Cuventul, aprilie 1938 (Anul 15, nr. 3190-3206)

1938-04-16 / nr. 3205

k Echos d’Orient De curând s’a petrecut un fapt de m­are importanţă culturală pentru noi, românii. Redacţia revistei Echos d’Orient, în frunte cu eruditul Pere laurent, s’a stabilit la Bucureşti. ţMarea bibliotecă a Asumpţioniştilor, adăpostită până acum la Constan­tinople, se va deschide peste câte­va săptămâni, într’un local propriu, aici, in Capitala ţării. Transferarea unei atât de celebre biblioteci ştiinţifice la Bucureşti nu ne poate decât bucura. Mai ales când e vorba de o bibliotecă spe­cializată în problemele Orientului apropiat şi ale Sud-Estului euro­pean. După colecţiile savantului Hei­senberg, astăzi în stăpânirea Insti­tutului de Bizantinologie, biblioteca Asumpţioniştilor este a doua mare îmbogăţire culturală cu care se poa­te mândri Bucureştiul. Şi care, mai ales, poate modifica simţitor actu­ala stare de lucruri în tot ceea ce priveşte informaţia ştiinţifică româ­nească asupra Orientului apropiat. Vom putea cu alte cuvinte, lucra în oarecare siguranţă aici, la noi, în anumite domenii: balcanologie, istoria religioasă a Orientului, isto­ria creştinismului răsăritean, etc. Un fapt de cultură are o impor­tanţă cu atât mai mare cu cât poate fructifica mai înverşunat. Nu numai stabilirea bibliotecei A­­sumpţion.şi­lor la Bucureşti ne inte­resează. Ci, mai ales, tot ce va adu­ce după sine simpla prezenţă a u­­nui asemenea instrument de lucru la înd­emâna tinerilor cercetători români. Nu ne îndoim că o biblio­tecă şi o seamă de savanţi specia­lizaţi în problemele spiritualităţii şi istoriei orientale, vor contrabalansa cu destulă eficacitate mirajul „oc­­cidentalizant“, de care suferă, încă, atâtea sectoare ale culturii româ­neşti. Iar, pe de altă parte, prezenţa unor competenţi în studiile de isto­rie bisericească şi teologie rom­ano­­catolică, va folosi, indirect, şi orto­doxiei noastre. Fie prin spiritul lor cr­­ic şi prin întinsa lor erudiţie — faţă de care atâtea improvizaţii teo­logice vor trebui să dispară, măcar de ruşine. Fie prin ascuţimea lor filozofică, în faţa căreia nepricepuţii vor fi siliţi să se ascundă, pentru a păstra curat bunul renume al înţe­lepciunii răsăritene. In sfârşit, faptul că Echos d’Orient va apare de aici încolo la Bucu­reşti, are, poate, o importanţă şi mai mare decât transferarea biblio­tecii Asumpţioniştilor. Se va înţe­lege, poate, mai bine ce rol trebuie să-şi pregătească România în Ori­entul apropiat. Chiar numai pentru a-şi purta cum se cuvine greaua sarcină de a fi cea mai mare şi cea mai puternică ţară ortodoxă. Pen­­tru că, după revoluţia bolşevistă din Rusia, România şi-a luat asupra-şi rolul de protector al creştinismului răsăritean. Ne întoarcem, într’un anumit fel, la misiunea unui Constantin Brân­­coveanu. Adică, ne regăsim sensul istoriei... Mircea Eliade OMNIBUS • •9 Domnule Autolycus, într’un salon, nici exclusiv monden, nici exclusiv literar, un tânăr profesor de litera­tura română vorbea cu mult patos despre Romanul lui Tristan şi Isol­­da. Eu cunosc prea puţine lucruri în legătură cu el; n’ai putea să-mi dai unele informaţii. Cu distinse sa­lutări, Doamna B. din Arad. Mărturisesc, doamnă, că sunt în­cântat. Mi-aţi dat un prilej rar. In­­tr’adevăr Romanul lui Tristan şi I­­solda e tot ce poate fi mai frumos şi mai pasionant; prototipul oricărui roman de dragoste, il admir pe tâ­nărul profesor care vorbea atât de mult despre el. Dar să fiu scurt. Nu ştiu precis ce informaţii aţi vrea. Cu siguranţă că nu rezumatul­ asta ar fi şi imposibil. Poate ceva în legă­tură cu cartea, întâi un