Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)

2014-08-14 / nr. 548

Luni, 4 august, Sibiu A­llu, din ziare, că Muzeul Literaturii Române e pe cale de disoluție. Pro­prietarii clădirii au recuperat-o, așa nncit instituția trebuie evacuată. Ministerul Culturii n-are soluții onorabile la îndemînă (și nici nu pare să le caute). Primăria Capi­talei are alte priorități. O manevră de avarie pare să fie mutarea birourilor și a adminis­trației muzeului în atotprimitorul mausoleu de la Casa Scînteii. Patrimoniul propriu-zis n-are însă, deocamdată, un spațiu adecvat de depozitare și de expunere. Practic, tezaurul unic adăpostit pînă acum de casa din bule­vardul Dacia este scos din circuitul public. Toate „urmele“ lăsate în memoria țării de scriitorii ei (de la Eminescu la Noica) sînt transformate, astfel, în praf de arhivă, îm­prejurarea mă pune într-o stare de intero­gație cronică: 1. Dacă aș fi proprietarul casei, aș dormi prost știind că, prin legitima reîntregire a a­­verii mele, am provocat surparea unei insti­tuții esențiale a culturii românești. Pe de al­tă parte, admit că n-am voie să pun în dis­cuție dreptul la proprietate al nimănui, mai ales pe fondul exproprierilor abuzive din pe­rioada comunistă, în cazul acesta, singura ie­șire rezonabilă ar fi despăgubirea proprieta­rului cu o sumă corectă și păstrarea clădirii. Cum de nu se găsește nici o instituție a sta­tului, sau nici un bogătaș iubitor de cultură, care să asigure un asemenea demers? 2. Cu ce se ocupă, în fond, Ministerul Cul­turii? Dacă mă gîndesc bine, în ultimii ani, n-am auzit de nici o ispravă consistentă Andrei PLEȘU nici așa, nici altminteri Note, stări, zile propusă, susținută și finalizată de acest „înalt for“ executiv. Nimic cît de cît înnoitor, curajos, spectaculos, în activitatea Ministe­rului. Se face doar o simplă și palidă admi­nistrație de (minimă) întreținere. 3. E din ce în ce mai limpede că guver­narea actuală nu dă doi bani pe cultură. Cînd o instituție culturală a ieșit din rînd printr-o subtilă și eficientă ofensivă în favoa­rea valorilor spirituale autohtone (mă refer la Institutul Cultural Român sub mandatul lui Horia-Roman Patapievici), politicienii au decapitat-o brusc, condamnînd-o la un biro­cratic anonimat. Probleme era cît pe-aici să aibă și Muzeul Țăranului Român. La fel, Bi­blioteca Națională. Acum, e rîndul Muzeului Literaturii Române, în schimb, discursul patriotic înflorește. Patetic, semidoct, electo­ral, el nu reușește, totuși, să acopere indife­rența, dacă nu chiar disprețul tacit față de tot ce l-ar putea justifica în planul valorilor și al creativității. 4. Nici Primăria Generală nu pare afec­tată de drama pe care o ilustrează cazul Mu­zeului Literaturii Române, cum nu e afectată nici de iminenta dispariție a patrimoniului arhitectural bucureștean (vezi, între altele, ce se petrece în zona Hala Matache). Benzile pentru bicicliști au oricînd prioritate față de manuscrisele marilor scriitori români. 5. Dacă ar fi să se organizeze un miting de protest, pariez că participanții ar avea aerul unei mici adunări de sectă. Mușterii care să strige „Ieși afară, javră ordinară!“ s-ar mai găsi. Dar „Salvați Muzeul Literatu­rii!