Cuventul, aprilie 1938 (Anul 15, nr. 3190-3206)
1938-04-04 / nr. 3193
Pag. 2 CREŞTINĂTATE In ultimul număr al revistei Curierul, pe care o redactează cu atâta dragoste şi pricepere câţiva fruntaşi ai vieţii spirituale şi culturale din Sibiu, cetim un articolaşi program cum nu prea se întâlneşte în revistele româneşti. Redacţia Curierului mărturiseşte pe faţă că nu vrea să discute atâtea „chestiuni arzătoare”, nici de ordin politic nici de ordin cultural. In primul rând interesează viaţa morală. „De aceia a scrie economie politică sau critică literară şi a pretinde că faci o operă de informaţie şi educaţie a publicului, neglijând complet problemele atât de adânci ale sufletului, înseamnă a clădi pe nisip. Revenirea la idealurile absolute de viaţă, cinste, curăţenie şi dragoste de aproapele, e intru totul posibilă şi de dorit astăzi. Sunt atâtea conflicte in lume care nu îşi găsesc soluţia. Toată civilizaţia modernă s’a clădit neglijând perceptele de viaţă creştină arătată mai sus, punând temelie lumii pe ură, frică, gelozie şi egoism. Fiecare conflict actual, fie de ordin personal în societate sau în lume, vine numai din unul sau altul din păcatele acestea. Chiar organizaţia modernă a statelor are la baza ei recunoaşterea supremaţiei acelor păcate. Pentru schimbarea acestor lucruri nu avem nevoie de alte sisteme sau doctrine ci de oameni schimbaţi, noi”. Am transcris acest lung citat nu pentru „noutatea“ lui — căci repetă doar străvechiul mesagiu evanghelic , ci pentru semnificaţia lui. Iată deci o revistă de cultură care neagă eficacitatea oricăror forme de cultură europene existente. Care neagă, în acelaş timp, justificarea morală a statelor moderne, născute şi crescute din „ură, frică, gelozie şi egoism“. Dacă n’am ceti rândurile acestea într’o bine cunoscută ortodoxă revistă din Sibiu — am fi siguri că le-a scris un teoretician al lui Oxford Group • Movement, care explică toată suferinţa omului modern şi toate dezastrele sociale şi politice contemporane, tocmai prin dominarea acestor patru forţe demoniace: ură, frică, gelozie şi egoism. Dar să trecem peste afirmaţiile acestea excesive (excesive întrucât degradează şi anihilează întreaga istorie). Observăm însă un primat al vieţii morale, care ni se pare semnificativ. „Sistemele“ europene aşează viaţa morală alături de celelalte activităţi ale spiritului omenesc; nu o neagă, nici nu o oprimă — dar nu-i acordă exclusivitatea, primatul absolut. Curierul mărturiseşte însă, categoric, că nimic nu se poate creia durabil — nici în ordine culturală, nici în ordine politică — dacă nu izvorăşte dintr’o puternică înnoire sufletească, dintr’o viaţă morală majoră. Asta înseamnă, desigur, o reîntoarcere la izvoarele creştine. A celui mai arzător şi „revoluţionar“ creştinism: mesagiul Mântuitorului, predicaţia evanghelică, apostolatul. Nu avem de ce să ne temem, descifrând setea aceasta de creştinism absolut (adică, împotriva istoriei) într-o revistă ardelenească. Dacă am fi întâlnit-o în mediile protestante sau „culturalizante“, am fi bănuit numaidecât „influenţele“, bune sau rele, Oxford Group sau adventism, dar influenţe. Revista sibiană ne confirmă însă autenticitatea, autohtonia acestui mesagiu. In istoria creştinătăţii, deseori s’au ivit asemenea mişcări „absolutiste“, apocaliptice şi profetice. Deseori viaţa creştină a fost valorificată ca o aşteptare, ca nădejdea într’o apropiată mântuire a neamului omenesc, fie prin „apocalips“ , fie prin începerea unui nou Ev, al libertăţii spirituale şi al Sfântului Duh, cum proclama stareţul calabrez