Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)

2014-08-14 / nr. 548

cît cu prețul unei jertfe. Iar menținerea pro­priei poziții reclamă și ea un sacrificiu. Mai cu seamă, clasa de mijloc, care își pierduse credința în progres, a îmbrățișat ideea sacri­ficiului. Nu este deloc întîmplător că, pentru Friedrich Meinecke și pentru adepții istoriei ideilor, în jurul anului 1914, ideea de sacri­ficiu deține un rol major. In Primul Război Mondial mai ales, forțele democratice au fost cele care au cerut societății spirit de sacrificiu și mobilizarea totală a re­surselor. Cu cît statele sînt mai înapoiate, cum a fost cazul țărilor est-europene, cu atît sînt ele mai inapte de a acționa politic. Mobilizarea din proprie inițiativă a societății nu s-a pro­dus acolo cu o intensitate și consecvență com­parabile cu cele din apusul Europei, unde la putere se aflau regimuri democratice sau se­­midemocratice. Germania a fost un caz in­teresant: pe de o parte, legea ei electorală era cea mai democratică, pe de alta însă, guver­nul nu era constituit în Reichstag, în Parla­ment, ci depindea de încrederea împăratului. Odată cu sfîrșitul războiului, i-a sunat ceasul și societății eroice. Pentru mine, ea debu­tează în 1792, prin ridicarea la luptă a ma­selor, acea Levre en masse, în intervalul de la Revoluție pînă la războaiele de eliberare din 1813. Regele chema la luptă și toți se în­rolau. Imaginea cetățeanului-soldat a dăi­nuit peste un secol. Al Doilea Război Mondial este deja altceva. Francezii nu mai luptă, ță­rile occidentale știu că nu-și mai pot permite măcelărirea propriei populații, pe front. Doar regimurile totalitare mai mizează pe masi­vele pierderi de vieți omenești. Japonia im­perială, Germania nazistă și Rusia bolșevică sînt cele care cumulează cel mai mare număr de jertfe. Sînt societățile dominate de ideo­logii care reclamau și proslăveau exacerba­rea eroismului. Ceea ce nu a fost cazul so­cietăților occidentale. „Cei mulți aveau aici pentru ce le mulțumi celor puțini“, cum a afirmat Churchill despre piloții angrenați în luptele aeriene pentru apărarea Angliei. Din perspectiva unei epoci în care sacri­ficiul activ, hecatombele pe cîmpul de luptă și democrația se contopeau, prezentul nostru pa­re a se afla într-o situație contrară. Democra­țiile occidentale aproape că nu mai sînt capa­bile să poarte războaie fiindcă nu mai există o disponibilitate activă de sacrificiu. Aici se întretaie mai multe puncte de ve­dere. Azi numărul bărbaților apți de război a scăzut în Apus, rata reproducerii demogra­fice este în recul. Generalului von Falken­­hayn nu putea să-i vină ideea de a le cere sol­daților să-și verse sîngele la Verdun, dacă, pur și simplu, demografia nu ar fi deținut un rol determinant. Germania avea, la acea vreme, o rată de reproducere demografică mai mare decît Franța. Astăzi, acest factor demografic nu mai poate fi luat în calcul. Animalele de jertfă au devenit rare. Cu totul altfel decît în lumea arabă... Da, și ea este pe deasupra religioasă, spre deosebire de societățile noastre, Occidentul duce lipsă de oameni tineri. La noi, în fiecare copil părinții investesc prea mult capital emoțional, spre a-1 trimite în război. Iar în al doilea rînd, religiozitatea noastră s-a ră­cit. Nici nu mai poate fi supraestimată im­portanța pe care o dețin în mobilizarea emo­țională un preot sau toți cei care sînt capabili să se adreseze semenilor, într-un limbaj re­ligios. Acest discurs sacral, prin care dispo­nibilitatea individului de a deveni victimă este transformată în sacrificiu activ, pentru Dumnezeu sau pentru un ideal, este pentru mine cel mai bizar fenomen cu care se poate confrunta cel care se ocupă de Primul Război Mondial. Mi se pare foarte dificil să întrevăd o continuitate între Biserica evanghelică din zilele noastre și cea din 1914. Cine asta da­că nu religia ar genera imaginea sacrificiu­lui? Trebuie să fi existat, în acea perioadă, o detașare a religiei de economie și a celui dispus să se sacrifice, de întrebarea funda­mentală. Ce primesc în schimbi în societatea noastră de azi, nu există nici un preț destul de mare pentru sacrificiul vieții pe care o trăim și pe care vrem să o trăim, mai departe și mai departe. Războiul are un ecou și în limbă, în for­mele de exprimare a eroismului, în preferința pentru dihotomii și figuri de stil expresive. In ce măsură a fost Primul Război Mondial un incubator pentru romantismul politic al anilor următorii înainte de 1914, romantismul nu prea a fost intens politizat. A existat, ce-i drept, o aspirație la romantism care avea însă foarte mult de a face cu procesul de modernizare a lumii, cu impunerea unei anumite distribuții fismului. Idealurile anului 1914 sînt și ten­tativa de reîntoarcere din glacialitatea lumii moderne în tihna protectoare a unor anumite structuri organizatorice. Am putea afirma, printr-o ușoară exagerare, că acest roman­tism