“ n-ar prea avea succes. N-ar fi „fun“! Mai ales că nu poate fi cuplat cu o culpabilizare a Cotrocenilor... Luni, 11 august, București , ici cu Germania nu mi-e rușine! Și a­­­­colo, argumentele culturale par mi­­­­nore cînd e vorba de politică. Social­­democrații se luptă, inevitabil, cu conserva­torii creștini. Cine pierde? Herta Müller! Conservatorii propun ca laureata Premiului Nobel să devină „cetățean de onoare“ al Ber­linului. Senatul berlinez votează și propune­rea cade, pe bază de vot socialist. Să nu cre­dem că în joc ar fi fost cine știe ce privilegii. E vorba strict de un loc de veci garantat și de un abonament de folosire gratuită a mij­loacelor de transport. Pur conflict politic, în care Herta Müller e victimă „colaterală“? Sau antipatie pentru „ieșirile“ anticomuniste ale scriitoarei? Oricum, e jenant! Refuzul ce­tățeniei de onoare pentru un scriitor de talia Hertei Müller e dezonorant. Protestez trist, ineficient, fără iluzii. Am avut unele obiec­­țiuni față de cîteva judecăți prea radicale ale compatrioatei noastre. Dar o respect la fel de mult și deplîng excesele dubitative ale par­lamentarilor germani. __ __ M­ă cerusem deja în vacanță de la Mircea Vasilescu și mă pregăteam de o debranșare totală, fără mobil, fără laptop și fără dileme, undeva departe de București. Cu bagajele făcute, mai trebuia doar să merg două zile la o Școală de vară de film și antropologie vizuală (Longocampo DOX), organizată de Ionuț Pițulescu la Cîm­­pulung, o ultimă „branșare“, o ultimă corvoa­dă și gata. Am nimerit însă în pline „guerile“ voioase, practicînd „debranșări“­­ la carte. După ultimele pilule încrîncenate, cu „gue­rile necăjite“ și o lume „branșată“ care uită de sine, totul era făcut parcă special ca să mă binedispună și să-mi aducă aminte, amical, că la vie est ailleurs. Nu mă pot abține deci de la exercițiul hedonist de a povesti această experiență, chiar dacă știu că astfel de po­vești nu prea mai interesează pe nimeni. Cîmpulung însă vaut bien une pilule, ca să spun așa... Totul a început cu miracolul Vilei Goles­­cu, unde avea să se desfășoare Școala de va­ră. Construită de inginerul Vasile Golescu, absolvent al Ecole nationale des eaux et fo­­rets din Paris, la începutul secolului trecut, înconjurată de un parc maiestuos care urcă în terase pînă pe culmea dealului, vila te in­troduce direct în altă lume și te desfată din primele minute cu parfumul său desuet de trai bun. însăși istoria ei este un miracol, căci cele două fiice ale inginerului au locuit pînă la sfîrșitul vieții în această casă, nici ele, nici casa nefiind afectate de comunism. Dar Cîmpulung este plin de astfel de „mira­cole“, fiind, am impresia, singurul oraș din MUZEUL LITERATURII ROMÂNE Poveste musceleană Vintilă MIHĂILESCU .@hai-hui.ro Muntenia care a scăpat ușor de sistemati­zare, fără ca textura Centrului său Istoric să fie afectată semnificativ, o mulțime de super­be case vechi fiind repertoriate ca patrimoniu și păstrate neatinse pînă în ziua de azi. Fol­clorul local pune aceasta pe seama dîrzeniei localnicilor, moșneni din moși strămoși și ul­timii „partizani“ anticomuniști. Ceva adevăr este și în acest patriotism local căci, imediat după căderea comunismului, muscelenii au continuat cu obștea lor stăpînă pe dealurile și pădurile din jur, în care neamurile vechi au în continuare „drumurile“ lor, ca și cum comunismul nu ar fi trecut pe acolo. Unii adaugă însă și frica lui Ceaușescu față de orașul în care a fost trimis pentru prima dată în pușcărie: temîndu-se atavic pentru viața sa, se pare că acesta n-a călcat decît de vreo două ori în Muscel. A­cest miracol nu ar fi fost însă sufi­cient dacă vila nu ar fi fost preluată de fundația Pro Patrimonio și res­taurată, în cele mai mici detalii, grație diplo­mației și perseverenței lui Caroline d’Assay, inclusiv uriașul parc, devenit între timp un hățiș de nepătruns. Acum găzduiește „gra­țios“ mici tabere de creație, precum aceea de