Gioacchino da Fiere. De mai multe ori am mărturisit credinţa noastră că o adevărată şi românească trăire totală a vieţii creştine — ar putea creia un om nou, adică un nou tip de umanitate europeană. Când atâtea state au la temelia lor instincte luciferice, sau în cel mai bun caz slăbiciuni omeneşti — România, fructificând mesagiul creştin, ar putea realiza nu numai o nouă formă istorică, ci şi un nou tip de umanitate. Şi acest om nou nu va putea lua fiinţă, cum spune foarte bine Curierul, decât printr’un primat absolut al vieţii spirituale. Din acest punct de vedere, toate celalalte activităţi sunt zădarnice, iar toate creaţiile clădiri pe nisip... Mircea Eliade Waffi1 OMNIBUS Domnişorul Georges, un tânăr sub treizeci de ani, cu livretul militar in regulă şi proaspăt licenţiat în filosofie, cu specialitatea in măsurătoarea metacarpului de la mâna stângă, un colectiv masculin, arată deja o vreme simtomie de explozii faţă de întreg corpul profesoral, neserios şi nepregătit suficient în ştiinţa contemporană a testelor şi antropometriei. Mai mult, nici nu permite discuţii asupra acestui subiect cu nespecialiştii. Delicioasă naivitate! Intr’o zi am avut nefericita inspiraţie să fac unele observaţii, desigur in legătură cu riguroasele ştiinţe, dar mi-a retezat-o scurt. N'am rănit niciodată. încă mă doare. — Domnule, ştiu precis că n’ai măsurat 18.292 de români, limita inferioară, absolut necesară, pentru a obţine dreptul să vorbeşti în atari chestiuni. Deci, te rog... Dealtfel am să te pun la punct odată aşa cum trebue. Nici dumneata nici tot corpul profesoral nu ştiţi să faceţi o fişă individuală. Mă sufocă organizaţia acestui stat, indiferenţa lui, care duce până la apatie faţă de ştiinţă. Atunci n’am putut să răspund; probabil din cauza timidităţii nu mi-a venit in minte declaraţiile d-lui profesor Isăceanu, făcute cu mult humor intr’o şedinţă a congresului de filosofie. .Cum însă, îl servesc pe d. Georges. Dragul meu, fără să nesocotesc prestigiul tău de metacarpolog, spun că n’ai dreptate. La noi se fac fişe individuale. Un caz. Domnul profesor Isăceanu povestea cum mergând pe o şosea care ducea dela Dorohoiu spre un sat din împrejurimi, s’a întâlnit cu un dascăl care transporta într’o căruţă mai mulţi saci plini cu fişe individuale. Le aducea din comuna vecină, unde le copiase dela un coleg mai priceput. Ce zici? Aşa-i că n’ai dreptate? Dar mai sunt cazuri. * Domnului Cezar D., — din Cluj. Care sunt cei mai imbecili intelectuali din România? Din lipsă de spaţiu nu vă putem servi. Cereţi alte lucruri. * O amintire. Eram prin anul trei, şi dimpreună cu trei colegi, între care şi psihotehnicianul Georges, ne răcoream la o masă din marginea lacului Cișmigiu. Dar importantul. Apare un domn bine legat. D. Georges se aprinde; e un tip insuportabil, are orbita stângă ceva mai mică decât cea dreaptă, și inaptitudini muzicale. Cântă oribil. Pe cuvântul de onoare. Intră o doamnă, tânărul Georges şi mai iritat. Exclamă: Nu mai pot, mă sufoc! Are tibia stângă şi sternul prea desvoltate, şi talent pentru înot. Am rămas uimiţi. Autolycus Este poporul românesc un popor tânăr? Se vorbeşte adesea despre poporul nostru, ca şi despre alte popoare din Răsăritul Europei sau din America, spre deosebire de popoarele din Apusul continentului nostru, ca de popoare tinere. Fireşte că această noţiune care ne aşează într’o anume categorie spirituală, merită să fie adâncită: ce înseamnă vârsta unui popor? De obicei, considerându-se neamul ca un organism viu, i se atribue evoluţia obişnuită unui asemenea organism: naştere, tinereţe, bărbăţie, bătrâneţe şi moarte. Ar fi vorba, aşadar, de evoluţia, de îmbătrânirea rasei, considerate ca un organism unitar. Dar deosebirea între individ şi neam este tocmai deosebirea între finit şi infinit, între trecător şi etern; individul se perpetuiează în neamul său şi procreaţia este continuă de la începuturile vieţii omeneşti pe glob. Pentru ar mult fizic, un neam ar trebui să înceteze cu totul de a se continua, ceiace nu s’a văzut până acum. Trebue însă să ţinem seamă că de noţiunea de neam sânt legate şi elemente de cultură, limbă, în primul rând, religia, aşa cum o înţelege, civilizaţia creatoare. Acestea se pot naşte se pot pierde, cazuri sânt multe în istorie. In afară de accidente, ca năvăliri de popoare cuceritoare, supunerea politică şi culturală, cari uneori pot aduce desnnţionalizarea unui neam, s’a spus că civilizaţia însăşi este o cauză de îmbătrânire Civilizaţia creiază o tradiţie care de la o vreme împiedică elanurile noi, este un făgaş al spiritelor, ce devine apăsător. Mai mult decât atât civilizaţia creatoare,care prin elementele sale vii, cuceritoare, este la început un semn detinereţe, după trecerea primei epoci, devine adesea o formă moartă, careîmpiedică spontaneitatea creatoare. Aşa, a fost în pictură academismul fată de Renaştere, în antichitate, cultura alexandrină fată de cea clasică grecească. In acest sens s’a vorbit despre tinereţea poporului român, care n’a avut în trecutul său sbuciumat, prilejul să aibă o civilizaţie proprie originală, posibilităţile de cultură creatoare abia acum încep. Chiar în acest sens lucrurile nu stau tocmai aşa; n’am avut fireşte, în veacurile trecute, o mare literatură şi o mare artă de valoare europeană, dar am avut din moştenirea romană şi creştină elementele prime, de temelie ale unei civilizaţii, care a format o tradiţie de-a lungul veacurilor. Numărăm în această privinţă: creştinismul nostru, care este mai vechi decât al tuturor popoarelor dimprejur, este creştinism antic, n medieval, apoi un anumit simţ «— legalitate şi de măsură coborît îh spiritul popular, care este moştenit* latină noţiunea de st*tt ii tradiţie dinastică, existente îa noi din «'Sacul al XTV-lea. Se ştie că noi am fost din veacurile al XV-lea până în al XVIII-lea protectorii ortodoxiei întregi, şi deci ai civilizaţiei, în tot sud-estul Europei Aşa privite lucrurile, nu sântem aşa de tineri, dacă tinereţea înseamnă pentru un popor lipsa unor rădăcini adânci spirituale în trecutul său. Dar, din punct de vedere istoric, este neîndoios că a împărţi popoarele în tinere şi bătrâne, după gradul lor de civilizaţie, este nu numai naiv ,dar poate duce la concluzii false cu privire la viitorul unui popor de veche cultură. S’a întâmplat desigur ca o tradiţie culturală să apese asupra darurilor creatoare aleunui popor împiedicându-le să se manifeste, dar nu s’a văzut ca o civilizaţie să omoare un popor. Dimpotrivă, sânt cunoscute în istoriecazuri de renaşteri culturale, când |Un popor dă, după o perioadă de de[decadenţă, o altă civilizaţie, în alte iforme Astfel, poporul grecesc, după ce a dat civilizaţia- dlaeică, a mai jdat, tn tțvuo-siiiinr »* .›‚■‡‚ cea bizanjtfbH,popor'i*. rr»-r..