politic este lectura primei părți a Ma­nifestului Comunist, cea de-a doua fiind dată la o parte. Verdictul acestei prime părți ar fi următorul: desacralizarea lumii etc. Nu­mai că proletariatul nu îndeplinește rolul de salvator, țelul fiind o resacralizare a lumii. Războiul generează trăiri care, pe de o parte, imaginea cetățeanului-soldat a dăinuit peste un secol­ a muncii, cu spulberarea speranțelor articu­late la începutul veacului al XIX-lea de Wackenroder, Tieck și alții. Dacă ne gîndim la Wandervogel (mișcare de tineret inițiată la finele secolului al XIX-lea, n.t.), e adevărat că tineretul se rupe de comoditățile existen­ței burgheze. Dar toate acestea sînt demer­suri care nu legitimează un război, am putea spune azi, avînd în spate experiențele Ger­maniei Federale. Pe de altă parte, războiul oferă ocazia de a concretiza unele fantasme romantice: tineri înarmați porniți în marea călătorie, cum ar fi spus Walter Flex (adept al mișcării Wandervogel scriitor, promotor al sacrificiului pe front, decedat în 1917, n.t.). Acest romantism juvenil implica experiența colectivistă și camarderia, o viață dincolo de caracterul rațional al capitalismului și de cel al unei lumi mercantile. Experiențele de a­­cest fel pot fi interpretate în lumina roman­șînt radical antiromantice, iar, pe de alta, furnizează o mulțime de posibilități de ro­­mantizare politică. în acest fel, aidoma unei mașini de măcinat carne, înghite totul, amestecă sălbatic ingredientele, iar ceea ce rezultă este, pentru Republica de la Weimar, un teribil potențial exploziv. Mulți tineri au pornit entuziaști la război avînd ranița umplută cu romane de aventuri, spre a vedea apoi cum idealurile unui război just și cavaleresc au fost malaxate în luptele de tranșee. Idealul unui război bun și drept iese la iveală în actualele dezbateri în jurul războiu­lui antiterorist, exact acolo unde nu ne-am fi așteptat, și anume, în reacțiile critice față de utilizarea dronelor. Argumentele invocate lasă impresia că preopinenții ar fi ultimii re­prezentanți ai unei societăți eroice și ai unui spirit eroic, în sensul High Noon: ambii com­batanți se privesc drept în ochi și cine trage mai repede a cîștigat. Șansele lor de victorie sînt egale. în criticile formulate de pe poziții morale la adresa recurgerii la drone, princi­palul argument este următorul: cei aflați la sol sînt inevitabil victime. Ei nu mai au nici o șansă de sacrificiu, sînt doar victime. Fi­rește că se poate riposta că această condiție de victimă a debutat deja în Primul Război Mondial, cînd bieții soldați aflați în tranșee au devenit ținta tirurilor de artilerie și a gre­nadelor. în Primul Război Mondial, eroii s-au născut în aer. Toți voiau să devină avia­tori, chiar și Ernst Jünger, temporar. Ei nu­treau, acolo în văzduh, ideea că înfruntarea cu adversarul era o luptă în doi, un duel. Dronele curmă­rea de pe urmă șansă a lup­telor aeriene de a fi ultimul topos al erois­mului belicos. Războinicul stă acum undeva, cu joystick-ul său, într-o încăpere climatiza­­tă, cu o sticlă de Coca-Cola alături. Efectul care dezamorsează criticile morale la adresa utilizării dronelor este eficientizarea inter­venției militare, în stil polițienesc. Soldații care stau în încăperile climatizate dispun de un anumit răgaz pentru a decide dacă să in­tervină sau nu. Ei pot discerne dacă la sol se află o formațiune militară sau un alai de nuntă. Ceea ce, în situația de stres a unei confruntări armate la sol, nu mai este po­sibil. Răgazul necesar și disponibil, spre a de­cide intervenția în cazul utilizării dronelor, elimină definitiv străvechea imagine a răz­boiului ca duel, în scenă intră acțiunea po­lițienească. Cum pot dronele contribui la respectarea unor anumite criterii și convenții, în noile răz­boaie . Prin utilizarea dronelor, noile tehnologii militare vin în întîmpinarea Convențiilor de la Geneva. Evident că, în cazul armelor tra­diționale de luptă, pagubele colaterale sînt cu mult mai mari. Deși constatarea nu este pe placul tuturor, ea este din plin confirmată de toate statisticile aflate la dispoziție. Cri­ticile aduse dronelor par a sluji nostalgiei ve­chilor forme de război. Da, am putea afirma că și ele sînt o formă a romantismului politic. Herfried Münkler, născut în 1951, predă teoria politicii la Universitatea Humboldt din Berlin. în decembrie 2013 i-a fost publicat volumul Der Große Krieg. Die Welt 1914 bis 1918, la Rowohlt Verlag. Cartea trece drept un lexicon al Primului Război Mondial și a fost elogios primită de specialiști și de cititori, devenind în scurt timp un bestseller. Stephan Schlak, născut în 1974, este istoric și politolog, redactor responsabil al revistei Zeitschrift fur Sdeengeschichte. Traducerea în limba română a fost efectuată cu asentimentul redacției revistei KULTURSTIFTUNG DES BUNDES LA FAȚA TIMPULUI DILEMA! • Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014

Next