios. EL începe să înţeleagă şi să creadă că trecutul există. Şi Wells? A, Wells, el şi când a scris un manual de istorie nici atunci n’a ţinut seamă de trecut. Dar încă o deosebire importantă. Wells se crede că vorbeşte şi scrie pentru cel puţin o sută de milioane de oameni. Scurt, el se crede nici mai mult nici mai puţin decât vocea lumii moderne, pe când Bernard Shaw nu se vrea deloc democrat. El nu vrea să aibă ideile massei, nici nu vrea să se exprime ca ea. Pentru el, ceia ce face omul, este spiritul contradicţiei. Aurolycus MARGARETA STERIAN: Călăreţii J * i * 1 Marginalii la istoricul concesiilor din China să curme aceste samavolnicii revol- grădini miraculoase, pătrunși poate tătoare, fu nevoit să le facă pe plac... în cursul excursiei lor, de gânduri Dar să nu se creadă, că Fiul Ceru- ’ - -lui ar fi fost săgetat de gândul de-a admite intrarea în China a celor cu ochi albaştri... De aceea, le dărui numaidecât Seminul, o încăpătoare insulă de nisip, în apropierea ţărmului, copleşită adesea de apele mării, chiar şi în cea mai pronunţată secetă. Fireşte, viteregii, cuprinşi de minunăţia acestei dumnezeeşti măsuri, se închinară adânc în faţa strălucitoarei înţelepciuni a Fiului Slavilor, iar poporul se simţea fericit, că i se încredinţase destinele unui domnitor, povăţuit de şoapte divine... Numai că în vremurile acelea nu se puteau cunoaşte, ca şi azi, intenţiile făţarnice a celor cu ochi albaştri, au primit plini de bucurie şi satisfacţie insula Semin“. Lucru explicabil: cu pământ adus de-acasă, au ridicat-o în curs de câteva luni deasupra nivelului mării; cu pietre, transportate tot de acasă şi-au clădit case, au sădit pomi, arbori, prefăcând insula intr’un adevărat paradis. Azi, Kantonienii îşi fac plimbările cu şalupe, numai în jurul acestei magina. împărăţia noastră n’a fost Faimoasa scriitoare americană, Nora Walln, pe care o distinsă familie chineză o primise în casă, ca membru, având astfel putinţa să cunoască temeinic obiceiurile şi starea socială din China, în opera sa întitulată „Casa exilului”, ne zugrăveşte în culori vii împrejurările ce au contribuit la naşterea diferitelor concesii în Extremul Orient, concesii, în care poporul chinez nu vedea, decât începuturile unei dureroase destrămări a vastei lui împărăţii. Se zice că neobosita exploratoare, Nora Walln, după ce deveni soţia uneiui înalt demnitar englez, fiind purtată zilnic, într'o lectică, prin toate raioanele de străini ale Kanton-ului, în Semin, de către cele patru, slugi ale sale, aceştia îi povestiră originea celei dintâi concesii în chipul următor: „Comercianţii din Apus, manifestându-şi mereu nemulţumirea faţă de situaţia, că trebue să aştepte zile întregi în porturile externe, până ce le vom prelua mărfurile, au început să pretindă loc pe ţărm, pentru a-şi putea executa cumpărăturile cu care aveau să-şi încarce vaporul. Şi, ca să-şi poată realiza prin silnicie şi alte dorinţe, au dat foc unei formidabile cantităţi de praf de puşcă — deşi acesta era inventat de noi... Poporul rămase consternat, când văzu că iarba de puşcă, de care secole de-a rândul se folosea numai cu prilejul marilor sărbători bisericeşti, este risipit în scopuri meschine. Ce să vezi însă? Fiul Cerului, ca obscure, faţă de cei ce le-o răpiseră... Desigur, în cadrele acestei legende s-au întreţesut