-ftz tiupă civiliza- J frA ntlândîS a ««‘.adralelor mediejvale, a mal dat țv* două civilizații; ; ce» tlfitleă •iii« ».mea lui Ludovic •XIV ș) cea rome oPorană. Cine poate spune că azi Italia, care a dat jRoma antică şi Renaşterea, nu trăeşte din nou, cline de tinereţe creatoare? Aşadar, chiar în domeniul civilizaţiei, popoarele n’au evoluţia simplă a vieţii individuale, epoci de tinereţă pot urma după cele de bătrâneţe. In această privinţă, este foarte interesantă teoria unui istoric german de mare talent şi erudiţie, Hans Bühler în cartea sa, Kultur des Mittelalters. El socoate că una din principalele probleme ce se pun istoricului este să stabilească ritmul vieţii unei epoci care poate fi un ritm de tinereţe, de bătrâneţe sau de maturitate, nu după o evoluţie fatală, ca cea a individului, ci după ridicarea, din cauze mai ales economice, a unor clase noi la conducerea societăţii, sau, dimpotrivă, păstrarea îndelungată a celor vechi cu interese conservatoare. Astfel Buhler găseşte în Evul Mediu trei perioade, care corespund celor trei vârste, dar în ordinea următoare, la început, de la căderea Imperiului Roman până la Cruciate, este epoca bătrâ-neţii (senectus), lumea trăeşte din [civilizaţia antică, fără a crea nimicnou, este epoca unei aristocraţii agricole restrânse şi conservatoare. [Epoca următoare, a cruciatelor, este epoca tinereţii (juventus), a marilor avânturi ale cavalerilor ce merg să cucerească lumea, e epoca catedrale- lor gotice ce înfruntă parcă legile gravităţii, atunci se ridică dintre ministeriali, oameni de arme, o nobilime nouă, numeroasă şi războinică. Epoca a treia, după cruciate, e a maturităţii (virtus), oameni calmi şi socotiţi, regi cari caută cu orice mijloace să-şi întindă stăpânirile, predomină literatura satirică, criti- ca ce pregăteşte Reforma atunci se ridică burghezia formată din negustori socotiţi şi ponderaţi. Fără îndoială că în această teorie este mult adevăr şi e interesant, s-o aplicăm şi istoriei noastre. Desigur nu vom putea şti niciodată ritmul în care au trăit strămoşii noştri înainte de întemeiere, dar este sigur că a urmat o lungă perioadă de tinereţe, epoca întemeierii statelor, a luptei împotriva Turcilor, Ungurilor, Polo-nilor, toate, popoare mai mari şi mai puternice ca al nostru. Numai un ritm tineresc de viaţă a putut visa o izbândă într’o asemenea luptă inegală. E vremea unor oameni noi, ieşiţi din umbrele pădurilor şi de pe ogoare, ca să creeze o ţară. Papă, aceia, după sfârşitul luptei cu Tur-' eii ,a urmat la sfârşitul veacului al XVII-lea şi mai ales în al XVIII-lea, epoca fanariotă, o epocă de bătrâne- iţe. Românii trăeşi cultural din scort-4 la clasică elinească, nu mai pot avea putere de rezistenţă, e vremea, când boierimea devine conservatoare, se stabilizează în rangurile şi îrn averile ei. Nu se poate nega primei jumătăţi a veacului al XIX-lea ritmul tinereţii, când se ridică tinerii boieri cu carte din Apus creând o literatură nouă când nasc nă-« dejdi mai bune, cu încercări tinereşti, ca aceia a revoluţiei dela 1848, iar domniei înţelepte a lui Carol I, ritmul bărbăţiei. Atunci, se formează la noi o clasă burgheză de negustori şi industriaşi, atunci toată politica ia un aspect de măsură şi chibzuială, cu amânarea nădejdiilor nebune. Şi după aceia, prin război, prin ridicarea economică a ţărănimii, prin intrarea în societatea românească a elementelor din nouile provincii Şi prin putinţa dată tinerilor cu carte de a se ridica mai mult ca înainte, s’a format iarăşi o lume nouă în societatea românească. Ritmul ei nu poate fi decât iarăşi al tinereţii; tinereţea e creatoare şi opera ei rămâne s’o constate* s’o judece istoricii ce vor urma generaţiei noastre. P. P. Panaitescu «1 BLOC D. JEAN VIGNAUD, autorul cunoscut al „Sarati le Terrible” şi „l’Ange du 13 e jour”, a fost ales pentru a doua oară preşedinte al societăţii oamenilor de litere din Franţa. Fostul preşedinte al Asociaţiei