Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)
2014-08-14 / nr. 548
cît cu prețul unei jertfe. Iar menținerea propriei poziții reclamă și ea un sacrificiu. Mai cu seamă, clasa de mijloc, care își pierduse credința în progres, a îmbrățișat ideea sacrificiului. Nu este deloc întîmplător că, pentru Friedrich Meinecke și pentru adepții istoriei ideilor, în jurul anului 1914, ideea de sacrificiu deține un rol major. In Primul Război Mondial mai ales, forțele democratice au fost cele care au cerut societății spirit de sacrificiu și mobilizarea totală a resurselor. Cu cît statele sînt mai înapoiate, cum a fost cazul țărilor est-europene, cu atît sînt ele mai inapte de a acționa politic. Mobilizarea din proprie inițiativă a societății nu s-a produs acolo cu o intensitate și consecvență comparabile cu cele din apusul Europei, unde la putere se aflau regimuri democratice sau semidemocratice. Germania a fost un caz interesant: pe de o parte, legea ei electorală era cea mai democratică, pe de alta însă, guvernul nu era constituit în Reichstag, în Parlament, ci depindea de încrederea împăratului. Odată cu sfîrșitul războiului, i-a sunat ceasul și societății eroice. Pentru mine, ea debutează în 1792, prin ridicarea la luptă a maselor, acea Levre en masse, în intervalul de la Revoluție pînă la războaiele de eliberare din 1813. Regele chema la luptă și toți se înrolau. Imaginea cetățeanului-soldat a dăinuit peste un secol. Al Doilea Război Mondial este deja altceva. Francezii nu mai luptă, țările occidentale știu că nu-și mai pot permite măcelărirea propriei populații, pe front. Doar regimurile totalitare mai mizează pe masivele pierderi de vieți omenești. Japonia imperială, Germania nazistă și Rusia bolșevică sînt cele care cumulează cel mai mare număr de jertfe. Sînt societățile dominate de ideologii care reclamau și proslăveau exacerbarea eroismului. Ceea ce nu a fost cazul societăților occidentale. „Cei mulți aveau aici pentru ce le mulțumi celor puțini“, cum a afirmat Churchill despre piloții angrenați în luptele aeriene pentru apărarea Angliei. Din perspectiva unei epoci în care sacrificiul activ, hecatombele pe cîmpul de luptă și democrația se contopeau, prezentul nostru pare a se afla într-o situație contrară. Democrațiile occidentale aproape că nu mai sînt capabile să poarte războaie fiindcă nu mai există o disponibilitate activă de sacrificiu. Aici se întretaie mai multe puncte de vedere. Azi numărul bărbaților apți de război a scăzut în Apus, rata reproducerii demografice este în recul. Generalului von Falkenhayn nu putea să-i vină ideea de a le cere soldaților să-și verse sîngele la Verdun, dacă, pur și simplu, demografia nu ar fi deținut un rol determinant. Germania avea, la acea vreme, o rată de reproducere demografică mai mare decît Franța. Astăzi, acest factor demografic nu mai poate fi luat în calcul. Animalele de jertfă au devenit rare. Cu totul altfel decît în lumea arabă... Da, și ea este pe deasupra religioasă, spre deosebire de societățile noastre, Occidentul duce lipsă de oameni tineri. La noi, în fiecare copil părinții investesc prea mult capital emoțional, spre a-1 trimite în război. Iar în al doilea rînd, religiozitatea noastră s-a răcit. Nici nu mai poate fi supraestimată importanța pe care o dețin în mobilizarea emoțională un preot sau toți cei care sînt capabili să se adreseze semenilor, într-un limbaj religios. Acest discurs sacral, prin care disponibilitatea individului de a deveni victimă este transformată în sacrificiu activ, pentru Dumnezeu sau pentru un ideal, este pentru mine cel mai bizar fenomen cu care se poate confrunta cel care se ocupă de Primul Război Mondial. Mi se pare foarte dificil să întrevăd o continuitate între Biserica evanghelică din zilele noastre și cea din 1914. Cine asta dacă nu religia ar genera imaginea sacrificiului? Trebuie să fi existat, în acea perioadă, o detașare a religiei de economie și a celui dispus să se sacrifice, de întrebarea fundamentală. Ce primesc în schimbi în societatea noastră de azi, nu există nici un preț destul de mare pentru sacrificiul vieții pe care o trăim și pe care vrem să o trăim, mai departe și mai departe. Războiul are un ecou și în limbă, în formele de exprimare a eroismului, în preferința pentru dihotomii și figuri de stil expresive. In ce măsură a fost Primul Război Mondial un incubator pentru romantismul politic al anilor următorii înainte de 1914, romantismul nu prea a fost intens politizat. A existat, ce-i drept, o aspirație la romantism care avea însă foarte mult de a face cu procesul de modernizare a lumii, cu impunerea unei anumite distribuții fismului. Idealurile anului 1914 sînt și tentativa de reîntoarcere din glacialitatea lumii moderne în tihna protectoare a unor anumite structuri organizatorice. Am putea afirma, printr-o ușoară exagerare, că acest romantism