şi amintirile sinistre ale războiului pentru opiu, prin care Anglia şi-a asigurat în China primele concesii. Precum se ştie, cei dintâi comercianţi englezi, cari în 1833 au obţinut loc în Kanton — dar numai pentru sezonul de ceaiu — transportau această marfă in schimbul opiului. Nu trecură insă, nici cinci ani, când un oarecare censor chinez, adresă împăratului următoarele rânduri: „Comerţul a dat faliment pretutindeni, pe când câştigurile s’au micşorat într’o proporţie îngrijorătoare. Argintul, fiind exportat din ţară de comercianţii de stupefiante, s’a scumpit enorm. Şi această gheşeftărie nu e altceva, decât opera dejositoare a Englezilor. Acest popor, căruia îi lipsesc acasă mijloacele de trai, vrea să îngenunchisze și celelalte state, pentru a le slei puterile prin stupefiante.... Ne vor nărui pe cap toate relele ce se pot ipericlitată nici când de-o stricăciune mai inexorabilă. Ea este mai rea, decât calamităţile unui diluviu, oriincursiunile oricăror fiare. Doresc, ca traficul de stupefiante să fie sancţionat prin pedeapsă cu moartea”. (Citat din lucrarea „China se deşteaptă” a scriitorului Tang-Ling- Li). Urmările acestor zizani le cunoaştem: în războiul pentru opiu din 1840, Marea Britanie ieşi, ca de obiceiul învingătoare, impunând Chinei alte concesii, precum şi continuarea comerţului cu stupefiante. Ei bine, să ne punem numai întrebarea după toate acestea: naţiunile albe, au fost mai nobile, mai conciliante, sau mai îngăduitoare faţă de China, ca Japonia de acum? Hotărît că nu, Japonia în adevăr, nu săvârşeşte altceva, decât ceea ce învăţase dela noi, cu deosebirea, că dânsa, cu felul său orgolios de-a fi şi cu veleităţile sale de imperialism neţărmurit, ţine să întreacă întru toate pe maeştrii săi. Ori lecţia o învăţase chiar din colonizările albilor. Şi poporul nenorocit al împărăţiei Cereşti, până mai deunăzi, îşi folosi praful de puşcă, numai pentru preamărirea serbărilor, evitând cu antipatie pe cei cu ochi albaştri, veniţi pe nechemate să le îngălbezească viaţa. Nu e de mirare deci, dacă tineretului chinez îi fu interzis cu desăvârşire să se întreţină cu „barbarii albi”. După războiul de stupefiante, situaţia se schimbă. Anglia puse mâna pe colonia Hongkong, care în prezent numără nu mai puţin, decât 3 milioane de locuitori, deţinând totodată şi drepturile de comerţ în oraşele Amoi, Ningpo, Kanton şi Fudan. Se mai ştie apoi, că în 1856, în urma conflictelor dintre autorităţile chineze şi Anglia, aceasta din urmă ocupă Kantonul, pornind în acelaş timp şi ,o expediţie în China de Nord, al carei rezultat, după pacea dela Tientsin (1858) şi Peking (1860) a fost deschiderea pentru Marea Britanie a porturilor Cifu, Sinkiang, Kinkiang, Hankau şi Tiencin, fapt la care s’a mai adaos şi teritoriul de colonizare din Sanghai, puternica metropolă de pe țărmul Mării Galbene. Octavian Şireagu Cuvântul JAPANOPTICUM BLOC LES NOUVELLES LITTÉRAI RES, numărul recent, anunţă publicarea unui nou roman de F. C. Ramuz. Titlul romanului: Si le Soleil ne revnait pas. La noi însă, F. C. Ramuz pare a fi prea puţin cunoscut; nu se discută nici în revistele literare, nici în cercul aşa zişilor informaţi. Ne propunem o prezentare. F. C. Ramuz e un romancier care se impune mai mult prin fond decât prin stil. Aproape un gânditor, neotomiştii şi Jacques