lucru; după cunoştinţele mele, romanul nu-i tra­dus în româneşte. Şi este bine că nu-i tradus, fiindcă traducătorii no­ştri au urmărit întotdeauna altceva decât o adevărată traducere. Aşa cum este în franţuzeşte, eu îl cunosc sub titlul de Le roman de Tristan et Iseut, refăcut de Joseph Bédier, de la Academia franceză. Lucrarea a fost chiar premiată de Academie. Ce să mai spun ? E suficient să a­­mintesc că eu am cetit pe un exem­plar din ediţia Deux cent vingt­­quatrieme. Dar încă ceva. Acest ro­man este reconstituit după celebra legendă franceză, din fragmente pă­strate în poemele tot franceze din secolul al doisprezecelea. Iniţiativa n’a fost a lui Bédier, ci a lui Piazza. Cum începe? Admirabil, transcriu In franţuzește. Seigneurs, vous plaît-U d’entendre un beau conte d’amour et de mort ? C’est de Tristan et d’Iseut la reine. Ecoutez, comment ă grand joie, ă grand deutt ils s’aimérent, puis en moururent un mérne jour, lui par eile, eile par lui. Deocamdată atât. Dacă mai vreţi alte lămuriri, suntem aici. Tot res­pectul. Răspuns unui prieten, care susţine din orice poziţie şi oricum, că între Bernard Shaw şi Wells nu există absolut nici o deosebire. Dragul meu, între cei doi e o deo­sebire capitală. Află lucrul acesta şi înregistrează-l Bernard Shaw e strâns şi inseparabil legat de trecut. Are mai accentuat ca oricine acel senti­ment du passé. Wells, dimpotrivă, el este pierdut în viitor. Caracteristic la Shaw în sensul acesta este Jeanne d’Arc. Wells are o imaginaţie extra­ordinară, dar tot ce spune sunt uto­pii. El vede întreg viitorul în frumos; o poziţie, dintr’un numit punct de vedere, cam comică. Dar nici Ber­nard Shaw nu este mai serios. EL în­cepe să înţeleagă şi­ să creadă că trecutul există. Şi Wells? A, Wells, el şi când a scris un manual de istorie nici atunci n’a ţinut seamă de tre­cut. Dar încă o deosebire importan­tă. Wells se crede că vorbeşte şi scrie pentru cel puţin o sută de mi­lioane de oameni. Scurt, el se crede nici mai mult nici mai puţin decât vocea lumii moderne, pe când Ber­nard Shaw nu se vrea deloc demo­crat. El nu vrea să aibă ideile massei, nici nu vrea să se exprime ca ea. Pentru el, ceia ce face omul, este spiritul contradicţiei. Aurolycus MARGARETA STERIAN: Călăreţii J * i * 1 Marginalii la istoricul concesiilor din China să curme aceste samavolnicii revol- grădini miraculoase, pătrunși poate tătoare, fu nevoit să le facă pe plac... în cursul excursiei lor, de gânduri Dar să nu se creadă, că Fiul Ceru- ’ - -lui ar fi fost săgetat de gândul de-a admite intrarea în China a celor cu ochi albaştri... De aceea, le dă­rui numai­decât Seminul, o încăpă­toare insulă de nisip, în apropierea ţărmului, copleşită adesea de apele mării, chiar şi în cea mai pronunţa­tă secetă. Fireşte, viteregii, cuprinşi de minunăţia acestei dumnezeeşti măsuri, se închinară adânc în faţa strălucitoarei înţelepciuni a Fiului Slavilor, iar poporul se simţea feri­cit, că i se încredinţase destinele unui domnitor, povăţuit de şoapte divine... Numai că în vremurile a­­celea nu se puteau cunoaşte, ca şi azi, intenţiile făţarnice a celor cu ochi albaştri, au primit plini de bucurie şi satisfacţie insula Semin“. Lucru explicabil: cu pământ adus de-acasă, au ridicat-o în curs de câteva luni deasupra nivelului mă­rii; cu pietre, transportate tot de acasă şi-au clădit case, au sădit pomi, arbori, prefăcând insula in­­tr’un adevărat paradis. Azi, Kantonienii îşi fac plimbări­­le cu şalupe, numai în ju­rul acestei magina. împărăţia noastră n’a fost Faimoasa scriitoare americană, Nora Walln, pe care o distinsă fa­milie chineză o