Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)
2014-08-14 / nr. 548
LA FAȚA TIMPULUI Rodica BINDER Din nou despre război La un veac de la izbucnirea Primului Război Mondial, la 70 de ani de la debarcarea aliaților pe coasta Normandiei, spre a izbăvi—cu un uriaș tribut de vieți omenești - bătrîna Europă de fascism, la un sfert de secol de la dispariția Cortinei de Fier, prezentul este zguduit de convulsii belicoase, mult mai puternic decît ne-am fi imaginat. Endemicele neliniști și vărsări de sînge din Orientul Apropiat au intrat din nou într-o fază acută, revoluțiile din lumea arabă au degenerat într-atît incit riscul unui dezechilibru de lungă durată în întreaga regiune, cu consecințe incalculabile și pentru Europa, se transformă sub ochii noștri în realitate. Și ca și cum toate aceste involuții nu ar fi suficient de grave și de nefaste, spectrul unui adevărat război bîntuie și la frontierele de răsărit ale Uniunii Europene. Conflictul ruso-ucrainean pare a prevesti o resuscitare a Războiului Rece, la exact cei 25 de ani care au trecut de la îngroparea lui. Crochiul neliniștitului prezent pe care-l trăim îi poate încuraja pe amatorii de analogii să reafirme că istoria se repetă. Poate nici nu ar greși prea mult, de vreme ce și unul din cei mai pertinenți cunoscători ai istoriei secolului trecut, politologul Herfried Münkler, profesor la Universitatea Humboldt din Berlin, autorul unei epocale scrieri consacrate Primului Război Mondial, intitulată Marele război. Lumea între 1914 și 1918, scriere apărută în decembrie trecut, dă de înțeles că, deși căzut în relativă uitare, azi el pare mai actual ca oricînd. Intr-un dialog cu colegul său Stephan Schlak, între altele redactor al unei Reviste de istorie a ideilor, Herfried Münkler argumentează de ce, pînă și în această clipă, Primul mare Război Mondial rămîne o provocare politică. Concomitent, întrevede însă și himerele unui neo-romantism politic, precum și reabilitarea noțiunii de război just, bun, drept, în dezbaterea iscată de utilizarea dronelor în operațiunile militare. Sub titlul ,„Animalele de jertfă au devenit tot mai puține“ („Die Opfertiere sind knapp geworden“), numărul 21 al revistei semestriale a Fundației Culturale Federale, un număr tematic consacrat Primului Război Mondial, include și interviul cu Herfried Müinkler, realizat de Stephan Schlak. In cele ce urmează, prezentăm traducerea integrală a dialogului. Stephan Schlak: De ce încă și astăzi Primul Război Mondial reprezintă o provocare politică? Herfried Miinkler. El rămîne o provocare politică fiindcă, de fapt, nimeni nu l-a vrut. Acest război este cu totul diferit de cea de-a doua conflagrație mondială. Analiza lui, de pe poziții teoretico-politice, este cumplit de plictisitoare: ea se concentrează asupra a doi, trei actori politici și asupra sinistrelor lor intenții. Primul Război Mondial este rezultatul interacțiunii mai multor actori, în linii mari bine intenționați, avînd însă țeluri diferite. De aceea persistă întrebarea: se mai poate repeta așa ceva? Totuși, acest război ne apare, la prima vedere, ciudat de îndepărtat. Entuziasmul belicos, emfaza naționalistă, cultul eroismului îl apropie mai degrabă de războaiele secolului al XIX-lea, decît de zonele de conflict și de războaiele asimetrice ale prezentului. Firește că ne desparte de acest război un veac îndelungat. Dar ceea ce este senzațional e modul în care el a devenit un factor de accelerație. Cînd, în 1914, unitățile s-au avîntat în luptă atacînd masivele formațiuni de infanterie, ele au urmat un model comparabil încă cu cel al războaielor de eliberare. Dar cel tîrziu la Verdun, în primăvara anului 1916, aspectul soldaților, stilul de luptă, tactica infanteriei se modifică vizibil. Acest război, pe de o parte, ne trimite înapoi în timp, cam pînă în anul 1812, pe de altă parte, deja în plin secol XX, începînd de la căștile de oțel și tancuri, pînă la avioanele de vînătoare și bombardiere. Merită pomenit că în războaiele care au dus la destrămarea fostei Iugoslavii au ieșit din nou la iveală, schematic, faliile din 1914: francezii au tins să divulge sîrbilor planurile ONU, vrînd în acest fel să împiedice ca influența Germaniei să ajungă din nou la vechile frontiere militare ale Austriei. In contextul actual, spațiile postimperiale din Orientul Apropiat și Mijlociu sînt cele care ne-ar putea da nouă, europenilor, de furcă. Germaniei, ca putere în mijlocul Europei, îi revine o copleșitoare infranceză, din 1789. Sîntem confruntați cu o evoluție din care nimeni nu poate deduce în ce fel pretențiile maselor arabe pot fi satisfăcute în spațiul în care ele trăiesc. Simplul fapt că, la numai un an de la accesul lor la putere, Frații Musulmani eșuează din pricina unor probleme economice, dă deja reala măsură a dificultăților. Dar simultan, indică ce va veni peste noi. Necazul este că europenii și-au pulverizat resursele materiale pe Era aproape neverosimil ca, în Europa, secolul XX să fi fost lipsit de războaie, portanță, care însă nu mai este de natură militară, ci economică. Și nu din senin, în țările din sudul Europei, de la stînga pînă la dreapta spectrului