Maritain un particular îi poartă o deosebită stimă. Ce-l caracterizează esenţial? Că descoperă lumea în fiecare pagină. In sensul acesta amintim cartea Passage du Poéte. Dar cele mai frumoase cărți ale lui sunt, fără îndoială, Les Signes parmi nous, apărută în editura Grasset, 1931, și Guérison des maladies. Aci, el a căutat să atingă toată expresia sa individuală. Dar Aline și Jean- Luc persécuté? Astea sunt opere de introducere, in formă tradiţională. Ultimele lui cărţi sunt: Questions, un fel de eseuri în jurul momentului actual, şi despre care am mai scris, şi romanul Le gargon Savoyard, apărut anul trecut. Restul, interesează mai puţin. Care este poziţia lui în ceia ce priveşte forma? El vrea o libertate de expresie, nu reguli cum propun neo-clasicii. Regula nu te angajează decât la jenă şi sclavaj. Dar să fim înţeleşi. F. C. Ramuz nu confundă legea cu regula. Legea îi convine; după el, legea este eternă, mereu aceiaşi şi supunerea la lege nu răneşte cu nimic libertatea. Dinpotrivă, legea dă libertatea. Dar regula nu este decât interpretarea individuală sau colectivă a legii. Ea variază la infinit şi merge până la contradicţie. Neo-clasicii nu au ajuns până la lege, ci numai până la regulă. ŞTEFAN TEODORESCU : Spre un nou umanism, Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II. O broşură de 52 pagini. Bucureşti, 1937. Nu ştiu după ce criterii se fac la noi prezentările şi comentariile cărţilor. Problema e cu prea multe necunoscute. Un lucru e însă sigur, că nu se fac după criteriul sfânt al valorii. Dovadă ? Aproape toate cărţile cu adevărat bune apărute în ultima vreme. Nu mă refer la cărţile literare unde toată lumea se încearcă să ofere păreri. Aşa s’a întâmplat şi cu d. Ştefan Teodorescu. Spre un nou umanism e o carte admirabilă, plină de substanţă. N’am cetit de mult ceva mai condensat, cea mai comprehensiv şi mai inteligent. Nu ştiu cum pot unii să scrie în câteva pagini ceia ce alţii ar scrie în câteva volume. Am cetit cu atenţie cartea şi cu multe opriri. Altfel nici nu se poate. D. Ştefan Teodorescu trece printr’o serie de probleme centrale filozofiei culturii, le formulează precis şi cu minimum de cuvinte, le rezolvă, şi la sfârşit oferă soluţia. Pentru salvarea noastră din criza modernă trebue să ne reîntoarcem la umanism. De ce ? Fiindcă vremea noastră cere esenţe şi integralitate, lucruri care nu pot veni decât din umanism. Neo-umanismul modern e practic, etic şi politic. Aşa este ritmul vieţii, îmbătrânire. VEAC NOU, revista d-lui Vasiliu Bereasa şi a d-lui George Dorul Dumitrescu, aduce în No. 2, un bogat şi admirabil material literar, critic şi artistic în genere. De la început, o plăcută constatare. Defectele tehnice din primul număr sunt total înlăturate. Revista are un aspect plăcut şi reconfortant. Cuprinsul: d. N. M. Condiescu, însemnări pe cripta de la Argeş; d. George Dorul Dumitrescu, Dragoste, fragment de viaţă, nu de roman; N. Crevedia, Dragoş, sau o nouă estetică; Coca Farago, Disc; d. Vasiliu Bereasa, Romancierul C. Manolache; Perlele Martinescu, Misiunea artistului; Ovid Caledoniu, Expoziţia pictorului Enea; Constantin Stelian, Cronică plastică; Mihail Strajă Cronica literară ; Const. Virgil Gheorghiu, Plata cântecului, Ion Şiugariu, Ardealul tânăr, etc. Ţin să subliniez seria de întreţineri cu scriitori tineri, o ideie admirabilă. In numărul acesta ne vorbeşte d. Nicolae Roşu. D. C. S. ni le redă cât se poate de clar şi cât se poate de frumos, totuşi eu le-aşi vrea altfel. Ca un fel de dialoguri platonice. Dar era să uit! Pagina ultimă, ce blocuri frumoase. Dacă ar fi și ceva mai violente ar fi neîntrecute. D. George Dorul Dumitrescu are tot ce trebue unui autentic redactor. MOARTEA UNUI MARE POET.