primise în casă, ca membru, având astfel putinţa să cunoască temeinic obiceiurile şi sta­rea socială din China, în opera sa întitulată „Casa exilului”, ne zugră­veşte în culori vii împrejurările ce au contribuit la naşterea diferitelor concesii în Extremul Orient, conce­sii, în care poporul chinez nu vedea, decât­ începuturile unei dureroase destrămări a vastei lui împărăţii. Se zice că neobosita exploratoare, Nora Walln, după ce deveni soţia un­eiui înalt demnitar englez, fiind purtată zilnic, într'o lectică, prin toate raioanele de străini ale Kan­­ton-ului, în Semin, de către cele pa­­tru, slugi ale sale, aceştia îi povestiră originea celei dintâi concesii în chipul următor: „Comercianţii din Apus, manifestându-şi mereu nemulţumi­rea faţă de situaţia, că trebue să aştepte zile întregi în porturile ex­terne, până ce le vom prelua măr­furile, au început să pretindă loc pe ţărm, pentru a-şi putea executa cumpărăturile cu care aveau să-şi încarce vaporul. Şi, ca să-şi poată realiza prin silnicie şi alte dorinţe, au dat foc unei formidabile canti­tăţi de praf de puşcă — deşi acesta era inventat de noi... Poporul răma­se consternat, când văzu că iarba de puşcă, de care secole de-a rândul se folosea numai cu prilejul marilor sărbători bisericeşti, este risipit în scopuri meschine. Ce să vezi însă? Fiul Cerului, ca obscure, faţă de cei ce le-o răpise­ră... De­sigur, în cadrele acestei legen­de s-au întreţesut şi amintirile si­nistre ale războiului pentru opiu, prin care Anglia şi-a asigurat în China primele concesii. Precum se ştie, cei dintâi comercianţi englezi, cari în 1833 au obţinut loc în Kan­ton — dar numai pentru sezonul de ceaiu — transportau această marfă in schimbul opiului. Nu trecură insă, nici cinci ani, când un oare­care censor chinez, adresă împăra­tului următoarele rânduri: „Comerţul a dat faliment pretu­tindeni, pe când câştigurile s’au micşorat într’o proporţie îngrijoră­toare. Argintul, fiind exportat din ţară de comercianţii de stupefiante, s’a scumpit enorm. Şi această ghe­­şeftărie nu e altceva, decât opera dejositoare a Englezilor. Acest po­por, căruia îi lipsesc acasă mijloa­cele de trai, vrea să îngenunchisze și celelalte state, pentru a le slei pu­terile prin stupefiante.... Ne vor nă­rui pe cap toate relele ce se pot i­periclitată nici când de-o stricăciu­ne mai inexorabilă. Ea este mai rea, decât calamităţile unui diluviu, ori­­incursiunile oricăror fiare. Doresc, ca traficul de stupefiante să fie sanc­ţionat prin pedeapsă cu moartea”. (Citat din lucrarea „China se deş­teaptă” a scriitorului Tang-Ling- Li). Urmările acestor zizani le cunoa­ştem: în războiul pentru opiu din 1840, Marea Britanie ieşi, ca de obi­­ceiu­l învingătoare, impunând Chi­nei alte concesii, precum şi conti­nuarea comerţului cu stupefiante. Ei bine, să ne punem numai între­barea după toate acestea: naţiuni­le albe, au fost mai nobile, mai conciliante, sau mai îngăduitoare faţă de China, ca Japonia de a­­cum? Hotărît că nu, Japonia în a­­devăr, nu săvârşeşte altceva, decât ceea ce învăţase dela noi, cu deose­birea, că dânsa, cu felul său orgo­lios de-a fi şi cu veleităţile sale de imperialism neţărmurit, ţine să în­treacă întru toate pe maeştrii săi. Ori lecţia o învăţase chiar din co­lonizările albilor. Şi poporul nenorocit al împărăţi­ei Cereşti, până mai deunăzi, îşi fo­losi praful de puşcă, numai pentru preamărirea serbărilor, evitând cu antipatie pe cei cu ochi albaştri, ve­niţi pe nechemate să le îngălbe­­zească viaţa. Nu e de mirare deci, dacă tineretului chinez îi fu interzis cu desăvârşire să se întreţină cu „barbarii