politic este lectura primei părți a Manifestului Comunist, cea de-a doua fiind dată la o parte. Verdictul acestei prime părți ar fi următorul: desacralizarea lumii etc. Numai că proletariatul nu îndeplinește rolul de salvator, țelul fiind o resacralizare a lumii. Războiul generează trăiri care, pe de o parte, imaginea cetățeanului-soldat a dăinuit peste un secol a muncii, cu spulberarea speranțelor articulate la începutul veacului al XIX-lea de Wackenroder, Tieck și alții. Dacă ne gîndim la Wandervogel (mișcare de tineret inițiată la finele secolului al XIX-lea, n.t.), e adevărat că tineretul se rupe de comoditățile existenței burgheze. Dar toate acestea sînt demersuri care nu legitimează un război, am putea spune azi, avînd în spate experiențele Germaniei Federale. Pe de altă parte, războiul oferă ocazia de a concretiza unele fantasme romantice: tineri înarmați porniți în marea călătorie, cum ar fi spus Walter Flex (adept al mișcării Wandervogel scriitor, promotor al sacrificiului pe front, decedat în 1917, n.t.). Acest romantism juvenil implica experiența colectivistă și camarderia, o viață dincolo de caracterul rațional al capitalismului și de cel al unei lumi mercantile. Experiențele de acest fel pot fi interpretate în lumina romanșînt radical antiromantice, iar, pe de alta, furnizează o mulțime de posibilități de romantizare politică. în acest fel, aidoma unei mașini de măcinat carne, înghite totul, amestecă sălbatic ingredientele, iar ceea ce rezultă este, pentru Republica de la Weimar, un teribil potențial exploziv. Mulți tineri au pornit entuziaști la război avînd ranița umplută cu romane de aventuri, spre a vedea apoi cum idealurile unui război just și cavaleresc au fost malaxate în luptele de tranșee. Idealul unui război bun și drept iese la iveală în actualele dezbateri în jurul războiului antiterorist, exact acolo unde nu ne-am fi așteptat, și anume, în reacțiile critice față de utilizarea dronelor. Argumentele invocate lasă impresia că preopinenții ar fi ultimii reprezentanți ai unei societăți eroice și ai unui spirit eroic, în sensul High Noon: ambii combatanți se privesc drept în ochi și cine trage mai repede a cîștigat. Șansele lor de victorie sînt egale. în criticile formulate de pe poziții morale la adresa recurgerii la drone, principalul argument este următorul: cei aflați la sol sînt inevitabil victime. Ei nu mai au nici o șansă de sacrificiu, sînt doar victime. Firește că se poate riposta că această condiție de victimă a debutat deja în Primul Război Mondial, cînd bieții soldați aflați în tranșee au devenit ținta tirurilor de artilerie și a grenadelor. în Primul Război Mondial, eroii s-au născut în aer. Toți voiau să devină aviatori, chiar și Ernst Jünger, temporar. Ei nutreau, acolo în văzduh, ideea că înfruntarea cu adversarul era o luptă în doi, un duel. Dronele curmărea de pe urmă șansă a luptelor aeriene de a fi ultimul topos al eroismului belicos. Războinicul stă acum undeva, cu joystick-ul său, într-o încăpere climatizată, cu o sticlă de Coca-Cola alături. Efectul care dezamorsează criticile morale la adresa utilizării dronelor este eficientizarea intervenției militare, în stil polițienesc. Soldații care stau în încăperile climatizate dispun de un anumit răgaz pentru a decide dacă să intervină sau nu. Ei pot discerne dacă la sol se află o formațiune militară sau un alai de nuntă. Ceea ce, în situația de stres a unei confruntări armate la sol, nu mai este posibil. Răgazul necesar și disponibil, spre a decide intervenția în cazul utilizării dronelor, elimină definitiv străvechea imagine a războiului ca duel, în scenă intră acțiunea polițienească. Cum pot dronele contribui la respectarea unor anumite criterii și convenții, în noile războaie . Prin utilizarea dronelor, noile tehnologii militare vin în întîmpinarea Convențiilor de la Geneva. Evident că, în cazul armelor tradiționale de luptă, pagubele colaterale sînt cu mult mai mari. Deși constatarea nu este pe placul tuturor, ea este din plin confirmată de toate statisticile aflate la dispoziție. Criticile aduse dronelor par a sluji nostalgiei vechilor forme de război. Da, am putea afirma că și ele sînt o formă a romantismului politic. Herfried Münkler, născut în 1951, predă teoria politicii la Universitatea Humboldt din Berlin. în decembrie 2013 i-a fost publicat volumul Der Große Krieg. Die Welt 1914 bis 1918, la Rowohlt Verlag. Cartea trece drept un lexicon al Primului Război Mondial și a fost elogios primită de specialiști și de cititori, devenind în scurt timp un bestseller. Stephan Schlak, născut în 1974, este istoric și politolog, redactor responsabil al revistei Zeitschrift fur Sdeengeschichte. Traducerea în limba română a fost efectuată cu asentimentul redacției revistei KULTURSTIFTUNG DES BUNDES LA FAȚA TIMPULUI DILEMA! • Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014