— La Buenos Aires, în vârstă de 64 de ani, a murit de mizerie poetul Leopold Lugones. A fost un talent extraordinar, unanim recunoscut. El deţinea titlul de campion spiritual al ţării. A fost cel mai mare poet şi cel mai mare prozator, un lire sentimental, de care Argentina era mândră, şi din care s-au ispirat cei mai buni scriitori ai generaţiei de după el: un Manuel Galvez, un Capdevila, Guiraldes, Amorim şi alţii. Aşa se întâmplă, mizeria alege întotdeauna pe cei mai buni. JEAN COURT ARVEL, Le Vicaire de Gennevilliers. Colection: Le Grain d’or. Un roman scris cu multă artă şi profund creştin. Acţiunea. Se desfăşoară în diferitele zone principale ale Parisului, afrontându-se, câteodată cu multă violenţă, clanurile politice. Eroul, este tânărul abate Bonneville, un om plin de credinţă care luptă pentru cauza sa, şi care moare martir. Care sunt convingerile politice ale autorului ? Sau care sunt cel puţin preferinţele lui ? Nu ne lasă să vedem nimic. Doctrina fundamentală şi poate unică, pe care o profesează este doctrina iubirii creştine. Aceasta dă întreg climatul cărţii. Tot ce urmează, toată aventura umană din care se construeşte material romanul, cadrul contigent, se leagă, evoluiază şi se desleagă în jurulacestui punct. La fel, toate excesele şi toate erorile. Deasupra tuturor insă, domină eternul, ai impresia că primul personagiu al cărţii este Dumnezeu, şi numai în al doilea rând, tânărul abate Bonneville. Ca tehnică, Jean Courtarvel îndeplineşte toate calităţile unui mare romancier, spirit de observaţie, curiozitate, sentiment, intuiţie, analiză psihologică, şi un stil viu şi colorat. C.—J. ODIC: L’Ombre ă la Barraquer, roman Editura Corréa. O carte mizerabilă. Subiectul? Un domn, chiar din primele pagini, se sinucide, şi fantoma lui însoţeşte, în diferite momente ale vieţii, pe domnişoara Barraquer, o femeie puţin interesantă. Asta explică probabil şi construcţia barocă a titlului. Dar domnişoara Barraquer se mărită, şi după cum este de obiceiu, îşi inşală bărbatul cu un oarecare; la sfârşit însă, e surprinsă într'oi scenă fără echivoc. Nu mai poate ascunde nimic şi nenorocitul om în disperare, se omoară Nu ştiu ce ar putea fi mai plat şi mai tâmpit. Şi construcţia literară în genere? Am subliniat câteva pasagii extrem de inteligente, plin® de vervă, de spirt şi câteodată de profunzime. Pare un om inteligent dar se contrazice singur. De ce? După părerea noastră, fiindcă trăeşte cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani în urmă, încă nu a renunţat la forma degenerată a suprarealismului. REVISTA DE PEDAGOGIE, anul VIII, Ianuarie-Martie 1938, caietul 1. Editura institutului pedagogic universitar-Cernăuţi. Director, C. Narly. Cuprinsul: Al. Dragomir Contribuţi la problema educaţiei religioase în şcoala primară. Un articol de analize şi propuneri juste. Dimitrie Petroif, pedagogia bulgară contemporană. Un ghid complect. Sebastian