albi”. După războiul de stupefiante, si­tuaţia se schimbă. Anglia puse mâ­na pe colonia Hongkong, care în prezent numără nu mai puţin, decât 3 milioane de locuitori, deţinând totodată şi drepturile de comerţ în oraşele Amoi, Ningpo, Kanton şi Fud­an. Se mai ştie apoi, că în 1856, în urma conflictelor dintre autorită­ţile chineze şi Anglia, aceasta din urmă ocupă Kantonul, pornind în acelaş timp şi ,o expediţie în China de Nord, al carei rezultat, după pa­cea dela Tientsin (1858) şi Peking (1860) a fost deschiderea pentru Marea Britanie a porturilor Cifu, Sinkiang, Kinkiang, Hankau şi Ti­­encin, fapt la care s’a mai adaos şi teritoriul de colonizare din Sanghai, puternica metropolă de pe țărmul Mării Galbene. Octavian Şireagu Cuvântul JAPANOPTICUM B­LOC LES NOUVELLES LITTÉRAI­ RES, numărul recent, anunţă pu­blicarea unui nou roman de F. C. Ramuz. Titlul romanului: Si le Soleil ne revnait pas. La noi însă, F. C. Ramuz pare a fi prea puţin cunoscu­t; nu se dis­cută nici în revistele literare, nici în cercul aşa zişilor informaţi. Ne propunem o prezentare. F. C. Ramuz e un romancier care se impune mai mult prin fond de­cât prin stil. Aproape un gânditor, neo­tomiştii şi Jacques Maritain un particular îi poartă o deosebită stimă. Ce-l caracterizează esenţial? Că descoperă lumea în fiecare pa­gină. In sensul acesta amintim car­tea Passage du Poéte. Dar cele mai frumoase cărți ale lui sunt, fără îndoială, Les Signes parmi nous, apărută în editura Grasset, 1931, și Guérison des maladies. Aci, el a căutat să atingă toată expresia sa individuală. Dar Aline și Jean- Luc persécuté? Astea sunt o­pere de introducere, in formă tradiţională. Ultimele lui cărţi sunt: Questions, un fel de eseuri în jurul momentu­lui actual, şi despre care am mai scris, şi romanul Le gargon Savo­yard, apărut anul trecut­. Restul, interesează mai puţin. Care este po­ziţia lui în ceia ce priveşte forma? El vrea o libertate de expresie, nu reguli cum propun neo-clasicii. Regula nu te angajează decât la jenă şi sclavaj. Dar să fim înţeleşi. F. C. Ramuz nu confundă legea cu regula. Legea îi convine; după el, legea es­te eternă, mereu aceiaşi şi supunerea la lege nu răneşte cu nimic libertatea. Dinpotrivă, legea dă libertatea. Dar regula nu este decât interpretarea individuală sau colectivă a legii. Ea variază la infi­nit şi merge până la contradicţie. Neo-clasicii nu au ajuns până la lege, ci numai până la regulă. ŞTEFAN TEODORESCU : Spre un nou umanism, Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II. O broşură de 52 pagini. Bu­cureşti, 1937. Nu ştiu după ce criterii se fac la noi prezentările şi comentariile căr­ţilor. Problema e cu prea multe ne­cunoscute. Un lucru e însă sigur, că nu se fac după criteriul sfânt al va­lorii. Dovadă ? Aproape toate căr­ţile cu adevărat bune apărute în ul­tima vreme. Nu mă refer la cărţile literare unde toată lumea se încear­că să ofere păreri. Aşa s’a întâmplat şi cu d. Ştefan Teodorescu. Spre un nou umanism e o carte admirabilă, plină de substanţă. N’am cetit de mult ceva mai condensat, cea mai comprehensiv şi mai inteli­gent. Nu ştiu cum pot unii să scrie în câteva pagini ceia ce alţii ar scrie în câteva volume. Am cetit cu aten­ţie cartea şi cu multe opriri. Altfel nici nu se poate. D. Ştefan Teodo­rescu trece printr’o serie de proble­me centrale filozofiei culturii, le for­mulează precis şi cu minimum de cuvinte, le rezolvă, şi la sfârşit ofe­ră soluţia. Pentru salvarea noastră din criza modernă trebue să ne re­întoarcem la umanism. De ce ? Fiind­că vremea noastră cere esenţe şi in­tegralitate, lucruri care nu