criticei literare este cel mai desemnat pentru a conduce destinele vechii societăţi, care în curând va serba a 1000 aniversare. D. Jean Vignaud va continua în primul rând să apere interesele membrilor societăţii, după cum spune d-sa în alocuţiunea ţinută după alegerea sa ca preşedinte: „Societatea oamenilor de litere are de susţinut revendicări sociale şi materiale, căci scriitorii sunt, după cum se ştie, loviţi pe nedrept de impunere iar retragerea pe care societatea poate să le-o ofere vechilor slujbaşi ai gândirii, este de fapt insuficientă”. Pe de altă parte, noul preşedinte va lupta pentru a mări strălucirea spiritului francez ţările lui, în toate manifes-JURIUL Penclubului polonez, alcătuit pentru a premia cea mai bună traducere din poloneză, a acordat zilele acestea un premiu de 1000 zloţi scriitorului bulgar Christo Wakarelski pentru tălmăcirea în bulgară a mai multor opere literare poloneze, printre cari cea mai de seamă „Ţăranii“ lui L. Reymont. SUB ÎNGRIJIREA Pr. Eugenio Bărbulescu a apărut „Prohodul Domnului”, tip. Cărţilor Bisericeşti, 1938. Această slujbă s-a tipărit prima dată tocmai acum 102 ani de ieromonahul Macarie, ajutat şi îndemnat de Chesarie episcopul. De atunci până acum s’au dat lumii multe ediţii ale prohodului, mai mult sau mai puţin reuşite, în majoritate făcute însă pentru speculă. Anul trecut, Pr. E. Bărbulescu a pornit într’un gând curat tipărirea sfintei slujbe înfăţişând-o dintr’o ediţie îngrijită. Acum această muncă a fost desăvârşită, iar lucrarea poate fi socotită ca ştiinţifică. Textul este complect revăzut, după originalul grecesc şi comparat cu traducerea lui Macarie. In felul acesta s’au îndeptat multe greşeli de interpretare, redându-se poesiei toată frumuseţea mistică pe care a avut-o cândva. In afară de textul prohodului, la început, autorul dă două colinde de Florii culese din gura poporului. Prezentarea tehnică este în spiritul tipăriturilor de ritual. Pentru uşurinţă, exemplele de melodie au fost transpuse de pe notele psaltice pe cele liniare, accesibile tuturor. Momentele principale ale patimilor sunt ilustrate cu iconiţe în culori de pictorul Avakian. Cercetând-o, cartea ne desvălue singură dragostea cronicărească cu care a fost alcătuită. Cei ce fac asemenea muncă, ar trebui să fie mai bine înţeleşi şi sprijiniţi, spre mândria noastră. PANOPTICUM ¥ ¥ ¥ Cu d. Georgescu-Delafras despre cărţi, scriitori şi mai ales, literatura tânără CARNET PLASTIC Tramvaiul 14. Brătianu—Pake.— Dintr’o piaţă se pornesc mai multe străzi. Deoparte şi alta case ale căror proprietari, se pare, sunt oameni cu birouri, familii şi gânduri domestice. Pe-o stradă — Popa Nan — cea mai mare clădire este a Editurii „Cugetarea”. Cu directorul ei, d. Georgescu- Delafras am intrat imediat în vorbă. Era într’un birou cu cărţi multe, mape de hărţii şi voie bună. — Cu ce vă prezentaţi anul acesta pentru „Săptămâna cărţii“ — şi cum vedeţi, în viitor, această săptămână? — „încă nu ştiu cum va fi organizată săptămâna cărţii. Şi, drept răspuns, parcă nie n’aş vrea să se organizeze ceva. Am sentimentul că s’a banalizat această „săptămână a cărţii” şi ar fi bine, cred, să nu se facă nimic anul acesta, pentru a se organiza la anul cu mai multă amploare şi mai mult entuziasm din partea tuturor”. —Programul editurii? — „Vor apare in curând in editura mea: Ogio-San de I. Timuş; Satele de B. Iordan; Cruce şi naţionalism de Al. Lascarov-Moldovanu; O partidă de poker de Damian Stănoiu Vecinul (nuvele) de Victor Papilian- 1907, vol. I, de Cezar Petrescu; Mizerabilii (Ediţie nouă) de