peisagistică, pe care am întîlnit-o cînd am a­­juns la vilă: o mînă de peisagiști români și francezi identificaseră cîteva „trasee de ră­tăcire voluntară“ — cum le-a numit un par­ticipant —, de plimbare sau promenadă prin împrejurimile orașului, raman bune, printre altele, pentru o cură de debranșare a pro­letariatului corporatist. Personal, credeam că știu tot despre această zonă, se pare însă că îmi scăpase esențialul, de la grotele din dealul Mateiașului, din care nu știam decît mausoleul și fabrica de ciment, pînă la i­­mensul conac Alimănișteanu, de unde vezi jumătate din Carpații Meridionali, și despre care nici măcar nu auzisem vreodată. Miracolele au continuat apoi datorită minunatului domn Hagi și mașinilor sale umblătoare. Cînd prima zi a workshop-ului nostru s-a încheiat, patru venerabile ARO, de peste patruzeci de ani, ne așteptau alinia­te afară pentru a face un­ tur de onoare prin Cîmpulung și împrejurimile sale. Pe unde treceam, mașinile claxonau, iar oamenii se ridicau în picioare și salutau, spre stupoarea celor 14 cursanți europeni, care nu înțele­geau cum de domnul Hagi e prieten apropiat cu toată lumea. De fapt, el a cumpărat toate aceste mașini, a luat în custodie Căminul cultural, construit în timpul comunismului de tatăl său, dascăl în Cîmpulung, i-a reno­vat pe banii săi și a înființat acolo un muzeu al mașinilor românești. Prioritatea o consti­tuie, bineînțeles, mașinile ARO, mîndria u­­nei generații întregi de musceleni. La in­trare, te întîmpină însă și un bust al lui Noi­ca, aparent pierdut printre utilaje. „A fost co­mandat de niște emuli, care s-au certat apoi între ei, nu știu, așa că bustul a rămas abandonat“ - îmi explică domnul Hagi. „Con­stantin Noica a stat însă în Cîmpulung în do­miciliul său forțat și mulți dintre copiii de a­­tunci, cu care Noica a făcut meditații, îi da­torează cariera lor. Așa că am cumpărat eu bustul și l-am expus deocamdată aici, ca un mic semn de recunoștință al obștei.“ Căci domnul Hagi, inginer constructor de fer, este și obștean, cu oile și vacile sale pe dea­lurile ce-i revin ca drumuri. Seara am fost invitați cu toții la casele de oaspeți ale familiei Hagi. Atenție, zîmbiți, sun­tem­ filmați din dronă!­­ ne-a avertizat cineva pe drum. Intr-adevăr, o ciudățenie metalică zbura deasupra noastră și, da, ne filma, era jucăria“ altui muscelean, care oferă tot „grațios“ imagini aeriene pentru site-ul Pri­măriei și alte publicități turistice ale zonei.­­*C­asele Hagi sînt, de fapt, două case vechi țărănești, dintre care una a fost­­ transformată în „casă musceleană“, după soție, cealaltă­­ în „casă aromânească“, după neamul său. Aici își exersează familia Hagi adevărata sa vocație: aceea de gazdă pentru orice inițiativă de suflet. Cum ați reu­șit să le faceți pe toate? — l-am întrebat eu. Vrearea armănească...­­ mi-a zîmbit el. In sfîrșit, nu poate fi neglijat miracolul politic, căci primarul tîrgului nu pare deloc să fie indiferent la toate acestea, așa cum este regula la noi, și a însoțit conștiincios am­bele tabere de creație. Are și propriile pro­iecte... Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus po­vestea așa, așa, de-o pildă... Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Admi­nistrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuțu. Despre noua ordine domes­tică și criza omului, Editura Cartier, 2013. SITUATIUNEA .Așa e că pînă acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici așa, nici altminteri ?“ (I.L. Caragiale) ■ I DILEMA! • Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014 El

Next