pot veni decât din umanism. Neo-umanismul modern e practic, etic şi politic. Aşa este ritmul vieţii, îmbătrânire. VEAC NOU, revista d-lui Vasiliu­ Bereasa şi a d-lui George Dorul Du­­mitrescu, aduce în No. 2, un bogat şi admirabil material literar, critic şi artistic în genere. De la început, o plăcută constatare. Defectele teh­nice din primul număr sunt total înlăturate. Revista are un aspect plăcut şi reconfortant. Cuprinsul: d. N. M. Condiescu, însemnări pe cripta de la Argeş; d. George Dorul Dumitrescu, Dragoste, fragment de viaţă, nu de roman; N. Crevedia, Dragoş, s­au o nouă es­tetică; Coca Farago, Disc; d. Vasi­­liu­ Bereasa, Romancierul C. Mano­­lache; Perlele Martinescu, Misiunea artistului; Ovid Caledoniu, Expozi­ţia pictorului Enea; Constantin Ste­lian, Cronică plastică; Mihail Strajă Cronica literară ; Const. Virgil Gheorghiu, Plata cântecului, Ion Şiugariu, Ardealul tânăr, etc. Ţin să subliniez seria de întreţineri cu scriitori tineri, o ideie admirabilă. In numărul acesta ne vorbeşte d. Nicolae Roşu. D. C. S. ni le redă cât se poate de clar şi cât se poate de frumos, totuşi eu le-aşi vrea altfel. Ca un fel de dialoguri platonice. Dar era să uit! Pagina ultimă, ce blocuri frumoase. Dacă ar fi și ceva mai violente ar fi neîntrecute. D. George Dorul Dumitrescu are tot ce trebue unui autentic redactor. MOARTEA UNUI MARE POET.— La Buenos­ Aires, în vârstă de 64 de ani, a murit de mizerie poetul Leopold Lugones. A fost un talent extraordinar, unanim recunoscut. El deţinea titlul de campion spiri­tual al ţării. A fost cel mai mare poet şi cel mai mare prozator, un lire sentimental, de care Argen­tina era mândră, şi din care s-au ispirat cei mai buni scriitori ai ge­neraţiei de după el: un Manuel Galvez, un Capdevila, Guiraldes, Amorim şi alţii. Aşa se întâmplă, mizeria alege întotdeauna pe cei mai buni. JEAN COURT AR­VEL, Le Vicaire de Gennevilliers. Colection: Le Grain d’or. Un roman scris cu multă artă şi profund creştin. Acţiunea. Se desfăşoară în diferi­tele zone principale ale Parisului, afrontându-se, câteodată cu­­ multă violenţă, clanurile politice. Eroul, este tânărul abate Bonneville, un om plin de credinţă care luptă pen­tru cauza sa, şi care moare martir. Care sunt convingerile politice ale autorului ? Sau care sunt cel puţin preferinţele lui ? Nu ne lasă să ve­dem nimic. Doctrina fundamentală şi poate unică, pe care o profesează este doctrina iubirii creştine. Aceas­ta dă întreg climatul cărţii. Tot ce urmează, toată aventura umană din care se construeşte material roma­nul, cadrul contigent, se leagă, evo­­luiază şi se desleagă în jurul­­aces­tui punct. La fel, toate excesele şi toate erorile. Deasupra tuturor insă, domină eternul, ai impresia că pri­mul personagiu al cărţii este Dum­nezeu, şi numai în al doilea rând, tânărul abate Bonneville. Ca tehnică, Jean Courtarvel înde­plineşte toate calităţile unui mare romancier, spirit de observaţie, cu­riozitate, sentiment, intuiţie,­ anali­ză psihologică, şi un stil viu şi colo­rat. C.—J. ODIC: L’Ombre ă la Barra­­quer, roman Editura Corréa. O carte mizerabilă. Subiectul? Un domn, chiar din primele pagini, se sinucide, şi fantoma lui însoţeşte, în diferite momente ale vieţii, pe domnişoara Barraquer, o femeie puţin interesantă. Asta explică pro­babil şi construcţia barocă a titlu­lui. Dar domnişoara Barraquer se mărită, şi după cum este de obiceiu, îşi inşală bărbatul cu un oarecare; la sfârşit însă, e surprinsă în­tr'oi scenă fără echivoc. Nu mai poate ascunde nimic şi nenorocitul om în disperare, se omoară Nu ştiu ce ar putea fi mai plat şi mai tâmpit. Şi