Victor Hugo, Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa; Dialectica Naţionalismului de Nicolae Roşu, etc. Deci după cum vedeţi din schiţa programului înfăţişat am dat o deosebită atenţie atât literaturii româneşti cât şi literaturii străine”. — Despre literatura românească tânără? — Am toată dragostea să editez cât mai multă literatură românească tânără. Dar să ’ndeplinească două condiţiuni: subiectele să intereseze să fie scoase din marele frâmântăr sociale prin care trecem şi să fie tratate cu talent. Un scriitor începător trebuie să fie mai întâi deplin convins că natura l-a înzestrat cu harul divin al creaţii artistice şi, deasemeni, să aibe conştiinţa că răspunde unei chemări. Scrisul nu poate fi numai o simplă profesiune ci trebuie să fie şi un apostolat. A spune frumos cum se face dragoste este ceva dar nu prea mult. Despre asta se vorbeşte de mii de ani şi se va vorbi mereu. Dar a spune frumos şi convingător cum să ne ridicăm din starea în care ne găsim, cum adică să devenim oameni buni, ordonaţi, drepţi, plini de caracter, împătimiţi de darul muncii şi al creaţiei şi, mai ales, cum să devină Românii un popor robust, sănătos la minte şi la trup v a spune lucrurile acestea cu talent şi cu temei este ceea ce se cere, cred eu, unui scriitor român din zilele noastre. O asemenea literatură mă pasionează şi pe ea nu numai c’o doresc dar sunt gata i’o editez”. Şi despre propunerea dvs„ făcută Societăţii Scriitorilor Români, când veţi edita volumele recomandate? Veţi continua şi’n viitor această iniţiativă? „Am făcut Societăţii Scriitorilor Români propunerea ca să-mi remânie. Joia trecută a încetat din viaţă, după ce a fost îndelung chinuit de o boală necruţătoare, prietenul nostru pictorul Bob Bulgarii. Dragostea de viaţă pe care o mărturisea şi devotamentul nemărginit al celor câţiva camarazi, de veghe până la urmă, n’au putut împiedeca inexorabilul sfârşit. Pentru noi care l-am văzut purtând podoabele unor gânduri, ce semănate în puternica lui simţire, trebuiau să dea roadele unor nădejdii comune, moartea care ni l-a răpit ni se înfăţişează nedreaptă şi numai creştineasca noastră înţelegere şi resemnare ne ocroteşte de Clipele cernite sub bolta cărora , trăim durerea acestei despărţiri, ne I împiedică să-l privim pe Bob Bul. Saru cu ochiul rece al judecătoru- lui. Adânca şi mistuitoarea tristeţe ne spune în faţa ornicului său oprit, nouă care ne-am obişnuit să legăm judecata de simţire, că am pierdut în acelaş om, un prieten şi un făuritor cu uneltele pregătite pentru temeinice înfăptuiri. Notă biografică. — Născut la 17 Mai 1907 în Huşi, a urmat liceul şi Facultatea de Litere la Bucureşti. A scos revista „Lumea nouă” în 1929 şi a debutat în pictură la expoziţia colectivă a Salonului Oficial din anul 1929. Expoziţia de pictură a d-lui M. Teişanu organizată in atelierul său ■lela Muzeul Teodor Aman din str. C. A. Rosetti, continuă să înregistreze un frumos succes de presă si ■mblic. La galeria Weidenstein din NewYork, s’a inaugurat de curând o mare expoziţie a Portretului de la Impresionism şi până în zilele noastre. Cele mai mari colecţii publice şi private şi-au dat concursul neutru izbânda acestei manifestări, împrumutând opere caracteristice de Manet, Berthe, Morisot, Renoir, Degas, Toulouse-Lautrec, Cezanne, Daugnin, Derain, Forami, etc. * Am anunţat într-unul din „Carnetele trecute de solemnităţile care vor avea loc la Reims. Aflăm acum că Anglia a anunţat participarea ei cu un grup de personalităţi care vor remite în cadrul unei solemnităţi, E. S. Cardinalului