Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)

2014-08-14 / nr. 548

A­șa cum era de așteptat, premierul turc în exercițiu, Recep Tayyip Erdo­­gan, a cîștigat alegerile prezidențiale — primele cu vot direct din istoria acestei țări. Și astfel, omul forte de la Ankara și-a consolidat proiectul de putere personală. Urmează acum modificarea Constituției, în ideea întăririi prerogativelor prezidențiale. Este obiectivul fundamental al noului preșe­dinte, așa cum a fost formulat și în campania electorală. Pe la începutul ascensiunii lui Er­­dogan, modificarea legii fundamentale fusese planificată în vederea accelerării procesului de aderare a țării la Uniunea Europeană, prin reducerea rolului armatei sau consoli­darea independenței justiției. între timp, proiectul european al Turciei a fost înghețat, și nu doar din vina Ankarei, ci și ca urmare a respingerii ideii de apartenență a Turciei la Uniunea Europeană, în mai multe mari Ovidiu NAHOI EU și UE Va mai rămîne România o democrație liberală­ din Turcia. Nici Ungaria nu stă strălucit la acest capitol, după ce guvernul și-a subor­donat, aproape în totalitate, mijloacele me­dia. De altfel, subordonarea mass-media de către guvern este o trăsătură caracteristică unei „democrații neliberale“. Nu demult, în­­tr-o discuție cu oameni de afaceri și uni­versitari turci, aveam să aflu cum stau lucru­rile în țara lui Erdogan: atribuirea oricărei lucrări publice către una dintre marile com­panii turcești conține și obligația subînțelea­­să de a susține financiar un „bazin de presă“ - ziare, posturi TV și de Radio, pagini de In­ternet - bineînțeles, favorabile guvernului. Prezența sporită a statului în economie, primatul „interesului statului“ asupra socie­rii bine, România se află cumva prinsă la mijloc între aceste trei modele neliberale, capitale ale Vechiului Continent. Așa că la Ankara nu a mai rămas decît proiectul de putere, personal, al lui Erdogan, T T­urcia se menține astfel cu succes în grupa „democrațiilor neliberale“ din regiunea noastră, alături de Rusia și Ungaria. Ca să fim cinstiți, termenul de „de­mocrație neliberală“ a început să fie pus în circulație nu de liderul turc, ci de premierul ungar Viktor Orbán. Iar consacrarea a venit chiar într-un discurs ținut în această vară pe teritoriul românesc, la Băile Tușnad. Dar ce este o „democrație neliberală“? Pe scurt, un sistem în care liderul este ales sau plebiscitat de popor, prin alegeri mai mult sau mai puțin libere. Cît de libere sînt ale­gerile din Rusia știm foarte bine. OSCE a ex­primat critici și la adresa procesului electoral­i­­tății civile (oricum, ONG-urile sînt conside­rate nocive), intimidarea minorităților de ori­ce fel, naționalismul exacerbat însoțit de re­vizionism în politica externă, promovarea u­­neori agresivă a religiei dominante, reduce­rea pînă la desființare a sistemului de pro­tecție socială reprezintă trăsături funda­mentale ale statului „neliberal“. Le regăsim, în proporții și în forme diferite, la Ankara, Moscova și Budapesta. Idelul poate fi tentant, cîtă vreme pare să dea imaginea de stabilitate­­ . ___și unitate și chiar de dezvoltare economică, dacă ne uităm mai ales la Turcia — cazurile Ungariei și Rusiei rămînînd dis­cutabile. Ei bine, România se află cumva prinsă la mijloc între aceste trei modele neliberale. Și asta, înaintea alegerilor prezidențiale - deci într-un moment important pentru jalonarea viitorului ei, în cei 25 de ani de democrație, România a avut caracteristici ale modelului neliberal, însă niciodată pe toate deodată. A existat un proiect de putere personală, al lui Adrian Năstase, există și o aversiune decla­rată la adresa statului social, a președintelui Traian Băsescu­­ ca să luăm doar două e­­xemple. Dar dincolo de unele derapaje ale li­derilor, România a rămas, în linii mari și cu toate hibele ei, o democrație liberală. E ade­vărat, nu una consolidată: întrebarea este ce se va întîmpla în ur­mătorii ani. Vor reuși liderii României să consolideze o insulă de liberalism, în mijlocul atîtor proiecte de regimuri autoritare? Sau vom cădea și noi pradă tentației neliberale? Vom putea crea un model liberal de succes, cu stabilitate economică și cu o societate imi­tă în diversitatea ei? Și ne mai putem întreba dacă liderii co­munității maghiare se vor apropia de mode­lul de putere personală propus acum de la Budapesta. Cu alte cuvinte, întrebarea este dacă vor fi gata să arunce peste bord mode­lul, totuși, liberal din România - care, cu toa­te imperfecțiunile lui, le-a asigurat accesul la decizie și la guvernare -, de dragul unei utopii revizioniste și populiste. Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro. ■­n ultimul timp, mă simt foarte atașat de George Orwell și de Arthur Koestler. Iml Este un sentiment pe cît de cald, pe atît de straniu, pentru că nu împărtășesc deloc convingerile lor. Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creștinis­mul și nici nu mă simt atras de opțiunile „tory-anarhiste“, idealist-egalitare, sindica­­list-socialiste. Spre deosebire de Koestler, nu caut frenetic perfecțiunea și, cu atît mai pu­țin, nu mă aștept să o găsesc în ideologii. Nici ca unul, nici ca celălalt, nu sînt un om de stînga. Și totuși, mă simt atît de aproape de ei! Sînt ca frații mei. Frații mei vitregi, to­tuși. e­xperiența cuiva care a intrat în partid­­ (oricare ar fi el) din convingere și a a­­bandonat partidul din aceeași con­vingere îmi este nu doar familiară, ci de-a dreptul dragă. Este un fel de limpezire de sine. Întîi, este o intrare voluptuoasă într-un tunel crezînd că tunelul te duce spre locul do­rit. Apoi, în tunel fiind, alături de tovarășii de drum, îți dai seama că ceea ce împinge grupul înainte nu e o credință într-un ideal, ci, dimpotrivă, un fel de instinct colectiv de cîrtițe, iar la lumina de la capătul tunelului e o iluzie, pentru că, de fapt, tunelul nu are capăt. Iei orbirea drept lumină. Curind, îți dai seama că tunelul nu duce nicăieri, că e un tunel infinit, și că riști să rămîi în el pen­ Recep Tayyip Er­dogari Frații mei vitregi Sever VOINESCU axa dus-întors­ uru totdeauna. Te oprești și încerci să găsești explicații printre tovarăși. E inutil, nimeni dintre cei din tunel nu înțelege ce spui. A­­tunci, găsești puterea să te abați, găsești o cale în afară și ieși, din nou, în lumea reală, printre oameni normali, așa cum sînt ei, buni sau răi, proști sau deștepți, sfinți sau tică­loși. Bucuria regăsirii lumii reale este imen­să. Intrarea și ieșirea din tunel sînt, împrea­curtat și un lunetist l-a luat la țintă. La ju­mătatea anului 1937, a trebuit să părăsească Spania în grabă și cu mari emoții, ca să-și salveze, iarăși, viața. De data asta, tovarășii săi, republicanii comuniști, erau deciși să-l termine. într-o dispută internă a republica­nilor catalani se situase de partea bunului­­simț și a libertății. Eroare. Cominternul era exact de partea opusă. Așadar, a fost etiche­­ te oprești și încerci să găsești explicații printre tovarăși. nă, o experiență totală. Ieșirea fără intrare e logic imposibilă. Intrarea fără ieșire este o tragedie a sufletului, pe care doar cei din afa­ră o pot vedea - cei din tunel nu știu că au orbit și au devenit cîrtițe. Orwell a înțeles ce are de făcut în pri­mele luni de tunel. In ultimele zile ale anului 1936, la 33 de ani, a plecat în Spania, ca să lupte împotriva fascismului. Un idealist pur. După cîteva luni, a fost împușcat în gît, în timpul luptelor cu franchiștii, și a scăpat cu viață printr-un noroc chior. Era cu mult mai înalt decît media bărbaților catalani alături de care lupta și i se spusese să nu stea în pi­cioare în tranșee, că e ușor de ochit. Nu a a s­tat troțkist și fascist. Comuniștii dovedeau ta­lente suprarealiste cu acest gen de acuze - să faci pe cineva vinovat de ceva și de opusul acelui ceva, în același timp, este, totuși, o contribuție serioasă a gîndirii staliniste la de­zvoltarea multilaterală a dictaturilor în lume. Cam pe vremea în care Orwell lupta în Spania, Koestler era în închisoare. Tot în Spania. Fusese condamnat la moarte și aștepta execuția. Comunist cu carnet, cu or­din de la Comintern, sub acoperire de jurna­list, Koestler și-a riscat viața pentru nobila cauză anti-fascistă în operațiuni de spionaj și franchiștii l-au prins. A scăpat de plutonul de execuție, făcînd obiectul unui schimb de prizonieri între beligeranți. S-a lepădat de comunism în 1938, văzînd marile procese staliniste de la Moscova, din acel an. Acesta a fost declicul, cum am spune azi. Dar îndo­ieli avea de mai mult timp. De pildă, nu pu­tuse să priceapă de ce, la vremea la care a intrat în Partidul Comunist German, la în­ceputul anului 1932, acest partid prefera să nu lupte cu marele și adevăratul inamic, Hit­ler, ci se dedica cu totul distrugerii social-de­­mocraților. I se părea absurd, nu doar pen­tru că social-democrații erau mai aproape ideologic de comuniști decît naziștii, ci și pentru că, de bine, de rău, primii erau demo­crați și aveau o forță electorală semnificati­vă. A învățat tîrziu că ura de partid comunist nu este deloc ideologică și nici măcar rațional orientată, ci e tipic viscerală: urăști, în pri­mul rînd, pe cel care e mai aproape de tine. ■r­ă gîndesc des la Orwell și la Koest­ler și încerc să-mi explic cum de pot i­t immm, unii oameni să greșească atît de mult și să rămînă, totuși, curați pînă la ca­păt. Poate puritatea idealului, poate consec­vența și inapetența pentru compromis, poate simțul interior al libertății niciodată alterat - ceva din toate acestea îi salvează. Sever Voinescu este avocat și publicist. PE CE LUME TRĂIM • Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014

Next