construcţia literară în genere? Am subliniat câteva pasagii extrem de inteligente, plin® de vervă, de spirt şi câteodată de profunzime. Pare un om inteligent dar se con­trazice singur. De ce? După părerea noastră, fiindcă trăeşte cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani în urmă, încă nu a renunţat la forma dege­nerată a suprarealismului. REVISTA DE PEDAGOGIE, anul VIII, Ianuarie-Martie 1938, caietul 1. Editura institutului pedagogic universitar-Cernăuţi. Director, C. Narly. Cuprinsul: Al. Dragomir Contribuţi la problema educaţiei religioase în şcoala primară. Un ar­ticol de analize şi propuneri juste. Dimitrie Petroi­f, pedagogia bulgară contemporană. Un ghid complect. Sebastian Popovici, Timitatea şi e­­ducaţia socială. Sunt nişte consi­deraţii care ne interesează mai mult, şi asupra cărora vom reveni într’o notă aparte. G. Zapan, dia­gnosticarea­ obiectivă a aptitudine­­lor pe bază de intuiţie. Un proce­deu pentru şcoală, organizaţiile ti­neretului, armată şi industrie. Co­municare făcută la congresul in­ternaţional de Psihotechnică din Viena, în 1937, apărută, dar mai rezumată, în volumul congresului, sub titlul de Wert und Grenzen der subsektiven Beurteilung von Fä­higkeiten, precum şi în Zeitschrift higkeiten, precum şi în Zeitschrift fur­­ Arbeitspsysychologie, într’o formă mai apropiată de cea de faţă. Partea documentară a revis­tei: C. Narly, despre omagierea profesorului Ion Petrovici; Al. Ie­­şan, despre Filosofia kantiană, in­terpretată de Petrovici, Traian Brâileanu, o carte nouă despre Schopenhauer. Restul recenzii, lu­cruri marginale, experienţe, su­gestii, lămuriri, prezentări de cărţi şi reviste. i 4 ULTIMA MĂRTURISIRE LITE­RARA A LUI D’ANNUNZIO— Se ştie că D’Annunzio a fost aspru criticat pe tema climatului literar; i s’a făcut o mulţime de apropieri cu romancieri francezi, iar în ceiace priveşte substanţa etică a litera­turii sale în genere, s‘a susţinut că este o vzibilă influenţă din Niet­zsche. Pe noi însă nu ne interesea­ză problema direct şi în mare. Ci numai punct în legătură cu ea, o mărturisire de-a lui D.Annunzio. Marineti, într’o conferinţă ţinu­tă recent la Ecole du Louvre, po­vesteşte între altele ultima vizită la D’Annunzio. Era slăbit, dar încă în posesia geniului, şi într’un mo­ment, fără nici un orgoliu, simplu, pe un ton de totală sinceritate, aşa ca dela poet la poet începu: Eu pot să-ţi spun, şi trebue să-ţi spun că singurul meu maestru a fost Gustave Flaubert. La Tentati­­on, acet­a este modelul pe care l-am căutat întodeauna: eleganța în fața violentă. Sâmbătă 16 Aprilie 1938 Pentru Biblioteca Naţională Articolul ce­d. prof. Al. Tzigara- Samurcaş a publicat, în numărul de Duminică al ziarului nostru, pe tema „Bibliotecii­ Naţionale Carol al II-lea“, a avut darul să limpezească multe din nelămuririle câte stă­ruiau în legătură cu aşa de impor­tanta, dar şi atât de vitregita pro­blemă a bibliotecii naţionale. Am putea spune, chiar, a bibliotecii pu­blice, ştiut fiind că Bucureştiul nu are până astăzi o bibliotecă des­chisă întregii obşte a doritorilor de lectură — bibliotecile Fundaţiei şi Academiei fiind oricum de speciali­tate şi folosirea lor limitată la anu­­me, restrânse, categorii de cetitori. Ceea ce se desprinde, în deosebi, din articolul d-lui prof. Al. Tzigara- Samurcaş este perspectiva de des­­voltare a iminent cincantenarei bi­blioteci din Piaţa Palatului, ca şi condiţiile privilegiate pe care acea­stă bibliotecă le oferă, ca să năzuia­scă a deveni Biblioteca Naţională, pe care şi epoca noastră şi Capitala de astăzi o reclamă şi o impun. Sunt, în