Popovici, Timitatea şi educaţia socială. Sunt nişte consideraţii care ne interesează mai mult, şi asupra cărora vom reveni într’o notă aparte. G. Zapan, diagnosticarea obiectivă a aptitudinelor pe bază de intuiţie. Un procedeu pentru şcoală, organizaţiile tineretului, armată şi industrie. Comunicare făcută la congresul internaţional de Psihotechnică din Viena, în 1937, apărută, dar mai rezumată, în volumul congresului, sub titlul de Wert und Grenzen der subsektiven Beurteilung von Fähigkeiten, precum şi în Zeitschrift higkeiten, precum şi în Zeitschrift fur Arbeitspsysychologie, într’o formă mai apropiată de cea de faţă. Partea documentară a revistei: C. Narly, despre omagierea profesorului Ion Petrovici; Al. Ieşan, despre Filosofia kantiană, interpretată de Petrovici, Traian Brâileanu, o carte nouă despre Schopenhauer. Restul recenzii, lucruri marginale, experienţe, sugestii, lămuriri, prezentări de cărţi şi reviste. i 4 ULTIMA MĂRTURISIRE LITERARA A LUI D’ANNUNZIO— Se ştie că D’Annunzio a fost aspru criticat pe tema climatului literar; i s’a făcut o mulţime de apropieri cu romancieri francezi, iar în ceiace priveşte substanţa etică a literaturii sale în genere, s‘a susţinut că este o vzibilă influenţă din Nietzsche. Pe noi însă nu ne interesează problema direct şi în mare. Ci numai punct în legătură cu ea, o mărturisire de-a lui D.Annunzio. Marineti, într’o conferinţă ţinută recent la Ecole du Louvre, povesteşte între altele ultima vizită la D’Annunzio. Era slăbit, dar încă în posesia geniului, şi într’un moment, fără nici un orgoliu, simplu, pe un ton de totală sinceritate, aşa ca dela poet la poet începu: Eu pot să-ţi spun, şi trebue să-ţi spun că singurul meu maestru a fost Gustave Flaubert. La Tentation, aceta este modelul pe care l-am căutat întodeauna: eleganța în fața violentă. Sâmbătă 16 Aprilie 1938 Pentru Biblioteca Naţională Articolul ced. prof. Al. Tzigara- Samurcaş a publicat, în numărul de Duminică al ziarului nostru, pe tema „Bibliotecii Naţionale Carol al II-lea“, a avut darul să limpezească multe din nelămuririle câte stăruiau în legătură cu aşa de importanta, dar şi atât de vitregita problemă a bibliotecii naţionale. Am putea spune, chiar, a bibliotecii publice, ştiut fiind că Bucureştiul nu are până astăzi o bibliotecă deschisă întregii obşte a doritorilor de lectură — bibliotecile Fundaţiei şi Academiei fiind oricum de specialitate şi folosirea lor limitată la anume, restrânse, categorii de cetitori. Ceea ce se desprinde, în deosebi, din articolul d-lui prof. Al. Tzigara- Samurcaş este perspectiva de desvoltare a iminent cincantenarei biblioteci din Piaţa Palatului, ca şi condiţiile privilegiate pe care această bibliotecă le oferă, ca să năzuiască a deveni Biblioteca Naţională, pe care şi epoca noastră şi Capitala de astăzi o reclamă şi o impun. Sunt, în partea aceasta de argumentare, nu numai temeiuri de îndreptăţit orgoliu, dar şi foarte puternice motive, de natură economică. Există, astăzi, o bibliotecă a Municipiului, despre care nu ştim prea multe, discreţia fiind, pare-se, una din calităţile ei de seamă, o bibliotecă, evident, un curs de organizare, pentru utilarea căreia vor mai trebui cheltuite încă multe parale, ceea ce s’ar putea simplifica dacă această Bibliotecă Municipală ar fi încorporată Bibliotecii Fundaţiei