Suhard, arhiepiscop de Reims, o copie exactă a Stindardului pe care-l ţinea Ioana d'Arc in ziua încoronării lui Carol I al VlII-lea. Această relicvă oferită Franţei a fost cumpărată cu rezultatul unei subscripţii făcute în Anglia. * lt .ijROMAIRE: Decoraţie pentru „Şcoala de Farmacie” din Paris. Această sugestivă operă este expusa in momentul de fată la şcoala de arte frumoase, este una din cele mai impresionante lucrări comandate artiştilor tineri de Statul Francez pentru împodobirea instituţiilor publice. Trebue să amintim că aceste comenzi făcute tinerilor artişti, fac parte dintr’un sistem inaugurat de curând de oficialitatea francez Cuvântul oman de trei autori tineri, cu trei lucrări ce nu găsesc editor. Un volum de poezii, unul de nuvele, unul de esseuri. Aceasta tocmai pentru a scoate la iveală şi-a încuraja pe tinerii cu talent. Aceste trei volume vor fi tipărite în chiar cursul acestui an. Dacă iniţiativa nu va reuşi voi continua şi în anii următori să fac acelaşi lucru. Şi dacă, bineînţeles, împrejurările îmi vor permite. Intenţia, însă, îmi va rămâne”. — Problema traducerilor în româneşte? — „Traducerile din operele mari ale literaturii străine alcătuesc un punct însemnat al programului meu editorial...”. Un telefon. O livrare de cărţi, urgentă. Sunt invitat şi mergem împreună la depozitul de căii. Trecem prin toată vasta clădire de geamuri, de lumină, motoare şi dulapuri de cărţi. Convorbirea noastră s’a sfârşit. In amintirea celor doi fii morţi în război, vicontele de Fontenai, ambasador al Franţei şi vicontesa de Fontenai au dăruit statului francez un palat plin cu opere de artă şi cu amintiri. Acest palat a fost construit la începutul secolului al XVIII-lea pentru marchizul Alegre, mareşal al Franţei şi a fost cumpărat mai târziu de către Rege pentru a adăposti în el pe „fermierii generali”, printre cari se afla faimosul Duverney, consilier financiar al Doamnei de Pompadour și fondator al Școalei Militare. Luni 4 Aprilie 1938 Falsuri amuzante şi falsuri artistice Sub acest ademenitor titlu, d. Henri Stahl, profesor la Şcoala Superioară de Arhivistică Şi Paleografie şi Expert Grafolog pe lângă Curţi şi Tribunale, tipăreşte un extras din enorma sa arhivă de peste 1800 rapoarte de expertiză grafică, întocmite în decesul aproape a 4 decenii de profesiune. Un extras pentru uzul amatorului de sensaţional, în care elementul propriu zis tehnic e cât se poate de redus, ba chiar înlesnit de reproducerile şi măririle fotografice ale câteorva din piesele de faimă, ale escrocilor. Dar un extras destul de convingător şi de instructiv, pe care nu numai îl citeşti, cu o patimă cu atât mai interesată cu cât epoca de astăzi e mai săracă în escrocherii celebre, dar şi cu o participaţiune mergând de multe ori până la satisfacţiile iniţierii. Căci d. Henri Stahl nu e numai expertul abil, căruia toate îi cad în plasă şi care, la fel cu Ochilă, faimosul erou din basmul lui Creangă, ar fi în stare să ghibăcească ascunsă după lună, pe fata împăratului prefăcută în pasăre d-sa mai este şi un excelent pedagog. Cazurile ce d-sa expune, oricât ar pleca din aride pagini de raport şi expertiză tehnică, devin crâmpee de viaţă, cu pulsul lor de fel mecanic, ce reţin ca adevărate reconstituiri ale unuia din cei maiatentaţi autori de literatură aventuroasă. Am spus că lucrarea d-sale are şi darul de a iniţia, evident nu în arta, ori-i cum dificilă a falsificărilor, cât în aceea, şi mai dificilă dar şi mai inteligentă, a identificării falsurilor cu un cuvânt al expertizelor grafice. Graţie acestei iniţieri, şi