partea aceasta de argu­mentare, nu numai temeiuri de în­dreptăţit orgoliu, dar şi foarte pu­ternice motive, de natură econo­mică. Există, astăzi, o bibliotecă a Municipiului, despre care nu ştim prea multe, discreţia fiind, pare-se, una din calităţile ei de seamă, o bi­bliotecă, evident, un curs de organi­zare, pentru utilarea căreia vor mai trebui cheltuite încă multe parale, ceea ce s’ar putea simplifica dacă această Bibliotecă Municipală ar fi încorporată Bibliotecii Fundaţiei Universitare Carol I, ridicată la rangul de Bibliotecă Naţională şi a­­supra căreia s’ar revărsa întreaga solicitudine oficială. Aşa ceva s’a mai întâmplat, la sfârşitul secolului trecut, aşa cum aminteşte şi d. prof. Al. Tzigara-Sa­­murcaş, când Biblioteca Centrală a fost cedată Academiei Române, ceea ce, totuşi, pare să fi fost un act de autoritate, care şi astăzi se mai reproşează trecutului, cu toate că prezentul, cum apare la prima ve­dere, îl preconizează şi l-ar şi voi pus în practică, aşa cum reiese din propunerea d-lui prof. Al. T.­S. Drept este, însă a recunoaşte că si­tuaţiile, departe de a fi identice, au chiar foarte slabe puncte de ase­mănare. Pe de o parte, Biblioteca Centrală era o adevărată bibliotecă, cu tradiţia şi trecutul ei, ceea ce nu-i cazul Bibliotecii Municipale; pe de alta, Academia Română, căreia i se afecta fondul Bibliotecii Centrale era o instituţie particulară, în timp ce Fundaţia Carol I e o fundaţiune domnească, cu hotărît caracter na­ţional. Mai mult chiar, dacă am ju­deca lucrurile, sub unghiul perspec­tivei, plecând dela excelenta situa­ţie, de astăzi, a Bibliotecii Acade­miei Române, n’am avea ce regreta în actul de autoritate, al trecutului, care a contopit cele două biblioteci. Concluzia s’ar impune, aşa dar, dela sine. Sunt, însă, şi motive cari tempe­rează puţin entuziasmul nostru, pentru această, aşa de ispititoare, soluţie. Aşa cum reiese din datele articolului d-lui prof. Al. T. S. şi aşa cum tot haşul o ştie, fie că a trecut prin admirabila bibliotecă din Piaţa Palatului, fie că a prins câte­­ceva din svonul public, actuala aşe­zare a bibliotecii nu mai corespunde mulţimii cetitorilor ei, studenţi, în primul rând dascăli în al doilea. O reorganizare, mergând până la to­tala prefacere a bibliotecii, lăcaş şi sporire de colecţii, s’a impus încă de mult şi toate diligenţele merg către grabnica ei realizare. Dar, este o prefacere ce nu trebue să piardă din vedere scopul pentru care se întreprinde şi care trebue să rămână, permanent, acelaş pentru care a şi fost întemeiată biblioteca.. Fundaţia Universitară Carol I este fundaţiune pentru studenţi şi toate îmbunătăţirile, pe ei cată să-i aibă, înainte de toate, în vedere. O bi­bliotecă universitară, oricât de li­beral şi enciclopedic ar fi spiritul constituirii ei, este, oricum, o biblio­tecă de specializare! Şi este, credem, un program suficient, ba chiar ex­cesiv, fără să-şi mai adauge şi să-şi mai complice rosturile cu acelea, de un alt spirit şi alte preocupări, ale unei biblioteci naţionale, în înţele­sul de sală de lectură ad usum omnium. Dacă, presumăm, mâine Acade­mia Română ar candida şi ea la onoarea de a-şi preface biblioteca într’una Naţională ? Totul, altmin­teri, o îndreptăţeşte. Şi trecutul, şi enormul tezaur, şi perspectivele de viitor, şi bogata donaţie de sute de milioane cu care a fost investită anul trecut, din fondul de cultură „Regele Carol“ şi poate şi obligaţia de a răspunde atâtor solicitudini cu o iniţiativă la nivelul lor, cel puţin, „Biblioteca noastră naţională e bi­blioteca Academiei Române. Ea nu e însă nici o bibliotecă de