Universitare Carol I, ridicată la rangul de Bibliotecă Naţională şi asupra căreia s’ar revărsa întreaga solicitudine oficială. Aşa ceva s’a mai întâmplat, la sfârşitul secolului trecut, aşa cum aminteşte şi d. prof. Al. Tzigara-Samurcaş, când Biblioteca Centrală a fost cedată Academiei Române, ceea ce, totuşi, pare să fi fost un act de autoritate, care şi astăzi se mai reproşează trecutului, cu toate că prezentul, cum apare la prima vedere, îl preconizează şi l-ar şi voi pus în practică, aşa cum reiese din propunerea d-lui prof. Al. T.S. Drept este, însă a recunoaşte că situaţiile, departe de a fi identice, au chiar foarte slabe puncte de asemănare. Pe de o parte, Biblioteca Centrală era o adevărată bibliotecă, cu tradiţia şi trecutul ei, ceea ce nu-i cazul Bibliotecii Municipale; pe de alta, Academia Română, căreia i se afecta fondul Bibliotecii Centrale era o instituţie particulară, în timp ce Fundaţia Carol I e o fundaţiune domnească, cu hotărît caracter naţional. Mai mult chiar, dacă am judeca lucrurile, sub unghiul perspectivei, plecând dela excelenta situaţie, de astăzi, a Bibliotecii Academiei Române, n’am avea ce regreta în actul de autoritate, al trecutului, care a contopit cele două biblioteci. Concluzia s’ar impune, aşa dar, dela sine. Sunt, însă, şi motive cari temperează puţin entuziasmul nostru, pentru această, aşa de ispititoare, soluţie. Aşa cum reiese din datele articolului d-lui prof. Al. T. S. şi aşa cum tot haşul o ştie, fie că a trecut prin admirabila bibliotecă din Piaţa Palatului, fie că a prins câteceva din svonul public, actuala aşezare a bibliotecii nu mai corespunde mulţimii cetitorilor ei, studenţi, în primul rând dascăli în al doilea. O reorganizare, mergând până la totala prefacere a bibliotecii, lăcaş şi sporire de colecţii, s’a impus încă de mult şi toate diligenţele merg către grabnica ei realizare. Dar, este o prefacere ce nu trebue să piardă din vedere scopul pentru care se întreprinde şi care trebue să rămână, permanent, acelaş pentru care a şi fost întemeiată biblioteca.. Fundaţia Universitară Carol I este fundaţiune pentru studenţi şi toate îmbunătăţirile, pe ei cată să-i aibă, înainte de toate, în vedere. O bibliotecă universitară, oricât de liberal şi enciclopedic ar fi spiritul constituirii ei, este, oricum, o bibliotecă de specializare! Şi este, credem, un program suficient, ba chiar excesiv, fără să-şi mai adauge şi să-şi mai complice rosturile cu acelea, de un alt spirit şi alte preocupări, ale unei biblioteci naţionale, în înţelesul de sală de lectură ad usum omnium. Dacă, presumăm, mâine Academia Română ar candida şi ea la onoarea de a-şi preface biblioteca într’una Naţională ? Totul, altminteri, o îndreptăţeşte. Şi trecutul, şi enormul tezaur, şi perspectivele de viitor, şi bogata donaţie de sute de milioane cu care a fost investită anul trecut, din fondul de cultură „Regele Carol“ şi poate şi obligaţia de a răspunde atâtor solicitudini cu o iniţiativă la nivelul lor, cel puţin, „Biblioteca noastră naţională e biblioteca Academiei Române. Ea nu e însă nici o bibliotecă de Stat, pusă la adăpost, prin urmare, în ce priveşte fondurile, şi nici o bibliotecă, generală, ci numai una de istorie şi limbă românească“ — sunt rânduri din excelenta lucrare „Pietre de vad“ a d-lui Emanoil Bucuţa, aceşti adânc