d. Herr Stahl va înţelege, desigur, şi vai ierta orgoliul unui tânăr discipol, îmi îngădui să atrag atenţiunea d-sale că la pagina 20 din excelentul său breviar, tipograful a schimbat legendele de sub figurile 3 şi 4. Cecul achitat la Arad are într’adevăr un scris mai nervos şi mai nesigur, în timp ce acela dela Timişoara un scris cu mult mai stăpân pe sine. Ceea ce, un treacăt fie spus, poate duce şi la concluzia că Samuel Cohen, alias M. Păuceanu, alias (dar vă invit să citiţi la pag. 30 cele cinci rânduri pe cari se înşiră titlurile de Grande de Spania, cum zice d. Stahl, ale acestei proteice personalităţi ambulante), la concluzia că suszisul a luat ruta Arad-Timişoara şi nu invers. Cu un milion şi jumătate in pungă, omul nostru avea toate motivele să se simtă la largul său. Uşurinţa cu care-l încasase pe primul augura o lovitură la fel de expeditivă, ceea ce se şi întâmplă, câteva ceasuri mai târziu şi înainte ca soarele să-şi fi terminat, cum spune poetul cursa zilnică. Scrisul de la Timişoara este mai mult decât al unui escroc, intrat definitiv, în pielea lui profesională, de saurian cu sângele rece; el este scrisul unui „domn“ stăpân, nu numai pe sine, dar şi pe trei milioane de lei, încasaţi, cum aşa de sugestiv ne spune, şi totuşi propriul dintr’un condeiu. In fond, şi iată încă una din sugestiile generoase ale lucrării d-lui Henri Stahl, toţi clienţii aceştia, cum aşa de părintesc le spune, nu sunt nişte escroci de rând, borfaşi sau gangsteri, lucrând care cu căluşul, care cu revolverul. Trec peste faptul că ei nu fac moarte de om, ceea ce încă ar putea să dea o idee despre manstietudinea caracterului lor şi mă opresc la instrumentul de care aceştia fac uz şi care e întotdeauna din arsenalul celor mai nobile îndeletniciri ale spiritului: hârtie de calc, gumă, creion şi stilou. Ne află aşadar, in faţa unei categorii de escroci, de elită, sau mai simplu a escrocilor intelectuali. înţeleg, acum, pentru ce majoritatea unor atar tâlhari ţin, cu dinadinsul, să li se dea postul de bibliotecar (din nefericire unic) al Văcăreştilor şi pentru ce încă nu s’a consolat cu verdictul care l-a liniştit pe cinci ani de zile, autorul acelor operaţiuni valutare, de pe urma cărora s’a ales cu cel mai impunător block-haus din Capitală. Pe dumnealui nu-l cunosc decât din câteva reproduceri fotografice, de epocă, în cari virtuţile fotogenice nu erau mai presus de o anumită prestanţă şi majestate a boiului. Cunosc în schimb block-hausul. Trec, aproape zilnic, prin umbra impunătoarelor lui ziduri de cetate şi zilnic, aproape, mă gândesc cu admiraţie la proprietarul lui, pe care o orânduire socială prea vigilentă , ţine departe, între ziduri tot de cetate, dar şi cu sentinelă la poartă. Şi dacă nu mi-ar fi teamă de ochiul vreunui indiscret, nu odată mi-aşi scoate pălăria, în memoria stăpânului lor, în faţa acestor ziduri, mute ca pământul, cu toate că atâtea trebue să fi văzut şi auzit. Dacă falsurile acestui mare proprietar urban fac parte din categoria celor amuzante sau artistice, iată ce mi-e mai greu să decid, de vreme ce nu figurează printre „cazurile“ prezentate de d. Henri Stahl. Cred, mai curând, că se cuvin așezate intr’o categorie cu totul aparte, de falsuri nec-plus-ultra, jude-« când după extraordinarele lor beneficii. Altminteri dacă ne gândim bine, amuzante, artistice sau tâmpite, falsurile sunt cu toatele de uri singur fel, tragice. Tragice, pentru bietele noastre pungi de contribuabil căci după o bună şi veche darin din strămoși doar noi plătim toate oalele sparte. Perpessicius