Stat, pusă la adăpost, prin urmare, în ce priv­­eşte fondurile, şi nici o bibliotecă, generală, ci numai una de istorie şi limbă românească“ — sunt rânduri din excelenta lucrare „Pietre de vad“ a d-lui Emanoil Bucuţa, aceşti adânc cunoscător al problemelor de cultură şi al celor bibliotecare, pri­ primul rând. Astăzi, rezervele din rândurile d-lui Emanoil Bucuţa­ sunt, oarecum, atenuate şi, totuşi, mă gândesc dacă n’ar fi bine ca şi biblioteca Academiei Române să rămână, deocamdată şi înainte de toate, tot una de specializare. Ceeaţi ce n’o împiedică să-şi îmbunătăţea­­­scă condiţiile de funcţionare, aşa cum o face şi cum promite să la ducă la desăvârşire. Ce va mai fi, mâine, când pe vastul spaţiu va-' cant de astăzi, se vor înălţa, fal­nice, zidurile noului Palat al Aca­demiei Române, vom vedea. O Bi­bliotecă Naţională nu se improvi­zează. Şi tocmai fiindcă, nu se improvi­zează, se cuvine gândită din timp. D. profesor Al. Tzigara-Samurcaş are meritul de a fi deschis, cu vigoare şi competenţă, una din ferestrele ce dau spre ispititoarea perspectivă a­ Bibliotecii Naţionale, de mâine. Aşa sau altminteri, hotărîrile nu pot să întârzie. In alte timpuri, şi nu aşa de depărtate, astfel de năzuinţe, ar fi fost de domeniul utopiilor. Po­vestea Muzeului Etnografic, aşa­ cum am citit-o în ampla sa docu­mentare din „Muzeografia română“, e una de categorică desnădejde. Dar ziua de azi ni se pare, catego­ric, alta. Şi ea nu poate nesocoti titlurile de autentică nobleţă cul­turală, între cari acela al Bibliote­cii Naţionale, e dintre cele dintâi. Perpessiciers ara CARNET PLASTIC MARGARETA STERIAN, una din­tre cele mai reprezentative talente ale plasticei moderne româneşti, prezintă în atelierul său din strada Vasile Lascar No. S. pânzele pictate în ultima vreme. Cu sensibiltatea de culoare care îi este proprie, d-na Margareta Ste­rin, reuşeşte să imprime peisagiului, fie că reprezintă o mănăstire pier­dută în munţi, fie că ne arată o conglomerare de care într-un peisaj citadin din lirism care-l transfi­gurează, ridicăndu-l către tot ceace „motivul pictural“ are mai esenţial. O expoziţie Margareta Sterian nu s-a mai văzut de mult. Prezentarea lucrărilor din atelierul propriu al artistei ne bucură pentru că ne dă din nou prilejul să-i urmărim evo­luţia şi ne întristează, că nu se poate adresa marelui public de a­­matori de artă ci doar unui grup restrâns de prieteni privilegiaţi. Sperăm că pe curând, arta aşa de sensibilă a Margaretei Sterian să poate fi împărtăşită într'o expo­ziţie publică spre desfătarea ama­torilor de autentic modernism. Reproducerea din ziarul nostru, reprezintă „Călăreţii" pictură din ultimele producţii ale artistei Mc. * Ultimul număr a săptămânalului „Beaux Arts“ închină lungi articole asupra expoziției „Les Tresors de Reims“ de la „Orangerie des Tril­­­unes“ despre care am vorbit într'un carnet trecut. * La­ Paris a apărut de curând o nouă publicație pentru bibliofili, „Gazette des Amis des Livres“ scrisă în întregime de Adrienne Monnier. * In capitala Franţei s-a construit, din iniţiativa d-lui Fernard Euge­­rand, o societate a „Tezaurelor de Artă din Bisericile Franţei" peutru a întocmi, în legătură cu Direcţia Artelor Frumoase, un inventar fo­tografic al obiectelor de artă împo­­dobind bisericile franceze și a în­cerca să coordoneze arhivele și re­zervele fotografice deja existente. Bibliografie ■ Enciclopedie Fhoto­­graphique de i‘Art: Le Musée du Luovre, voi. II. Paris 1533. Edit. Tel. Louis Hourticq: La Jeunesse de Ponssin. Paris 1933. Edit. Hachette. I------------------- * --------------------­

Next