cunoscător al problemelor de cultură şi al celor bibliotecare, pri primul rând. Astăzi, rezervele din rândurile d-lui Emanoil Bucuţa sunt, oarecum, atenuate şi, totuşi, mă gândesc dacă n’ar fi bine ca şi biblioteca Academiei Române să rămână, deocamdată şi înainte de toate, tot una de specializare. Ceeaţi ce n’o împiedică să-şi îmbunătăţească condiţiile de funcţionare, aşa cum o face şi cum promite să la ducă la desăvârşire. Ce va mai fi, mâine, când pe vastul spaţiu va-' cant de astăzi, se vor înălţa, falnice, zidurile noului Palat al Academiei Române, vom vedea. O Bibliotecă Naţională nu se improvizează. Şi tocmai fiindcă, nu se improvizează, se cuvine gândită din timp. D. profesor Al. Tzigara-Samurcaş are meritul de a fi deschis, cu vigoare şi competenţă, una din ferestrele ce dau spre ispititoarea perspectivă a Bibliotecii Naţionale, de mâine. Aşa sau altminteri, hotărîrile nu pot să întârzie. In alte timpuri, şi nu aşa de depărtate, astfel de năzuinţe, ar fi fost de domeniul utopiilor. Povestea Muzeului Etnografic, aşa cum am citit-o în ampla sa documentare din „Muzeografia română“, e una de categorică desnădejde. Dar ziua de azi ni se pare, categoric, alta. Şi ea nu poate nesocoti titlurile de autentică nobleţă culturală, între cari acela al Bibliotecii Naţionale, e dintre cele dintâi. Perpessiciers ara CARNET PLASTIC MARGARETA STERIAN, una dintre cele mai reprezentative talente ale plasticei moderne româneşti, prezintă în atelierul său din strada Vasile Lascar No. S. pânzele pictate în ultima vreme. Cu sensibiltatea de culoare care îi este proprie, d-na Margareta Sterin, reuşeşte să imprime peisagiului, fie că reprezintă o mănăstire pierdută în munţi, fie că ne arată o conglomerare de care într-un peisaj citadin din lirism care-l transfigurează, ridicăndu-l către tot ceace „motivul pictural“ are mai esenţial. O expoziţie Margareta Sterian nu s-a mai văzut de mult. Prezentarea lucrărilor din atelierul propriu al artistei ne bucură pentru că ne dă din nou prilejul să-i urmărim evoluţia şi ne întristează, că nu se poate adresa marelui public de amatori de artă ci doar unui grup restrâns de prieteni privilegiaţi. Sperăm că pe curând, arta aşa de sensibilă a Margaretei Sterian să poate fi împărtăşită într'o expoziţie publică spre desfătarea amatorilor de autentic modernism. Reproducerea din ziarul nostru, reprezintă „Călăreţii" pictură din ultimele producţii ale artistei Mc. * Ultimul număr a săptămânalului „Beaux Arts“ închină lungi articole asupra expoziției „Les Tresors de Reims“ de la „Orangerie des Trilunes“ despre care am vorbit într'un carnet trecut. * La Paris a apărut de curând o nouă publicație pentru bibliofili, „Gazette des Amis des Livres“ scrisă în întregime de Adrienne Monnier. * In capitala Franţei s-a construit, din iniţiativa d-lui Fernard Eugerand, o societate a „Tezaurelor de Artă din Bisericile Franţei" peutru a întocmi, în legătură cu Direcţia Artelor Frumoase, un inventar fotografic al obiectelor de artă împodobind bisericile franceze și a încerca să coordoneze arhivele și rezervele fotografice deja existente. Bibliografie ■ Enciclopedie Fhotographique de i‘Art: Le Musée du Luovre, voi. II. Paris 1533. Edit. Tel. Louis Hourticq: La Jeunesse de Ponssin. Paris 1933. Edit. Hachette. I------------------- * --------------------