politic, se vîntură imaginea unei Germanii ostile. Tot ațintindu-ne privirile spre țările-problemă din flancul meridional, Grecia, Cipru, am scăpat din vedere periferiile, realmente explozive politic: Orientul Apropiat și Mijlociu. Speranțele de democratizare, legate de așa-numita Arabesiune, s-au cam spulberat. Recurgînd la termenul Primăvara Arabă, spre a desemna o revoltă preponderent violentă, am proiectat asupra evenimentelor o blîndă și romantică lumină primăvăratecă. Procedînd astfel, am ignorat componenta amenințătoare a dinamicii acestei revoluții. Semantica a ocultat brutalitățile, deși ar fi trebuit să se știe că ne vor sta în față ani de violențe și instabilitate, cum s-a întîmplat, nu în revoluția germană din 1989, ci în cea propriile țărmuri mediteraneene, spre a-i salva pe greci, pe ciprioți și pe alții. Iar acum nu mai sînt în stare să cumpere timp, în stil mare, pe țărmurile de vizavi, ceea ce ar putea atenua violența procesului revoluționar. Dacă însă componentele sociale și politice ale acestui proces converg, revoluția devine cataclismică: modelul evoluției ei nu mai este anul 1989, ci anul 1789. In retorică, Primul Război Mondial se pare că și-a pierdut rolul de argument politic, cel puțin în Germania. Energiile morale și cele filozofico-istorice au fost, în mare măsură, absorbite, în perioada postbelică, de al Doilea Război Mondial. Ceea ce afirmați despre Germania este valabil, într-un mod dramatic, pentru Rusia, unde memoria Primului Război Mondial a dispărut cu totul, îngropată de Războiul Civil din 1922 și apoi de Marele Război de Apărare a Patriei, adică de al Doilea Război Mondial. Nu avem voie să uităm că, pentru o zonă europeană, între Helsinki, Varșovia și Praga, Primul Război Mondial a fost începutul unei renașteri naționale. Dacă privim spre apus, situația este cu totul alta. Primul Război Mondial rămîne Marele Război, perspectiva asupra acestui prim război, prin dispariția ultimilor martori ? Războiul s-a istoricizat într-un mod dramatic. Ceea ce nu exclude existența a numeroși subiecți care dispun de o memorie mijlocită a acestui eveniment. Eu însumi, în copilărie, am stat mult cu bunica. Ea mi-a povestit adesea despre logodnicul ei, căzut pe front undeva în Galiția, în 1917. Acest unchi a fost pentru mine un personaj foarte prezent. La fel ca și căpița de fin din Galiția. Acolo compania lui a fost lovită din plin de tirurile artileriei inamice. Cît de previzibil a fost acest război, în sens eminamente istorici A dispus la acea vreme și de un plan El Sau a fost acest război, la început de secol, inevitabil, menit să răcorească impulsurile belicoase? Era aproape neverosimil ca, în Europa, secolul XX să fi fost lipsit de războaie. Ar fi putut exista războaie de felul celor din secolul al XIX-lea, cînd conflictele rămîneau locale, cum s-a întîmplat în războaiele din Balcani, la începutul secolului. S-ar fi putut ca, fără confluența conflictelor din Europa de Sud-Est cu rivalitățile Europei occidentale, efectele cataclismice să nu se fi produs. Dacă războiul nu este privit ca incontumabil, și dacă ne gîndim la monstruoasele coincidențe care au jucat un rol în declanșarea și derularea lui, ajungem la următorul rezultat: caracterul cu adevărat dramatic al secolului XX constă în aceea că evoluția lui a fost determinată de o succesiune de calcule greșite și decizii eronate. Un plus de clarviziune, strategii mai abile, mai puțin romantism politic ar fi făcut ca totul să fi decurs altfel, bunăoară ca războiul să se fi terminat în toamna anului 1914. Desigur că astăzi ipoteza nu este ușor acceptabilă. Dacă ne limităm doar la istoria atentatului de la Sarajevo, descoperim o înșiruire de coincidențe și neglijențe. Ciudat este și cum de atentatorul a putut Primul Război Mondial rămîne Marele Război. Sistemul german de a numerota cele două conflagrații cu cifre romane, I și II, a fost acceptat cu mari reticențe. Pierderile franceze între 1914 și 1918 au fost imense, chiar și cele britanice au fost duble, față de cele pricinuite de al Doilea Război Mondial. Pentru Franța și Anglia, așadar, Marele Război, care a decimat o întreagă generație, este cel mai determinant eveniment al istoriei recente. Ernst Jünger (scriitorul a murit la vîrsta de 102 ani, n.t.) le arăta vizitatorilor săi casca de oțel ciuruită de gloanțe, pe care a purtat-o el însuși, în tranșee. Cum se modifică apăsa pe trăgaci. Pur și simplu, de necrezut! Entuziasmul pe care ideea de a merge la război l-a declanșat în 1914 a cuprins întreaga Europă. Cum de a fost posibil ca, în acea epocă burgheză, marele sacrificiu pe cîmpul de luptă, marea furtună purificatoare a războiului să fi suscitat atîta încîntare? Un motiv esențial a fost sleirea conștiinței progresului tehnic. Ceea ce explică și efectul derutant produs de spectacolul Le Sacre du Printemps, a lui Strawinsky, la Paris, în 1913, în locul progresului, se insinuează ideea regenerării prin marele sacrificiu, ordinea neputînd fi garantată și restabilită de Herfried Münkler HERFRIED MÜNKLER DER GROSSE KRIEG DIE WELT 1914-1918 Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014 • DILEMA!